ICCJ. Decizia nr. 3216/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizie nr. 3216/2012
Dosar nr. 9800/100/2011
Şedinţa publică din 09 octombrie 2012
Prin sentinţa penală nr. 330 din 20 iunie 2012 Tribunalul Maramureş l-a condamnat pe inculpatul A.N., pentru săvârşirea infracţiunii de: tentativă la infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. b) C. pen. la pedeapsa de 5 ani închisoare.
Cu consecinţele prev. de art. 71, 64 lit. a) teza a Ii-a C. pen, lit. b) a aceluiaşi articol C. pen.
În temeiul art. 65 C. pen. i-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută la art. 64 lit. a) teza a Ii-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani.
În temeiul art. 350 C. proc. pen. a menţinut arestarea preventivă a inculpatului şi în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din pedeapsă perioada reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 25 noiembrie 2011 la zi.
În temeiul art. 14 C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile către partea civilă Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei, în cuantum de 2.256,04 lei plus dobânda legală până la data plăţii efective.
În temeiul art. 118 lit. b) C. pen. s-a confiscat corpul delict înregistrat la poziţia 37/2011 în registrul de corpuri delicte al Tribunalului Maramureş.
În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat.
În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 1000 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 200 lei onorariul doamnei avocat F.M., din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul de Avocaţi Maramureş.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că la data de 24 noiembrie 2011, după ce a consumat toată ziua alcool, fiind cunoscut de altfel în localitate ca şi consumator de băuturi alcoolice, a avut în jurul orelor 1800 o ceartă cu partea vătămată A.A., soţia sa.
Inculpatul a început prin a adresa mai multe reproşuri şi cuvinte jignitoare părţii vătămate care îi dădea de mâncare fiicei lor minore imobilizată în scaun cu rotile şi având un retard psihic sever. În contextul acestor discuţii inculpatul s-a enervat, a luat un cuţit de pe masă şi în momentul în care partea vătămată s-a ridicat şi s-a îndreptat înspre masă i-a aplicat acesteia o lovitură în regiunea abdominală, partea stângă. In urma loviturii de cuţit ce i-a fost aplicată partea vătămată a căzut, a început să tremure şi i-a solicitat inculpatului să cheme pe cineva în ajutor. Inculpatul s-a deplasat imediat la vecinul său, martorul M.V. spunându-i acestuia că soţia sa a căzut împiedicându-se de un preş şi s-a lovit într-un cuţit pe care îl avea în mână. Martorul a apelat serviciul de urgenţă iar partea vătămată a fost transportată cu ambulanţa la Spitalul Municipal din Sighetu Marmaţiei fiind supusă unei intervenţii chirurgicale. Potrivit raportului de expertiză medico-legală întocmit în cauză, partea vătămată a prezentat o "plagă înjunghiată toracică în regiunea flancului abdominal stâng în 1/3 superior ., plăgi tăiate ale marii curburi gastrice ., secţiuni de vase mari - ramuri din aorta abdominală, hemoperitoneu masiv, şoc hemoragie". De asemenea, s-a concluzionat că leziunile au fost primejdioase pentru viaţă.
În drept, fapta inculpatului A.N., care la data de 24 noiembrie 2011 pe fondul consumului de alcool i-a aplicat soţiei sale, partea vătămată A.A., o lovitură cu cuţitul în zona abdominală, cauzându-i leziuni corporale primejdioase pentru viaţă, constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. b) C. pen., pentru care instanţa ii va condamna pe inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare.
Tribunalul a respins susţinerile inculpatului care nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, arătând în mod constant că nu a agresat-o pe partea vătămată ci aceasta şi-a cauzat singură leziunile căzând într-un cuţit pe care îl avea în mână.
Instanţa a apreciat că această apărare făcută de inculpat nu este susţinută de probaţiunea administrată în cauză, declaraţia sa necoroborându-se cu nici o altă probă. Dimpotrivă, potrivit raportului de expertiză medico-legală întocmit în cauză (f 19-20 din dos. de u.p.) rezultă că partea vătămată A.A. a prezentat o "plagă înjunghiată-tăiată în regiunea flancului abdominal stâng în 1/3 superior, penetrantă în cavitatea peritoneală cu secţionare de peritoneu parietal, după plăgi tăiate transfixiante ale marii curburi gastrice, secţiuni ale şorţului epiploic şi secţiuni de vase mari - ramuri din aorta abdominală, hemoperitoneu masiv, şoc hemoragie".
De asemenea, medicul legist a precizat în cuprinsul raportului că leziunile susmenţionate s-au produs prin lovirea victimei cu un corp înţepător-tăietor (lama unui cuţit), poziţia ipotetică a părţii vătămate şi a agresorului a fost de faţă în faţă. Leziunile au fost produse la nivelul unor organe cu caracter vital şi au fost primejdioase pentru viaţă, partea vătămată fiind în şoc hemoragie.
De altfel, concluziile expertizei medico-legale se coroborează şi cu declaraţiile părţii vătămate, audiate atât în faza urmăririi penale cât şi în faţa instanţei, aceasta descriind modalitatea în care a fost comisă fapta de către inculpat.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, tribunalul a avut în vedere împrejurările concrete în care a fost comisă infracţiunea, gradul de pericol social concret al acesteia determinat şi de modalitatea şi mijloacele de săvârşire, inculpatul aplicând o lovitură cu cuţitul în zona în care sunt situate organe vitale în timp ce partea vătămată îşi hrănea copilul handicapat, dar faptul că inculpatul nu are antecedente penale, acest ultim aspect fiind reţinut în favoarea inculpatului ca şi circumstanţă atenuantă, ceea ce a determinat ca pedepsele aplicate să fie situate sub limita minimă specială prevăzută pentru fiecare infracţiune.
Având în vedere natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite de inculpat precum şi împrejurările cauzei, tribunalul a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. la art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen. şi lit. b) a aceluiaşi articol C. pen.
În temeiul art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută la art. 64 lit. a) teza a Ii-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani.
În temeiul art. 350 C. proc. pen. a menţinut arestarea preventivă a inculpatului şi în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) deduce din pedeapsă perioada reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 25 noiembrie 2011 la zi.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, tribunalul a constatat că partea vătămată A.A. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Având în vedere că partea vătămată A.A. a fost internată în spital în perioada 24 noiembrie 2011-2 decembrie 2011 la secţia chirurgie a Spitalului Municipal Sighetu Marmaţiei, în temeiul art. 14 C. proc. pen. inculpatul a fi obligat la plata de despăgubirilor civile, reprezentând cheltuielile de spitalizare suportate de instituţia spitalicească, în sumă de 2256,04 lei plus dobânda legală până la data plăţii efective.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş solicitând desfiinţarea hotărârii atacate şi judecând, să se dispună înlăturarea disp. art. 74 lit. a) C. pen., reţinută ca circumstanţă atenuantă în favoarea inculpatului, întrucât aceasta nu se justifică, raportat la conduita avută de inculpat anterior săvârşirii infracţiunii, din probe rezultând că acesta obişnuia să consume băuturi alcoolice şi exercita acte de agresiune împotriva soţiei sale.
Inculpatul a declarat apel, solicitând desfiinţarea hotărârii şi judecând, să se dispună achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., arătând că în afară de declaraţia părţii vătămate, nu există alte probe, care să se coroboreze cu aceasta sau în subsidiar, să se dispună schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor calificat în vătămare corporală, să se reducă pedeapsa aplicată şi să se dispună suspendarea condiţionată a acesteia.
Prin decizia penală nr. 135/A/2012 din 1 august 2012, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, a fost desfiinţată în parte sentinţa penală apelată, numai cu privire la greşita reţinere a circumstanţei atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen. şi cuantumul pedepsei aplicate inculpatului A.N. şi judecând, a fost condamnat inculpatul la 8 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1) şi art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 rap. la art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsă perioada arestului preventiv începând cu data de 25 noiembrie 2011 la zi.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor din hotărârea atacată.
A fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.
Pentru a pronunţa această decizie Curtea de apel Cluj a reţinut că prima instanţă în urma administrării probelor şi coroborându-le cu cele din faza de urmărire penale, a stabilit o corectă stare de fapt, în sensul că la data de 24 noiembrie 2011, pe fondul consumului de alcool, inculpatul i-a aplicat soţiei sale, partea vătămată A.A., o lovitură cu cuţitul în zona abdominală, cauzându-i leziuni corporale ce i-au pus în pericol viaţa.
Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei, arătând că leziunile constatate de medicul legist se datorează unei autoaccidentări a părţii vătămate, care s-ar fi împiedicat şi a căzut în cuţitul pe care îl folosea în bucătărie.
Cu toate acestea, din declaraţia părţii vătămate coroborată cu concluziile raportului de expertiză medico-legală, din care a rezultat că leziunile suferite s-au produs prin lovirea victimei cu un corp înţepător tăietor iar poziţia părţii vătămate cu cea a agresorului a fost de faţă în faţă, precum şi cu declaraţiile martorilor B.A. şi M.V., care au luat cunoştinţă de cele întâmplate, cea dintâi fiind informată de partea vătămată că a fost lovită de inculpat cu cuţitul, iar cel de-al doilea, că inculpatul i-a cerut să o transporte la spital pe soţia sa, spunându-i că în timp ce îşi ungea o felie de pâine cu margarina s-a împiedicat şi a căzut în cuţit, s-a concluzionat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.
Apărările sale nu au fost luate în considerare, arătându-se că acestea sunt combătute de celelalte probe administrate. Inculpatul s-a aflat la domiciliu la momentul în care partea vătămată a suferit acele leziuni, în casă nu mai erau alte persoane, iar raportul de expertiză medico-legală stabileşte că acestea au fost loviri active şi s-au produs dintr-o poziţie faţă în faţă dintre agresor şi victimă şi din punct de vedere obiectiv lovirea părţii vătămate nu a putut avea loc în varianta prezentată de inculpat.
Cu privire la încadrarea juridică dată faptei, art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) şi art. 175 lit. c) C. pen., s-a arătat că aceasta este corectă, neputându-se dispune schimbarea acesteia în infracţiunea de vătămare corporală, aşa cum a solicitat inculpatul, din modalitatea de săvârşire a faptei şi obiectul folosit rezultând intenţia, cel puţin indirectă, de comitere a tentativei la infracţiunea de omor calificat, urmarea fiind aceea de punere în primejdie a vieţii, după cum rezultă din actul medico-legal.
În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată şi reţinerea unor circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului, s-a apreciat că şi în situaţia lipsei antecedentelor penale, nu se poate considera că dispoziţiile art. 74 lit. a) C. pen. pot fi apreciate ca circumstanţe atenuante, care să determine coborîrea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege. În acest sens, instanţa de apel a învederat că, pe de o parte, art. 74 lit. a) C. pen. se referă la o conduită bună a infractorului indiferent de comiterea sau nu a unor infracţiuni, iar aceasta nu s-a dovedit în cauză, iar pe de altă parte, în raport de gravitatea deosebită a faptei, împrejurarea că este îndreptată împotriva unui membru al familiei şi de comportamentul inculpatului pe parcursul procesului, reţinerea unor circumstanţe atenuante facultative nu se justifică.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul A.N. Deşi prin motivele scrise de recurs inculpatul a criticat individualizarea pedepsei, solicitând reducerea acesteia având în vedere că nu este cunoscut cu antecedente penale, cu ocazia dezbaterilor apărătorul său din oficiu a invocat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. arătând că în cauză s-a produs o gravă eroare de fapt întrucât leziunile victimei sunt consecinţa unei autoaccindentări şi nu au fost provocate de către inculpat.
Analizând hotărârea recurată din perspectiva criticilor formulate şi a cazurilor de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 18 şi 14 C. proc. pen. înalta Curte constată că recursul nu este întemeiat.
Astfel, în ceea ce priveşte cazul de casare art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., înalta Curte reţine că hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. în doctrină s-a arătat că, pentru a reţine acest caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi controversat contrară probelor existente la dosar. Sfera de acţiune a instanţei de recurs este limitată, căci aceasta nu judecă din nou cauza, ci verifică doar modul în care probele administrate se reflectă în soluţia pronunţată, dacă există discordanţa între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi înalta Curte, prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009, stabilind că incidenţa dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată. Aşadar, prin eroare de fapt, se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.
Pornind de la aceste explicaţii din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009, dezvoltate anterior şi de doctrină, înalta Curte constată că nu există contradicţie evidentă între cele reţinute prin hotărârea recurată şi conţinutul probele administrate, starea de fapt reţinută nefiind consecinţa unei denaturări evidente a probelor ci rezultatul unei analize coroborate a acestora.
În acest sens, se reţine că soluţia de condamnare a inculpatului, se fundamentează pe declaraţia părţii vătămate care a arătat că soţul său este cel care a lovit-o cu cuţitul în regiunea abdominală, pe declaraţiile martorei B.A. care a susţinut că partea vătămată i-a relatat cum a fost înjunghiată de soţul ei şi că iniţial nu a recunoscut, întrucât a fost îngrijorată se soarta fetiţei sale minore, care este handicapată şi imobilizată în cărucior, precum pe concluziile raportului de expertiză medico-legală care exclud variantă susţinută de către inculpat. Astfel, s-a stabilit că direcţia leziunilor, care s-au produs prin lovirea victimei cu un corp înţepător tăietor, a fost de la stânga la dreapta, iar poziţia ipotetică a victimei şi a agresorului a fost de faţă în faţă.
În acest context probator se susţine concluzia că vătămarea integrităţii corporale a victimei A.A. nu este consecinţa unei autoaccidentări ci a acţiunii violente a inculpatului, criticile formulate din perspectiva cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., prin care se tinde la pronunţarea unei soluţii întemeiate per dispoziţiile art. 10 lit. b) C. proc. pen., fiind nefondate.
Aceeaşi concluzie se impune şi în raport de cererea inculpatului de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen. Astfel, deşi susţine că nu este autorul infracţiunii, din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat prezenţa în locuinţa inculpatului şi a victimei, la momentul incidentului, a altor persoane, în afara fiicei acestora care suferă de un handicap sever şi era imobilizată într-un scaun cu rotile.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 15 C. proc. pen. nu este întemeiat. Astfel, în mod corect instanţa de apel a înlăturat circumstanţele atenuante stabilite de către prima instanţă, în condiţiile în care, comportamentul inculpatului anterior săvârşirii infracţiunii nu a fost unul de natură a-l caracteriza favorabil astfel încât să se justifice coborârea pedepsei sub minimul prevăzut de lege. Dimpotrivă, înalta Curte reţine că şi anterior inculpatul a agresat-o pe victimă, martorul B.V. învederând faptul că a văzut-o pe sora sa cu vânătăi în zona ochilor, aspect confirmat şi de martora B.A., care l-a caracterizat pe inculpat ca o persoană violentă atunci când se află sub influenţa băuturilor alcoolice.
În raport de aceste date ce caracterizează persoana inculpatului, faţă de natura şi gravitatea faptei, consecinţele acesteia, constatând că în cauză nu există elemente de fapt care să justifice coborârea pedepsei, aceasta fiind, de altfel, orientată către minimul prevăzut de lege, înalta Curte apreciază că pedeapsa de 8 ani închisoare este proporţională cu gravitatea faptei şi totodată aptă să conducă la atingerea scopului prevăzut de dispoziţiile art. 52 C. pen.
Faţă de considerentele anterioare, având în vedere şi faptul că nu se constată incidenţa vreunui caz de casare care ar putea fi luat în considerare din oficiu, conform art. 385 alin. (3) C. proc. pen. înalta Curte va respinge recursul inculpatului ca nefundat, soluţie în raport de care, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat şi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.N. împotriva deciziei penale nr. 135/A din 01 august 2012 a Curţii de Apel Cluj - secţia penală şi de minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii şi arestării preventive de la 25 noiembrie 2011 la 09 octombrie 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 09 octombrie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 3292/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 3158/2012. Penal → |
|---|
