ICCJ. Decizia nr. 3608/2012. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3608/2012
Dosar nr. 7777/63/2010
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 150 din 14 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a dispus, în baza art. 334 C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice a faptei comise de inculpatul F.M. din infracţiunea prev. de art. 254 C. pen. rap. la art. 7 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prev. de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 7 din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul F.M., agent de poliţie la IPJ Dolj, la pedeapsa de 3 luni închisoare.
Au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) - c) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege, pe durata prev. de art. 71 C. pen.
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata prev. de art. 82 C. pen., respectiv 2 ani şi 3 luni termen de încercare.
În conformitate cu disp. art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei accesorii pe durata aceluiaşi termen de încercare.
S-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării în cazul comiterii de noi infracţiuni.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 600 RON, cheltuieli judiciare statului.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data de 10 aprilie 2010, inculpatul F.M. era repartizat să desfăşoare activitate de patrulare în zona centrală a mun. Craiova, împreună cu colegul său, martorul L.M.V., cu autoutilitara D.L. cu nr. MAI XXXXX pe traseul Calea Severinului - Calea Bucureşti.
În jurul orelor 17 - 18:00 la intersecţia Unirea cei doi agenţi de poliţie au trecut de semafor pe culoarea verde după care inculpatul i-a spus colegului său să meargă mai încet pentru a observa dacă trece cineva pe roşu.
În spatele maşinii celor doi circula au autoturism cu numere de înmatriculare străine, iar inculpatul i-a spus colegului său să oprească respectivul autoturism deoarece a trecut pe roşu.
Inculpatul F.M. a acţionat telecomanda şi a pornit girofarul maşinii de poliţie, iar autoturismul cu numere de înmatriculare străine a oprit pe dreapta în zona Teatrului Naţional din Craiova.
Iniţial din maşină au coborât ambii agenţi de poliţie după care martorul L. a revenit la maşină întrucât a observat că cei trei ocupanţi ai autoturismului nu au un comportament agresiv.
Inculpatul F.M. a mers la maşina oprită, s-a prezentat, a cerut actele şoferului spunându-i că a trecut pe culoarea roşie a semaforului, după care i-a cerut să-l urmeze până pe strada România Muncitoare, situată în spatele Judecătoriei Craiova.
Inculpatul a motivat această solicitare prin faptul că se aflau pe o arteră intens circulată, iar staţionarea celor două maşini stânjenea buna desfăşurare a traficului.
Ajunşi pe str. România Muncitoare, cei doi agenţi de poliţie au rămas în maşină, iar denunţătorul C.A.I., şoferul maşinii oprite, a venit la ei.
Inculpatul i-a spus acestuia că urmează să-i reţină permisul de conducere deoarece a trecut pe culoarea roşie a semaforului. Din declaraţia denunţătorului şi a martorului L. (celălalt agent de poliţie) instanţa de fond a reţinut că inculpatul l-a întrebat apoi pe denunţător "cum facem?", iar acesta i-a spus că nu prea are bani, inculpatul întrebându-l câte are, după care i-a dat actele maşinii (certificatul de înmatriculare) şi i-a spus să se ducă la maşină şi să se gândească.
Martorul C.J.F. a mers la maşină şi a pus în respectivele acte suma de 70 RON pe care o avea în portofel după care a mers la maşina poliţiei şi i-a dat inculpatului actele în care se aflau banii, iar acesta a încheiat un proces-verbal prin care martorul era amendat cu suma de 60 RON pentru nepurtarea centurii de siguranţă.
Din declaraţia martorului L. s-a reţinut că acesta a văzut când inculpatul a pus în torpedoul maşinii mai multe bancnote pe care, ulterior, după ce s-a încheiat procesul-verbal şi au plecat, le-a luat şi le-a pus în buzunar, printre aceste bancnote se afla şi una de 50 RON.
Ulterior martorul T.L.V. (aflat în maşina denunţătorului C.) a luat legătura cu mama sa, i-a povestit ce li s-a întâmplat, s-au întâlnit cu aceasta şi s-au dus la poliţie unde au denunţat cele petrecute.
Inculpatul F.M. şi martorul L. au fost chemaţi la sediu, s-au prezentat, iar inculpatul, de bunăvoie, a permis efectuarea unui control asupra portofelului său. În portofel a fost găsită suma de 137,5 RON, compusă din: 2 bancnote de 50 RON, 3 de 10 RON, 1 de 5 RON şi 2 de 1 RON.
Pentru reţinerea acestei stări de fapt au fost avute în vedere probele administrate pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, respectiv: declaraţia denunţătorului C.A.I., declaraţiile martorilor T.C.L., P.E.C., C.J.F., L.M.V., proces-verbal încheiat cu ocazia constatării bunurilor aflate în posesia inculpatului, declaraţiile inculpatului.
Pentru conturarea exactă a stării de fapt, a celor întâmplate după ce C.A.I. şi prietenii săi au reclamat fapta organelor de poliţie, dar şi pentru relevarea unor aspecte privind persoana inculpatului şi eventualele relaţii tensionate cu şeful său ierarhic, comisarul T.I., au mai fost audiaţi ca martori P.M.N., D.N., A.A. şi R.C.
Din declaraţiile inculpatului prima instanţă a constatat că acesta nu recunoaşte comiterea faptei pentru care a fost trimis în judecată şi a relevat o serie de inadvertenţe în declaraţiile martorilor, privind desfăşurarea evenimentelor de la data respectivă (de ex. locul unde se aflau banii daţi inculpatului - în torpedoul maşinii sau în portofel - sau cu privire la faptul că martorul C. nu le-a spus în ce scop a dat suma respectivă poliţistului etc.). Totodată, inculpatul a explicat declaraţia martorului L. prin faptul că, iniţial ambii au fost suspectaţi de comiterea infracţiunii de luare de mită.
Instanţa de fond a înlăturat apărările inculpatului menţionând că toţi martorii au făcut vorbire de suma de 70 RON şi că aceasta ar fi fost dată pentru un singur scop - acela de a nu reţine permisul pe motivul trecerii pe culoarea roşie a semaforului.
În ceea ce priveşte inadvertenţele dintre declaraţiile martorilor, semnalate de inculpat, s-a arătat că acestea sunt justificate de trecerea timpului (între momentele în care au fost audiaţi), dar şi de faptul că toţi cei implicaţi au discutat între ei despre cele întâmplate şi au preluat informaţii unii de la alţii.
Referitor la martorul L.M.V., s-a arătat că în raportul pe care l-a scris iniţial despre acest eveniment nu a menţionat faptul că inculpatul ar fi luat vreo sumă de bani, pentru că acesta din urmă îl rugase să dea amândoi aceiaşi declaraţie în care să nege că el ar fi luat acea sumă. Totodată, s-a mai arătat că deşi ar fi existat o complicitate morală a martorului L., neformularea de acuzaţii penale împotriva acestuia, de către organul de urmărire penală, nu conduce la concluzia nevinovăţiei inculpatului.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică dată faptei, prima instanţă a reţinut că sunt aplicabile şi disp. art. 254 alin. (2) C. pen. deoarece inculpatul, în calitatea sa de agent de poliţie, avea atribuţii de constatare şi de sancţionare a contravenţiilor rutiere.
Ca atare, s-a dispus schimbarea încadrării juridice faţă de cea menţionată de rechizitoriu.
Ca formă a vinovăţiei inculpatului a fost reţinută intenţia directă întrucât, din probele administrate în cauză, s-a reţinut că nu este sinceră susţinerea inculpatului în sensul că nu i-ar fi reproşat denunţătorului trecerea pe culoarea roşie a semaforului.
Faţă de cererea subsidiară a apărării, prima instanţă a statuat că în cauză nu pot fi reţinute disp. art. 256 C. pen. - primirea de foloase necuvenite - deoarece primirea sumei de bani a fost anterioară încheierii acelui proces-verbal de contravenţie, prin care denunţătorul era sancţionat pentru că nu purta centura de siguranţă şi, oricum, dacă acel proces-verbal ar fi fost încheiat legal, nu se justifica oferirea agentului de poliţie a unei sume de bani, mai mari decât amenda aplicată.
S-a mai arătat că, datorită impactului public şi semnificaţiei deosebite pe care săvârşirea unor astfel de infracţiuni le are în societate, nu se poate conchide că fapta inculpatului ar fi în mod vădit lipsită de pericolul social al unei infracţiuni.
În fine, la individualizarea judiciară a pedepsei, prima instanţă a arătat că are în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), şi a reţinut circumstanţe atenuante - date privind conduita bună a inculpatului anterior comiterii acestei fapte, împrejurarea că a fost evidenţiat pentru munca depusă ca agent de poliţie - precum şi suma relativ mică ce a făcut obiectul mitei.
Totodată, s-a apreciat că scopul preventiv-educativ al pedepsei poate fi atins şi fără privare de libertate şi s-a dispus suspendarea condiţionată a executării.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul.
În motivarea apelului sentinţa a fost criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie invocându-se, în esenţă, faptul că s-a comis o eroare în aprecierea probelor şi că infracţiunea de luare de mită nu a fost comisă în niciuna din modalităţile incriminate de textul de lege - pretindere sau primire a unei sume de bani făcându-se referire la declaraţia olografă a denunţătorului C., în care acesta arăta că "(...) am fost întrebat de poliţist dacă am bani să plătesc amenda şi am răspuns că am la mine 70 RON (...)" şi la declaraţiile martorilor T., C.J.F. şi raportul lui L. în care nu se vorbeşte despre nicio acţiune de pretindere.
S-a făcut referire şi la declaraţiile ulterioare ale acestor martori, dar şi la declaraţia martorei P.E.C. şi s-a arătat că, eventual, intenţia de a da bani poliţistului a aparţinut chiar şoferului, din moment ce martorilor le era teamă să nu răspundă penal, alături de şofer.
S-a conchis că din probele administrate în cauză nu ar rezulta nici măcar acest fapt - acela că inculpatul ar fi primit de la denunţătorul C. suma de 70 RON. În acest sens s-a făcut trimitere, pe larg, la inadvertenţe din declaraţiile martorilor cu privire la locul de unde C. a luat suma de bani (din torpedo sau din portofel), la faptul că martora P.E.C. , mama martorului T., este cea care a avut iniţiativa deplasării la poliţie şi că scopul pentru care s-a dus acolo era altul (să verifice dacă agenţii de poliţie pot încasa în mod direct amenzi şi dacă F.M. este într-adevăr poliţist) şi s-a susţinut că asupra martorilor, în special asupra lui L.M.V. s-au făcut presiuni (în sensul că "a fost iertat") pentru ca să contureze o eventuală luare de mită împotriva inculpatului.
S-a invocat şi faptul că prima instanţă nu s-ar fi pronunţat asupra cererii inculpatului de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de luare de mită în cea de primire de foloase necuvenite şi că este greşit încadrată juridic fapta prin raportare la art. 7 din Legea nr. 78/2000 privind sancţionarea unor fapte de corupţie.
Prin Decizia penală nr. 267 din 8 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul F.M., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pe parcursul judecării apelului, instanţa l-a audiat pe inculpat, acesta menţinându-şi poziţia de nerecunoaştere a primirii vreunei sume de bani, susţinând că martorul L. ar mai fi dat o declaraţie, la sediul Secţiei 1 Poliţie a mun. Craiova, în prezenţa comisarului şef T.I. şi a unui ofiţer DGA, declaraţie care nu se regăseşte la dosar.
A mai arătat că l-a oprit pe denunţător în trafic pentru că era o maşină cu numere de Spania şi a observat că nu purta centură şi că între mama denunţătorului şi comisarul T.I. ar exista o anumită relaţie, nu poate preciza de ce natură, dar a văzut-o de multe ori în biroul acestuia.
Având în vedere cele declarate de inculpat, instanţa de apel a solicitat Serviciului Judeţean Anticorupţie din cadrul IPJ Dolj înaintarea unei copii a acelei declaraţii a martorului L. la care inculpatul a făcut referire.
Cu Adresa din 21 octombrie 2011, instituţia respectivă a comunicat că lucrătorii acestui serviciu nu l-au audiat pe acest martor şi nici nu au fost în posesia vreunei declaraţii a acestuia.
Inculpatul a depus la dosar copia plângerii pe care a formulat-o împotriva martorului L.M.V. şi a solicitat audierea ca martor a ofiţerului de serviciu de la Secţia 1 Poliţie Craiova din data de 10 aprilie 2010 precum înaintarea de către IPJ Dolj a caracterizărilor (aprecierilor) de serviciu.
Prin Încheierea din 1 noiembrie 2011, instanţa de apel a respins cererea de audiere ca martor a ofiţerului de serviciu din ziua respectivă, apreciind că nu este utilă şi concludentă cauzei şi a încuviinţat solicitarea caracterizărilor de serviciu care au şi fost înaintate de către IPJ Dolj.
Analizând ansamblul probelor administrate în cauză faţă de criticile formulate de inculpat, instanţa de apel a constatat că apelul este nefondat.
Referitor la temeinicia sentinţei, s-a reţinut că sunt nefondate susţinerile inculpatului privind inexistenţa faptei, fiind în mod cert stabilit din probe - şi recunoscut inclusiv de inculpat - faptul că a oprit în trafic autoturismul condus de martorul C.A.I., autoturism în care se mai aflau martorii T.L.C. şi C.J.F.
Instanţa de apel a apreciat că are importanţă pentru înţelegerea reacţiei celor trei persoane pe parcursul desfăşurării evenimentelor vârsta acestora, respectiv C.A.I. -18 ani şi 5 luni, T.L.C. - 17 ani şi 1 lună, iar C.J.F. - 17 ani şi 2 luni.
S-a arătat că este vorba de persoane extrem de tinere şi care, cel mai probabil, nu avuseseră de-a face până atunci cu poliţiştii de la circulaţie şi nu ştiau exact ce drepturi au şi cum anume trebuie procedat, inculpatul profitând de acest context - lucru relevat de declaraţia celuilalt agent de poliţie, martorul L.M.V. - faţă de care inculpatul s-a exprimat că "vrea să-l facă pe şofer" şi că numai o astfel de intenţie explică de ce inculpatul l-a întrebat pe martorul C. într-un mod intimidant dacă "îi mai trebuie permisul" (a se vedea declaraţia constantă a acestui martor în acest sens), după ce l-a acuzat că ar fi trecut cu maşina pe culoarea roşie a semaforului şi, la răspunsul evident afirmativ al martorului, i-a cerut să-l urmeze cu maşina până pe o stradă lăturalnică situată la o distanţă apreciabilă de locul unde l-a oprit iniţial (aprox. 500 m).
Explicaţia pe care inculpatul a dat-o unei asemenea deplasări - în sensul că încurcau circulaţia în zona unde l-a oprit iniţial - a fost apreciată ca fiind puerilă, întrucât în locul respectiv strada avea 2 benzi de circulaţie şi o linie de tramvai şi nu era o oră de vârf, iar în imediata apropiere se afla parcarea de la Teatrul Naţional, unde maşinile puteau staţiona fără a stânjeni pe nimeni.
Instanţa de apel a constatat că şi prin exclusiva raportare la primele declaraţii olografe ale martorilor, aşa cum se solicită în motivele de apel, existenţa faptei este dovedită, martorul C. arătând că ajunşi pe str. România Muncitoare s-a dus la maşina de poliţie şi a fost întrebat de inculpat dacă "(...) am bani să plătesc amenda şi am răspuns că mai am la mine 70 RON". Această declaraţie se coroborează pe deplin cu declaraţiile celorlalţi doi ocupanţi ai maşinii - martorii T. şi C.J.F. - care au văzut când martorul C. a pus o sumă de bani în actele maşinii - 70 RON, formaţi dintr-o bancnotă de 50 RON şi două de câte 10 RON - şi s-a deplasat din nou la maşina de poliţie, în partea dreaptă a maşinii (locul unde se afla inculpatul).
Iniţial martorul C.J.F. a arătat că martorul C. a scos acea sumă din portofel, iar martorul T. nu a indicat de unde au fost luaţi banii, faptul că ulterior au apărut unele inadvertenţe în privinţa locului de unde au fost luaţi banii - din torpedoul maşinii sau din portofel - nereprezentând niciun fel de importanţă din punctul de vedere al existenţei acelei sume de bani şi a predării ei către inculpat.
S-a apreciat că inculpatul nu a pretins aceşti bani în mod direct însă în mod indirect a sugerat acest lucru martorului C. - acuzându-l de trecere pe culoarea roşie a semaforului, contravenţie pentru care se reţine permisul, l-a întrebat apoi într-un mod intimidant şi ironic dacă "îi mai trebuie permisul" şi apoi l-a întrebat de banii de "amendă", deşi legislaţia în vigoare nu permite ca agenţii de circulaţie să încaseze amenzi.
În ceea ce-l priveşte pe celălalt martor ocular, agentul de poliţie L.M.V., instanţa de control a precizat că în raportul pe care acesta l-a întocmit iniţial, în data de 10 aprilie 2010, nu a menţionat nimic despre vreo discuţie cu F.M., sau despre suma de bani primită de acesta, lucru explicabil prin faptul că erau totuşi colegi şi că, deşi nu a fost de acord cu cea ce făcuse, a cedat rugăminţii lui F.M. înainte de a scrie raportul respectiv, de a nu arăta nimic cu privire la acea sumă de bani.
Instanţa a avut în vedere şi faptul că martorul L. era mai mic în vârstă decât inculpatul cu 12 ani, avea o vechime mai mică în poliţie şi se afla probabil pentru prima dată în faţa unei astfel de situaţii, acesta fiind motivul pentru care, iniţial, a încercat să-şi acopere colegul şi totodată că acel "Raport" nu constituie o declaraţie de martor în sensul legii procesual-penale şi, ca atare, martorul nu poate fi învinuit de mărturie mincinoasă.
Ulterior însă, realizând gravitatea celor întâmplate - aspect care rezultă din faptul că s-a mai întâlnit după aceea cu inculpatul, în prezenţa avocatei acestuia, martora P.M.N., părând speriat de posibila acuzaţie de complicitate la luare de mită şi plângând - martorul a revenit asupra celor susţinute în raport, iar în momentul în care a fost audiat ca martor, în declaraţiile date sub jurământ, a prezentat o altă variantă a faptelor, confirmând astfel cele susţinute de martorii C., T. şi C.J.F.
S-a constatat că există totuşi un punct neclar, acela că martorul L. a susţinut în instanţă că, în afară de declaraţia dată în faţa procurorului, a mai dat o declaraţie în faţa unei persoane de la Direcţia Generală Anticorupţie a MAI, iar departamentul respectiv neagă existenţa acestei declaraţii, dar chiar dacă ar exista o astfel de declaraţie, aceasta nu schimbă cu nimic aspectele de fapt rezultate din declaraţiile celorlalţi trei martori - T., C.J.F. şi C.
În ceea ce priveşte declaraţiile celorlalţi martori - P.E.C. (mama lui T.L. şi nu a denunţătorului, cum greşit s-a consemnat în declaraţia dată în faţa instanţei de apel), D.N., A.A. şi R.C. - s-a constatat că aceştia nu au fost martori direcţi la eveniment, ci au luat cunoştinţă despre el din povestirile celor trei tineri, aceste declaraţii neprezentând o relevanţă prea mare în conturarea stării de fapt, iar eventualele inadvertenţe din declaraţia martorei P.E.C. sau motivul pentru care aceasta s-a dus la poliţie (să verifice dacă există un agent de poliţie cu numele F.M. sau să reclame o faptă de corupţie) neschimbând cu nimic starea de fapt.
S-a concluzionat că martora P.E.C. s-a dus cu cei trei tineri la poliţie întrucât a constatat că, deşi dăduseră agentului de poliţie o sumă de 70 RON, şoferul fusese totuşi sancţionat cu o amendă de 60 RON şi i s-a părut nedrept acest lucru.
De asemenea, s-a arătat că nu prezintă nicio importanţă dacă între agentul de poliţie F.M. şi şeful său direct - comandantul adjunct al Secţiei 1 Poliţie Craiova, comisar şef T.I. - ar exista o relaţie profesională tensionată, sau că martora P.E.C. se cunoştea cu acesta mai demult.
S-a apreciat astfel că starea de fapt reţinută de prima instanţă este corectă şi rezultă din interpretarea probelor administrate.
În ceea ce priveşte criticile privind încadrarea juridică a faptei, instanţa de apel a argumentat că este nefondată critica privind nepronunţarea primei instanţe asupra cererii de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpat din infracţiunea de luare de mită în aceea de primire de foloase necuvenite, respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice netrebuind menţionată obligatoriu în cuprinsul minutei, atâta timp cât instanţa a analizat-o şi a arătat în considerentele hotărârii care sunt motivele pentru care a reţinut infracţiunea cu care a fost sesizată şi nu pe cea în care inculpatul a solicitat schimbarea de încadrare juridică.
Instanţa de apel a constatat că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită şi nu de primire de foloase necuvenite, şi că în speţă se întrepătrund ambele modalităţi de realizare a elementului material - pretinderea şi primirea - întrucât inculpatul nu a pretins niciodată, în mod direct vreo sumă de bani, dar a lăsat să se înţeleagă acest lucru, iar în momentul în care conducătorul auto i-a oferit acea sumă, a acceptat-o.
S-a apreciat că este nefondată şi critica privind greşita încadrare juridică a faptei prin raportarea la disp. art. 7 din Legea nr. 78/2000 privind sancţionarea unor fapte de corupţie şi că, deşi prima instanţă nu a indicat la care din alineatele acestui articol face referire, este evident că s-a avut în vedere alin. (1), fiind singurul care se referă la luarea de mită (deoarece alin. (2) şi (3) se referă la infracţiunile prev. de art. 256 şi 257 C. pen.), referirea la art. 7 din Legea nr. 78/2000 fiind mai mult pentru acurateţe juridică, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică.
În ceea ce priveşte perioada de arest preventiv de la 7 mai 2010 la 10 mai 2010, instanţa a constatat că, deşi nu s-a dedus această perioadă, nu s-a formulat vreo critică în acest sens şi în plus, pedeapsa ce a fost aplicată inculpatului este cu suspendare condiţionată a executării, iar deducerea perioadei de arest preventiv nu dobândeşte relevanţă decât în caz de revocare a suspendării sau pentru calcularea, la final, a termenului de încercare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel, după cum rezultă din motivele scrise de recurs şi concluziile orale ale apărătorului ales, pentru nelegalitatea probei constând în declaraţiile martorului L.M.V., nelegala înlăturare a acestora, neataşarea la dosar a declaraţiei date de martorul anterior indicat în faţa ofiţerilor DGA, nelămurirea contradicţiilor dintre declaraţiile martorului, sugerarea de către instanţă a declaraţiei pe care martorul L. urma să o dea, greşita condamnare a inculpatului prin comiterea unei grave erori de fapt, inexistenţa unor probe indubitabile în susţinerea condamnării, impunându-se o soluţie de achitare în temeiul disp. art. 10 lit. a) C. proc. pen., în drept au fost invocate cazurile de casare prev. de art. 3859 pct. 10 şi 18 C. proc. pen.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi din oficiu, în limitele reglementate de dispoziţiile art. 3859 alin. (3), raportat la art. 3858 C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din verificarea actelor dosarului şi din analiza deciziei recurate, instanţele, în baza probelor legal administrate, respectiv readministrate în condiţii de oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate, în cursul cercetării judecătoreşti, au stabilit în mod just starea de fapt şi vinovăţia inculpatului în comiterea faptei pentru care s-a dispus condamnarea.
Se reţine în acest sens că fapta inculpatului F.M., care în calitatea de agent de poliţie, la data de 10 aprilie 2010, a pretins (în mod indirect, prin sugerarea pretenţiilor avute) şi primit de la numitul C.A.I. suma de 70 RON pentru a nu îşi îndeplini atribuţiile de serviciu conform legii, în concret de a nu aplica martorului denunţător sancţiunea prevăzută de lege pentru fapta de a trece pe culoarea roşie a semaforului, aplicând o sancţiune mai uşoară, pentru pretinsa nepurtare a centurii de siguranţă, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 7 din Legea nr. 78/2000.
În mod corect instanţele au evaluat materialul probator şi şi-au format convingerea pe baza probelor care s-au coroborat (potrivit art. 62, 63 C. proc. pen.), având în vedere declaraţiile denunţătorului, declaraţiile martorilor date în cursul procesului penal, respectiv la organul de urmărire penală şi în faţa instanţei, procesul-verbal de constatare a bunurilor aflate în posesia inculpatului.
Se reţine, totodată, că apărările recurentului-inculpat - privind, în esenţă, contradicţiile dintre probe au fost motivat înlăturate de către instanţe, starea de fapt şi vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat fiind stabilite pe baza probelor care s-au coroborat, după cum s-a arătat şi anterior.
Aşa fiind, nu poate fi primită apărarea invocată în recurs - în sensul că recurentul-inculpat nu a comis fapta imputată şi nici nu pot fi identificate elemente apte a susţine cazul de casare menţionat de către apărare, respectiv cel prev. de disp. art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., deoarece materialul probator administrat legal de organele judiciare a fost corect evaluat şi valorificat. Probele administrate şi care s-au coroborat susţin şi motivează soluţia legal dispusă de către prima instanţă şi ulterior menţinută de către instanţa de apel, neataşarea la dosar a unei declaraţii extrajudiciare a unui martor, neavând aptitudinea de a schimba concluzia ce rezultă fără echivoc din probele administrate de organele judiciare.
În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, se constată că aceasta a fost corect individualizată, atât în ceea ce priveşte cuantumul, cât şi modalitatea de executare, respectând criteriile generale de individualizare, reglementate de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi fiind aptă a conduce la realizarea scopurilor sancţiunii, astfel după cum acestea sunt prevăzute de art. 52 C. pen., pronunţarea condamnării constituind avertismentul necesar şi suficient pentru schimbarea atitudinii inculpatului faţă de lege şi normele de conduită pe care era obligat să le respecte.
Se reţine în acest sens că sancţiunea aplicată este justă deoarece reflectă gravitatea faptei, împrejurările în care a fost comisă, calitatea şi funcţia în exerciţiul căreia inculpatul a comis fapta - care ar fi trebuit să excludă, în orice condiţii, un atare comportament reprobabil.
Se constată, astfel, că apărările inculpatului nu au fost şi nu sunt în măsură să dovedească o situaţie de fapt contrară celei în mod motivat reţinută de către instanţe, fiind nefondate apărările şi criticile invocate în recurs.
În ceea ce priveşte grava eroare de fapt pretins comisă de către instanţe, se constată că starea de fapt şi vinovăţia inculpatului rezultă fără dubiu şi cu evidenţă din probele legal administrate, negarea faptei şi interpretarea într-un sens favorabil apărării a probelor existente, nefiind suficientă pentru a crea, în speţă, un dubiu cu privire la comiterea infracţiunii şi vinovăţia inculpatului. Totodată, nu poate fi primit nici motivul de recurs prev. de disp. art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., instanţele analizând corect şi complet cererile inculpatului, cu respectarea dreptului la apărare al acestuia.
Pentru considerentele ce preced, constatându-se că hotărârea recurată este legală, temeinică şi riguros motivată, precum şi împrejurarea că motivele de recurs invocate de apărarea inculpatului nu sunt întemeiate, neexistând cazuri de casare a căror reţinere din oficiu să conducă la casarea hotărârii instanţei de apel a cărei menţinere se impune, în temeiul disp. art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul inculpatului va fi respins, ca nefondat.
Potrivit disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.M. împotriva Deciziei penale nr. 267 din 8 decembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 6 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3111/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3112/2012. Penal → |
|---|
