ICCJ. Decizia nr. 3199/2012. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3199/2012
Dosar nr. 4344/280/2012
Şedinţa publică din 8 octombrie 2012
Deliberând asupra recursului
În baza actelor şi lucrărilor dosarului reţine următoarele: Prin sentinţa penală nr. 79/ F din 5 iulie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 461 lit. d) C. proc. pen., a admis contestaţia formulată de contestatorul G.V.
A dedus din pedeapsa de 15 ani închisoare, în a cărei executare se află contestatorul, în baza mandatului de executare nr. 156 din 04 august 2006, emis de Curtea de Apel Bucureşti, perioada executată în arest în Centrul Penitenciar din Madrid V Soto, de la 13 iulie 2010 la 05 august 2010.
A constatat că G.V. a participat la cursuri de şcolarizare şi de calificare profesională, pe parcursul anilor 2000-2004, care, potrivit art. 76 lit. e) din Legea nr. 275/2006 modificată, se consideră 120 de zile executate din pedeapsa de 15 ani închisoare.
A constatat că G.V. a muncit în Centrul Penitenciar Madrid V (Soto del Real) în perioada 06 iulie 2000 - 20 aprilie 2001, în total 9 luni şi 14 zile, iar în Penitenciarul Ocana II a muncit în perioada 09 ianuarie 2002 - 14 iulie 2003, în total 18 luni şi 5 zile, iar zilele de muncă prestate totalizează 840 de zile lucrate (27 de luni şi 14 zile).
Potrivit art. 76 alin. (l) lit. a) teza a Il-a din Legea nr. 275/2006 modificată, s-a considerat ca executată perioada de 9 luni şi 10 zile.
În total, s-a considerat ca fiind executate 13 luni, urmând ca această perioadă să fie avută în vedere la calcularea fracţiei prevăzute de art. 59 alin. (2) C. pen.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că, prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 12 martie 2012, astfel cum a fost modificată şi precizată, contestatorul G.V. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: 1) deducerea perioadei executate în detenţie, între 13 iulie 2010 şi 05 august 2010; 2) transpunerea zilelor muncite în penitenciarele din Spania, în zile executate din pedeapsă şi, 3) liberarea sa condiţionată în perioada executată de zile muncite în penitenciarele din Spania şi de împlinirea fracţiei.
Prin sentinţa penală nr. 1883/2012, Judecătoria Piteşti a disjuns capătul de cerere privind liberarea condiţionată a condamnatului, stabilind termen de judecată pentru aceasta, iar în ceea ce priveşte contestaţia la executare - a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Piteşti şi a declinat competenţa de soluţionare a acesteia în favoarea Curţii de Apel Piteşti.
În motivarea sentinţei s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 460 şi art. 461 alin. (2) C. proc. pen., competenta de soluţionare a contestaţiei la executare revine instanţei de executare, respectiv instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau unitatea unde cel condamnat execută pedeapsa.
Cum mandatul de executare a pedepsei închisorii a fost emis de Curtea de Apel Bucureşti, competentă să se pronunţe asupra contestaţiei este Curtea de Apel Piteşti, în a cărei rază teritorială se află Penitenciarul Colibaşi, unde contestatorul îşi execută pedeapsa privativă de libertate.
Pe rolul acestei instanţe, cauza a fost înregistrată la data de 31 mai 2012.
Contestatorul a depus la dosar o precizare a contestaţiei, însoţită de acte doveditoare emise de penitenciarele din Spania, traduse şi în copii xerox, hotărârile penale pronunţate cu privire la pedeapsa de 15 ani închisoare, pe care o execută, copii xerox şi acte privind executarea.
La solicitarea curţii, penitenciarul a transmis mandatele de executare a pedepsei închisorii emise pe numele petiţionarului-condamnat.
Din examinarea actelor dosarului, curtea a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 120 din 24 iulie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi s-a recunoscut sentinţa penală nr. 246 din 02 din 29 iulie 2002 a Tribunalului Provincial Madrid, secţia a IV+ a, rămasă definitivă la 27 februarie 2003.
S-a dispus transferul condamnatului, în vederea continuării executării pedepselor aplicate într-un penitenciar din România, luându-se act şi de consimţământul condamnatului.
A fost dedusă din pedepsele aplicate perioada executată, de la 01 ianuarie 2000 la 24 iulie 2006.
În considerentele sentinţei, Curtea a menţionat că persoana condamnată G.V., a cărei transferare s-a solicitat, se află în executarea unei pedepse de 15 ani închisoare în Spania, aplicate pentru comiterea infracţiunilor de reţinere ilegală şi de agresiune sexuală. Faptele au corespondent în legislaţia română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal şi de viol, prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen. şi, respectiv, art. 197 alin. (l) C. pen.
În baza sentinţei, a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 156 din 04 august 2006.
Ulterior, pe calea contestaţiei la executare, condamnatul a solicitat a se efectua contopirea celor două pedepse.
Motivul formulării contestaţiei l-a constituit împrejurarea că, pe de o parte, era vorba de două infracţiuni concurente, pentru care autorităţile judiciare spaniole au stabilit pedepse de 7 ani şi respectiv, de 8 ani închisoare, iar pe de altă parte, aceea că executarea unei hotărâri penale străine are loc potrivit legii române.
Această din urmă lege obligă instanţele ca, pentru sentinţa de condamnare definitivă, recunoscută de Curtea de Apel Bucureşti, să aplice dispoziţiile art. 33, 34 C. pen., referitoare la cumulul juridic şi nu cumul aritmetic, aşa cum dispune legea spaniolă.
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 2423/2007, a respins cererea de contopire, ca neîntemeiată, întrucât prin modificarea pedepsei rezultante s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea străină recunoscută.
S-a constatat valabil mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 156 din 04 august 2006, în a cărei executare se află actualmente petiţionarul-contestator, la Penitenciarul Colibaşi.
Cât priveşte cererea ce face obiectul prezentei cauze, ea are ca temei dispoziţiile art. 461 C. proc. pen., întrucât contestatorul a solicitat deducerea din pedeapsă a perioadei de arest între 13 iulie 2010 şi 05 august 2010 executată în Penitenciarul din Madrid, cum şi recunoaşterea zilelor de muncă şi a cursurilor de şcolarizare efectuate în penitenciarele din Spania, cu consecinţe asupra calculării părţii din pedeapsă care se consideră ca executată, în conformitate cu Legea nr. 275/2006, modificată.
Curtea de apel a constatat întemeiată contestaţia, apreciind că în speţă, este incident cazul de contestaţie la executare prevăzut de art. 461 lit. d), teza ultimă, C. proc. pen., referitor la orice incident ivit în cursul executării.
Astfel, Centrul Penitenciar din Madrid V Soto del Real Madrid V Soto a certificat prin adresa din data de 19 septembrie 2011, faptul că cel în cauză a executat în închisoare perioada de timp cuprinsă între 13 iulie 2010 şi 05 august 2010, iar această perioadă se cuvine a fi dedusă din pedeapsa de 15 ani închisoare în a cărei executare se află.
S-a mai reţinut că, prin actele depuse, condamnatul a făcut dovada că a participat la cursuri de şcolarizare şi de calificare profesională, astfel: între 8 iunie 2000 şi 30 iunie 2000, a absolvit primul ciclu (şcoală primară), între 06 octombrie 2000 şi 03 noiembrie 2000, a absolvit un curs de cofetărie şi un curs de limba spaniolă pentru străini de nivel 2, pe parcursul perioadei 2003-2004.
De asemenea, condamnatul a prestat muncă în penitenciarele din Spania în care şi-a executat pedeapsa, în perioada 09 ianuarie 2002 - 14 iulie 2003, în centrul de detenţie Ocana II Toledo, iar în Centrul Penitenciar Madrid V a lucrat în perioada 06 iulie 2000 – 20 aprilie 2001, fiind secund la împărţirea mâncării şi, respectiv, responsabil de sala de mese.
Deducerea perioadei de timp executate în detenţie de către condamnat, după recunoaşterea de către statul român a hotărârii pronunţate pe numele său de către autorităţile judiciare spaniole, este obligatoriu a se efectua, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată, iar acesta fiind un incident ivit în cursul executării pedepsei, deci o împrejurare care va putea fi avută în vedere la pronunţarea hotărârii de condamnare.
Ca atare, a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 461 lit. d) C. proc. pen., în raport şi de prevederile art. 157 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, referitoare la legea aplicabilă şi la efectele executării.
Aceleaşi dispoziţii legale obligă instanţa a recunoaşte dreptul condamnatului aflat în executarea pedepsei închisorii, care a prestat muncă şi a participat la cursuri de şcolarizare şi de calificare, de a i se considera ca executată, pe baza muncii prestate şi a instruirii şcolare, o parte din durata pedepsei, potrivit art. 76 alin. (l) lit. a) teza a Il-a (referitoare la condamnaţii tineri) şi lit. b) din Legea nr. 279/2006, modificată.
Dacă s-ar fi executat o hotărâre judecătorească de condamnare pronunţată de statul român, recunoaşterea părţii din durata pedepsei care este considerată ca executată, potrivit dispoziţiilor art. 76 din lege, ar fi fost făcută în procedura prevăzută de art. 77, în baza propunerii comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate din cadrul P.N.T. Colibaşi.
Aceste date nu figurează însă în evidenţele comisie, fiind furnizate, aşa cum s-a arătat, de penitenciarele din Spania.
Solicitându-se a se recunoaşte un drept al condamnatului, consfinţit prin lege, Curtea a admis contestaţia astfel cum a fost precizată, constatând că perioada de 13 luni de zile considerată ca executată de către condamnat în baza acestor prevederi legale, urmează a fi avută în vedere în procedura specială la executare aceea de liberare condiţionată, la calcularea fracţiei prevăzute de art. 59 alin. (2) C. pen.
Împotriva sentinţei a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.
În susţinerea recursului a arătat, în esenţă, că instanţa de fond în mod greşit s-a pronunţat asupra părţii din pedeapsă ce trebuia considerată ca fiind executată pe baza muncii prestate, întrucât nu era competentă, de altfel, Judecătoria Piteşti a fost învestită cu soluţionarea cererii de libertate condiţionată formulată de condamnat şi acestei instanţe îi revenea competenţa de a se pronunţa şi cu privire la acest aspect.
De asemenea, a susţinut că, în mod greşit a constatat prima instanţă că este incident cazul de contestaţie la executare prevăzut de art. 461 lit. d) C. proc. pen., întrucât atunci când este vorba despre deducerea pedepsei, este incident cazul de contestaţie la executare prevăzut de art. 461 lit. c) C. proc. pen., situaţie în care competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută.
A precizat că instanţa care a recunoscut hotărârea, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, trebuia să se pronunţe şi cu privire la deducere, temeiul contestaţiei la executare fiind cel prevăzut de art. 461 lit. c) C. proc. pen.
Verificând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, şi din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată este ne lega la şi netemeinică, recursul declarat de parchet ca fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:
Examinând decizia recurată, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 1 C. proc. pen., invocat din oficiu de către instanţa de recurs, analiză prioritară faţă de celelalte motive de recurs formulate de Parchet, Înalta Curte constată că hotărârea este supusă casării atunci când nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, contestatorul condamnat G.V. a formulat contestaţie la executare întemeiată pe cazul prevăzut la art. 461 lit. d) C. proc. pen., solicitând iniţial, deducerea perioadei executate în perioada 13 iulie 2010 - 05 august 2010; contopirea celor două pedepse de 8 ani şi respectiv 7 ani închisoare la care a fost condamnat în Spania şi, pe cale de consecinţă, anularea mandatului de executare al pedepsei nr. 156 din 4 august 2006 emis de Curtea de Apel Bucureşti; reducerea pedepsei prin transpunerea zilelor muncite în penitenciarele din Spania şi liberarea sa condiţionată.
Ulterior, până la soluţionarea cauzei pe fond, contestatorul condamnat, prin apărător ales, şi-a precizat obiectul contestaţiei solicitând, în final, deducerea perioadei executate între 13 iulie 2010 - 05 august 2010 şi micşorarea pedepsei prin transpunerea zilelor muncite în penitenciarele din Spania, în zile de executate.
Faţă de precizările efectuate de contestatorul condamnat G.V., Înalta Curte reţine că, în cauză este incident cazul de contestaţie la executare prevăzut de dispoziţiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., aşa cum corect a reţinut şi prima instanţa., fiind vorba de un o situaţie care vizează micşorarea pedepsei ce nu putea fi avută în vedere la pronunţarea hotărârii de recunoaştere a hotărârii de condamnare de către Curtea de Apel Bucureşti şi nu atrage schimbări în dispozitivul acesteia, fiind respectată autoritatea de lucru judecat.
Referitor la instanţa competentă de a soluţiona cererea de contestaţie la executare formulată de contestatorul condamnat G.V., Înalta Curte reţine că, aceasta se stabileşte în raport de cazul de contestaţie incident în cauză. în situaţia în care contestaţia le executare este întemeiată pe dispoziţiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., cum este şi în prezenta cauză, competenţa de a soluţiona contestaţia revine potrivit dispoziţiilor art. 461 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 460 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., instanţei de executare sau instanţei în circumscripţia căreia se află locul de deţinere unde condamnatul execută pedeapsa.
Potrivit dispoziţiilor art. 418 C. proc. pen., instanţa de executare este, de regulă, prima instanţă de judecată şi numai în cazul hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de executare este Tribunalul Bucureşti sau Tribunalul Militar Teritorial cu sediul în Bucureşti.
Din considerentele Deciziei nr. 34 din 14 decembrie 2009, pronunţată în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că prin derogare de la principiul instituit în art. 418 C. proc. pen., singura instanţă învestită cu competenţă materială şi teritorială de soluţionare a procedurii de schimbare a condamnării după transferarea în România a persoanei condamnate, prevăzute în art. 149 cu referire al art. 146 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, este Curtea de Apel Bucureşti.
Însă, astfel cum s-a reţinut, prin cererea formulată de contestator nu s-a solicitat schimbarea condamnării, situaţie ce ar fi atras competenţa Curţii de Apel Bucureşti, ci micşorarea pedepsei ca urmare a intervenirii unor modificări pe parcursul executării.
Totodată, din considerentele deciziei în interesul legii menţionate, rezultă că această competenţă specială, reglementată de Legea nr. 302/2004, prin derogare de la regulile referitoare la executarea hotărârilor penale, nu poate opera, în lipsa unor prevederi legale exprese în alte segmente ale executării, printre care şi cele privind schimbările în executarea pedepsei, înlăturarea ori modificarea pedepsei, amânarea sau întreruperea executării pedepsei, pentru acestea fiind aplicabile dispoziţiile referitoare la competenţă existente în art. 449 alin. (2) C. proc. pen.
Prin urmare, instanţa de executare, fiind prima instanţă de judecată, stabilirea acesteia se face prin raportare la dispoziţiile art. 25 şi art. 461 alin. (2) C. proc. pen.
Aceste dispoziţii stabilesc o competenţă alternativă între instanţa de executare şi instanţa corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, în cazul contestaţiei întemeiată pe dispoziţiile art. 461 lit. d) C. proc. pen.
Or, în cauză, fată de obiectul contestaţiei la executare astfel cum a fost precizat de contestatorul condamnat la data de 28 iunie 2012, prin care se solicită micşorarea pedepsei prin transpunerea zilelor muncite în penitenciarele din Spania în zile executate cât şi deducerea perioadei executate între 13 iulie 2010 - 05 august 2010 şi infracţiunile pentru care acesta a fost condamnat de autorităţile judiciare spaniole [(art. 189 alin. (1) şi art. 197 alin. (1) C. pen.)], instanţa competentă din punct de vedere material, să judece aceste infracţiuni este judecătoria. Ca atare, instanţa de executare şi, totodată, instanţa corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a condamnatului (Penitenciarul Colibaşi) este Judecătoria Piteşti, căreia îi revine competenţa să soluţioneze şi contestaţia la executare în raport de dispoziţiile art. 460 alin. (6) C. proc. pen.
Fată de toate aceste considerente, Înalta Curte constată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 3859 pct. 1 C. proc. pen., şi, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti împotriva sentinţei penale nr. 79/ F din 5 iulie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe condamnatul G.V., va casa sentinţa penală atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Judecătoria Piteşti.
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti împotriva sentinţei penale nr. 79/ F din 5 iulie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe condamnatul G.V.
Casează sentinţa penală atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Judecătoria Piteşti.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3189/2012. Penal. Omorul calificat (art. 175... | ICCJ. Decizia nr. 3236/2012. Penal. Traficul de minori (Legea... → |
|---|
