ICCJ. Decizia nr. 368/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 368/2012
Dosar nr.4528/111/2011
Şedinţa publică din 13 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 108/P din 3 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Bihor, s-au hotărât următoarele:
În baza art. 20 C. pen., rap. la art. 174, 176 lit. c) C. pen., cu aplic. art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., art. 73 lit. b), art. 74 lit. c) şi art. 76 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., art. 37 lit. a) şi b) C. pen., a fost condamnat inculpatul V.A., la o pedeapsă de 4 ani 6 luni închisoare cu executare în regim de detenţie, cu aplic. art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pentru săvârşirea asupra părţii vătămate L.B.S. a infracţiunii de tentativă de omor deosebit de grav de către o persoană care a mai săvârşit un omor.
S-a constatat că inculpatul a fost liberat condiţionat la data de 03 noiembrie 2010 din executarea pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 918 a Judecătoriei Oradea, cu un rest neexecutat de 204 zile.
În baza art. 61 C. pen., cu referire la art. 39 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 34 C. pen., s-a dispus revocarea beneficiului liberării condiţionate şi contopirea restului de pedeapsă neexecutat de 204 zile închisoare din executarea pedepsei aplicate inculpatului prin sentinţa penală nr. 918 a Judecătoriei Oradea, cu pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată în prezenta cauză, la care s-a aplicat un spor de 6 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 65 alin. (2) rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) şi art. 66 C. pen., i s-a interzis inculpatului dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 4 ani.
În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut arestul preventiv, măsură dispusă prin încheierea nr. 5/2011 din 07 februarie 2011 a Tribunalului Bihor.
S-a respins cererea inculpatului privind revocarea măsurii preventive.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus perioada reţinerii şi arestului preventiv de la 06 februarie 2011 până la zi.
S-a constatat că partea vătămată L.B.S. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 14 C. proc. pen. rap. la art. 998 şi urm. din C. civ., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2443,16, reprezentând despăgubiri civile în favoarea părţii civile Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea.
În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea specială a corpurilor delicte, hârleţ şi topor, ridicate de la inculpat şi depunerea lor la Camera de corpuri delicte a Tribunalului Bihor, potrivit procesului-verbal înregistrat la 30 martie 2011, aflat la dosar.
În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 1.000 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului.
În baza art. 189 C. proc. pen. rap. la art. 68n din Legea nr. 51/1995 rep. cu referire la art. 5 din Protocolul nr. 113928/2008, s-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Bihor a onorariului apărătorului din oficiu, conform delegaţiei de la dosar.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor întocmit în dosarul nr. 137/P/2011 şi înregistrat la instanţa de fond la data de 30 martie 2011, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V.A. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor deosebit de grav, infracţiune comisă de către o persoană care a mai săvârşit un omor, asupra părţii vătămate L.B.S., prev. de art. 20 C. pen., rap. la art. 174, 176 lit. c) C. pen.
Din Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor s-a reţinut în sarcina inculpatului că, în dimineaţa zilei de 06 februarie 2011, în jurul orelor 07:00 – 08:00, între inculpat şi victimă, ambii aflaţi sub influenţa alcoolului, s-a iscat o ceartă violentă, cei doi lovindu-se reciproc, partea vătămată lovind pe inculpat cu un topor în cap în zona occipitală, inculpatul aplicând părţii vătămate lovituri în zona capului şi corpului ce au provocat fracturi craniene, nazale şi costale.
Probatoriul administrat în cursul urmăririi penale a fost însuşit de inculpat conform prevederilor art. 3201 C. proc. pen.: proces-verbal de cercetare la faţa locului, proces-verbal de reconstituire, rapoarte de expertiză medico-legală şi medico-legală psihiatrică, declaraţiile martorilor, declaraţiile părţii vătămate şi ale inculpatului, celelalte înscrisuri aflate la dosar.
La termenul de judecată din 26 aprilie 2011, inculpatul a solicitat aplicarea în ce-l priveşte a procedurii prev. de art. 3201 C. proc. pen., arătându-şi intenţia de a recunoaşte săvârşirea faptei cuprinse în actul de sesizare.
După citirea actului de sesizare, la acelaşi termen de judecată, s-a procedat conform art. 3201 alin. (3) rap. la art. 3201 alin. (2) C. proc. pen. în ce-l priveşte pe inculpat, respectiv a fost audiat cu privire la infracţiunea reţinută în sarcina acestuia, respectiv la recunoaşterea ori nerecunoaşterea acesteia.
Inculpatul a confirmat despre cunoaşterea conţinutului actului de sesizare şi al întregului material de urmărire penală, recunoscând fapta reţinută în actul de sesizare. A declarat că nu mai solicită administrarea altor probe, pentru că îşi însuşeşte probele administrate la urmărire penală care sunt suficiente pentru lămurirea tuturor chestiunilor legate de cauză.
S-a reţinut că explicaţiile şi interpretările suplimentare date de inculpat în împrejurarea solicitării aplicării procedurii prev. de art. 3201 C. proc. pen. nu au fost de natură a contrazice conduita acestuia privind recunoaşterea vinovăţiei şi însuşirea probelor administrate în dosarul de urmărire penală, nefiind de natură a impune continuarea judecăţii cauzei conform procedurii de drept comun.
Inculpatul şi-a declarat în mod liber, în şedinţă publică, intenţia de a recunoaşte fapta, după care a declarat în mod liber cele consemnate în şedinţă publică în declaraţia formulată conform art. 3201 alin. (3) rap. la art. 2 C. proc. pen.
Poziţia acestuia a fost de recunoaştere a faptei, respectiv de a nu solicita administrarea de probe noi, aşadar de a solicita ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în dosarul de urmărire penală.
S-a apreciat că precizările suplimentare au venit în sprijinul unei corecte individualizări a pedepsei, respectiv în sprijinul unei juste aprecieri a circumstanţelor reale şi personale ale inculpatului.
În atare împrejurări, ţinând seama de limitele oficialităţii procesului penal, dar şi de prevederile art. 6 C. proc. pen., instanţa de fond a fost datoare să dea eficienţă mesajului esenţial exprimat şi susţinut de inculpat, în lipsa altor împrejurări neavând posibilitatea să interpreteze diferit ori subiectiv poziţia acestuia decât cu riscul depăşirii normei legale, drept pentru care s-a reţinut că prevederile legale care reglementează judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei sunt aplicabile în cazul inculpatului.
Prima instanţă a apreciat că aplicarea procedurii prev. de art. 3201 C. proc. pen. este permisă de norma legală şi în cazul săvârşirii infracţiunii de tentativă de omor deosebit de grav întrucât limitele de pedeapsă prevăzute de art. 21 alin. (2) teza a II-a C. pen. se referă expres la pedeapsa închisorii, prin urmare în nicio împrejurare tentativa la o infracţiune nu ar putea fi pedepsită cu detenţiunea pe viaţă, astfel încât să fie ţinută de prev. art. 3201 alin. (7) teza a II-a C. proc. pen.
S-a apreciat că argumentele juridice în sprijinul acestei teorii ar putea fi mult mai bogate faţă de cele prin care ar putea fi motivată respingerea cererii.
Cu alte cuvinte, s-a avut în vedere că simpla reţinere a circumstanţelor atenuante ar putea coborî cuantumul pedepsei la acelaşi nivel cu cel obţinut prin reţinerea prevederilor art. 3201 C. proc. pen. şi a circumstanţelor atenuante.
Prin urmare, s-a apreciat că legiuitorul a urmărit excluderea din sfera aplicabilităţii acestei proceduri exclusiv a situaţiei exprese referitoare la infracţiunea consumată pedepsită cu detenţiunea pe viaţă.
Analizând probele administrate in cauză şi ţinând seama de opţiunea inculpatului privind aplicarea procedurii prev. de art. 3201 C. proc. pen., respectiv a judecării în cazul recunoaşterii vinovăţiei, instanţa de fond a constatat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor deosebit de grav asupra părţii vătămate L.B.S., comisă de către o persoană care a mai săvârşit un omor.
Faţă de probele administrate in cauză, ţinând seama de conduita şi poziţia în apărare a inculpatului, văzând şi criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cât şi prev. art. 3201 C. proc. pen., instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 4 ani 6 luni închisoare, apreciind însă că scopul pedepsei poate fi atins prin aplicarea unei pedepse cu executare în regim de detenţie, cu reţinerea circumstanţelor atenuante, starea de provocare prin lovire în zona occipitală relevată de concluziile medico-legale şi confirmată de inculpat şi atitudinea inculpatului după săvârşirea infracţiunii, cu aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi pe o perioadă de 4 ani.
Aplicarea pedepsei în prezenta cauză s-a făcut prin reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 21 alin. (2) teza a II-a C. pen. şi prin coborârea, ca efect al reţinerii circumstanţelor atenuante, sub noul minim special rezultat, cu respectarea art. 76 alin. (2) C. pen.
S-a apreciat că aplicarea procedurii prev. de art. 3201 C. proc. pen. nu exclude reţinerea circumstanţelor atenuante, nefiind înlăturat în nici un mod acest drept al inculpatului.
La individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere persoana inculpatului, în vârstă de 44 de ani, recidiva, împrejurările comiterii faptei, gradul sporit de pericol social al acesteia, violenţa manifestată asupra părţii vătămate în condiţiile mai sus probate, precum şi atitudinea inculpatului, ulterioară săvârşirii faptei, sinceră, de recunoaştere şi regret a acesteia.
Faţă de împrejurarea potrivit căreia inculpatul a fost liberat condiţionat la data de 03 noiembrie 2010 din executarea pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 918 a Judecătoriei Oradea, cu un rest neexecutat de 204 zile, s-a făcut aplicarea art. 61 C. pen., cu referire la art. 39 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 34 C. pen., în sensul că s-a revocat beneficiul liberării condiţionate şi s-a contopit restul de pedeapsă neexecutat cu pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată în prezenta cauză, apreciindu-se necesară şi justificată aplicarea un spor de 6 luni închisoare.
Împotriva aceste sentinţe, în termenul prevăzut de lege, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi inculpatul V.A.
Prin motivele de apel de la dosar, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi reţinerea cauzei spre judecare de către instanţa de apel, în scopul pronunţării unei soluţii legale şi temeinice.
S-a arătat faptul că apelul vizează nelegalitatea sentinţei sub aspectul aplicării procedurii simplificate a judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei, iar cu privire la netemeinicia sentinţei, sub aspectul reţinerii în mod greşit a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) şi art. 74 lit. c) C. pen. şi a aplicării unui spor de pedeapsă foarte redus ca urmare a reţinerii recidivei postcondamnatorii şi postexecutorii.
Cu privire la nelegalitatea sentinţei, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a arătat că procedura simplificată prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., se aplică numai cauzelor având ca obiect infracţiuni cu privire la care legea prevede numai pedeapsa amenzii, pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, sau numai pedeapsa închisorii, iar potrivit dispoziţiilor art. 1411 C. pen., prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
Referitor la netemeinicia sentinţei s-a arătat faptul că nu se pot reţine prevederile art. 73 lit. b) C. pen. deoarece inculpatul nu a fost provocat în niciun moment de către victimă, de altfel, inculpatul lovind victima pe la spate cu un obiect contondent. De asemenea, s-a susţinut că nu pot fi reţinute nici prevederile art. 74 lit. c) C. pen. deoarece inculpatul nu a fost sincer în declaraţii, acestea fiind uneori contradictorii, iar cu privire la prezentarea în faţa autorităţii şi înlesnirea, descoperirea sau arestarea participanţilor, nu sunt susceptibile de a fi puse în discuţie deoarece autorităţile au intervenit la scurt timp după comiterea faptei, iar infracţiunea reţinută în cauză are un singur subiect activ.
Cu privire la apelul declarat de către inculpatul apelant V.A., acesta a solicitat prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu admiterea acestuia în sensul diminuării pedepsei aplicate de către prima instanţă.
În susţinerea apelului s-a arătat faptul că inculpatul a fost provocat şi bătut înaintea incidentului, fapt confirmat de către martorii audiaţi în cauză, că partea vătămată este cea care a început scandalul.
Prin Decizia penală nr. 82/A/2011 din 28 noiembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinţei penale nr. 108/P din 3 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a desfiinţat-o, în parte, în sensul că:
1. A înlăturat dispoziţiile de aplicare a art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
2. A majorat pedeapsa aplicată inculpatului apelant V.A. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 20 C. pen., raportat la art. 174, 176 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b), art. 74 lit. c) şi art. 76 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., art. 37 lit. a) şi b) C. pen., de la 4 ani şi 6 luni închisoare la 6 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
3. A menţinut dispoziţiile de aplicare a art. 61 C. pen. privind revocarea beneficiului liberării condiţionate a restului de pedeapsă neexecutat de 204 zile închisoare din executarea pedepsei aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 918 a Judecătoriei Oradea.
4. A contopit restul de pedeapsă neexecutat de 204 zile închisoare cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, în pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 6 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare cu executare în regim de detenţie, cu aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
A menţinut măsura arestării preventive a inculpatului apelant V.A. şi a dedus din pedeapsă arestul preventiv până la zi, respectiv 24 noiembrie 2011.
A menţinut dispoziţiile sentinţei apelate care nu contravin deciziei.
În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefundat, apelul declarat de către inculpatul apelant V.A. împotriva sentinţei penale nr. 108/P din 3 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Bihor.
A obligat pe inculpatul apelant să plătească în favoarea statului suma de 500 lei, cheltuieli judiciare în apel, din care suma de 200 lei, onorariu pentru avocat din oficiu, urmând a fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate, dar şi din oficiu, conform prevederilor art. 371 şi art. 378 C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi materialului de la dosarul cauzei, curtea de apel a constatat că în mod nelegal a dispus prima instanţă aplicarea procedurii simplificate prevăzute de art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. în prezenta cauză, prin actul de sesizare al instanţei inculpatul fiind trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 20 raportat la art. 174-176 lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) şi b) C. pen.
S-a reţinut că instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile art. 3201 C. proc. pen., acestea fiind clare şi nelăsând loc de interpretări, avându-se în vedere că nu se poate afirma că dacă suntem în prezenţa unei tentative la o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă şi doar pentru că în acest caz (conform art. 21 alin. (2) teza ultimă C. pen.) se poate aplica doar închisoarea de la 10 la 25 ani (deci nu şi detenţiunea pe viată), ar fi aplicabile dispoziţiile privind judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei.
Cu privire la art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 74 lit. c) C. pen., s-a constatat că instanţa de fond le-a reţinut în mod întemeiat.
În legătură cu apelul declarat de inculpatul V.A., acesta a fost apreciat ca neîntemeiat.
Împotriva deciziei anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul V.A. solicitând, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, admiterea căii de atac promovate şi menţinerea dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., apreciind că acest lucru este posibil, fiind vorba despre tentativă, criticile fiind circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.
Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, cât şi de instanţa de prim control judiciar este în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu, că în dimineaţa zilei de 06 februarie 2011 partea vătămată a consumat împreună cu inculpatul, la locuinţa acestuia din urmă, o cantitate de spirt. Aflaţi sub influenţa alcoolului, în jurul orelor 07:00 – 08:00, între inculpat şi victimă s-a iscat o ceartă violentă, cei doi lovindu-se reciproc. Partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu un topor în cap în zona occipitală, după care inculpatul, în timp ce partea vătămată se retrăgea, i-a aplicat pe la spate lovituri cu toporul în zona capului şi corpului, provocându-i fracturi craniene, nazale, ale omoplatului şi costale. La un moment dat, în timp ce partea vătămată era căzută la pământ, inculpatul a ridicat un hârleţ deasupra capului părţii vătămate cu intenţia aplicării unei lovituri, moment în care martorul ocular I.G. a strigat la el, reuşind să-l determine să nu execute lovitura.
De altfel, inculpatul a recunoscut comiterea faptei în faţa primei instanţe, solicitând să beneficieze de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor anterior menţionate în prezenta cauză, Înalta Curte reţine însă că în mod corect instanţa de apel a constatat nelegalitatea aplicării în speţă, de către prima instanţă, a procedurii simplificate prevăzute de art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
Fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor deosebit de grav asupra părţii vătămate L.B.S., comisă de către o persoană care a mai săvârşit un omor, fiind prevăzută de dispoziţiile art. 20 C. pen. rap. la art. 174, 176 lit. c) C. pen.
Conform prevederilor legale, comiterea infracţiunii prevăzute de art. 176 C. pen. se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani.
Prin pedeapsa prevăzută de lege, conform art. 1411 C. pen., se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
Potrivit art. 3201 alin. (7) teza a II-a C. proc. pen., dispoziţiile privind judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă.
Astfel fiind, având în vedere dispoziţiile legale sus menţionate, Înalta Curte, în acord cu instanţa de prim control judiciar, constată că în cauză nu se poate aplica procedura simplificată a judecării în cazul recunoaşterii vinovăţiei, chiar dacă inculpatul a săvârşit doar infracţiunea de tentativă la omor deosebit de grav.
În acest context, sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de către recurentul inculpat nu sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că în speţă sa făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancţiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităţilor acesteia, în cauză negăsindu-şi astfel aplicabilitatea cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Înalta Curte reţine că în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanţelor reale ale săvârşirii infracţiunii, precum şi circumstanţelor personale ale recurentului inculpat.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Este neîndoielnic că fapta săvârşită prezintă un grad de pericol social sporit, dovadă fiind limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor pentru această infracţiune, precum şi împrejurările în care a fost comisă şi modul de acţionare.
În prezenta cauză, Înalta Curte constată că nu se impune reducerea pedepsei, având în vedere gradul de pericol social sporit al faptei comise de inculpat, care rezultă din limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, modul concret în care a fost derulată activitatea infracţională, urmările produse, precum şi datele ce caracterizează persoana inculpatului.
Ca atare, pedeapsa aplicată apare ca fiind temeinică şi legală, circumstanţele personale ale inculpatului fiind deja avute în vedere de instanţă cu prilejul aplicării sancţiunii.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului se încadrează în limitele prevăzute de lege, fiind aptă să răspundă scopului preventiv şi de reeducare al pedepsei, consfinţit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a faptei şi datele personale ale inculpatului, pe de o parte şi sancţiunea aplicată, pe de altă parte, modalitatea de executare a pedepsei, respectiv cea în regim de detenţie, fiind, de asemenea, corect stabilită.
În lumina acestor consideraţii, criticile formulate de recurentul inculpat apar ca nefiind întemeiate, astfel că, neexistând nici motive care, examinate din oficiu să determine casarea hotărârii atacate, recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În temeiul art. 38517 alin. (4) rap. la art. 383 alin. (2) şi art. 381 C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 6 februarie 2011 la 13 februarie 2012.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.A. împotriva deciziei penale nr. 82/A/2011 din 28 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 6 februarie 2011 la 13 februarie 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 369/2012. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 366/2012. Penal → |
|---|
