ICCJ. Decizia nr. 3292/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3292/2012
Dosar nr. 9394/2/2011
Şedinţa publică din 16 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 251/F din 11 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a I a Penală, pronunţată în dosarul nr. 9394/2/2011 (3628/2011), a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, au fost recunoscute efectele sentinţei penale nr. 6049 pronunţată la data de 17 decembrie 2010 de Judecătoria din Anvers, Regatul Belgiei, prin care numita I.E.L., a fost condamnată la o pedeapsă de 8 ani închisoare şi s-a dispus transferarea condamnatei I.E.L. , în vederea continuării executării pedepsei de 8 ani închisoare, într-un penitenciar din România, cu respectarea felului şi a duratei pedepsei aplicate de statul de condamnare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a li-a şi lit. b) C. pen.
A fost dedusă din pedeapsa aplicată, perioada considerată executată, de la data de 29 decembrie 2009 până la zi.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, onorariul avocatului din oficiu în cuantum de 320 lei fiind suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 01 noiembrie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu prevederile art. 162 alin. (4) şi art. 163 din Legea nr. 302/2004 (republicată), pentru recunoaşterea efectelor sentinţei penale nr. 6049 pronunţată la data de 17 decembrie 2010 de Judecătoria din Anvers, Regatul Belgiei, şi a punerii în executare a acesteia în procedura soluţionării cererii de transferare într-un penitenciar din România a persoanei condamnate I.E.L., în vederea continuării executării pedepsei de 8 ani închisoare.
S-au depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din 27 octombrie 2011 de sesizare a instanţei; corespondenţa purtată de Ministerul Administraţiei şi Internelor cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, corespondenţa purtată de Ministerului Justiţiei cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti; solicitarea Serviciului Public Federal de Justiţie din Regatul Belgiei adresată Ministerului Justiţiei pentru transferarea persoanei condamnate; ordinul de părăsire a teritoriului Regatului Belgiei din data de 06 iulie 2011 emis cu privire la persoana condamnată; sentinţa penală de condamnare; extrase din legislaţia penală română şi belgiană.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 6049 din 17 octombrie 2010, Judecătoria din Anvers a condamnat pe numita I.E.L. la o pedeapsă de 8 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de furt comis prin violenţe sau ameninţări, prevăzută de art. 462, art. 468, art. 471, art. 472 C. pen. belgian şi infracţiunea de complicitate la violenţă care a cauzat moartea fără intenţia de a ucide, prevăzută de art. 66, art. 474 C. pen. belgian.
Activitatea infracţională a persoanei condamnate a constat în aceea că, în noaptea de 30 octombrie 2009, în timp ce se afla la Anvers, aceasta a facilitat pătrunderea celorlalţi patru inculpaţi în locuinţa numitului G.C. de unde au sustras prin violenţă şi ameninţare un seif, cheile autoturismului, cheile locuinţei, două aparate GSM, un portofel, pături, o sticlă de vin şi cel puţin suma de 70 euro în numerar. Ulterior săvârşirii faptei, G.C. a decedat, urmare a violenţelor comise împotriva sa.
Din examinarea hotărârii de condamnare, instanţa de fond a constatat că este îndeplinită cerinţa dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 (republicată) şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg - 1983, precum şi cerinţele art. 131 şi art. 143 din Legea nr. 302/2004 (republicată). Astfel, faptele comise de persoana condamnată au corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de complicitate la tâlhărie, prevăzută de art. 26 rap. la art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) şi c) şi alin. (3) C. pen. (pedepsită cu închisoarea de la 15 la 25 ani).
Deşi persoana condamnată nu şi-a exprimat consimţământul de a continua executarea pedepsei într-un penitenciar din România, instanţa de fond a constatat că, în lipsa consimţământului persoanei condamnate pentru transfer, dar având în vedere ordinul emis de autorităţile belgiene la data de 06 iulie 2011 de părăsire de către persoana condamnată a teritoriului Belgiei, devin incidente dispoziţiile art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la data de 08 decembrie 1997 (ratificat de România prin O.G. nr. 92/1999), care prevăd că statul de executare poate să dea consimţământul pentru transferarea unei persoane condamnate, fără consimţământul acestei din urmă, atunci când condamnarea luată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări, conţine o măsură de expulzare, ceea ce se regăseşte în cauză în privinţa persoanei condamnate.
Fiind îndeplinite condiţiile transferării prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004 (republicată), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală, în temeiul art. 162 alin. (4) din aceeaşi lege, a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a recunoscut efectele sentinţei de condamnare şi a dispus transferarea persoanei condamnate I.E.L. în vederea continuării executării pedepsei de 8 ani închisoare, într-un penitenciar din România, cu respectare felului şi a duratei pedepsei aplicate de statul de condamnare.
Împotriva sentinţei penale nr. 251/F din 11 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a I a penală, persoana condamnată a declarat recurs, arătând că nu este de acord să continue executarea pedepsei într-un penitenciar din România, întrucât nu doreşte să fie despărţită de soţul său care se află în penitenciarul Hasselt din Belgia, precizând totodată că ar putea fi pusă în libertate în luna septembrie.
Recursul este nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, se constată că sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică.
Astfel, în mod corect s-a constatat ca fiind îndeplinite condiţiile transferării prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, precum şi de art. 3 din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, nefiind incident niciunul dintre cazurile legale de refuz al transferării condamnatului. Recurenta condamnată-persoană transferabilă este cetăţean român, aşa cu rezultă din verificările efectuate la Ministerul Administraţiei şi Internelor, fiind îndeplinită astfel condiţia prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004. De asemenea, recurenta a fost condamnată la o pedeapsă de 8 ani închisoare, prin hotărârea nr. 6049 din data de 17 decembrie 2010 a Judecătoriei din Anvers, hotărâre care este definitivă, fiind îndeplinită astfel condiţia prevăzută de art. 3 lit. b) din Convenţia europeană asupra persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004. Recurenta are de executat o pedeapsă de 8 ani închisoare, fiind arestată la data de 29 decembrie 2009, astfel încât la data primirii cererii de transferare are de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, condiţie ce se circumscrie prevederilor art. 3 lit. c) din Convenţia europeană asupra persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004. Totodată, faptele reţinute în sarcina condamnatei I.E.L. au corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de complicitate la tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (1), (2) lit. b), alin. (21) lit. a) şi c) şi alin. (3) C. pen., fiind îndeplinită astfel condiţia prevăzută de art. 3 lit. e) din Convenţia europeană asupra persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004.
Aşa fiind, în conformitate cu prevederile art. 162 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 republicată, în mod legal s-a dispus recunoaşterea sentinţei penale nr. 6049 din data de 17 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria din Anvers, privind pe persoana condamnată I.E.L. şi transferarea acestuia într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei.
În ce priveşte lipsa consimţământului persoanei condamnate la transfer, prin excepţie, transferul se poate realiza şi împotriva voinţei condamnatului, însă numai în situaţiile prevăzute în Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, respectiv atunci când condamnarea pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.
În cauză, persoana condamnată nu şi-a exprimat consimţământul cu privire la transferarea sa în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanţe într-un penitenciar din România, însă în raport de ordinul emis de autorităţile belgiene la data de 6 iulie 2011, de părăsire de către persoana condamnată I.E.L. a teritoriului Belgiei (în cauză fiind astfel incidente dispoziţiile art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate), nu este necesar consimţământul acesteia în vederea transferării în situaţia în care s-a dispus o asemenea măsură.
În raport de aceste date, transferul persoanei condamnate se poate realiza fără consimţământul acesteia, fiind îndeplinite toate condiţiile cerute de art. 143 din Legea nr. 302/2004 şi art. 3 lit. a), b), c) şi e) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, pentru transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei.
Nici criticile formulate de recurentă în sensul că nu este de acord cu transferarea sa într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 8 ani închisoare, întrucât soţul său se află încarcerat în penitenciarul Hasselt şi că este propozabilă în vederea liberării condiţionate, nu pot fi primite.
Astfel, liberarea condiţionată are caracter facultativ, nereprezentând un drept ci numai o vocaţie generală a condamnatului.
Deci, executarea fracţiei legale din pedeapsa aplicată nu conduce automat la admiterea cererii de liberare condiţionată şi punerea în libertate a persoanei condamnate. De altfel, în situaţia în care condamnata ar fi liberată condiţionat, acest lucru ar duce la faptul că transferul nu ar mai avea loc, însă la acest moment, instanţa neavând o certitudine dacă recurenta va fi sau nu liberată, nu poate primi această apărare, cu consecinţa respingerii cererii formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În ceea ce priveşte motivul referitor la prezenţa soţului său în penitenciarul Hasselt, acest aspect nu reprezintă un motiv de natură a duce la respingerea sesizării formulate şi de refuz al transferării persoanei condamnate în vederea continuării executăriii pedepsei în România şi nici o încălcare a art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care acest articol face referire la faptul că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, situaţie care nu se regăseşte în situaţia de faţă.
Faţă de cele arătate, urmează ca recursul declarat de recurenta condamnată-persoană transferabilă I.E.L. împotriva sentinţei penale nr. 251/F din 11 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a I-a Penală, pronunţată în dosarul nr. 9394/2/2011 (3628/2011), să fie respins, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta condamnată-persoană transferabilă I.E.L. împotriva sentinţei penale nr. 251/F din 11 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I Penală.
Obligă recurenta condamnată-persoană transferabilă la plata sumei de 820 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 16 octombrie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 3295/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 3216/2012. Penal → |
|---|
