ICCJ. Decizia nr. 3414/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3414/2012
Dosar nr. 4331-/105/2009
Şedinţa publică din 23 octombrie 2012
Deliberând asupra recursului declarat de partea vătămată N.F. împotriva Deciziei penale nr. 45 din data de 12 martie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 429 din data de 9 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Prahova, s-au dispus următoarele:
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art 10 lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B.G., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.
În temeiul art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată latura civilă a cauzei.
Conform art. 353 alin. (3) C. proc. pen., a fost menţinută măsura sechestrului asigurător asupra bunului imobil situat în oraşul Urlaţi, str. C.V. judeţul Prahova, cât şi asupra bunului mobil mijloc de transport marca "S.", bunuri ale inculpatului B.G., până la concurenţa sumei de 270.822,03 RON şi 85.300 euro, măsură dispusă prin Încheierea de şedinţă pronunţată la data de 14 iunie 2011.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 100 RON, să fie avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Petentul a formulat la data de 9 iunie 2005 plângere penală, înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova sub numărul 540/P/2005, împotriva intimatului B.G., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., art. 288 C. pen., art. 290 C. pen. şi art. 291 C. pen., precizând că se constituie parte civilă cu suma de 89.000 euro.
Prin Rezoluţia din data de 13 octombrie 2005, s-a început urmărirea penală faţă de intimatul B.G. pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (3) C. pen.
Ulterior, la data de 20 martie 2006 s-au extins cercetările faţă de intimat sub aspectul comiterii infracţiunii prev. de art. 37 din Legea nr. 82/1991 şi art. 11 lit. c). din Legea nr. 87/1994.
Prin Ordonanţa nr. 540/P/2005 din data de 3 iulie 2006 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus, în baza art. 228 alin. (1), art. 10 lit. d), art. 42 şi 45 alin. (1) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de B.G. pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 214 alin. (5) C. pen., întrucât s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia.
De asemenea, s-a dispus declinarea cauzei, spre competentă soluţionare, Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, cu privire la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1) - (3) C. pen., art. 11 lit. c). din Legea nr. 87/1994 şi art. 37 din Legea nr. 82/1991.
Împotriva acestei soluţii petentul a formulat plângere în baza art. 2781 C. proc. pen.
Prin Sentinţa penală nr. 409 din 20 septembrie 2006 a Tribunalului Prahova, secţia penală, instanţa a admis plângerea, a desfiinţat ordonanţa atacată şi a dispus trimiterea cauzei procurorului, pentru începerea urmăririi penale faţă de B.G. cu privire la comiterea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (5). C. pen., în vederea efectuării expertizei tehnice M.L.P.A.T, fixând obiectivele acesteia.
Prin Ordonanţa nr. 540/P/2005 din data de 10 aprilie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, s-a dispus în baza art. 228 alin. (6), art. 10 lit. d), art. 42 şi 45 C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de intimat, pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (5) C. pen., considerându-se că, în speţă, este vorba de o răspundere contractuală a societăţii administrate de acesta pentru neexecutarea obligaţiilor asumate; cu privire la celelalte infracţiuni sus-menţionate, s-a declinat competenta de soluţionare în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti.
Petentul a formulat plângere în baza art. 2781 C. proc. pen. şi împotriva acestei ordonanţe.
Prin Sentinţa penală nr. 647 din 21 noiembrie 2007 a Tribunalului Prahova, secţia penală, a fost admisă plângerea formulată şi s-a dispus desfiinţarea ordonanţei atacate, cauza fiind trimisă la parchet, pentru începerea urmăririi penale faţă de B.G., sub aspectul comiterii infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1) - (5) C. pen. şi efectuarea expertizei tehnice M.L.P.A.T, cu aceleaşi obiective stabilite anterior de instanţă.
Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, prin Decizia nr. 349 din 4 aprilie 2008, definitivă.
Prin Ordonanţa nr. 540/P/2005 din data de 17 septembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus: schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina învinuitului B.G., din infracţiunile prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.; extinderea cercetărilor faţă de învinuit cu privire la comiterea infracţiunilor prev. de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 87/1994, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 şi art. 2803 din Legea nr. 31/1990; efectuarea expertizei tehnice M.L.P.A.T.
În cauză a fost efectuat Raportul de expertiză nr. 4704/2009.
La data de 16 februarie 2009, s-au extins cercetările faţă de intimat, pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 290 C. pen.
Prin Ordonanţa nr. 540/P/2005 din 24 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus în baza art. 249, art. 11 pct. 1 lit. b) rap. la art. 10 alin. (1) lit. b), art. 192 alin. (3), art. 42 alin. (1) şi art. 45 alin. (1) şi (11), scoaterea de sub urmărire penală a intimatului pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (5) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind incidente dispoziţiile legii civile care reglementează răspunderea contractuală.
Totodată, s-a dispus declinarea competenţei cu privire la săvârşirea de către intimat a infracţiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., art. 290 C. pen., art. 10 alin. (2) şi art. 11 lit. a), c) din Legea nr. 87/1994, art. 37 din Legea nr. 82/1991, art. 271 şi art. 2803 din Legea nr. 31/1990 şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti.
Împotriva soluţiei petentul a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, plângere respinsă prin Ordonanţa nr. 1027/II/2/2009 din 8 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Această soluţie a fost menţinută de instanţă prin Sentinţa nr. 61 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Prahova.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul N.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cauza fiind înregistrată de rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 4331/105/2009.
În motivarea scrisă a recursului petentul a arătat, în esenţă, că instanţa de fond nu a analizat activitatea infracţională concretă a inculpatului, refuzând să reconstituie filmul întreg al infracţiunii de înşelăciune căruia i-a căzut victimă, cu precizarea că trebuia să cunoască legea, mai ales că avea un frate constructor.
De asemenea, ar fi avut obligaţia să-şi angajeze un diriginte de şantier, să pună la dispoziţia intimatului-constructor toate autorizaţiile necesare începerii lucrării şi a acceptat să încheie acte adiţionale.
În al doilea rând, petentul a arătat că tribunalul nu a ţinut seama de expertiza tehnică M.L.P.A.T., în care se arată că intimatul a încălcat grosolan toate proiectele de construcţie şi de rezistenţă ale clădirii ce trebuia să o construiască.
De asemenea, nu s-a specificat nimic în sentinţa recurată despre faptul că pentru cei 100.000 euro încasaţi de intimat, acesta a eliberat chitanţe false, iar pentru tâmplăria termopan în valoare de 8.500 euro i-a prezentat un patron care în realitate nu avea o firmă de tâmplărie, făcându-l să încheie contract cu această firmă ce era desfiinţată din anul 1992 şi care aparţinuse tot intimatului.
În legătură cu proiectele caselor şi certificatul de urbanism, acestea au fost puse la dispoziţia intimatului, aspect destul de logic, întrucât, în caz contrar nu ar fi ştiut ce să construiască şi să facă oferta de preţ, iar certificatul de urbanism i-a fost înmânat la data de 17 septembrie 2004.
Prin Decizia penală nr. 901 din 15 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis recursul declarat de petentul N.F. împotriva Sentinţei penale nr. 61 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Prahova, pe care a casat-o şi, în consecinţă:
În baza art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a fost admisă plângerea formulată de către petent împotriva Ordonanţei nr. 540/P/2005 din 24 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.
A fost desfiinţată, în parte, ordonanţa atacată şi s-a trimis cauza la Tribunalul Prahova în vederea judecării intimatului B.G., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
Din probele administrate de organul de urmărire penală a rezultat că petentul a încheiat cu intimatul B.G., în calitate de administrator al firmei SC D.C. SRL, un contract pentru construcţia a două locuinţe pe raza comunei Păuleşti, judeţul Prahova. Contractul a fost încheiat la data de 4 septembrie 2004 şi avea ca dată a finalizării 20 decembrie 2004.
De aici a rezultat că argumentul petentului privind deţinerea încă de la acel moment a proiectelor pentru casă este veridic, astfel intimatul în calitate de constructor nu ar fi putut face oferta de preţ şi stabilirea termenului de finalizare.
S-a mai constatat că la data încheierii contractului societatea administrată de intimat avea activitatea suspendată printr-o hotărâre a adunării acţionarilor datorită lipsei temporare de comenzi.
La momentul încheierii contractului (în valoare de 46.410 euro pentru prima locuinţă şi respectiv de 55.910 euro pentru cea de-a doua locuinţă), intimatul B.G. i-a prezentat petentului proiectele imobiliare pe care firma sa se angajase să le finalizeze, inclusiv expunerea mijloacelor publicitare, dar şi faptul că societatea are potenţial de forţă de muncă şi personal calificat.
Acest aspect, coroborat cu cel privind suspendarea temporară a activităţii din acea perioadă, naşte multe semne de întrebare cu privire la atitudinea subiectivă a intimatului la încheierea contractului cu petentul, apărând ca plauzibilă afirmaţia acestuia precum că intimatul dorea să obţină în scurt timp sume mari de bani.
Un alt aspect pe care Curtea l-a apreciat ca pertinent şi concludent este acela că de două ori instanţele judecătoreşti au desfiinţat soluţiile procurorului de netrimitere în judecată a făptuitorului B.G. (Sentinţa penală nr. 409/2006 şi Sentinţa penală nr. 647/2007 ale Tribunalului Prahova, rămase definitive), prima prin care s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice M.L.P.A.T., iar a doua tot pentru nerespectarea acestei dispoziţii de administrare a probei.
În cauză a fost efectuată expertiza M.L.P.A.T. (înregistrată sub nr. 4704/2009 la Biroul Local de Expertize Tehnice şi Contabile de pe lângă Tribunalul Bucureşti, efectuată de către expertul M.O.), în care s-a concluzionat că nu au fost respectate proiectele şi reglementările tehnice în vigoare, producându-se slăbirea rezistenţei clădirii, iar pentru remedierea lor sunt necesare mai multe operaţii (realizarea de hidroizolaţii, desfacerea acoperişului, planşee de beton armat etc.).
Deci, se poate observa că intimatul nu a respectat nici măcar proiectele de execuţie a lucrărilor contractate, aducând grave defecţiuni chiar structurii de rezistenţă a clădirilor.
Nu s-a putut considera că petentul, care deţinea toate documentaţiile tehnice ale clădirii, avea obligaţia să se informeze cu exactitate asupra potenţialului real al societăţii intimatului de a executa lucrările, aşa cum s-a arătat în motivarea tribunalului, deoarece intimatul, în calitate de prestator, avea obligaţia de a construi locuinţele conform proiectelor de rezistenţă şi arhitectură, petentul având doar dreptul de a solicita executarea întocmai a construcţiilor.
S-a mai reţinut de către instanţa de control judiciar împrejurarea că, deşi petentul a încheiat actele adiţionale la contractele iniţiale în condiţiile în care luase la cunoştinţă că executantul nu-şi îndeplinea întocmai obligaţiile (calitatea, dar şi stadiul lucrărilor), deoarece se efectuase o expertiză tehnică extrajudiciară de către expertul D.I., nu conduce la concluzia că el nu ar fi fost menţinut în eroare, deoarece se poate afirma că petentul nu a dorit decât ca intimatul să-şi execute şi să remedieze deficienţele lucrărilor pentru a nu pierde banii daţi în avans.
Totodată, Curtea de Apel Ploieşti a apreciat că o altă chestiune ilogică juridic apare chiar din dispozitivul ordonanţei atacate prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin. (5) C. pen. pe temeiul disp. art. 10 lit. b) C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), în timp ce pentru aceeaşi faptă procurorul disjunge cauza şi o declină la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, pentru a se face cercetări sub aspectul săvârşirii, printre altele, şi a infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) - (3) C. pen.
Ori, dacă fapta pentru care petentul a solicitat tragerea la răspundere penală nu este prevăzută de legea penală, fiind o faptă de natură civilă şi deci nu poate constitui infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, cum oare această faptă trebuie cercetată pentru infracţiunea de înşelăciune în convenţii prin mijloace frauduloase.
Varianta agravantă prev. de art. 215 alin. (5) C. pen. nu este dată decât de cuantumul prejudiciului suferit de persoana vătămată şi nu poate exista în lipsa întrunirii elementelor constitutive la infracţiunii de bază, prevăzute în alin. (1).
Toate aspectele anterior menţionate au contribuit la conturarea opiniei Curţii, în sensul că plângerea petentului este întemeiată, existând numeroase suspiciuni cu privire la săvârşirea de către intimat a infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi cum în cauză, la acest moment există toate probele necesare soluţionării cauzei, a dispus casarea sentinţei primei instanţe, desfiinţarea ordonanţei atacate şi trimiterea cauzei în vederea judecării intimatului pentru infracţiunea menţionată, la instanţa competentă, respectiv Tribunalul Prahova.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 11 octombrie 2010 sub nr. 4331-/105/2009.
Tribunalul a procedat la audierea părţii vătămate N.F., audierea inculpatului B.G., a fost administrată proba cu martori, propuşi de partea vătămată, respectiv M.S., N.D., L.V., N.P., G.C.G. şi U.I.
De asemenea, tribunalul a dispus efectuarea unei expertize contabile judiciare, ce a fost întocmită de către expert S.O. şi depusă la dosar.
Totodată, a fost audiat martorul M.A.F., propus de partea vătămată N.F.
S-a mai reţinut de către tribunal că, prin contractele de prestări servicii încheiate la data de 4 septembrie 2004, inculpatul B.G., administratorul SC D.C. SRL, s-a obligat în calitate de prestator, să construiască două locuinţe pe raza comunei Păuleşti, judeţul Prahova pentru petent în calitate de beneficiar: o locuinţă - parter + garaj în valoare de 46.410 euro, cealaltă locuinţă - parter + garaj+ piscină, în valoare de 55.910 euro, termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit la data de 20 decembrie 2004.
Partea vătămată N.F. a susţinut că a fost indusă în eroare de către intimat, la momentul perfectării contractelor sus-menţionate, prin aceea că acesta i-a prezentat o situaţie nereală cu privire la posibilitatea societăţii sale de a construi cele două locuinţe, adevărata societate de construcţii, cu vaste cunoştinţe în domeniu, cu potenţial de forţă de muncă, care oferă calitate, competenţă şi seriozitate.
Partea vătămată N.F. a mai arătat că, la momentul respectiv a fost indusă în eroare şi prin faptul că învinuitul s-a prezentat ca fiind de confesiune adventist, fiind de notorietate că aceşti lucrători sunt buni meseriaşi, care respectă termenele lucrărilor.
Partea vătămată N.F. a mai susţinut că, în realitate, societatea intimatului nu putea executa lucrările contractate deoarece nu avea mână de lucru calificată, cunoştinţe în domeniu şi fusese suspendată în perioada 4 decembrie 2003 - 4 decembrie 2004.
Partea vătămată N.F. a făcut dovada susţinerilor sale cu materialele publicitare privind SC D.C. SRL (societatea intimatului) şi procesul-verbal al A.G.A din 28 noiembrie 2003 privind suspendarea activităţii societăţii.
Instanţa de fond a mai reţinut că susţinerile părţii vătămate N.F. sunt neîntemeiate, întrucât, potrivit relaţiilor comunicate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Prahova, societatea respectivă era în stare de funcţionare la momentul perfectării contractelor sus-menţionate, având ca obiect principal de activitate-construcţii de clădiri şi lucrări de geniu.
Este adevărat că A.G.A. a decis suspendarea activităţii societăţii, însă acest lucru nu s-a datorat neîndeplinirii unor condiţii impuse de lege pentru realizarea obiectului de activitate, ci lipsei temporare de comenzi, de altfel inculpatul neascunzând perioada de suspendare, care a fost comunicată la Registrul Comerţului.
S-a arătat că afirmaţia părţii vătămate în sensul că intimatul i-ar fi prezentat materialele publicitare sus-menţionate, la momentul perfectării contractelor de prestări servicii, inducând-o astfel în eroare, nu este dovedită în niciun fel.
Materialele respective se află la filele 41-43 din dosar, dar inculpatul susţine că le-a realizat în momentul în care partea vătămată a lansat pe piaţă proiectul imobiliar "M.L.", cerându-i să întocmească materialele publicitare pentru susţinerea acestuia.
Din dosar nu a rezultat că prezentarea materialelor respective constituia o practică uzitată de inculpat în relaţiile cu beneficiarii. Dimpotrivă, martorul I.S. a declarat că inculpatul nu i-a prezentat niciodată pliante referitoare la societatea sa, ori la seriozitatea, calitatea şi competenţa echipei sale de lucru.
Instanţa a considerat că, şi dacă s-ar admite că inculpatul a prezentat materialele publicitare, aceasta ar fi o practică normală şi firească în relaţiile comerciale desfăşurate în cadrul economiei de piaţă, neputând fi inclusă în noţiunea de inducere în eroare, specifică infracţiunii de înşelăciune.
A constatat tribunalul, în acord cu organul de urmărire penală, că la momentul perfectării contractelor de prestări servicii, partea vătămată a încălcat dispoziţiile legale privind disciplina în construcţii (Legea nr. 50/1991 şi Ordinul nr. 1430/2005).
Partea vătămată nu poate justifica acest lucru prin aceea că a lipsit din ţară 15 ani şi nu a cunoscut legislaţia, pentru că, pe de o parte, nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii, iar pe de altă parte, fratele părţii vătămate este inginer constructor.
Astfel, în momentul perfectării contractelor respective partea vătămată nu deţinea certificatul de urbanism, autorizaţia de construcţie şi nici toată documentaţia tehnică necesară pentru eliberarea acestora, în lipsa cărora nu era îndreptăţită să solicite începerea executării construcţiilor.
În Memoriul Tehnic se menţionează că, înainte de începerea lucrărilor să se studieze şi să se însuşească de personalul de conducere al şantierului întreaga documentaţie tehnică, iar respectarea condiţiilor tehnice de calitate trebuie urmărită de şefii formaţiilor de lucru şi de personalul tehnic anume însărcinat cu conducerea lucrărilor, recomandându-se numirea unui diriginte de şantier.
În Studiul Geotehnic se fac recomandări privind condiţiile de fundare, menţionându-se că, numai prin respectarea acestora se poate executa construcţia.
Deţinerea de către partea vătămată a documentaţiei tehnice, certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construcţie, anterior perfectării contractelor de prestări servicii, îi dădea posibilitatea să se informeze, cu exactitate, asupra potenţialului real al societăţii inculpatului de a executa lucrările respective.
Nu în ultimul rând, punerea la dispoziţia inculpatului, de către persoana vătămată, a documentelor sus-menţionate, la momentul discutării tranzacţiei, îi dădea posibilitatea acestuia să aprecieze cu exactitate dacă avea capacitatea necesară pentru perfectarea acesteia.
Or, neprocedând potrivit dispoziţiilor legale incidente în materie, partea vătămată şi-a asumat riscul realizării unor lucrări în neconcordanţă cu acestea.
A mai reţinut instanţa de fond că, ulterior, partea vătămată şi inculpatul au încheiat acte adiţionale la contractele de prestări servicii sus-menţionate.
Potrivit susţinerilor părţii vătămate, prin încheierea acestor acte adiţionale inculpatul a menţinut-o în eroare deoarece, astfel, s-a obligat succesiv să remedieze lucrările neexecutate corespunzător la cele două construcţii contractate.
Instanţa de fond a apreciat că afirmaţia părţii vătămate nu poate fi însă reţinută, deoarece s-a observat că actele adiţionale au fost încheiate la data de 17 aprilie 2005, în condiţiile în care la data de 12 aprilie 2005, expertul D.I. a întocmit expertiza tehnică extrajudiciară, la solicitarea părţii vătămate, din care a rezultat că inculpatul executase lucrări necorespunzătoare calitativ. Cu toate că a luat cunoştinţă de conţinutul expertizei, partea vătămată a procedat la încheierea actelor adiţionale (în conţinutul cărora se regăsesc, practic, constatările şi concluziile expertizei), ba, chiar mai mult, l-a somat pe inculpat, prin executorul judecătoresc, la data de 12 mai 2005 (ulterior, deci, expertizei), să se prezinte pe şantier pentru continuarea lucrărilor.
Sancţiunea prevăzută în actele adiţionale, în cazul în care inculpatul nu-şi îndeplinea obligaţiile contractuale şi nu respecta cerinţele de calitate din documentaţia tehnică constă în dreptul părţii vătămate de a rezilia contractele fără notificare sau punere în întârziere şi obligaţia inculpatului de a-i plăti 6.000 euro cu titlu de daune.
În aceste condiţii partea vătămată nu poate considera că a fost menţinută în eroare de inculpat.
S-a mai arătat de partea vătămată în susţinerea plângerii faptul că la aptitudinea unui mijloc de a induce în eroare trebuie să se ţină cont de mai multe aspecte, care ţin de persoana celui pretins indus în eroare.
A constatat tribunalul însă, că tocmai acele calităţi personale ale părţii vătămate, care ţin de gradul său de instruire, de faptul că a locuit o perioadă îndelungată în altă ţară, dobândind experienţă de viaţă, duc la concluzia că în cauză aceasta nu a fost indusă în eroare cu ocazia încheierii contractului de prestări servicii.
Într-adevăr, faptul că partea vătămată nu a acţionat cu deplină diligenţă la încheierea unui contract atât de important nu poate duce la transpunerea răspunderii civile contractuale a inculpatului pe planul dreptului penal.
Analizând însă fapta comisă de inculpat, prin prisma dispoziţiilor art. 17 C. pen., ce definesc trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, instanţa de fond a apreciat că acţiunea acestuia nu prezintă, în conţinutul concret, gradul de pericol social specific al unei infracţiuni în sensul legii penale, astfel cum este reglementat prin dispoziţiile art. 18 C. pen.
Împrejurarea că partea vătămată a constatat grave deficienţe în construcţie nu conduce la concluzia că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., atât timp cât nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială, faptul că inculpatul a avut intenţia de a induce/menţine în eroare pe partea vătămată, la dosar neexistând probe în acest sens.
Astfel, atât în literatura juridică de specialitate, cât şi în practica judiciară, s-a decis că neexecutarea obligaţiilor ce derivă dintr-un contract încheiat nu constituie infracţiunea de înşelăciune, dacă nu s-a stabilit că s-au folosit manopere dolosive faţă de creditorul obligaţiei cu ocazia încheierii contractului.
Astfel, tribunalul a apreciat că litigiul dintre părţi poate fi soluţionat pe calea unei acţiuni civile, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.
În consecinţă, faţă de cele reţinute, instanţa de fond a constatat că, în speţă, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev.de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., nici din punct de vedere obiectiv, nici din punct de vedere subiectiv, în cauză fiind vorba de cu totul alte rapoarte juridice, care nu intră în sfera instituţiilor penale.
Raportat la cele mai sus menţionate, tribunalul, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului B.G. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel partea vătămată N.F., pentru următoarele motive:
Primul motiv de apel a vizat latura penală a cauzei, solicitând condamnarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.
Prin cel de-al doilea motiv de apel, a susţinut că inculpatul se face vinovat nu numai de săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., ci şi de comiterea infracţiunii de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., fapte aflate în concurs ideal.
Cu privire la cel de-al treilea motiv de apel a arătat că prima instanţă, în mod greşit, şi-a bazat soluţia de achitare pe dispoziţiile art. 10 lit. b) C. pen., acest caz de achitare referindu-se la împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală, nefiind incident în cauză. Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-parte vătămată N.F. împotriva Sentinţei penale nr. 429 din data de 9 decembrie 2011 pronunţate de Tribunalul Prahova.
A obligat apelantul la cheltuieli judiciare către stat.
Instanţa de prim control judiciar, examinând atât motivele de apel invocate, actele şi lucrările dosarului, cât şi din oficiu sub toate aspectele, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că prima instanţă a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt şi a dispus achitarea inculpatului pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză.
Astfel, instanţa de apel, din analiza materialului probator administrat, a reţinut că, la data de 9 iunie 2005, partea vătămată N.F. a sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptul că, în perioada septembrie 2004 - aprilie 2005, a fost indusă în eroare de către inculpatul B.G. cu prilejul încheierii şi executării a două contracte privind executarea a două construcţii (case de locuit) aparţinând părţii vătămate şi fiului său, N.Ş., solicitând să se facă cercetări faţă de acesta sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, prejudiciul estimat de către partea vătămată fiind de peste 200.000 RON.
În urma cercetărilor efectuate, aşa cum s-a arătat mai sus, prin trei ordonanţe pronunţate de procuror la datele de 3 iunie 2006, 10 aprilie 2007 şi 24 iulie 2009, s-au dispus soluţii de netrimitere în judecată a inculpatului, reţinându-se de fiecare dată că nu sunt probe sau indicii temeinice că inculpatul B.G. a indus în eroare partea vătămată N.F. cu ocazia încheierii şi executării celor două contracte.
În esenţă, s-a motivat că, prin contractele de prestări servicii încheiate la data de 4 septembrie 2004, inculpatul B.G. - administratorul SC D.C. SRL - s-a obligat, în calitate de prestator, să construiască două locuinţe pe raza comunei Păuleşti, judeţul Prahova pentru beneficiarul - partea vătămată N.F.: una - parter + garaj, în valoare de 46.410 euro; cealaltă - parter + garaj + piscină, în valoare 55.910 euro; termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit la data de 20 decembrie 2004.
Partea vătămată a susţinut că a fost indusă în eroare de inculpat, la momentul perfectării contractelor sus-menţionate, prin aceea că acesta i-a prezentat o situaţie nereală cu privire la posibilitatea societăţii sale de a construi cele două locuinţe: o adevărată societate de construcţii, cu vaste cunoştinţe în domeniu, cu potenţial de forţă de muncă, care oferă calitate, competenţă şi seriozitate. Partea vătămată a arătat că, la momentul respectiv a fost indusă în eroare şi prin faptul că inculpatul s-a prezentat ca fiind de confesiune adventist; ori, este un fapt notoriu că aceşti lucrători sunt buni meseriaşi, care respectă termenele lucrărilor. În realitate, susţine partea vătămată, societatea inculpatului nu putea executa lucrările contractate, deoarece nu avea mână de lucru calificată, cunoştinţe în domeniu şi fusese suspendată în perioada 4 decembrie 2003 - 4 decembrie 2004.
S-a reţinut că singurele probatorii prin care partea vătămată a încercat să facă dovada susţinerilor sale sunt: materialele publicitare privind SC D.C. SRL (societatea inculpatului) şi procesul-verbal al A.G.A. din 28 noiembrie 2003 privind suspendarea activităţii societăţii.
S-a apreciat că afirmaţiile părţii vătămate sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
Potrivit relaţiilor comunicate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Prahova, societatea respectivă era în stare de funcţionare la momentul perfectării contractelor sus-menţionate, având ca obiect principal de activitate construcţii de clădiri şi lucrări de geniu. Este adevărat că A.G.A. a decis suspendarea activităţii societăţii, însă acest lucru nu s-a datorat neîndeplinirii unor condiţii impuse de lege pentru realizarea obiectului de activitate, ci lipsei temporare de comenzi. În economia de piaţă nu este neobişnuit faptul că un agent economic înregistrează şi sincope în activitate. Nu poate fi condamnabil faptul că, în momentul în care societatea a avut posibilitatea să-şi reia activitatea, a făcut acest lucru. Inculpatul nu a ascuns perioada de suspendare sus-menţionată, comunicând-o la registrul comerţului.
Afirmaţia părţii vătămate că inculpatul i-ar fi prezentat materialele publicitare sus-menţionate, la momentul perfectării contractelor de prestări servicii, inducând-o astfel în eroare, nu este dovedită în niciun fel. Materialele respective se află la filele 41-43 din dosar, iar inculpatul susţine că le-a realizat în momentul în care partea vătămată a lansat pe piaţă proiectul imobiliar "M.L.", cerându-i să întocmească materiale publicitare pentru susţinerea acestuia. Partea vătămată nu a făcut dovada contrară. Din dosar nu rezultă că prezentarea materialelor respective constituia o practică uzitată de inculpat în relaţiile cu beneficiarii. Dimpotrivă, martorul I.S. a declarat că inculpatul nu i-a prezentat niciodată pliante referitoare la societatea sa, ori la seriozitatea, calitatea şi competenţa echipei sale de lucru.
La momentul perfectării contractelor de prestări servicii sus-menţionate, partea vătămată a încălcat dispoziţiile legale privind disciplina în construcţii (Legea nr. 50/1991 şi Ordinul nr. 1430/2005). Partea vătămată nu poate justifica acest lucru prin aceea că a lipsit din ţară 15 ani şi nu a cunoscut legislaţia, pentru că nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, fratele părţii vătămate este inginer constructor. Astfel, când a perfectat contractele respective partea vătămată nu deţinea certificatul de urbanism, autorizaţia de construcţie şi nici toată documentaţia tehnică necesară pentru eliberarea acestora, în lipsa cărora nu era îndreptăţită să solicite începerea executării construcţiilor.
În Memoriul Tehnic se menţionează că, înainte de începerea lucrărilor trebuie să se studieze şi să se însuşească de personalul de conducere al şantierului întreaga documentaţie tehnică, iar respectarea condiţiilor tehnice de calitate trebuie urmărită de şefii formaţiilor de lucru şi de personalul tehnic anume însărcinat cu conducerea lucrărilor, recomandându-se numirea unui diriginte de şantier. În Studiul Geotehnic se fac recomandări privind condiţiile de fundare, menţionându-se că, numai prin respectarea acestora se poate executa construcţia.
Deţinerea de către partea vătămată a documentaţiei tehnice, certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construcţie, anterior perfectării contractelor de prestări servicii, îi dădea posibilitatea să se informeze, cu exactitate, asupra potenţialului real al societăţii inculpatului de a executa lucrările respective. Nu în ultimul rând, punerea la dispoziţia inculpatului, de către partea vătămată, a documentelor sus-menţionate, la momentul discutării tranzacţiei, îi dădea posibilitatea acestuia să aprecieze cu exactitate dacă avea capacitatea necesară pentru perfectarea acesteia.
Ori, neprocedând potrivit dispoziţiilor legale incidente în materie, partea vătămată şi-a asumat riscul realizării unor lucrări în neconcordanţă cu acestea.
Partea vătămată nu poate invoca propria culpă, susţinând că a fost înşelată de inculpat.
Partea vătămată şi inculpatul au încheiat acte adiţionale la contractele de prestări servicii sus-menţionate.
Partea vătămată a susţinut că, prin încheierea acestor acte adiţionale, inculpatul a menţinut-o în eroare deoarece, astfel, s-a obligat succesiv să remedieze lucrările neexecutate corespunzător la cele două construcţii contractate.
S-a arătat că afirmaţia părţii vătămate este neîntemeiată deoarece actele adiţionale au fost încheiate la data de 17 aprilie 2005. La data de 12 aprilie 2005, expertul D.I. a întocmit o expertiză tehnică extrajudiciară, la solicitarea părţii vătămate, din care rezultă că inculpatul executase lucrări necorespunzătoare calitativ. Cu toate că a luat cunoştinţă de conţinutul expertizei, partea vătămată a procedat la încheierea actelor adiţionale (în conţinutul cărora se regăsesc, practic, constatările şi concluziile expertizei), ba chiar mai mult, l-a somat pe inculpat, prin executorul judecătoresc, la data de 12 mai 2005 (ulterior, deci, expertizei), să se prezinte pe şantier pentru continuarea lucrărilor. Sancţiunea prevăzută în actele adiţionale, în cazul în care inculpatul nu-şi îndeplinea obligaţiile contractuale şi nu respecta cerinţele de calitate din documentaţia tehnică, consta în dreptul părţii vătămate de a rezilia contractele fără notificare sau punere în întârziere şi obligaţia inculpatului de a-i plăti 6.000 euro cu titlu de daune.
În aceste condiţii partea vătămată nu se poate considera că a fost menţinută în eroare de inculpat.
În consecinţă, pentru motivele arătate la pct. 1 şi 2 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului B.G. pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (5) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, în speţă fiind vorba de răspunderea contractuală a societăţii administrată de acesta, pentru neexecutarea obligaţiilor asumate.
Ultima soluţie de netrimitere în judecată dispusă de procuror prin Ordonanţa nr. 540/P/2005 din 24 iulie 2009 a fost desfiinţată prin Decizia penală nr. 901 din 15 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, şi s-a trimis cauza la Tribunalul Prahova în vederea judecării intimatului B.G., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.
S-a apreciat că plângerea petentului este întemeiată, existând numeroase suspiciuni cu privire la săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi cum în cauză, la acest moment există toate probele necesare soluţionării cauzei, a dispus casarea sentinţei primei instanţe, desfiinţarea ordonanţei atacate şi trimiterea cauzei în vederea judecării intimatului pentru infracţiunea menţionată, la instanţa competentă, respectiv Tribunalul Prahova.
În cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a procedat la audierea părţii vătămate N.F., audierea inculpatului B.G., a fost administrată proba cu martori, propuşi de partea vătămată, respectiv M.S., N.D., L.V., M.A.F., N.P., G.C.G. şi U.I., a dispus efectuarea unei expertize contabile judiciare, ce a fost întocmită de către expert S.O. şi depusă la dosar.
Analizând întregul material probator, atât cel administrat în faza de urmărire penală, cât şi cel din faza de judecată în fond, prima instanţă a ajuns la aceeaşi concluzie evidenţiată şi în ordonanţele de netrimitere în judecată, respectiv aceea că fapta inculpatului B.G. nu constituie infracţiunea de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., atât timp cât nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială, faptul că inculpatul a avut intenţia de a induce sau menţine în eroare pe partea vătămată, la dosar neexistând probe în acest sens. Împrejurarea că partea vătămată a constatat grave deficienţe în construcţie nu conduce la concluzia că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea de înşelăciune, tribunalul apreciind că litigiul dintre părţi poate fi soluţionat pe calea unei acţiuni civile.
Referitor la infracţiunea ce face obiectul cauzei, Curtea a constatat că, în alin. (3) al art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) este prevăzută o formă specială a infracţiunii de înşelăciune, cunoscută în literatura juridică sub denumirea de "Înşelăciunea în convenţii". Potrivit textului, aceasta constă în inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate.
Înşelăciunea în convenţii prezintă particularităţi, ceea ce a determinat, de altfel, prevederea sa într-un alineat distinct al textului. Astfel, această formă a înşelăciunii poate fi realizată nu numai printr-o acţiune de inducere în eroare, ci şi printr-o acţiune de menţinere în eroare. Menţinerea în eroare, spre deosebire de inducerea în eroare, presupune nu crearea, ci păstrarea în mintea victimei a reprezentării greşite a realităţii la care aceasta a ajuns independent de activitatea făptuitorului. Menţinerea şi inducerea în eroare sunt prevăzute alternativ, ceea ce înseamnă că pentru existenţa infracţiunii este suficient să se săvârşească numai una dintre aceste acţiuni.
Atât acţiunea de inducere în eroare cât şi acţiunea de menţinere în eroare trebuie să aibă loc cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Prin expresia "cu prilejul încheierii unui contract" se înţelege intervalul de timp care s-ar scurge de la începerea tratativelor şi până la stabilirea acordului de voinţă, iar prin expresia "cu prilejul executării unui contract" se înţelege intervalul de timp în care obligaţiile contractuale se găsesc în faza de aducere la îndeplinire până la definitiva executare.
Din cerinţa săvârşirii unei acţiuni de inducere sau de menţinere în eroare rezultă că neexecutarea obligaţiilor ce derivă dintr-un contract încheiat nu constituie infracţiunea de înşelăciune, dacă nu s-a stabilit că s-au folosit manopere dolosive faţă de creditorul obligaţiei cu ocazia încheierii contractului.
În sfârşit, pentru existenţa înşelăciunii în convenţii este necesar ca inducerea sau menţinerea în eroare să se fi produs în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate. Prin alte cuvinte, este necesar ca inducerea sau menţinerea în eroare să fi avut rol hotărâtor în determinarea persoanei la încheierea sau executarea contractului în condiţiile stipulate. Dacă fără inducerea sau menţinerea în eroare a persoanei aceasta tot ar fi încheiat sau executat contractul, existenţa infracţiunii de înşelăciune este exclusă, chiar şi în situaţia în care s-ar constata ulterior că a avut de suferit prejudicii de pe urma acelui contract.
În cauză, legat de primul moment ce trebuie analizat, acela al încheierii contractelor, Curtea a relevat că partea vătămată, în nume propriu, şi inculpatul, în calitate de reprezentant al SC D.C. SRL, au încheiat la data de 4 septembrie 2004 două contracte, intitulate "Contracte de prestări servicii", pentru construirea a două locuinţe, ambele formate din parter şi garaj.
În plângerea formulată şi în toate declaraţiile date, partea vătămată a susţinut constant că a fost indusă în eroare de inculpat, la momentul încheierii contractelor sus-menţionate, prin aceea că i-a fost prezentată o situaţie nereală cu privire la posibilităţile sale şi ale societăţii administrate de inculpat de a construi cele două locuinţe. Actele de inducere în eroare au constat pe de-o parte în prezentarea firmei ca o adevărată societate de construcţii, cu vaste cunoştinţe în domeniu, cu potenţial de forţă de muncă, care oferă calitate, competenţă şi seriozitate, iar pe de altă parte că inculpatul este de confesiune adventist, partea vătămată ştiind, fiind un fapt notoriu, că aceşti lucrători sunt buni meseriaşi, care respectă termenele lucrărilor. În realitate, susţine partea vătămată, societatea inculpatului nu putea executa lucrările contractate, deoarece nu avea mână de lucru calificată, cunoştinţe în domeniu şi fusese suspendată în perioada 4 decembrie 2003 - 4 decembrie 2004.
În susţinerea acestor afirmaţii partea vătămată a depus materialele publicitare privind SC D.C. SRL (societatea inculpatului) şi procesul-verbal al A.G.A. din 28 noiembrie 2003 privind suspendarea activităţii societăţii.
S-a arătat că, verificând susţinerile părţii vătămate, atât organele de urmărire penală, cât şi instanţa de fond au reţinut corect că nu se poate stabili dacă materialele publicitare privind SC D.C. SRL au existat la momentul încheierii contractelor de prestări servicii, materiale despre care inculpatul susţine că le-a realizat în momentul în care partea vătămată a lansat pe piaţă proiectul imobiliar "M.L.", cerându-i să întocmească materiale publicitare pentru susţinerea acestuia. Partea vătămată nu a făcut dovada contrară, iar cercetările efectuate nu au confirmat că prezentarea materialelor respective constituia o practică uzitată de inculpat în relaţiile cu beneficiarii. Dimpotrivă, martorul I.S. a declarat că inculpatul nu i-a prezentat niciodată pliante referitoare la societatea sa, ori la seriozitatea, calitatea şi competenţa echipei sale de lucru.
În plus, Curtea a apreciat că materialele publicitare invocate de partea vătămată în susţinerile sale, indiferent dacă au fost prezentate sau nu de inculpat la semnarea contractelor, nu reprezintă mijloace apte de a induce în eroare, fiind vorba de trei pagini în care sunt prezentate denumirea societăţii cu datele de contact (prima pagină), o formă publicitară de prezentare a societăţii prin trei cuvinte "CALITATE. COMPETENŢĂ. SERIOZITATE" (a doua pagină) şi categoriile de lucrări pe care le executa societatea (a treia pagină). Aceste materiale nu conţin elemente vădit mincinoase, care să creeze o impresie pozitivă puternică, determinante pentru obţinerea acordului de voinţă al persoanei interesate, ci elemente simple de prezentare, obişnuite pentru orice firmă, care, prin forma de prezentare, nu pot fi considerate mijloace frauduloase sau mijloace apte să inducă în eroare.
A mai arătat că aptitudinea unui mijloc de a induce în eroare depinde nu numai de împrejurările concrete în care este folosit, ci şi de persoana victimei, de gradul ei de cultură, de starea psihică în care se găsea în momentul săvârşirii faptei.
Or, în speţă, datele care caracterizează persoana vătămată nu pot susţine opinia că asemenea mijloace sau împrejurarea că inculpatul s-a prezentat ca fiind de confesiune adventist, prin ele însele, au avut aptitudinea de a induce în eroare pe partea vătămată.
Referitor la împrejurarea privind suspendarea activităţii societăţii inculpatului, potrivit relaţiilor comunicate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Prahova, societatea respectivă era în stare de funcţionare la momentul perfectării contractelor sus-menţionate, având ca obiect principal de activitate-construcţii de clădiri şi lucrări de geniu. Este adevărat că A.G.A. decisese suspendarea activităţii societăţii, însă acest lucru nu s-a datorat neîndeplinirii unor condiţii impuse de lege pentru realizarea obiectului de activitate, ci lipsei temporare de comenzi. Această împrejurare nu poate fi considerată frauduloasă cât timp a fost înregistrată legal la Oficiul Registrului Comerţului şi putea fi cercetată de orice persoană interesată şi nu a constituit un impediment în reluarea imediată a activităţii societăţii după ce au fost semnate cele două contracte.
Prin urmare, Curtea a constatat că probele administrate nu au evidenţiat existenţa unor manopere dolosive certe, decisive, cu un rol hotărâtor în determinarea părţii vătămate la încheierea contractelor de prestări servicii cu inculpatul.
În ceea ce priveşte executarea contractelor, pornind de la analiza acestora, s-a constatat că, în afară de preţul stabilit pentru fiecare locuinţă şi termenul de finalizare a lucrărilor (20 decembrie 2004), cele două contracte conţin prevederi generice atât în ceea ce priveşte obligaţiile părţilor, cât şi în privinţa duratei contractului, soluţionarea litigiilor, forţa majoră sau încetarea contractului.
În acest sens, se poate observa că ambele contracte, la punctul 5 intitulat "Obligaţiile părţilor", prevăd o singură obligaţie pentru prestatorul de servicii, respectiv aceea să execute la timp şi în condiţii de calitate lucrările prevăzute prin contract. Nicio altă clauză contractuală nu prevede care sunt, în concret, condiţiile de calitate pe care trebuia să le îndeplinească prestatorul sau menţiuni specifice unor asemenea contracte, referitoare la suprafaţa ce urma a fi construită, materialele din care urma să se construiască, nivelul de calitate al acestora, ori cel puţin să se facă trimitere la o documentaţie tehnică acceptată de ambele părţi care să cuprindă aceste date.
Legat de acest aspect, s-a arătat că, la data când s-au perfectat cele două contracte, partea vătămată, deşi a impus ca termen de finalizare a lucrărilor data de 20 decembrie 2004, nu deţinea certificatul de urbanism, autorizaţia de construcţie şi nici toată documentaţia tehnică necesară pentru eliberarea acestora şi realizarea construcţiilor, obligaţia obţinerii acestor documente, în lipsa unei prevederi contractuale, revenind părţii vătămate. Această împrejurare a rezultat din probele administrate şi nu a fost contestată de niciuna dintre părţi.
Prin urmare, la momentul încheierii contractelor sus-menţionate, în lipsa unor clauze contractuale clare şi a unei documentaţii tehnice a fiecărui imobil ce urma a fi construit, nu rezultă şi nu se poate stabili care erau obligaţiile certe, concrete, de rezultat ale prestatorului de servicii, pentru ca ulterior să poată fi analizată conduita, prestaţia sa în raport de aceste obligaţii.
Partea vătămată, prin declaraţiile date şi prin demersurile făcute, fără o justificare obiectivă, a susţinut că toată răspunderea pentru lipsa acestor elemente esenţiale (lipsa autorizaţiilor, a proiectelor şi a documentaţiei tehnice de construcţie, a unor clauze cu obligaţii certe în contracte) revine inculpatului, care, explică partea vătămată, a profitat de absenţa sa îndelungată din ţară, care a făcut să nu ştie că există legi care prevăd obligativitatea obţinerii autorizaţiei de construcţie şi a documentaţiei necesare pentru edificarea unor imobile.
Cu toate acestea, după semnarea contractelor, în lipsa unei documentaţii tehnice finale aşa cum s-a arătat, partea vătămată i-a solicitat inculpatului să înceapă lucrările de construcţie pe baza unor schiţe provizorii prezentate de arhitectul angajat de aceasta.
Autorizaţia de construcţie i-a fost eliberată părţii vătămate la data de 19 noiembrie 2004, pe baza cererii depuse la data de 12 noiembrie 2004.
În aceste condiţii, inculpatul a executat o parte importantă din lucrări, fiind supravegheat atât de partea vătămată, cât şi de fratele acesteia, martorul N.D., care este inginer constructor, împrejurări ce rezultă din declaraţia părţii vătămate şi a martorului date în cursul cercetării judecătoreşti.
La data de 1 martie 2005, între părţi s-a mai încheiat contractul privind executarea, în perioada 3 martie - 3 aprilie 2005, a 500 m.l. gard solid.
Pe data de 8 aprilie 2005, nefiind mulţumit de serviciile prestate de societatea inculpatului, partea vătămată N.F. a apelat la sprijinul organelor de poliţie pentru a-l da afară de pe şantier pe inculpatul B. şi membrii echipei sale de muncitori - a se vedea procesul-verbal din data de 8 aprilie 2005.
Ulterior, pe data de 17 aprilie 2005, între părţi s-a încheiat, în prezenţa d-nei avocat M.P., acte adiţionale la contractele semnate de părţi prin care societatea administrată de către inculpat - constructorul - îşi asumă obligaţia să remedieze lucrările neexecutate corespunzător şi să execute restul lucrărilor până pe data de 11 mai 2005.
La data de 12 aprilie 2005, expertul D.I. a întocmit o expertiză tehnică extrajudiciară, la solicitarea părţii vătămate, din care a rezultat că inculpatul executase lucrări necorespunzătoare calitativ. Cu toate că a luat cunoştinţă de conţinutul expertizei, partea vătămată a procedat la încheierea actelor adiţionale (în conţinutul cărora se regăsesc, practic, constatările şi concluziile expertizei), ba chiar mai mult, l-a somat pe inculpat, prin executorul judecătoresc, la data de 12 mai 2005 (ulterior, deci, expertizei), să se prezinte pe şantier pentru continuarea lucrărilor. Sancţiunea prevăzută în actele adiţionale, în cazul în care inculpatul nu-şi îndeplinea obligaţiile contractuale şi nu respecta cerinţele de calitate din documentaţia tehnică, consta în dreptul părţii vătămate de a rezilia contractele fără notificare sau punere în întârziere şi obligaţia inculpatului de a-i plăti 6000 euro cu titlu de daune.
În cauză a fost efectuată şi o expertiză M.L.P.A.T. (înregistrată sub nr. 4704/2009 la Biroul Local de Expertize Tehnice şi Contabile de pe lângă Tribunalul Bucureşti, efectuată de către expertul M.O.), în care s-a concluzionat că nu au fost respectate proiectele şi reglementările tehnice în vigoare, producându-se slăbirea rezistenţei clădirii, iar pentru remedierea lor sunt necesare mai multe operaţii (realizarea de hidroizolaţii, desfacerea acoperişului, planşee de beton armat etc.).
Aceste aspecte, privind calitatea necorespunzătoare a unor lucrări, au fost confirmate şi de martorii N.D., L.V. şi M.A.I., audiaţi de instanţa de fond.
În prezenţa unor asemenea elemente probatorii este neîndoielnic că o parte din lucrările de construcţie executate de societatea inculpatului B.G. sunt greşit executate sau de o calitate nesatisfăcătoare, pentru care poate fi atrasă răspunderea contractuală a societăţii prestatoare de servicii.
La fel de adevărat este că partea vătămată nu a prevăzut în contract şi nu i-a pus inculpatului de la început la dispoziţie documentaţia tehnică de construcţie a celor două imobile, pentru ca acesta să nu poată justifica niciun fel de abatere de la această documentaţie. Mai mult, în cursul execuţiei, conform declaraţiei martorului G.C.G., partea vătămată a fost cea care a solicitat ca anumite lucrări din documentaţia tehnică (pusă ulterior la dispoziţie) să nu se mai execute, sau să se execute în alţi parametrii decât cei prevăzuţi în documentaţie.
De asemenea, toate aceste elemente au fost cunoscute de partea vătămată încă de la început, având în vedere declaraţia martorului N.D., fratele inculpatului, în care se arată că, fiind prezent când se turna fundaţia la prima casă, a observat că este de proastă calitate, aspect pe care i l-a adus la cunoştinţă părţii vătămate. În acelaşi fel a procedat şi când a văzut că se lucra la şarpanta celei de-a doua case.
Or, în atare circumstanţe, Curtea a constatat că nu se poate vorbi de o acţiune de inducere în eroare sau de menţinere în eroare a părţii vătămate cu prilejul executării contractelor.
În primul rând, actele invocate de partea vătămată, săvârşite în împrejurările reţinute, nu reprezintă acte de inducere în eroare, ci doar elemente specifice neexecutării sau executării necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale.
În al doilea rând, aşa cum s-a reţinut şi s-a dovedit mai sus, aceste acte au fost cunoscute în permanenţă de partea vătămată, aşa încât nu se poate susţine că ele au avut un rol hotărâtor în determinarea părţii vătămate la executarea contractului în condiţiile stipulate.
Cu alte cuvinte, partea vătămată, deşi a cunoscut că anumite lucrări executate de inculpat sunt necorespunzătoare, aceasta tot a cerut executarea contractelor, aşa încât existenţa infracţiunii de înşelăciune este exclusă, chiar şi în situaţia în care se constată că a avut de suferit prejudicii de pe urma acestor contracte.
Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în cazul contractului privind realizarea şi montarea tâmplăriei termopan, unde nu au putut fi identificate elemente certe de inducere sau menţinere în eroare a părţii vătămate, în acest caz inculpatul restituind părţii vătămate suma încasată.
În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor, prev. de art. 297 C. pen., pentru care partea vătămată a cerut condamnarea inculpatului, Curtea a constatat că această infracţiune nu a format obiectul sesizării instanţei şi nici nu s-a cerut extinderea procesului penal pentru această faptă de către procuror, conform art. 336 C. proc. pen.
În consecinţă, Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 317 C. proc. pen., potrivit cărora judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătate în actul de sesizare al instanţei, a apreciat cererea părţii vătămate ca lipsită de fundament juridic.
Faţă de argumentele prezentate, constatând netemeinicia motivelor invocate de apelant şi lipsa oricărui alt motiv care să atragă desfiinţarea hotărârii atacate, în cauză fiind vorba de o răspundere civilă contractuală şi nu una penală, Curtea, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins apelul declarat de apelanta-parte vătămată N.F.
Împotriva Deciziei penale nr. 45 din 12 martie 2012, a declarat recurs partea vătămată N.F., criticând-o pentru greşita achitare a inculpatului.
Analizând calea de atac, instanţa de recurs constată următoarele:
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea vătămată N.F. împotriva Deciziei penale nr. 45 din data de 12 martie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpatul B.G.
Obligă recurenta-parte vătămată la plata sumei de 400 RON din care onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului-inculpat B.G., în sumă de 200 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 23 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3312/2012. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 3427/2012. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
