ICCJ. Decizia nr. 3162/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

Prin sentința penală nr. 116 din 26 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția penală, s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a), rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului P.I. pentru săvârșirea infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.

S-a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv pe perioada 28 august 2009 - 21 decembrie 2009.

în baza art. 14 și art. 346 alin. (3) C. proc. pen., s-a respins acțiunea civilă exercitată de partea civilă M.I.A.

în temeiul art. 140 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a obligării inculpatului P.I. de a nu părăsi localitatea de domiciliu, măsură luată de Tribunalul Sibiu prin încheierea din 16 decembrie 2009.

în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut, în esență, de către judecătorul de fond că inculpatul P.I. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului pentru comiterea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), constând în aceea că la data de 27 iulie 2009, folosindu-se de amenințări și violențe, inculpatul, aflat la domiciliul său împreună cu minora, M.I.A. a forțat-o în prima fază partea vătămată să consume alcool, iar apoi, împotriva voinței acesteia, a întreținut relații sexuale cu ea, însă în speță, probele administrate atât în cursul anchetei penale, cât și în cursul cercetării judecătorești, nu au dovedit existența faptei și în consecință nici săvârșirea acesteia de către inculpat.

S-a concluzionat că raportat la argumentele expuse, dar și raportat la principiul potrivit căruia îndoiala profită inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., instanța l-a achitat pe inculpatul P.I. pentru săvârșirea infracțiunii de viol în dauna părții vătămate minore M.I.A.

Ca urmare a achitării inculpatului, în temeiul art. 14 C. proc. pen. rap. la art. 346 alin. (3) C. proc. pen., instanța nu a acordat despăgubiri civile părții civile M.I.A., acțiunea civilă urmând deci, a fi respinsă.

în ce privește cheltuielile judiciare avansate de stat în fond s-a făcut aplicare dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

împotriva acestei sentințe penale a declarat apel în termen, motivat Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței penale atacate și procedând la o nouă judecată, condamnarea inculpatului P.I. pentru comiterea infracțiuni de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. și, ca o consecință, admiterea acțiunii civile formualtă de partea vătămată prin reprezentantul legal.

în dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat, în esență, că instanța de fond în mod greșit a dispus achitarea inculpatului pentru comiterea infracțiunii de viol, în temeiul art. 11 pct. 2, lit. a), rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât din analiza întregului probatoriu admninistrat cauzei rezultă vinovăția incualptului, relevante sub acest aspect fiind declarațiile minorei date în cursul anchetei penale ce s-au coroborat cu concluziile certificatului medico-legal, declarațiile martorei C.V., bunica părții vătămate. S-a mai criticat aspectul că în mod greșit instanța de fond a ridicat la rangul de "regină a probelor" declarațiile date de martora P.S.M., soția inculpatului, în cursul cercetării judecătorești, în contextul în care este cert că aceasta s-a aflat într-o continuă stare conflictuală cu soțul său, inculpatul P.I. și al cărui comportament i-a creat martorei o puternică stare de temere.

în apel a fost ascultat inculpatul, s-a dispus din oficiu traducerea în limba română a actului medical din 15 ianuarie 2010 emis de structura medicală a provinciei Pavia privind pe minora M.l.A., au fost reaudiați martorii: P.S.M., F.L., C.V., a fost depusă la dosar decizia penală a Curții de Apel Alba Iulia privind pe inculpata P.S.M., martora din prezentul dosar, a fost audiată prin comisie rogatorie minora, parte vătămată.

Prin decizia penală nr. 26/A din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu împotriva sentinței penale nr. 116 din 26 mai 2011 pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția penală.

S-a desființat sentința penală atacată și procedând la o nouă judecată:

S-a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.I. din infracțiunea de viol, prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) în infracțiunea de viol, prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.

A condamnat pe inculpatul P.I., la o pedeapsă de 10 (zece) ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) Teza a II-a, lit. b) și lit. e) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., în dauna părții vătămate M.I.A.

I-au fost interzise inculpatului exercițiul drepturilor civile prev. de art. 64 lit. a) Teza a II-a, lit. b) și e) C. pen. pe durata și în condițiile prev. de art. 71 C. pen.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive, începând cu data de 27 august 2009 până la data de 21 decembrie 2009.

în baza art. 14 rap. la art. 346 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească în favoarea părții civile M.I.A., domiciliată în Italia, provincia Pavia, suma de 30.000 RON cu titlu de daune morale.

S-a respins celelalte pretenții formulate de partea civilă.

în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de stat la fond.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Curtea verificând hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a probelor admnistrate în apel, raportat și la criticile invocate de Ministerul Public, a constatat că în cauză se impune reformarea sentinței penale atacate pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Interpretând eronat materialul probator administrat în cauză judecătorul de fond a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare a inculpatului în ce privește infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. comisă asupra părții vătămate M.I.A.

Reanalizarea în ansamblu a probelor cauzei a condus la concluzia că soluția adoptată de instanța de fond, sub aspectul reținerii că în cauză nu a fost înlăturată prezumția de nevinovăție a inculpatului, a fost greșită.

Potrivit art. 197 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de viol actul sexual, de orice natură cu o persoană diferită sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința. Infracțiunea prezintă un grad sporit de pericol social, în situația în care victima nu împlinise vârsta de 15 ani [art. 197 alin. (3) C. pen.].

Din economia acestor dispoziții legale a rezultat că sub raportul laturii obiective, săvârșirea infracțiunii de viol a cunoscut două momente succesive caracteristice. Primul moment a fost acela al înfrângerii sau anihilării prin constrângere explicită a rezistenței victimei, dacă violul s-a săvârșit prin constrângere, sau acela al profitării de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, stare existentă sau provocată doar de făptuitor. Cel de-al doilea moment l-a constituit însăși săvârșirea raportului sexual, faptă care a fost pregătită prin activitatea desfășurată în primul moment.

Condiția esențială pentru existența infracțiunii de viol s-a realizat, așadar, prin cele două modalități de înfrângere a libertății sexuale a victimei: constrângerea sau profitarea de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința.

Constrângerea a putut fi fizică sau morală.

Constrângerea fizică a trebuit apreciată totdeauna în concret, adică ținându-se seama de condițiile în care s-a exercitat forța ca și de puterea efectivă de rezistență a victimei. De asemenea, nu a putut fi omis faptul că victima nu a fost obligată să opună rezistență sau să continue a rezista atunci când, din modul în care s-a exercitat constrângerea, din intensitatea forței coercitive ca și din alte împrejurări concrete, ar rezulta că orice rezistență a ei ar fi fost zadarnică sau că dacă s-ar fi opus ar fi expusă unui rău mai mare.

Este adevărat că declarația victimei, parte vătămată în dosar, a putut servi la aflarea adevărului numai în măsura în care s-a coroborat cu fapte sau împrejurări ce au rezultat din ansamblul probelor existente în cauză, cerință impusă de prevederile art. 75 C. proc. pen.

Curtea a constatat că în cauză materialul probator administrat respectiv declarațiile părții vătămate date în cursul procesului penal s-au coroborat cu constatările din certificatul medico-legal, cu concluziile referatului medical din 15 ianuarie 2010, precum și cu declarațiile martorei C.V., bunica minorei, precum și cu declarația inculpatului, prin care a recunoscut că minora s-a aflat în domiciliul său, context în care s-a confirmat starea de fapt reținută în actul de inculpare și care în drept s-a circumscris infracțiuni de viol, astfel cum a fost încriminată în art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.

Astfel, s-a dovedit că la data de 27 iulie 2009, în jurul orelor 14,00, minora M.I.A. în vârstă de 12 ani și 6 luni a fost chemată de soția inculpatului, martora P.S.M., la domiciliul conjugal al familiei, unde inculpatul, după ce a scos-o afară pe martoră și pe copii, prin amenințări și violențe, a obligat-o într-o primă fază pe partea vătămată să consume alcool, circa 6-7 pahare de alcool, iar apoi, împotriva voinței acesteia, a întreținut raport sexual cu minora. După consumarea raportului sexual inculpatul a lăsat-o să plece, avertizând-o să nu povestească nimănui cele petrecute. Ajunsă acasă și-a spălat lenjeria intimă și datorită temerii insuflate de inculpat nu a povestit nimănui despre cele întâmplate, pentru ca abia în data de 25 august 2009, minora să-i destănuie bunicii sale faptele ce au fost petrecute în casa familiei P.

Existența faptei de viol a fost dovedită cu declarațiile părții vătămate ce s-au coroborat cu probele administrate cauzei după cum a urmat.

Astfel, a fost de netăgăduit că minora în data de 27 iulie 2009, în jurul orelor 14,00 a fost chemată de martora P.S.M. la domiciliul său, unde s-a aflat și inculpatul, fapt ce a rezultat din declarația părții vătămate ce s-a coroborat cu declarațiile inculpatului, care a recunoscut prezența minorei la domiciliul său.

Prin declarațiile date în faza de urmărire penală, partea vătămată în prezența bunicii sale, a descris pe larg activitatea infracțională desfășurată de inculpat, cu detalierea împrejurărilor în care au avut loc abuzul sexual. Și în fața instanței de apel minora, audiată prin comisie rogatorie, a relatat succint modul în care s-au petrecut faptele, cu prezentarea unor amănunte relevante atât pentru stabilirea adevărului în cauză, cât și pentru calificarea declarațiilor sale ca fiind sincere și edificatoare.

Astfel, partea vătămată a descris modul în care a fost chemată la domiciliul familiei P. de către martora P.S.M., cum martora împreună cu copii au plecat de acasă, rămânând cu inculpatul și care i-a oferit de băut, iar la refuzul minorei acesta a fost insistent, că alcoolul a început să-și facă efectul și că atunci când s-a trezit a fost foarte confuză, că a povestit bunicii după circa o lună ceea ce s-a întâmplat în casa familiei P. și apoi a relatat pe larg în declarația dată la organele de poliție activitatea infracțională desfășurată de inculpat, cu detalierea împrejurărilor în care au avut loc abuzul sexual.

Este adevărat că în apel minora a declarat că nu își mai aduce aminte în detaliu ceea ce s-a întâmplat după ce a consumat alcool, însă această împrejurare nu a fost de natură a duce la concluzia că fapta nu există. O asemenea situație a fost explicabilă, pe de o parte, prin trecerea timpului de la data comiterii faptei, circa 2 ani, iar, pe de altă parte, vârsta minorei și traumele suferite de minoră, confirmate de actul medical existent la dosar.

Ceea ce este relevant a fost faptul că minora a declarat instanței de apel prin comisie rogatorie că după circa o lună de la faptă a început să aibă coșmaruri noaptea, fapt ce a determinat-o să mărturirească bunicii sale ceea ce s-a întâmplat în casa familiei P. și că a declarat organelor de poliție modul în care s-au petrecut faptele.

Declarațiile părții vătămate s-au coroborat cu declarațiile martorei C.V., bunica minorei, aceasta fiind cea care la data de 27 august 2009 a reclamat la organele de poliție fapta comisă de inculpat.

Martora C.V. în declarațiile date în cursul procesului penal a relatat constant ceea ce i-a povestit minora, referitoare la fapta de viol, declarând că a văzut leziunile de la nivelul brațelor minorei.

Analizând depoziția acestei martore s-a apreciat că deși declarațiile acesteia a reprezentat probe mediate, având drept sursă principală declarația victimei, depozițiile acesteia au prezentat informații relevante, percepute direct de martoră, relative la circumstanțele concrete în care s-au comis faptele, așa cum au fost ele reținute în actul de sesizare.

Astfel, din declarațiile acesteia a rezultat că martora a perceput în mod direct urmele specifice unei infracțiuni de viol, respectiv urme de violență la nivelul brațelor minorei, ceea ce a confirmat ipoteza violului.

Este de observat că martora încă din plângerea adresată organelor de poliție a relatat despre fapta de viol, despre care a luat cunoștință cu ocazia mărturisirilor făcute de victimă și despre prezența urmelor de agresiune fizică pe brațele, iar depozițiile acesteia au fost constante pe tot parcursul procedurilor.

Ipoteza violului a fost susținută de constatările din certificatul medico-legal din 26 august 2009 emis de Serviciul Județean de Medicină-Legală Sibiu, care a confirmat că minora la data examinării a acuzat lovire la nivelul umărului stâng și compresiune cu mâna la nivelul regiunilor carpiene, fără semne de leziune și a prezentat din punct de vedere genital o deflorare mai veche de 3 săptămâni. Mai mult decât atât, ipoteza violului a fost confirmată de referatul clinic privind pe minoră întocmit la data de 15 ianuarie 2010 de structura medicală a provinciei Pavia, din care a rezultat că minora a intrat sub observație medicală în luna septembrie 2009, prezentând simptomatologia caracteristică copilului abuzat sexual. A fost deosebit de relevant în stabilirea temeiniciei sau netemeinicie acuzațiilor ce i s-au adus inculpatului constatările cuprinse în referatul medico-legal în care se arată că "(...) Când i se reamintește evenimentul este ca și cum în M.I.A. s-ar reactiva experiența traumatică asociată".

Curtea în analiza cauzei nu a putut omite aspectul relatat de inculpat în declarația dată instanței de fond cum că a mai fost cercetat pentru viol și că s-a împăcat cu victima, astfel că nu s-a ajuns la proces, fapt relevant în stabilirea în cauză a adevărului judiciar.

Apărarea principală și constantă a inculpatului în sensul că urmare a cererii sale imperative minora a plecat din casa familiei P., că partea vătămată a relatat ceea ce a fost învățată de soția lui și că minora a avut relații sexuale și cu alți bărbați, nu a putut fi însușită de către instanță, întrucât împrejurările concrete în care s-a petrecut fapta, astfel cum a rezultat din probele expuse cât și constatările medicale, au dovedit contrariul.

Referitor la această apărare, este de observat că modul în care minora a relatat amănuntele pe care le-a furnizat au fost atât de fidele celor petrecute în realitate încât nu a existat nicio urmă de îndoială în ceea ce a privit exactitatea lor. A fost mai mult decât evident că o asemenea expunere a faptelor nu ar fi putut fi inventată sau învățată pe de rost.

în adevăr, s-a dovedit cauzei starea conflictuală existentă între inculpat și soția sa, însă nu a fost credibil că minora ar fi putut descrie cu lux de amănunte întreaga modalitate de săvârșire a infracțiunii după circa o lună, dacă nu ar fi trăit o asemenea experiență.

în aceeași ordine de idei, nu a trebuit omis faptul că minora ulterior datei de 27 iulie 2009 nu s-a mai întâlnit cu martora P.S.M. și nu a mai fost la domiciliul familiei P., aspect recunoscut de către inculpat, ori, în atari condiții faptul că minora a povestit după aproximativ o lună bunicii sale despre fapta de viol comisă de inculpat a fost de natură să confirme acuzațiile aduse inculpatului în condițiile în care a fost de netăgăduit că anterior datei de 27 iulie 2009 minora a mers frecvent în casa familiei P.

întreținerea pretinselor raporturi sexuale de către partea vătămată cu alte persoane, nu a fost probată. Mai mult decât atât, declarațiile bunicii minorei au fost categorice în sensul că minora nu a înteținut relații sexuale cu alți bărbați, iar cu circa o lună înainte ca minora să-i povesteacă cele petrecute în casa inculpatului, partea vătămată era schimbată, palidă și prezenta simptome că "(...) ceva nu este în regulă cu ea".

Referitor la declarațiile date de soția inculpatului, martora P.S.M., Curtea a constatat în primul rând că declarațiile date de aceasta în cursul anchetei penale, precum și cele date în dosarul penal al Parchetului de pe lăngâ Tribunalul Sibiu, în care aceasta a fost cercetată pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, s-au coroborat pe deplin cu declarațiile părții vătămate și cu celelalte probe expuse mai sus.

Este adevărat, că ulterior în declarațiile date în cursul cercetării judecătorești, precum și în fața instanței de apel și cu ocazia audierii în dosarul penal al Tribunalului Sibiu martora, audiată în calitate de inculpată, a revenit asupra celor declarate susținând că a făcut afirmații mincinoase cu privire la comiterea infracțiunii de viol de către soțul său, P.I. (inculpatul din prezentul dosar) pentru a se răzbuna pe acesta datorită neînțelegerilor existente înte ei. însă, Curtea a apreciat că în contextul existenței unor asemenea variante prezentate de martoră și a existenței unei hotărâri defintive de condamnare pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, declarațiile acesteia nu au putut avea valoare probatorie nici în favoarea și nici în defavoarea inculpatului.

Singurele aspecte certe care s-au desprins din depozițiile date de martoră pe parcursul procedurilor s-au referit la frecventare de către minoră a domiciliului martorei anterior datei de 27 iulie 2009 și prezența minorei și a inculpatului la această dată în casa familiei P.

în ce privește depozițiile martorilor G.M., G.N., L.E., audiați în cursul anchetei penale, a martorilor S.E. și D.E., audiați de instanța de fond, a fost de observat că acestea nu au avut nicio relevanță în cauză. Martorii audiați în cursul cercetării penale și-au exprimat doar opinia în legătură cu acuzațiile aduse inculpatului, în sensul că nu au crezut o asemenea acuzație, iar martorii audiați în cursul cercetării judecătorești au declarat fie că nu au cunoscut nimic în legătură cu fapta de viol de care este acuzat inculaptul- martorul S.E., fie că cele declarate au fost bazate în exclusivitate pe cele ce i-a povestit martora P.S.M. - martora D.E., ori, depozițiile martorei P.S.M. au fost înlăturate ca fiind mincinoase, așa cum s-a prezentat anterior.

Analizând celelalte probe testimoniale administrate cauzei, respectiv, declarațiile martorilor P.I., tatăl inculpatului și F.L., soacra inculpatului, Curtea a constatat că acestea sunt subiective, date în scopul sustragerii inculpatului de la răspunderea penală.

Relativ la depoziția martorei F.L., a fost de observat că audiată de către instanța de apel aceasta a relatat ceea ce i-a povestit fiica sa, ori depozițiile martorei P.S.M. au fost înlăturate din ansamblul probator pentru considerentele expuse anterior, cu excepția aspectelor menționate și care au fost de necontestat în cauză. Mai mult, declarațiile acestei martore nu s-au coroborat nici măcar cu susținerile martorei P.S.M., care în unele declarații, a arătat faptul că minora ar fi fost învățată chiar de F.L. să îl acuze pe inculpat de săvârșirea infracțiunii de viol.

în concluzie, Curtea a apreciat că probele admnistrate cauzei, respectiv, declarațiile părții vătămate, constatările din certificatul medico-legal, referatul medical din 15 ianuarie 2010, declarațiile martorei C.V., bunica minorei, precum și declarațiile inculpatului, astfel cum au fost analizate anterior, au dovedit în mod cert consumarea unui raport sexual, între inculpatul P.I. și victima minoră M.I.A., la domiciliul inculpatului, prin constrângerea victimei minore, faptă care s-a circumscris infracțiunii de viol în formă calificată, prevăzută de art. 198 alin. (1) și (3) C. pen.

în raport de considerentele expuse, Curtea a constatat că instanța de fond, în lipsa unei analize temeinice, amănunțite, profunde a fiecărei probe și a probelor în ansamblu, a făcut o interpretare greșită a acestor probe, și a dat relevanță deosebită, exagerată, unei singure probe, respectiv, declarațiile martorei P.S., reținând pe baza unor constatări vagi, discutabile, pe presupuneri și prezumții, că fapta nu a fost dovedită contrară exigențelor prevăzute de art. 356 C. proc. pen.

Curtea a observat că inculpatul P.I. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de viol prevăzut de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) S-a reținut în actul de inculpare, printe altele, că fapta de viol a fost comisă de inculpat în condițiile recidivei postexecutorii raportat la condamnarea de 4 ani închisoare pentru infracțiunea de furt calificat prin sentința penală nr. 496/1998 a Judecătoriei Sibiu, fiind arestat la data de 19 februarie 1998 și liberat condiționat la data de 26 iulie 2000, cu un rest de 572 zile.

Analizând actele și lucrările dosarului, s-a constatat, așa cum s-a pus în discuția părților în ședința de judecată din data de 7 noiembrie 2011, la încadrarea juridică a infracțiunii a urmat a se înlătura dispozițiile art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), fiind îndeplinite exigențele art. 38 alin. (2) C. pen. în concret, la data comiterii faptei, respectiv, 27 iulie 2009, termenul de reabilitare a fost împlinit, iar potrivit art. 38 alin. (2) C. pen. la stabilirea stării de recidivă nu s-a ținut seama de condamnările în privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

în consecință, Curtea, în baza art. 379 pct. 2, lit. a) C. proc. pen. a admis apelul, a desființat sentința atacată și, rejudecând, s-a dispus în baza dispozițiilor art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.I. din infracțiunea de viol, prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) în infracțiunea de viol, prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.

în baza acestui text de lege inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) Teza a II-a, lit. b) și lit. e) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., în dauna părții vătămate M.I.A.

S-au interzis inculpatului exercițiul drepturilor civile prev. de art. 64 lit. a), Teza a II-a, lit. b) și e) C. pen. pe durata și în condițiile prev. de art. 71 C. pen.

Curtea a precizat că la individualizarea judiciară a pedepsei au fost avute în vedere criterii generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), precum și dispozițiile art. 52 C. pen., privind scopurile pedepsei.

în concret, s-au avut în vedere limitele pedepsei prevăzute de C. pen., împrejurările în care a fost comisă această faptă, natura și gravitatea deosebită a faptei reținute în sarcina inculpatului, urmările produse asupra dezvoltării ulterioare a minorei, impactul produs în comunitate de săvârșirea faptei, antecedența penală și conduita nesinceră avută față de organele judiciare.

Nu a fost de neglijat a se preciza că infracțiunile privitoare la viața sexuală a reprezentat fapte grave de încălcare a libertății și moralității vieții sexuale cu repercusiuni grave asupra persoanei. Consecințele au fost mai profunde în cazul minorilor, copilul a făcut parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută, datorită particularităților psiho-comportamentale și de vârsta specifice: lipsiți aproape complet de posibilitățile fizice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, capacitate limitată de înțelegere a efectelor, a consecințelor unor acțiuni proprii sau ale altor persoane, nivelul înalt de sugestibilitate și credulitate, sinceritatea și puritatea sentimentelor, gândurilor și intențiilor lor; fiind, uneori, în imposibilitatea de a rezista unor promisiuni și recompense oferite de către persoanele adulte, minorii devin ușor victimele celor care abuzează sexual de ei.

în speță, Curtea nu a putut omite la stabilirea pedepsei vârsta extrem de fragedă a victimei, 12 ani și 6 luni, urmările grave asupra dezvoltării psihice a acesteia, modalitatea concretă de săvârșire a faptei, inculpatul a profitat de împrejurarea că minora a fost lipsită de ocrotirea și protecția părinților, ce a evidențiat starea de inumanitate a inculpatului, care deși a avut vârsta de 33 de ani nu s-a ferit să profite de inocența, imaturitatea și încrederea unui copil, să o atragă în domiciliul său tocmai pentru a-și satisface nevoile sale sexuale.

Mai mult decât atât, modul în care inculpatul și-a conceput activitatea infracțională a stârnit un sentiment de insecuritate, indignare și spaimă în rândul comunității în care conviețuiește, determinând și o stare de incertitudine și teamă în rândul comunității.

Relativ la aceasta s-a precizat că minora victimă a faptei inculpatului a urmat ședințe de consiliere psihologică, traumele suferite urmare a abuzului inculpatului fiind deosebit de grave, necesitând intervenția persoanelor de specialitate, context în care faptele inculpatul nu justifică nicio clemență din partea instanței de judecată.

Conform art. 71 alin. (2) C. pen., condamnarea la pedeapsa închisorii a atras de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) - c) din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei.

Potrivit alin. (3) al aceluiași art. interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d) și e) s-a aplicat ținându-se seama de natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului și de interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă.

în cauză, s-a apreciat că aplicarea pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. a), Teza a II-a, lit. b) și lit. e) C. pen. s-a impus, raportat la natura și gravitatea faptei comise de inculpat.

în baza dispozițiilor art. 383 alin. (2) C. proc. pen. și art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive, începând cu data de 27 august 2009 până la data de 21 decembrie 2009.

în ce privește latura civilă a cauzei, s-a constatat că partea vătămată prin reprezentatul legal s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 150.000 RON, despăgubiri civile reprezentând daune materiale în sumă de 50.000 RON și respectiv, daune morale în sumă de 100.000 RON.

Potrivit art. 14 alin. (3) C. proc. pen. și art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

Așadar, cerințele legii au impus ca inculpatul să repare integral toate prejudiciile ce au rezultat din săvârșirea infracțiunii, indiferent de caracterul lor - material sau moral, ceea ce a rezultat din însăși redactarea art. 998 și 999 C. civ. comb. cu art. 14 alin. (3) C. proc. pen.

Curtea, examinând probele administrate în cauză a constatat că partea vătămată prin reprezentantul legal nu a dovedit existența vreunui prejudiciu material, context în care s-a respins cererea de acordare a despăgubirilor civile pentru daune materiale.

în speță, s-a stabilit în mod cert că minora a fost victima faptei ilicite de viol comisă de inculpat. Ori, în raport de aceasta, a fost de necontestat că minora a suferit un prejudiciu moral, decurgând din traumele fizice și psihice suferite, sechele care a afectat negativ participarea părții vătămate la viața socială, școlară și de familie, comparativ cu situația ei anterioară vătămării produse prin fapta ilicită a inculpatului.

Mai mult decât atât, s-a dovedit cauzei că urmare a faptei comise de inculpat minora a fost nevoită să intre sub observație medicală psihiatrică, împrejurare ce a dovedit pe deplin vătămările psihice cauzate de inculpat prin fapta ilicită comisă, condițiile de viață ale minorei fiind adânc schimbate ceea ce a justificat obligarea inculpatului la plata unor daune morale. S-a apreciat că, în raport cu gravitatea și intensitatea suferințelor cauzate minorei, obligarea inculpatului la plata sumei 30.000 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru daunele morale a corespuns cerințelor unei juste și integrale despăgubiri, în sensul prevederilor art. 14 C. proc. pen., și art. 998 și urm. C. civ., în vigoare la data comiterii faptei.

în ce privește cheltuielile judiciare, Curtea, față de soluția pronunțată în cauză, în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de stat la fond.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul P.I. care a criticat decizia instanței de apel sub aspectul netemeiniciei și a invocat incidența dispozițiilor art. 3859pct. 18 și 14 C. proc. pen., a arătat că în cauză s-a comis o gravă eroare de fapt, nu există și nu a fost administrată nici o probă care să-i susțină vinovăția, instanța de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care a dispus condamnarea sa și se consideră nevinovat.

în subsidiar a solicitat reindividualizarea pedepsei ca efect al reținerii circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 și 76 C. penal, redozarea acesteia într-un cuantum normal, proporțional cu gradul de pericol social concret al faptei reținută în sarcina sa.

Analizând legalitatea și temeinicia deciziei recurate prin prima motivelor de recurs invocate, conform art. 3856alin. (2) C. proc. pen., cât și perspectiva disp. art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., apreciază înalta Curte că recursul declarat de inculpat este întemeiat însă sub alte aspecte decât cele invocate în motivele de recurs, fapt pentru care urmează a fi admis în aceste limite pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Examinând recursul declarat de inculpat reține înalta Curte că, inculpatul P.I. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., constând în aceea că la data de 27 iulie 2009 determinată de amenințările și violențele exercitate asupra sa de inculpat, numita P.S.M., soția inculpatului a chemat-o pe partea vătămată M.I.A. în locuința sa, după care P.S.M. a părăsit domiciliul. Astfel, inculpatul rămânând singur cu minora, folosindu-se de amenințări și violențe a forțat-o să consume alcool, iar apoi, împotriva voinței acesteia a întreținut relații sexuale cu aceasta.

Procedând la soluționarea în fond a cauzei, Tribunalul Sibiu a considerat că nu s-a făcut dovada existenței faptei și, în consecință nici săvârșirea acesteia de către inculpat, pronunțând o soluție de achitare în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Contrar concluziilor la care a ajuns instanța fondului, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că există probe temeinice care demonstrează mai presus de orice dubiu că inculpatul se face vinovat de comiterea infracțiunii de viol și, în consecință, a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii de la 10 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut, în urma readministrării parțiale a probatoriului că declarațiile părții vătămate date în cursul procesului penal se coroborează cu constatările din certificatul medico-legal, cu concluziile referatului medical din 15 ianuarie 2010, precum și cu declarațiile martorei C.V., bunica părții vătămate, precum și cu declarația inculpatului, prin care recunoaște că minora s-a aflat în domiciliul său, context în care apreciază că se confirmă starea de fapt reținută în actul de inculpare și care în drept se circumscrie infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.

Realizând propriul examen analitic, reține înalta Curte că instanța de apel nu a procedat la o administrare completă și justă a probelor, nereușind să înlăture contradicțiile evidente existente între probe ca și îndoielile ce s-au ivit în cauză în urma administrării unor probe.

Pentru a afla adevărul, instanțele trebuie să respecte anumite cerințe în aprecierea probelor și anume să nu omită de la evaluare nici una din probele administrate, să acorde o forță probantă egală tuturor probelor administrate atât în faza de urmărire penală cât și în faza de cercetare judecătorească, pornind de la principiul consacrat de disp. art. 63 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia probele nu au valoare dinainte stabilită, rațiunea fiind aceea că indiferent de faza procesului penal în care se administrează scopul este același și anume aflarea adevărului.

Evaluarea completă și obiectivă a probelor trebuie să se bazeze pe o analiză judicioasă a materialului probator și apoi pe o sinteză rațională a evaluărilor făcute, pe examinarea probelor în ansamblul lor.

în raport de aceste cerințe, instanța de prim control judiciar a considerat, în mod nejustificat, înlăturate contradicțiile ce existau între probe, lipsa oricărei îndoieli, ajungând la certitudine fără însă a se baza pe un material probator complet.

în urma analizării probelor, instanța de prim control judiciar concluzionează, că probele administrate în cauză, respectiv declarațiile părții vătămate, constatările din certificatul medico-legal, referatul medical din 15 ianuarie 2010, declarațiile martorei C.V., precum și declarațiile inculpatului, fac dovada vinovăției inculpatului, însă înalta Curte apreciază că în urma administrării acestor probe incertitudinele nu au fost înlăturate, materialul probator nu este suficient, situație în care activitatea de probațiune trebuia continuată pentru a se stabili care dintre probe reflectă adevărul.

Referitor la declarația părții vătămate, reține înalta Curte că partea vătămată minoră M.I.A. a fost audiată în faza de urmărire penală la data de 26 august 2009, ocazie cu care a descris în amănunțime activitatea infracțională desfășurată de inculpat, modul cum acesta a forțat-o să bea alcool, după care a dezbrăcat-o forțat, a trântit-o în pat, a ținut-o de mâini și a forțat-o să întrețină cu el un raport sexual normal.

Ulterior, pe parcursul cercetării judecătorești, cu ocazia efectuării comisiei rogatorii de către autoritățile judiciare din Italia, la cererea Curții de Apel Alba Iulia, activitate desfășurată la data de 14 iulie 2010, la un interval de 1 an de la data comiterii faptei, partea vătămată M.I.A. nu a mai manifestat aceeași certitudine în susținerea vinovăției inculpatului, spunând doar că își amintește că era foarte confuză datorită consumului de alcool și nu-și amintește să fi povestit altceva.

La fel și declarațiile martorei C.V., bunica părții vătămate nu sunt atât de concludente și în măsură să înlăture dubiile cu privire la vinovăția inculpatului, întrucât martora nu a perceput în mod direct și personal activitatea infracțională, ea luând cunoștință despre agresiunea inculpatului numai în urma celor povestite de către nepoata sa.

Este adevărat că martora declară în amănunt toate împrejurările arătate și de către partea vătămată în declarațiile sale, arătând în plus că a văzut-o pe minoră cu urme de lovituri la mână, depoziția acesteia având însă forța probantă necesară de a contribui la aflarea adevărului numai în urma coroborării și cu celelalte probe administrate în cauză.

înalta Curte de Casație și Justiție, apreciază că Curtea de Apel Alba Iulia a realizat o cercetare judecătorească amplă, însă insuficientă pentru a stabili adevărul judiciar.

Martora P.S., soția inculpatului este martorul cheie în acest dosar, însă poziția oscilantă manifestată de aceasta pe parcursul procesului penal a determinat instanța de prim control judiciar să înlăture aceste declarații din ansamblul probator, în mod total eronat apreciază înalta Curte.

Declarațiile acestei martore au stat la baza arestării inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de viol, cât și ulteritor la baza punerii acestuia în libertate.

Astfel, prin încheierea din 16 decembrie 2009, Tribunalul Sibiu a revocat măsura arestării inculpatului P.I., reținând în considerente că cerința impusă de art. 148 lit. f) C. proc. pen., nu mai subzistă "întrucât martora P.S. a cărei declarație a contribuit la trimiterea în judecată a inculpatului în fața primei instanțe nu a mai susținut cele precizate în faza de urmărire penală, referitoare la comiterea faptei de către inculpat".

Mai mult decât atât, prin încheierea din 28 ianuarie 2010, Judecătoria Sibiu a dispus arestarea preventivă a martorei P.S. pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, din considerentele încheierii rezultând că "la data de 27 august 2009, inculpata a fost audiată în calitate de martor în Dosarul al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, dosar în care se efectuau cercetări cu privire la învinuitul P.I., soțul inculpatei, pentru săvârșirea infracțiunii de viol. Cu ocazia audierii sale inculpata a prezentat faptele pe care personal le-a perceput și care ar fi constat în faptul că învinuitul P.I. ar fi întreținut raporturi sexuale prin constrângere cu victima minoră în vârstă de 12 ani, M.I.A. Urmare a depoziției martorei, ce susținea plângerea victimei, inculpatul P.I. a fost arestat preventiv de către instanța de judecată și a fost trimis ulterior în judecată. Mai mult instanța a procedat și la menținerea măsurii arestării preventive a acelui inculpat.

La data de 16 decembrie 2009 fiind audiată în calitate de martor de către instanța de judecată, inculpata P.S.M. a arătat că își retrage depoziția anterioară și că de fapt inculpatul P.I. nu ar fi violat victima minoră. Mai subliniază martora cu acea ocazie că dorința de răzbunare a determinat-o să susțină acuzația de viol adusă soțului său".

Nu trebuie să omitem că P.S.M. a fost condamnată prin sentința penală nr. 297 din 10 mai 2010 a Judecătoriei Sibiu, definitivă prin decizia penală nr. 52 din 18 ianuarie 2011 la 10 luni închisoare cu executare în regim de detenție pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, constând în aceea că a făcut afirmații mincinoase cu privire la comiterea infracțiunii de viol de către P.I. în cuprinsul declarației de martor din data de 27 august 2009, dată în fața organelor de urmărire penală.

în loc să insiste asupra poziției duplicitare a martorei, pentru a afla când spune adevărul, instanța de apel în mod cu totul nejustificat a înlăturat din ansamblul probator depozițiile martorei, deși așa cum am arătat depozițiile acesteia coroborate și cu alte probe au contribuit în mod decisiv atât la arestarea inculpatului cât și la punerea lui în libertate.

în acest sens, instanța de prim control judiciar trebuia să-și intensifice eforturile pentru a vedea care este realitatea afirmațiilor martorei, momentul în care afirmațiile sale corespund adevărului și să analizeze posibilitatea completării probatoriului în sensul realizării unei confruntări între cei doi, ocazie cu care instanța de apel ar percepe în mod direct și nemijlocit atitudinea celor doi în raport de existența faptei și împrejurările comiterii acesteia.

De asemenea, instanța de apel va trebui să analizeze și posibilitatea supunerii atât a inculpatului, cât și a martorei P.S. procedurii privind detectarea comportamentului simulat, care, deși nu este o probă de sine stătătoare poate totuși să contribuie la stabilirea unei atitudini a inculpatului în raport de fapta ce i se reține în sarcină.

Supunerea martorei P.S.M. acestei proceduri este cu atât mai necesară cu cât atitudinea manifestată pe parcursul procesului penal a fost extrem de contradictorie, deși, așa cum am menționat anterior, este martor direct și poate contribui decisiv la aflarea adevărului, or, tocmai în acest sens se poate reproșa instanței de prim control judiciar că nu a depus diligențele necesare.

Ori, în virtutea rolului activ, instanței de apel îi revine obligația de a lua măsuri pozitive în scopul completării materialului probator al cauzei pentru a stabili cu valoare de certitudine existența faptei.

Cum neregularitatea constatată afectează decizia instanței de apel, care a înlăturat din ansamblul probator unele probe administrate de natură să servească la aflarea adevărului și de a influența soluția procesului, deși instanța de prim control în cadrul efectului integral devolutiv al apelului trebuia să examineze cauza sub toate aspectele și să aibă în vedere toate probele indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, precum și să administreze și alte probe, înalta Curte va constata incidența în cauză a cazului de casare prev. de art. 3859pct. 10 C. proc. pen.

în baza tuturor argumentelor expuse, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a admis recursul declarat de inculpat, a casat decizia penală atacată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, căreia i-a revenit sarcina de a efectua demersurile necesare în vederea administrării probelor necesare justei soluționări a cauzei.

← ICCJ. Decizia nr. 3389/2012. Penal  ICCJ. Decizia nr. 3149/2012. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3162/2012. Penal