ICCJ. Decizia nr. 3312/2012. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3312/2012
Dosar nr. 4200/114/2011
Şedinţa publică din 17 octombrie 2012
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 152 din 10 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Buzău, au fost respinse cererile formulate de partea civilă T.G., privind schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 175 lit. d) şi i) C. pen. şi de inculpatul C.A.I., de completare a încadrării juridice a faptei cu dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen.
În temeiul disp. art. 183 C. pen. a fost condamnat inculpatul C.A.I., studii superioare, operator ghişeu B.G. Sucursala Buzău, necăsătorit, fără copii, stagiul militar nesatisfăcut, fără antecedente, la pedeapsa de 7 (şapte) ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
În temeiul disp. art. 71 C. pen. s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Totodată, s-a dedus din durata pedepsei de executat reţinerea şi arestarea preventivă de la 9 februarie 2011, la 11 februarie 2011.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 8.029,46 RON, cu titlul de cheltuieli de spitalizare, cu dobânzile legale aferente, calculate de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la achitarea debitului către Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, a sumei de 251,89 RON către Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău şi a sumelor de 30.000 RON, daune materiale şi de 100.000 RON, daune morale către partea civilă T.G.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, următoarele:
Prin Rechizitoriul nr. 61/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.A.I. pentru comiterea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen.
În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că în luna noiembrie 2010, inculpatul C.A.I., victima T.C.B., martorul M.V. zis "V." şi alţi consăteni au convenit să petreacă revelionul 2011 în comuna Mărăcineni, sat Potoceni, la localul "S.A.".
În aceeaşi perioadă, martora M.G.E., prietena inculpatului, a fost internată în spital, însă acesta nu a vizitat-o, doar i-a dat telefon.
La datele de 12 şi 13 noiembrie 2010, seara, inculpatul, fratele acestuia, victima şi alţi doi consăteni au plecat la discoteca din satul Scurteşti, comuna Vadu Paşii, judeţul Buzău, unde au rămas până în jurul orelor 2:00 dimineaţa.
În noaptea de 14 - 15 noiembrie 2010, martora M.G.E. l-a sunat pe inculpat şi i-a spus că ştie de escapadele sale de la victima T.C.B. În ziua de 15 noiembrie 2010, în intervalul orar 11:45 - 18:27, martora i-a trimis cinci mesaje inculpatului, iar acesta i-a răspuns o singură dată prin mesajul transmis la ora 7:36.
În jurul orei 19:00, victima, care se afla acasă, după ce a fost sunată de martorul M.V., i-a spus mamei sale că pleacă 30 de minute. T.C.B. a luat maşina de serviciu, s-a întâlnit cu martorul M.V. şi împreună cu numiţii N.I. şi C. zis "M." s-au dus la S.A. pentru a discuta în legătură cu revelionul 2011. Ajunşi la locaţia respectivă şi constatând că era închisă, victima T.C.B. l-a sunat pe patron care i-a spus să vină a doua zi.
Ulterior, C. zis "M." a rămas în comuna Mărăcineni, iar ceilalţi au plecat în municipiul Buzău, unde l-au lăsat pe N.I. Apoi, T.C.B. şi M.V. s-au întors şi, în timp ce se aflau pe podul de la Mărăcineni, victima a fost sunată de către inculpat. Martorul M.V. l-a întrebat pe T.C.B. de ce a sunat inculpatul, iar acesta i-a spus că inculpatul vrea să-i facă cinste cu o bere la magazinul lui T.V., zis "Ţ." din satul Potoceni, comuna Mărăcineni.
În jurul orei 20:00, victima şi martorul M.V. au ajuns la magazin. Pe terasă se aflau inculpatul, martorii M.D. zis "G.", D.N. zis "A." şi T.A. zis "P.", iar în magazin, soţii T. La scurt timp a sosit şi martorul A.C. zis "B.", care a intrat în magazin şi a văzut că T.C.B. avea o sticlă cu bere în mână şi stătea lângă frigider, iar lângă acesta se afla inculpatul, care avea şi el o sticlă cu bere în mână. Martorul A.C. şi-a cumpărat o bere şi le-a propus victimei, inculpatului şi martorului M.V. să iasă afară pe terasa magazinului pentru a fuma o ţigară.
Martorul A.C. s-a aşezat la o masă, în stânga lui stătea victima, în picioare, în spatele acesteia se afla M.V., iar vis-a-vis de A.C. stătea inculpatul. În partea din dreapta, cum se iese din magazin, se aflau martorii M.D. şi D.N. aşezaţi pe scaune şi discutau despre un meci de tenis de masă (accesul se făcea pe cealaltă uşă a magazinului).
După 2 - 3 minute, martorii A.C., M.V. (care a susţinut că era în magazin) au auzit un zgomot şi au constatat că victima T.C.B. era căzută peste uşa de la intrare în magazin, fiind lovită de inculpat cu pumnul.
După câteva secunde a ieşit din magazin şi martorul T.V., care l-a luat pe inculpat şi l-a dus la circa 10 m pentru a-l determina să plece acasă, locuinţa acestuia fiind situată la circa 100 m de magazin.
Inculpatul şi martorul T.V. au revenit la magazin şi când s-au apropiat de T.C.B., inculpatul l-a lovit pe acesta cu piciorul în zona coastelor. Apoi inculpatul a sunat-o pe M.G.E. pentru a o confrunta cu B.
Martora a venit cu maşina ei în circa 5 minute, după care inculpatul şi cei doi au plecat să discute în faţa uşii de acces în sala de tenis. Cu acest prilej, inculpatul i-a dat un pumn în faţă lui T.C.B., acesta căzând cu capul de terasa betonată. Persoanele prezente au acordat primul ajutor victimei după care au anunţat ambulanţa.
În jurul orei 20:45, martorul M.V. a mers la mama victimei şi i-a spus că fiul ei a fost bătut de inculpat şi transportat la spital.
Tot în seara zilei de 15 noiembrie 2010, T.C.B. a fost transportat la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, unde a fost internat şi a decedat la data de 22 noiembrie 2010.
Situaţia de fapt astfel expusă în rechizitoriu a fost stabilită de procuror pe baza următoarelor probe: declaraţiile martorilor, declaraţiile inculpatului, raportul medico-legal de necropsie din care rezultă că moartea lui T.C.B. a fost violentă, s-a datorat dilacerării şi hemoragiei meningo-cerebrale, consecinţă a traumatismului cranio-cerebral cu fractură de boltă craniană iradiată de bază, hematom subdural de emisfer cerebral drept operat, contuzii cerebrale corticale şi difuze, edem cerebral cu hemoragie secundară de trunchi cerebral şi plagă contuză parieto-occipitală stângă.
S-a mai reţinut că la examenul extern al cadavrului, în afara leziunilor cutanate ale scalpului s-au mai constatat multiple leziuni traumatice ale regiunii faciale, trunchiului şi membrelor (superioare şi inferioare).
S-a concluzionat că leziunile traumatice s-au putut produce la data de 15 noiembrie 2010, prin loviri repetate cu corp dur, urmate de cădere şi lovire/plan dur sau pe plan dur denivelat în legătură de cauzalitate directă, necondiţionată cu decesul.
Inculpatul C.A.I. a solicitat judecarea potrivit procedurii simplificate prev. de art. 3201 C. proc. pen.
Cu ocazia audierii, inculpatul a declarat că a lovit-o pe victimă în două rânduri cu pumnul, iar aceasta, în cădere, s-a lovit cu capul de pardoseala de beton. Inculpatul nu a recunoscut că a lovit victima şi cu picioarele, leziunile multiple descrise în actul medico-legal fiind în opinia sa produse în momentul în care victima a fost urcată în ambulanţă.
Nerecunoscând fapta în modalitatea descrisă în rechizitoriu, instanţa a procedat la audierea tuturor martorilor oculari, respectiv: T.C., A.C., M.V., T.N., D.N., T.A., M.D., T.M.R., M.G. şi V.M.C., cu excepţia martorului T.C.
În drept, prima instanţă a reţinut că fapta inculpatului C.A.I. de a lovi victima T.C.B. cu pumnii în două rânduri şi cu picioarele, în zona feţei, zona cervicală, zona gambei drepte, lovituri soldate cu căderea victimei şi lovirea cu capul de pardoseală, urmate de decesul acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen.
Referitor la cererea părţii civile, formulată prin apărător, de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracţiunea de omor calificat prev. de art. 175 lit. d) şi i) C. pen., motivat de faptul că victima a fost în imposibilitate de a se apăra datorită multiplelor lovituri aplicate de inculpat, lovituri în urma cărora aceasta a intrat în stare de inconştienţă imediat după ce a primit prima lovitură de pumn şi a căzut lângă uşa de acces în local şi că incidentul a avut loc în public, prima instanţă a apreciat că nu poate fi primită o astfel de cerere faţă de conţinutul raportului medico-legal de necropsie în care sunt descrise pe larg leziunile prezentate de victimă, caracteristicile acestora şi zona în care au fost localizate. S-a mai reţinut că decesul victimei a survenit după lovirea cu un corp dur, urmată de căderea acesteia pe un plan dur.
Inculpatul nu a urmărit nicio clipă să suprime viaţa victimei, ci a vrut doar să-i administreze o corecţie pentru dezvăluirile făcute prietenei sale legat de ceea ce s-a întâmplat la cele două discoteci.
Din declaraţiile martorilor a rezultat că în urma primei lovituri, victima s-a ridicat, era conştientă şi a rămas în continuare în local pentru a-şi consuma berea cumpărată. Faptul că victima nu a acţionat agresiv la acţiunile inculpatului nu conduce automat la concluzia că era în stare de a nu se putea apăra.
Prima instanţă nu a primit nici cererea inculpatului de completare a încadrării juridice date faptei cu dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. privind comiterea infracţiunii în stare de provocare.
S-a motivat că afirmaţiile victimei despre comportamentul inculpatului nu justificau atitudinea atât de agresivă a acestuia şi că nu au fost de natură să-i provoace inculpatului o puternică tulburare sau emoţie prin atingerea gravă a demnităţii, cu atât mai mult cu cât aceste afirmaţii au fost făcute cu mult timp înaintea incidentului. Mai mult, inculpatul a fost acela care a convocat-o pe victimă la local, întrucât dorea să-i reproşeze acesteia afirmaţiile făcute la adresa persoanei sale.
Aplicarea primei lovituri cu pumnul s-a făcut fără ca între cei doi să existe vreo discuţie.
S-a apreciat că nici afirmaţia victimei "nu fi nesimţit", făcută după ce inculpatul a chemat-o pe prietena sa, martora M., pentru o confruntare cu victima, nu justifica comportamentul agresiv al inculpatului, o asemenea afirmaţie nefiind de natură a-i crea acestuia - faţă de profilul său intelectual, absolvent al unei instituţii de învăţământ superior - o puternică tulburare care se justifice comportamentul infracţional.
În consecinţă, a fost respinsă cererea formulată de partea civilă de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracţiunea de omor calificat, precum şi cererea inculpatului de reţinere la încadrarea juridică a faptei a dispoziţiilor. art. 73 lit. b) C. pen. referitoare la scuza provocării.
La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere gradul de pericol social ridicat al faptei, urmarea produsă, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, dar şi persoana inculpatului, care a avut un comportament agresiv prelungit în timp, nu s-a mulţumit cu corecţia aplicată victimei după prima lovitură, ci a continuat să o lovească în timp ce aceasta era căzută, comportament agresiv pe care l-a adoptat şi după ce martorii au încercat să îl tempereze.
Prima instanţă a apreciat că circumstanţele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului care are un loc de muncă, a încercat să ajute victima la urcarea în ambulanţă, la sugestia instanţei a încercat să despăgubească partea civilă cu o sumă modică, nu sunt de natură să justifice coborârea pedepsei sub limita minimă prevăzută de lege, având în vedere durata în timp a comportamentului agresiv al inculpatului şi multiplele leziuni cauzate victimei, aşa cum sunt acestea descrise în raportul medico-legal de necropsie. În consecinţă, prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 7 ani închisoare.
Referitor la dispoziţiile art. 3201 alin. (2) şi alin. (7) C. proc. pen., tribunalul a reţinut că nu sunt incidente în cauză, întrucât inculpatul nu a recunoscut fapta în modalitatea descrisă în actul de sesizare a instanţei, ci doar loviturile aplicate victimei cu pumnul, în cele două faze, nu şi pe cele aplicate cu piciorul, după revenirea în local.
Cât priveşte modalitatea de executare a pedepsei, ţinând cont de condiţiile concrete în care s-a comis fapta, de urmările acesteia, de comportamentul inculpatului pe perioada comiterii faptei, instanţa de fond a considerat că scopul acesteia poate fi atins numai prin executarea efectivă acesteia.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din durata pedepsei de executat reţinerea şi arestarea preventivă de la 9 februarie la 11 februarie 2011.
În ce priveşte latura civilă a cauzei, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 8.029,46 RON, cheltuieli de spitalizare cu dobânzile legale aferente, calculate de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la achitarea debitului, către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă "Floreasca" Bucureşti, conform cererii de constituire de parte civilă şi la plata sumei de 251,89 RON către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Bucureşti.
Totodată, inculpatul a fost obligat la plata sumelor de 30.000 RON, daune materiale, şi de 100.000 RON, daune morale către partea civilă T.G., conform înţelegerii părţilor.
Prima instanţă nu a constatat ca fiind achitată suma de 8.000 RON, consemnată la C. la dispoziţia părţii civile deoarece, urmare refuzului acesteia de a o încasa, inculpatul are drept de dispoziţie privind retragerea sumei.
Împotriva sentinţei au declarat apeluri partea civilă T.G. şi inculpatul C.A.I., care au criticat hotărârea instanţei de fond pentru motivele arătate în memoriul ataşat la dosarul cauzei şi susţinute cu ocazia dezbaterilor, aşa cum sunt consemnate pe larg în partea introductivă a deciziei.
În esenţă, partea civilă a criticat sentinţa pentru că în mod greşit tribunalul a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 183 C. pen. în infracţiunea prev. de art. 174 - 175 lit. d) şi i) C. pen. şi nu a dat curs cererii acesteia de efectuare a unui supliment la raportul de expertiză medico-legală, probă utilă şi concludentă soluţionării cauzei deoarece, din probatoriile administrate în cauză rezultă că victima s-a aflat în imposibilitatea de a se apăra.
De asemenea, partea civilă a criticat sentinţa sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei, susţinând că, în raport de împrejurările comiterii faptei şi de consecinţele produse, se impunea condamnarea inculpatului la o pedeapsă orientată spre maximul special prevăzut de lege.
Inculpatul C.A.I. a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în principal, că în mod greşit prima instanţă nu a făcut aplicarea disp. art. 3201 C. proc. pen. faţă de poziţia de recunoaştere a faptei adoptată înainte de începerea cercetării judecătoreşti, şi în subsidiar, că s-a omis reţinerea circumstanţei legale a provocării prev. de art. 73 alin. (1) lit. b) C. pen., deşi atitudinea victimei i-a produs o puternică tulburare.
Hotărârea instanţei de fond a fost criticată şi sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei, inculpatul susţinând că deşi dovezile administrate în cauză pledau în favoarea reţinerii tuturor circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 C. pen., prima instanţă nu le-a avut în vedere, iar în privinţa modalităţii de executare a pedepsei a arătat că aceleaşi date justificau aplicarea unei pedepse neprivative de libertate.
Prin Decizia penală nr. 31 din 24 februarie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de partea civilă T.G., prin apărător ales, privind efectuarea unui supliment la expertiza medico-legală; a admis apelul declarat de C.A.I., a desfiinţat în parte sentinţa, în latura penală, în sensul că a reţinut la încadrarea juridică a infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen., dispoziţiile art. 74 - 76 lit. b) C. pen. şi a redus pedeapsa aplicată inculpatului la 4 ani închisoare.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
A respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă, pe care a obligat-o la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, atât în raport de criticile invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, astfel cum cer dispoziţiile art. 371 alin. (2) şi ale art. 378 C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut următoarele:
Din probele administrate în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti, respectiv: procesul-verbal de sesizare din oficiu, procesul-verbal de cercetare la faţa locului, însoţit de planşele fotografice, planşele foto privind mesajele tip SMS primite de către inculpat, fişa de constatare preliminară, raportul medical de necropsie din 3 martie 2011, efectuat de Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, însoţit de planşele foto, declaraţiile martorilor oculari, M.G.E., A.C., M.V., T.N., D.N., T.A., M.D., procesul-verbal de confruntare dintre M.V. şi M.D., declaraţia martorului T.C., declaraţia părţii civile T.G. şi declaraţiile date de inculpat, rezultă că în seara zilei de 15 noiembrie 2010, în timp ce se afla în faţa magazinului SC C. SRL din comuna Mărăcineni, sat Potoceni, judeţul Buzău, pentru a clarifica unele aspecte legate de dezvăluirile făcute de victima T.C.B. martorei M.G.E., inculpatul C.A.I. a aplicat victimei, mai întâi o lovitură de pumn şi două lovituri cu piciorul, după care, la circa 10 minute, i-a aplicat o altă lovitură de pumn în zona feţei, lovitură în urma căreia victima a căzut cu capul de terasa betonată. Victima a fost internată de urgenţă, iar la data de 22 noiembrie 2010 a decedat.
Probele şi mijloacele de probă administrate în cauză au fost complet analizate şi just apreciate de instanţa de fond, în raport de dispoziţiile legale incidente, aşa încât cercetarea judecătorească fiind completă, s-a apreciat că nu se justifică completarea probatoriilor cu efectuarea unui supliment la expertiza medico-legală, cererea formulată de apelanta parte civilă fiind respinsă ca neîntemeiată.
Aşa cum a reţinut şi tribunalul şi cum rezultă din probatoriile administrate în cauză, partea civilă T.G. a solicitat completarea raportului de expertiză medico-legală pentru a se stabili dacă, în raport de multitudinea leziunilor constatate pe corpul victimei, aceasta s-a aflat sau nu în imposibilitatea de a se apăra, solicitare făcută în scopul dovedirii temeiniciei cererii de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de omor calificat, însă, Curtea a apreciat că această probă nu este utilă cauzei, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect s-a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) C. proc. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătate în actul de sesizare a instanţei, iar schimbarea încadrării juridice a faptei este posibilă în condiţiile impuse de art. 334 din acelaşi cod.
Pe de altă parte, deosebirea dintre infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen. şi infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 174 alin. (1) - art. 175 lit. d) şi i) C. pen. este dată, sub aspectul laturii obiective, de numărul şi intensitatea loviturilor, zona în care au fost aplicate, obiectul folosit, iar din punct de vedere al laturii subiective, de intenţia făptuitorului de a suprima - prin loviturile aplicate - viaţa victimei.
Verificând probatoriile administrate în cauză în raport de aceste criterii, Curtea, în acord cu argumentele avute în vedere de instanţa de fond, a apreciat că nu se justifică schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 183 C. pen. în infracţiunea prev. de art. 174 - 175 lit. d) şi i) C. pen., deoarece din concluziile raportului de necropsie din 3 martie 2011 rezultă că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat dilacerării şi hemoragiei meningo-cerebrale, consecinţă a traumatismului cranio-cerebral cu fractură de boltă craniană radiată la bază, hematom subdural de emisfer cerebral drept operat, contuzii cerebrale corticale şi difuze, edem cerebral cu hemoragie secundară de trunchi cerebral şi cu plagă contuză parieto-occipitală stânga, că leziunile traumatice au fost produse prin loviri repetate cu corp dur, urmate de lovire şi cădere de un corp/plan dur sau de plan dur denivelat, iar între acestea şi deces există legătură de cauzalitate directă, necondiţionată.
Concluziile raportului medico-legal se coroborează întru totul, atât cu declaraţiile martorilor oculari, cât şi cu declaraţia dată de inculpat cu ocazia audierii de către prima instanţă de control judiciar, în sensul că, iniţial, inculpatul a aplicat victimei o lovitură cu pumnul şi o alta cu piciorul, iar la un interval scurt de timp i-a aplicat o altă lovitură cu pumnul în zona feţei, această din urmă lovitură determinând căderea victimei şi lovirea ei de un plan dur, respectiv de aleea din beton pe care se afla.
Prin urmare, întrucât între cele două momente agresionale a existat o perioadă de timp care, deşi scurtă, a permis victimei să se ridice, ba chiar să discute în contradictoriu cu inculpatul până la sosirea martorei M., rezultă că aceasta nu s-a aflat în imposibilitatea de a se apăra, cum a susţinut partea civilă.
Este adevărat că în acelaşi raport medico-legal se menţionează că la examenul extern al cadavrului au fost constatate, în afara leziunilor de la nivelul scalpului, multiple alte leziuni traumatice la nivelul regiunii faciale, trunchiului şi membrelor superioare şi inferioare, însă acestea reprezintă echimoze, excoriaţii şi hematoame de dimensiuni reduse. În consecinţă, având în vedere concluziile certe exprimate de medicii specialişti, în sensul că decesul s-a produs ca urmare a loviturilor aplicate la nivelul capului, s-a concluzionat că nu se justifică completarea acestui raport medico-legal şi nici schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de omor calificat.
Din punct de vedere al laturii subiective, rezultă fără putinţă de tăgadă că inculpatul nu a urmărit prin loviturile aplicate să suprime viaţa victimei şi nici nu a acceptat posibilitatea producerii acestui rezultat, ci a dorit să aplice o corecţie acesteia, însă în urma aplicării ultimei lovituri cu pumnul, victima a căzut şi s-a lovit cu capul de planul dur, iar după o săptămână a decedat.
Ca atare, fapta săvârşită de inculpat a fost comisă cu praeterintenţie, adică inculpatul a acţionat cu intenţia de a cauza o vătămare integrităţii corporale a victimei şi din culpă în ce priveşte rezultatul produs, şi anume decesul acesteia.
Nefondată a fost apreciată şi critica referitoare la omisiunea reţinerii dispoziţiilor art. 73 alin. (1) lit. b) C. pen., din materialul probator administrat în cauză nerezultând că fapta a fost comisă de inculpat sub imperiul unei puternice tulburări sau emoţii determinate de o provocare din partea victimei produsă printr-o atingere gravă a demnităţii sale.
Este real că incidentul dintre părţi a avut loc în urma dezvăluirilor pe care victima T.C.B. le-a făcut prietenei inculpatului, martora M.G.E., şi că la sugestia inculpatului de a fi confruntată martora cu victima, aceasta din urmă a făcut afirmaţia "eşti nesimţit". Această afirmaţie nu constituie însă o provocare din partea victimei, având în vedere relaţiile de prietenie existente între părţi şi care ar fi trebuit să primeze atitudinii conflictuale create, în raport de profilul moral al inculpatului, dar mai ales faţă de împrejurarea că acesta a fost cel care a stabilit întâlnirea cu victima pentru a lămuri aspectele relatate de aceasta prietenei sale. În plus, s-a reţinut că dezvăluirile au fost făcute cu mult timp înaintea momentului agresiunii, astfel că şi din acest motiv, critica invocată de inculpat a fost apreciată ca neîntemeiată.
În raport de considerentele expuse, Curtea a concluzionat că situaţia de fapt, împrejurările comiterii infracţiunii şi vinovăţia inculpatului au fost corect stabilite de tribunal, sentinţa pronunţată fiind sub aceste aspecte temeinică şi legală.
În ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, critică susţinută de ambele părţi, prima instanţă de control judiciar a reţinut că infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen. se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani, iar tribunalul, în evaluarea criteriilor prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), a aplicat inculpatului pedeapsa de 7 ani închisoare cu executare în regim privativ de libertate.
Raportat la gradul relativ ridicat de pericol social al faptei, ce rezultă din circumstanţele săvârşirii acesteia, constând în aceea că la solicitarea inculpatului de a lămuri aspecte legate de dezvăluirile făcute de victimă prietenei sale, cei doi s-au întâlnit şi fără nicio discuţie prealabilă, inculpatul a aplicat victimei o lovitură cu pumnul şi alta cu piciorul, apoi o altă lovitură cu pumnul în zona feţei, urmarea produsă, respectiv moartea unui tânăr de 25 ani, Curtea a reţinut că modalitatea de executare a pedepsei aleasă de prima instanţă corespunde exigenţelor unei juste individualizări conform art. 72 şi art. 52 C. pen. În plus, constatând că motivul principal ce a determinat conflictul dintre cei doi este lipsit de seriozitate, chiar pueril, cu atât mai mult cu cât anterior între părţi existau relaţii de prietenie, iar familiile lor sunt înrudite, Curtea a apreciat că nu există garanţii suficiente că în situaţii similare, ori chiar mai grave, inculpatul ar manifesta respect faţă de valoarea socială cea mai importantă ocrotită de legea penală, respectiv viaţa omului, concluzionând că nu se justifică suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, simpla pronunţare a condamnării neconstituind un avertisment serios pentru inculpat şi chiar fără executarea pedepsei nu ar mai săvârşi infracţiuni, aşa cum impun dispoziţiile cuprinse în art. 861 alin. (1) lit. c) C. pen.
În ce priveşte însă cuantumul pedepsei, care a fost stabilit peste limita minimă prevăzută de textul incriminator, Curtea a apreciat că sub acest aspect sancţiunea este prea aspră, având mai degrabă caracter represiv decât de prevenire şi reeducare a inculpatului.
Dacă în privinţa împrejurărilor comiterii infracţiunii şi a urmării produse a rezultat şi este recunoscut de toate părţile că fapta comisă este una gravă, în ceea ce priveşte persoana inculpatului, tribunalul, deşi a reţinut cele mai importante dintre datele ce îl caracterizează favorabil, în mod greşit a apreciat că acestea nu pot constitui circumstanţe atenuante în sensul prevederilor art. 74 C. pen.
Astfel, din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, anterior comiterii infracţiunii a avut o bună comportare în familie şi societate, iar după săvârşirea faptei a manifestat interes faţă de soarta victimei pe care a însoţit-o la spital. De asemenea, s-a prezentat de fiecare dată în faţa autorităţilor atât anterior arestării, cât şi după punerea sa în libertate, a recunoscut şi regretat fapta comisă. De asemenea, din înscrisurile depuse atât în faţa primei instanţe, cât şi la instanţa de apel, rezultă că inculpatul este absolvent de cursuri universitare, este angajat la B.G. - Sucursala Buzău şi se bucură de o bună apreciere din partea şefilor şi colegilor, aspecte care, în opinia Curţii, justifică, pe deplin, reţinerea în favoarea sa a circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 C. pen., cu consecinţa reducerii pedepsei sub minimul special de 5 ani închisoare, conform art. 76 lit. b) C. pen.
Nu lipsită de relevanţă a fost apreciată modalitatea în care inculpatul a înţeles să fie soluţionată latura civilă a cauzei, potrivit înţelegerii părţilor, inculpatul fiind de acord cu pretenţiile formulate de partea civilă, mama defunctului, cuantificate la sumele de 30.000 RON, daune materiale, şi 100.000 RON, daune morale. Din atitudinea inculpatului rezultă că a înţeles pe deplin consecinţele faptei sale, atât în privinţa victimei, cât şi a urmaşilor acesteia.
Cu toate acestea, Curtea nu a primit susţinerea inculpatului în sensul că o măsură neprivativă de libertate ar fi de natură să garanteze plata despăgubirilor către partea civilă. S-a reţinut că deşi motivul invocat - contractarea unui credit pentru repararea prejudiciului - ar fi soluţia oportună, nu poate fi minimalizat rezultatul faptei, respectiv moartea unei persoane tinere, cu atât mai mult cu cât decesul nu a survenit după aplicarea unei singure lovituri, cazul clasic prev. de art. 183 C. pen., ci pe fondul unei agresiuni repetate, chiar dacă s-a concretizat într-un număr redus de lovituri.
Neîntemeiată a fost apreciată, în raport de argumentele anterior expuse şi critica invocată de partea civilă vizând cuantumul pedepsei aplicate inculpatului. S-a reţinut că aplicarea unei pedepse către maximul special este total nejustificată, având în vedere scopul acesteia, aşa cum rezultă din art. 52 C. pen. prin care se urmăreşte, în principal, reeducarea făptuitorului şi prevenirea comiterii de infracţiuni, precum şi persoana inculpatului, care se află la prima încălcare a legii penale.
Referitor la omisiunea instanţei de fond de a reţine dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. şi această critică invocată de inculpat a fost apreciată ca fiind nefondată.
Este adevărat că în şedinţa publică din data de 14 iulie 2011, deci în termenul prevăzut de art. 3201 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul prin apărător ales a arătat că înţelege ca judecata să aibă loc în procedura simplificată, însă cu ocazia audierii, acesta a recunoscut numai unul din episoadele agresionale, declarând că nu este adevărat că a lovit victima şi cu picioarele. Mai mult, inculpatul a susţinut că raportul de necropsie este neclar, că majoritatea leziunilor descoperite pe corpul victimei s-au produs prin zgâriere şi trântire. Având în vedere şi cererea ulterioară a inculpatului de reţinere a circumstanţei atenuante legale a provocării prev. de art. 73 lit. b) C. pen., s-a reţinut că în mod legal instanţa de fond a constatat că judecata nu poate avea loc în procedura simplificată prev. de art. 3201 C. proc. pen., şi în consecinţă, a procedat la administrarea de probe.
În ce priveşte declaraţia făcută de inculpat în faţa primei instanţe de control judiciar în sensul recunoaşterii faptei aşa cum a fost descrisă în actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut că nu poate fi asimilată unei declaraţii date în procedura reglementată de art. 3201 C. proc. pen., în speţă nefiind îndeplinite cerinţele impuse de acest text de lege, iar Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 a Curţii Constituţionale nu are în vedere situaţia în care s-a aflat inculpatul, ci pe aceea în care nu este permisă aplicarea legii penale mai favorabile situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Or, trimiterea în judecată a inculpatului C.A.I. a avut loc după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, prin care a fost introdus articolul 3201 C. proc. pen., respectiv la data de 27 mai 2011, astfel că din moment ce până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul nu a recunoscut fapta aşa cum a fost reţinută în actul de acuzare şi nu şi-a însuşit probele administrate în timpul urmăririi penale, revenirea în faţa instanţei de apel asupra poziţiei adoptate la instanţa de fond nu poate conduce la altă soluţie decât aceea la care s-a oprit tribunalul, şi anume de respingere a cererii inculpatului de aplicare a dispoziţiilor legale sus-menţionate.
Împotriva deciziei au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, partea civilă T.G. şi inculpatul C.A.I.
Parchetul, invocând cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., a susţinut că decizia este netemeinică sub aspectul reţinerii în favoarea inculpatului a dispoziţiilor art. 74 C. pen. cu consecinţa reducerii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.
În opinia parchetului, în raport de gravitatea faptei comise şi de urmarea produsă nu se justifica reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante judiciare prev. de art. 74 C. pen. În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi menţinerea sentinţei.
Partea civilă T.G., invocând cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., a criticat decizia sub aspectul reţinerii în mod nejustificat în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante judiciare prev. de art. 74 C. pen., cu consecinţa reducerii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege. S-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei, înlăturarea dispoziţiilor art. 74 C. pen. şi menţinerea pedepsei aplicate inculpatului de către instanţa de fond.
Inculpatul C.A.I., invocând cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 171 şi 14 C. proc. pen., a susţinut că decizia, dar şi sentinţa sunt nelegale şi netemeinice pentru următoarele motive:
- instanţa de fond trebuia să se pronunţe pe cererea prin care a solicitat ca judecata să se facă în conformitate cu disp. art. 3201 C. proc. pen., după audierea sa, şi nu la terminarea cercetării judecătoreşti. Necunoscând soluţia instanţei cu privire la cererea formulată, inculpatul susţine că a fost în imposibilitatea de a propune probe în apărare;
- în mod greşit, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de prim control judiciar au respins cererea de a se reţine dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. referitoare la circumstanţa atenuantă legală a scuzei provocării, deşi din probele administrate în cauză rezultă că a lovit victima urmare afirmaţiilor neadevărate făcute de aceasta şi care erau de natură să afecteze relaţia sa de prietenie cu martora M.G.;
- datele ce caracterizează favorabil persoana sa şi împrejurarea că a comis infracţiunea cu praeterintenţie impuneau ca instanţa de apel să dispună suspendarea sub supravegherea executării pedepsei de 4 ani închisoare, al cărei cuantum a fost just individualizat în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor invocate, care se circumscriu cazurilor de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 171 şi 14 C. proc. pen., cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile declarate de parchet şi partea civilă sunt fondate, iar recursul declarat de inculpat este nefondat.
Referitor la recursul declarat de inculpatul C.A.I., Înalta Curte reţine următoarele:
Cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. este incident, între altele, când instanţa a omis să se pronunţe asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să le garanteze drepturile şi să influenţeze soluţia procesului.
La termenul de judecată din 14 iulie 2011, înainte de începerea cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, recurentul-inculpat a solicitat judecarea potrivit procedurii simplificate prevăzute de art. 3201 C. proc. pen.
Cu ocazia audierii, recurentul-inculpat a declarat că a lovit-o pe victimă în două rânduri cu pumnul, iar aceasta în cădere s-a lovit cu capul de pardoseală din beton. Inculpatul nu a recunoscut că a lovit victima şi cu picioarele, leziunile multiple descrise în actul medico-legal fiind, în opinia sa, produse cu ocazia urcării victimei în ambulanţă.
Nerecunoscând fapta astfel cum a fost reţinută în actul de sesizare a instanţei - cerinţă expresă prevăzută de lege pentru a se aplica dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. - şi având în vedere şi precizările apărătorului ales al recurentului-inculpat în sensul că raportul de necropsie întocmit în cauză este "neclar", instanţa de fond a procedat, după ce a pus în discuţia părţilor, la citarea tuturor martorilor în vederea audierii lor şi a prorogat discutarea cererii privind efectuarea unei noi expertize medico-legale formulate de partea civilă, la următorul termen de judecată.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că în mod cu totul nejustificat, recurentul-inculpat invocă faptul că prin nepronunţarea pe cererea de aplicare a prevederilor art. 3201 C. proc. pen. la acelaşi termen la care a fost audiat, instanţa de fond l-a privat de dreptul de a propune probe în apărare.
Chiar dacă instanţa de fond nu s-a pronunţat în mod expres pe cererea recurentului-inculpat de aplicare a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., la termenul la care a fost formulată, era evident că o atare cerere urma să fie respinsă în condiţiile în care, în prezenţa inculpatului şi a apărătorului său ales, tribunalul a procedat la audierea martorilor T.C., A.C., M.V., T.N., D.N., T.A., M.D., T.M.R., M.G. şi V.M.C., probe ce nu puteau fi administrate în procedura reglementată de art. 3201 C. proc. pen., care cere ca inculpatul să se judece pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, pe care declară că le cunoaşte şi le însuşeşte, fiind exclusă, în cazul aplicării dispoziţiilor legale sus-menţionate, administrarea oricăror alte probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere.
În această situaţie, apărătorul ales al recurentului-inculpat, în măsura în care considera necesar, putea să solicite în apărarea acestuia administrarea probelor pe care le aprecia ca fiind utile şi concludente soluţionării cauzei.
În ce priveşte declaraţia dată de recurent în faţa instanţei de apel în care a recunoscut fapta astfel cum a fost reţinută în actul de sesizare a instanţei, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de prim control judiciar nu a asimilat o atare declaraţie cu cea prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. deoarece, raportat la momentul trimiterii sale în judecată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, respectiv la data de 27 mai 2011, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 nu era aplicabilă.
Referitor la critica vizând nereţinerea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. - circumscrisă cazului de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. - Înalta Curte constată că şi aceasta este nefondată, din probele administrate în cauză nerezultând că inculpatul a săvârşit fapta sub imperiul unei puternice tulburări sau emoţii determinate de o provocare din partea victimei produsă printr-o atingere gravă a demnităţii sale, concluzie la care în mod judicios au ajuns şi instanţa de fond şi cea de apel.
Împrejurarea că incidentul dintre părţi a avut loc în urma dezvăluirilor pe care victima le-a făcut martorei M.G.E. referitor la comportamentul recurentului-inculpat, nu justifica atitudinea agresivă a celui din urmă, cu atât mai mult cu cât dezvăluirile respective au fost făcute înainte de data la care cei doi s-au întâlnit pentru a discuta. Mai mult, recurentul-inculpat a fost cel care a convocat victima la local pentru a discuta, iar aplicarea primei lovituri cu pumnul s-a realizat fără ca între cei doi să existe vreo discuţie pe tema dezvăluirilor făcute de victimă prietenei inculpatului. Nici afirmaţia "nu fi nesimţit", făcută de victimă în momentul când inculpatul a chemat-o pe prietena sa pentru o confruntare cu victima nu a fost de natură a-i crea recurentului-inculpat (absolvent al unui institut de învăţământ superior) o tulburare sau emoţie atât de puternică încât să justifice un atare comportament agresiv din partea lui.
Cea de-a treia critică invocată de recurent şi care vizează greşita individualizare a pedepsei în sensul că în cauză existau suficiente elemente de natură a convinge instanţa că pronunţarea condamnării în condiţiile art. 861 C. pen. constituie un avertisment pentru el şi chiar fără executarea pedepsei nu va mai săvârşi infracţiuni, va fi analizată împreună cu critica comună invocată de parchet şi partea civilă referitoare tot la individualizarea judiciară a pedepsei, dar sub un alt aspect, şi anume acela al greşitei reţineri în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante judiciare cu consecinţa reducerii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.
În acord cu susţinerile parchetului şi ale părţii civile, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat în mod corect că scopul preventiv şi educativ al pedepsei poate fi atins numai prin executarea acesteia în regim de detenţie însă, cu totul nejustificat a apreciat, raportat doar la datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului, nu este cunoscut cu antecedente penale, anterior comiterii infracţiunii a avut o bună comportare în familie şi societate, este absolvent de studii universitare, a însoţit victima la spital, s-a prezentat de fiecare dată în faţa autorităţilor, că în favoarea acestuia trebuie reţinute circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 C. pen. şi a coborât pedeapsa sub limita minimă prevăzută de lege.
Din probele administrate în cauză rezultă fără dubiu că în seara zilei de 15 noiembrie 2010, în timp ce se afla în faţa magazinului SC C. SRL din comuna Mărăcineni, sat Potoceni, jud. Buzău, recurentul-inculpat a aplicat victimei, iniţial, o lovitură cu pumnul şi două lovituri cu piciorul, după care, la un interval scurt de timp, nemulţumit de corecţia aplicată, a mai lovit-o o dată cu pumnul în zona feţei, lovitură în urma căreia victima a căzut şi s-a lovit cu capul de terasa betonată, suferind leziuni care au necesitat internarea de urgenţă şi în cele din urmă au condus la decesul survenit în data de 22 noiembrie 2010.
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracţiune gravă, sancţionată de legiuitor cu închisoarea între 5 şi 15 ani.
Datele ce caracterizează favorabil persoana recurentului-inculpat - nu are antecedente penale, este absolvent de studii superioare, are un loc de muncă stabil - nu justifică prin ele însele reţinerea în favoarea acestuia de circumstanţe atenuante judiciare, având în vedere gradul ridicat de pericol social concret al faptei comise, determinat, în principal, de urmarea produsă, şi anume decesul unui tânăr în vârstă de 25 de ani.
De asemenea, faptul că recurentul-inculpat s-a prezentat de fiecare dată în faţa autorităţilor nu poate fi reţinut ca şi circumstanţă atenuantă deoarece respectarea legii reprezintă o stare de normalitate, iar prin Încheierea din data de 11 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de inculpat şi a luat faţă de acesta măsura obligării de a nu părăsi ţara cu instituirea în sarcina sa a obligaţiilor prev. de art. 1451 raportat la art. 145 C. proc. pen., între care se află şi cea de a se prezenta în faţa organelor judiciare ori de câte ori este chemat, nerespectarea unei atare măsuri având drept consecinţă arestarea preventivă.
Cum între criteriile de individualizare judiciară a pedepsei enumerate în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) se află nu numai cele privind datele ce caracterizează persoana inculpatului, ci şi cele referitoare la gradul de pericol social concret al infracţiunii, care în speţă este unul ridicat datorită împrejurărilor în care a fost comisă şi urmărilor produse, Înalta Curte apreciază întemeiată solicitarea parchetului şi a părţii civile de a se înlătura prevederile art. 74 C. pen. şi de a se menţine pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată inculpatului de către instanţa de fond, pedeapsă orientată spre minimul special prevăzut de lege şi care este natură să contribuie la reeducarea inculpatului şi la atingerea scopului preventiv şi educativ cerut de art. 52 C. pen.
Contrar celor susţinute de recurent prin apărătorul ales, Înalta Curte apreciază că perioada cât acesta a fost arestat preventiv (2 zile) nu este suficientă pentru a duce la concluzia ca inculpatul a realizat consecinţele faptei sale şi că pronunţarea unei condamnări în condiţiile art. 861 C. pen. constituie un avertisment pentru el şi chiar fără executarea efectivă a pedepsei, pe viitor nu va mai comite infracţiuni.
Având în vedere considerentele mai sus arătate, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se vor admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi partea civilă T.G., se va casa decizia şi se va menţine Sentinţa penală nr. 153 din 10 noiembrie 2011 a Tribunalului Buzău.
În baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.A.I. împotriva aceleiaşi decizii penale.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de parchet vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi partea civilă T.G. împotriva Deciziei penale nr. 31 din 24 februarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi menţine Sentinţa penală nr. 153 din 10 noiembrie 2011 a Tribunalului Buzău.
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.A.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi de partea civilă rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3284/2012. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 3414/2012. Penal → |
|---|
