ICCJ. Decizia nr. 3322/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3322/2012
Dosar nr. 739/87/2012
Şedinţa publică din 17 octombrie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă,
Prin Sentinţa penală nr. 39 din data de 27 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 739/87/2012, Tribunalul Teleorman, secţia penală, a respins - ca inadmisibilă - cererea de revizuire formulată de revizuentul V.P. împotriva Sentinţei penale nr. 130 din 24 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Teleorman şi a obligat pe revizuentul condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, onorariul avocatului desemnat din oficiu, în cuantum de 100 RON, fiind avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a avut în vedere că, prin referatul din 29 martie 2012, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman a solicitat respingerea cererii de revizuire formulată de revizuentul V.P., ca inadmisibilă pe motiv că acelaşi condamnat a mai formulat două cereri de revizuire, în care a invocat aceleaşi aspecte.
Analizând cererea dedusă judecăţii, din perspectiva disp. art. 394 C. proc. pen. şi având în vedere probatoriul administrat în cauză, Tribunalul Teleorman a constatat că petentul condamnat V.P. a solicitat revizuirea Sentinţei penale nr. 130 din 24 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Teleorman cu motivarea că se impune audierea unor martori care au cunoştinţă despre faptul că victima, soţia sa, l-a provocat atunci când a comis infracţiunea de omor, întrucât l-a lovit cu sapa în zona feţei.
Instanţa de fond a constatat că acelaşi condamnat a mai formulat două cereri de revizuire, cu aceleaşi motive, cereri care au fost respinse de Tribunalul Teleorman prin Hotărârile nr. 73 din 22 iunie 2010 şi nr. 95 din 24 august 2010.
Potrivit disp. art. 403 alin. (31) C. proc. pen., cererile ulterioare de revizuire sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi apărări.
Cum în cauza de faţă s-a constatat existenţa unei asemenea identităţi, Tribunalul Teleorman a dispus în consecinţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, revizuentul condamnat V.P. fără a indica la acel moment şi motivele pentru care a înţeles să conteste hotărârea.
Cu prilejul dezbaterilor orale ce au avut loc în şedinţa publică din data de 26 aprilie 2012, apărătorul din oficiu desemnat apelantului revizuent condamnat, a solicitat ca în temeiul dispoziţiilor art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. să se dispună admiterea apelului formulat împotriva Sentinţei penale nr. 39 din 27 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia penală, în Dosar nr. 739/87/2012, desfiinţarea sentinţei atacate, iar pe fond admiterea în principiu a cererii de revizuire conform art. 403 din C. proc. pen., considerând că aceasta este admisibilă, în raport cu susţinerile condamnatului revizuent, în sensul că la momentul comiterii infracţiunii de omor a fost provocat de către victimă care l-a lovit cu sapa în cap, aspect pe care-l poate dovedi prin declaraţiile unor martori care au cunoştinţă despre această împrejurare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 133 din 26 aprilie 2012, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul condamnat V.P. împotriva Sentinţei penale nr. 39 din 27 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia penală, în Dosar nr. 739/87/2012.
A obligat revizuentul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Curtea de apel, analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut că instanţa de fond, respingând ca inadmisibilă cererea de revizuire cu care a fost sesizată, a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, întrucât motivele invocate în susţinerea acesteia - referitoare la incidenţa circumstanţei atenuante legale a stării de provocare - nu se circumscriu cazului de revizuire prev. de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., potrivit căruia revizuirea poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. De altfel şi faţă de celelalte cazuri prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 394 alin. (1) C. proc. pen., pentru care se poate cere, în mod legal, revizuirea unei hotărâri penale definitive, respectiva cerere este inadmisibilă şi din perspectiva prevederilor art. 403 alin. (31) C. proc. pen., conform cărora „Cererile ulterioare de revizuire sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi apărări".
Sub cel dintâi aspect, Curtea a observat că din interpretarea dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. proc. pen., a rezultat că solicitarea de revizuire a unei hotărâri definitive de condamnare nu se poate întemeia pe solicitarea administrării unor probe noi, deoarece aceasta ar conduce la o prelungire a probatoriului după pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare - fapt inadmisibil în procedura acestei căi extraordinare de atac, ci trebuie să se fundamenteze pe relevarea descoperirii unor fapte sau împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute de instanţă la momentul judecării fondului cauzei şi pe baza cărora s-ar putea stabili netemeinicia hotărârii respective.
Or, din analiza motivelor pe care se întemeiază cererea de revizuire promovată de condamnatul revizuent V.P., precum şi a conţinutului hotărârilor penale pronunţate în cauza a cărei revizuire se solicită, s-a observat că, în speţa de faţă, acesta nu a învederat nicio astfel de împrejurare care să facă admisibilă solicitarea sa de revizuire a Sentinţei penale nr. 130 din 24 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Teleorman în Dosarul nr. 3266/87/2006, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 52 din 11 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 16 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de omor calificat prev. de art. 174 - 175 lit. c) C. pen. şi loviri şi alte violenţe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., ci, susţinând că fapta de omor a fost săvârşită sub stăpânirea stării de provocare pricinuită de un presupus comportament violent din partea victimei, a făcut de fapt referire la aspecte ce au fost deja examinate cu prilejul stabilirii situaţiei de fapt ce a rezultat din probatoriul administrat, de către instanţa care a judecat fondul cauzei şi respectiv de către instanţele de control judiciar (în speţă fiind exercitate ambele căi ordinare de atac - apel şi recurs).
Pe de altă parte, s-a mai arătat că, prin motivele de revizuire invocate de revizuentul condamnat V.P., acesta nu contestă practic temeinicia hotărârii de condamnare, ci învederează aspecte ce urmăresc exclusiv reducerea pedepsei, prin reţinerea în favoarea sa a circumstanţei atenuante legale a provocării prev. de art. 73 lit. b) C. pen., context în care cererea de revizuire dedusă judecăţii s-a dovedit inadmisibilă şi din perspectiva faptului că pe această cale, în raport cu motivele invocate, nu se poate dovedi netemeinicia hotărârii definitive de condamnare.
Sub un al doilea aspect, Curtea a constatat că, în aplicarea prevederilor art. 403 alin. (31) C. proc. pen. care au transpus în cadrul legislativ cele statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. XXXVI (36)/2009, conform căreia „cererile repetate de revizuire [..] sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate în soluţionarea acestora", inadmisibilitatea cererii de revizuire formulată de condamnatul V.P. este atrasă şi de împrejurarea că alte două cereri de revizuire similare, îndreptate tot împotriva Sentinţei penale nr. 130 din 24 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Teleorman în Dosarul nr. 3266/87/2006, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 52 din 11 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost respinse ca inadmisibile prin Sentinţele penale nr. 73 din 22 iunie 2010 şi nr. 95 din 24 august 2010 pronunţate de Tribunalul Teleorman, secţia penală.
Drept urmare, întrucât cererea de revizuire dedusă judecăţii nu a fost făcută în condiţiile prevăzute de lege, Curtea a constatat că exercitarea acestei căi extraordinare de atac nu este posibilă, fiind ca atare justificată respingerea cererii conform dispoziţiilor art. 403 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul condamnat V.P. solicitând audierea celor 3 martori, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi rejudecând, în baza art. 403 C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii formulate, întemeiată pe prevederile art. 394 lit. a) C. proc. pen.
A susţinut că în cauză nu au fost audiaţi martori care pot descrie cu exactitate starea de fapt, că a fost provocat de partea vătămată, provocare în urma căreia a folosit un cuţit, ceea ce a dus la decesul soţiei sale.
Înalta Curte, analizând hotărârea din perspectiva motivelor invocate apreciază calea de atac ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 394 C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei;
b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;
e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
În cererea sa olografă, revizuentul a invocat primul caz enunţat şi a solicitat audierea martorilor A.D., V.M.P., V.I.V. şi C.I.P.
În cursul efectuării cercetării, în baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., de către reprezentantul Ministerului Public, revizuentul a precizat că aceşti martori sunt rudele sau afinii săi, nu au fost prezenţi la momentul săvârşirii faptei, dar cunosc, de la partea vătămată A.I. elemente de fapt relevante, respectiv faptul că a săvârşit infracţiunea în stare de provocare.
Înalta Curte reţine că petentul nu a propus audierea acestor martori în cursul soluţionării acţiunii penale şi, de asemenea, în cursul judecăţii fondului, nu a formulat apărări în sensul reţinerii stării de provocare, ci a susţinut, ca mobil al faptei, existenţa unui sentiment de gelozie. Mai mult decât atât, partea vătămată A.I. a fost audiată, relatând cele percepute direct şi nemijlocit.
Se constată că în cursul judecării acţiunii penale, în fond şi în căile ordinare de atac, s-au evaluat apărările formulate de petent.
Motivul referitor la existenţa stării de provocare la momentul săvârşirii faptei nu se poate circumscrie niciunuia dintre cazurile expres şi limitativ enumerate de art. 394 C. proc. pen., astfel cum de altfel au susţinut şi instanţele anterioare. Mai mult, acest motiv tinde a încălca autoritatea de lucru judecat a Sentinţei penale nr. 130 din 24 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Teleorman în Dosarul nr. 3266/87/2006, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 52 din 11 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [ prin care petentul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 16 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de omor calificat prev. de art. 174 - 175 lit. c) C. pen. şi loviri şi alte violenţe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. ] , sub aspectul situaţiei de fapt reţinute şi a tratamentului sancţionator stabilit.
Ca urmare, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi 407 C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îl va obliga pe revizuentul condamnat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezintă onorariul apărătorului desemnat din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat V.P. împotriva Deciziei penale nr. 133 din 26 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l penală.
Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3465/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 634/2012. Penal → |
|---|
