ICCJ. Decizia nr. 4073/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4073/2012
Dosar nr. 965/83/2008
Şedinţa publică din 11 decembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Suceava, prin Sentinţa penală nr. 152 din 12 octombrie 2011 a condamnat pe inculpaţii:
- M.V. (fiul lui M. şi M.) la 3 luni închisoare, pentru instigare, prevăzută de art. 25 C. pen., la infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 lit. a), art. 6, art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 şi cu aplicarea art. 74 lit. a), c) şi art. 76 lit. e) C. pen., precum şi la 5 luni închisoare pentru infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 lit. a), c), art. 6, art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a), c) şi art. 76 lit. e) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor şi aplicarea pedepsei cea mai grea, 5 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (2) şi a art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b), c) C. pen.
În temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 5 luni, stabilit potrivit art. 82 C. pen.
Inculpatului i s-a atras atenţia asupra consecinţelor prevăzute de art. 83 şi următoarele C. pen.
Potrivit art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei, s-a dispus şi suspendarea executării pedepselor accesorii.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de determinare a mărturiei mincinoase, prevăzută de art. 261 C. pen., în cauză, potrivit art. 124 C. pen., intervenind prescripţia specială a răspunderii penale;
- C.G. (fiul lui T. şi S.) la 10 luni închisoare, pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 1 lit. a), c) art. 6, 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a), c), art. 76 lit. c) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (2) şi a art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.
În temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 10 luni, stabilit conform art. 82 C. pen.
Inculpatului i s-a atras atenţia asupra consecinţelor prevăzute de art. 83 şi următoarele C. pen.
Potrivit art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus ca pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei, să se suspende şi executarea pedepselor accesorii.
În baza art. 254 alin. (3) C. pen., s-a dispus confiscarea de la acest inculpat a sumei de 120 euro sau echivalentul în RON la cursul oficial al BNR de la data plăţii.
Pentru a pronunţa sentinţa, s-au reţinut următoarele:
La 02 decembrie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, prin ordonanţă, a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privindu-i pe M.V. şi C.G., la Parchetul Naţional Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, competenţa fiind atrasă de calitatea celor doi, lucrător vamal primul şi agent al poliţiei de frontieră, secundul.
Actele premergătoare reţinuseră că, C.G., agent poliţie de frontieră la Punctul de Trecere Frontieră Petea, la 06 septembrie 2003 a primit de la denunţătorul A.G., suma de 100 euro şi, ulterior, i-a mai cerut 20 de euro pentru a nu-şi îndeplini corespunzător atribuţiile funcţionale şi ca atare, i-a permis să introducă în ţară autoturismul S. înmatriculat în Franţa, fără plata garanţiilor vamale. A.G. fusese instigat să remită sumele de către lucrătorul vamal M.V.
În fapt, se reţinuse că A.G. şi soţia sa, A.M., la 28 august 2003, cumpăraseră, cu suma de 2000 euro, autoturismul menţionat, an de fabricaţie 1996, culoarea albastru, serie şasiu 0001, număr de înmatriculare francez.
La 04 septembrie 2003, cei doi, împreună cu I.N., tatăl lui A.G. şi A.V. şi F., părinţii lui A.M., îmbarcaţi în vehicul s-au îndreptat spre România, la PTF Petea, ei ajungând spre orele 23:00 din seara de 05 septembrie 2003.
Intrând în PTF Petea, A.G. a oprit autoturismul lângă toneta agentului de poliţie S.A.T., acestuia prezentându-i spre control, documentele vehiculului şi paşapoartele ocupanţilor maşinii.
Verificând documentele, agentul amintit a constatat că deţinătorul maşinii nu avea rezidenţa în Franţa şi, ca atare, legal, nu avea dreptul să introducă în ţară vehiculul decât în urma achitării garanţiei vamale.
Recunoscând că nu este rezident francez şi nici stabilit cu domiciliul în Franţa, A.G. s-a angajat să achite garanţia vamală, pentru aceasta el deplasându-se în incinta biroului vamal. Aici a aflat că suma ce trebuia plătită ajungea până la aproximativ 60 milioane lei vechi. Neavând decât valută, iar vama nu-i putea accepta decât plata în RON, A.G., întâlnindu-l pe M.V., lucrător vamal de serviciu pe sensul de intrare în ţară şi pe care l-a recunoscut a-i fi consătean, acesta l-a întrebat ce probleme are.
Aflând situaţia, M.V. i-a recomandat să nu plătească garanţia vamală, să aştepte până când la toneta poliţiei de frontieră va veni un poliţist "înalt şi chel", acestuia "să-i dea dreptul" pentru că trebuie să "trăim şi noi". Ca atare, A.G. a înţeles că trebuie să dea poliţistului menţionat, suma de 100 euro pentru ca acesta, la rândul lui, să-i permită intrarea în ţară a autoturismului fără achitarea garanţiei vamale.
Reîntorcându-se la maşina parcată în incinta punctului, A.G. le-a spus soţiei şi socrilor săi (tatăl lui, I.N., nefiind de faţă), cele întâmplate şi discuţia avută cu M.V.
Spre orele 03:00. A.G. a observat că la toneta indicată de M.V., s-a prezentat poliţistul descris de acesta, respectiv C.G.. Luând o bancnotă de 100 euro, A.G. a pus-o între coperţile paşaportului lui, a luat paşapoartele celorlalţi, a rulat vehiculul până în dreptul tonetei şi după ce a coborât, i-a dat poliţistului documentele maşinii şi paşapoartele.
În timp ce verifica documentele, C.G. i-a spus lui A.G. că "(…) despre aceasta (…) ştiu mai mulţi, şi să-i dea încă 20 de euro".
Conformându-se cererii, A.G. a mai dat cei 20 de euro, despre aceasta cunoscând toţi cei din vehicul.
Darea celor două sume în euro a fost văzută de A.M., A.V. şi A.F.
Luând întreaga sumă, C.G. a aplicat pe paşapoarte ştampila de intrare în ţară şi i-a înapoiat lui A.G. documentele.
Aflat în permanenţă lângă autoturism, M.V. nu a efectuat controlul vamal, ci l-a întrebat pe A.G. numai dacă are ceva de declarat.
La 09 septembrie 2003, aflat la volumul autoturismului, A.G. a fost oprit în trafic de autorităţile vamale între localităţile Satu Mare - Livada, ocazie în care, controlat fiind, i s-a înmânat adeverinţă de reţinere a autoturismului, acesta a fost indisponibilizat, la fel şi cheia de contact, în vederea clarificării situaţiei vamale.
Condus fiind la IJPF Satu Mare pentru a detalia împrejurările în care a introdus în ţară autoturismul, A.G. a declarat cele deja menţionate, despre acestea încheindu-se proces-verbal. La aceeaşi dată, lucrătorii de poliţie au întocmit procesul-verbal de consemnare a denunţului oral format de A.G.
Tot în luna septembrie 2003, pe perioada audierilor la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, M.V. le-a cerut martorilor A.G., A.M., A.V. şi A.F. să-şi modifice ceea ce declaraseră şi să susţină că A.G. nu a dat nicio sumă de bani poliţistului de frontieră, în schimb, el oferindu-se să le achite contravaloarea autoturismului ridicat.
Martorii menţionaţi nu au dar curs cererii, M.V. continuând însă să-i determine astfel, sens în care l-a atras şi pe fratele lui, N.M. Acesta, deplasându-se la domiciliile martorilor, pe soţii A. negăsindu-i, l-a abordat direct pe I.N. "N.", pe acesta încercând să-l convingă să-şi determine fiul să-şi modifice declaraţiile date la poliţie şi la procuror. În acest sens, sunt relevante convorbirile telefonice transcrise, avute de cei doi fraţi la 22 septembrie 2003, orele 17:59, orele 19:29; orele 20:07, orele 11:17. În aceeaşi zi, la ora 13:41, M.V., apelând o femeie, îşi manifestă îngrijorarea că "(… ) nu şi-a schimbat măgaru’ acela declaraţia, l-a minţit pe M., o S., mie nu mi-a dat nimic" şi totodată, indignarea că a avut de-a face cu "jegoşi de ăştia, de ultimă speţă".
La 07 decembrie 2006, Ş.C., conducător auto la Serviciul Teritorial Satu Mare a denunţat că la 06 decembrie 2006, în faţa sediului Tribunalului Satu Mare a fost abordat de M.V., acesta cerându-i să intervină pe lângă procurorul I.M., această intervenţie prin oferirea şi a unei sume de bani, neprecizată, pentru ca respectivul procuror să soluţioneze favorabil dosarul penal în care el şi un lucrător de poliţie de frontieră, cercetaţi pentru fapte de corupţie, să nu fie trimişi în judecată. M.V. s-a susţinut, a indicat că cererea lui îl viza şi pe C.G.
Intervenţii în sensul arătat, M.V. le-a făcut şi pe lângă F.N.S., amic al procurorului, acesta informând însă organele judiciare.
La 18 decembrie 2006, M.V. l-a abordat din nou pe Ş.C., şi-a reînnoit propunerea afirmând că o soluţie favorabilă îi este necesară pentru continuarea activităţii de lucrător vamal la Biroul Halmeu, aceasta şi pentru că, începând cu 01 ianuarie 2007 ştia că Biroul Vamal Petea îşi înceta activitatea.
La 10 ianuarie 2007, în sediul Biroului Teritorial Satu Mare al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prezent fiind pentru audieri, M.V. i-a promis procurorului I.M., titularul celor două dosare care-l vizau (cel din cauză şi un altul pentru infracţiunile de luare de mită şi abuz în serviciu) suma de 15.000 euro pentru soluţii de netrimitere în judecată, el spunându-i că banii îi va da prin intermediul "bătrânului" la o dată ulterioară.
Faptic, prudent fiind, M.V. nu a spus suma, ci pe un bilet a scris "15.000", l-a recuperat şi i-a dat de înţeles procurorului că îi va da ulterior, cum s-a arătat. Derularea situaţiei a fost înregistrată ambiental, sens în care la dosar s-a depus procesul-verbal de redare. În finalul discuţiei, s-a convenit ca M.V. să revină la 12 ianuarie 2007, când problema urma să se rezolve. Anterior datei de 10 ianuarie 2007, M.V. l-a invitat la o întrevedere pe Ş.C., acestuia spunându-i că "se va duce să rezolve problema cu el", dar îi este frică să nu fie înregistrat, temerea fiindu-i transmisă interlocutorului, acesta însă ferindu-se să se angajeze sau să răspundă. Discuţia a fost, de asemenea, înregistrată ambiental.
La 11 ianuarie 2007, întâlnindu-se cu procurorul, M.V. a precizat explicit că suma propusă este pentru ambele persoane cercetate, că el nu este preocupat de bani, dar este îngrijorat în ce priveşte locul remiterii ei, în acest sens propunându-i Ungaria, unde autorităţile române nu aveau competenţă să efectueze acte de procedură. Procurorul a refuzat şi a insistat ca întâlnirea să aibă loc la 12 ianuarie 2007, la sediul Biroului Teritorial DNA Satu Mare.
La 12 ianuarie 2007, M.V. nu a dat suma de bani şi a propus ca în vederea dării ei, el să ia legătura cu procurorul.
Intervenirea celor arătate l-a determinat pe procurorul I.M. să se abţină, dosarele fiind repartizate spre instrumentare altui procuror.
Inculpatul M.V. nu a recunoscut săvârşirea faptelor. C.G., cu referire la fapta din 06 septembrie 2003 a declarat că îşi aminteşte că în autoturism se aflau patru persoane, dar el nu avea atribuţii de serviciu să ceară achitarea garanţiei vamale şi nu putea să interzică intrarea în ţară a unui cetăţean român.
Împotriva sentinţei au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava şi cei doi inculpaţi.
Parchetul a criticat sentinţa numai în ce priveşte netemeinicia pedepselor aplicate inculpaţilor, atât cu privire la cuantumul acestora, cât şi cu privire la modalitatea de executare.
În motivarea apelului, parchetul a susţinut că inculpatul M.V. a săvârşit trei infracţiuni cu grad ridicat de pericol social, astfel că reţinerea, în ce-l priveşte, a circumstanţelor atenuante, nu este justificată, inculpatul, pe parcursul procesului penal el nu a cooperat, pedeapsa rezultantă, de numai 5 luni închisoare suspendată condiţionat nefiind în măsură să realizeze scopul ei, astfel cum prevede art. 52 C. pen.
Referitor inculpatului C.G., parchetul a arătat că, de asemenea, în ce-l priveşte reţinerea de circumstanţe atenuante nu este raportată la persoana sa, agent de poliţie de frontieră, la gradul de pericol social al faptei, toate acestea trebuind să conducă la aplicarea unei pedepse care să realizeze scopul de constrângere, prevenţie şi reeducare, acesta putându-se atinge numai prin privare de libertate.
Inculpatul C.G. a criticat sentinţa pentru nelegala sa condamnare, el susţinând că se impune fie achitarea sa, probele administrate nu sunt certe, sigure, complete, ca atare, faţă de sine este aplicabilă regula în dubio pro reo, fie restituirea dosarului la procuror pentru refacerea urmăririi penale conform art. 332 alin. (2) C. proc. pen.
În dezvoltarea apelului, inculpatul a susţinut că hotărârea nu este motivată, s-a dat credit numai probelor de la urmărirea penală administrate în faza actelor premergătoare, cercetarea judecătorească nu s-a realizat prin ascultarea nemijlocită a tuturor martorilor, ceea ce înseamnă că i s-a încălcat dreptul la apărare şi dreptul la proces echitabil, astfel cum, constant, a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi instanţa supremă, procedeul instanţei de fond de a recurge la aplicarea art. 327 alin. (3) C. proc. pen. în ce-i priveşte pe martorii A.G. şi A.M. nu este legal, probatoriul nu a fost corect apreciat, există martori care, deşi s-au aflat în apropierea tonetei la data presupusei fapte, au declarat că el nu a cerut o sumă de bani şi nici nu au văzut ca să-i fi fost daţi bani, în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., în modalitatea reţinută, el neavând atribuţii de a percepe sau consemna garanţii vamale, ca poliţist de frontieră el avea numai îndatorirea de a controla paşapoartele şi celelalte documente pentru trecerea frontierei de stat române, autoritatea vamală având obligaţia controlului vamal, încadrarea juridică a faptei în alin. (2) nu este legală, procurorul I.M. este incompatibil, a fost pe rând, denunţător, făptuitor, martor, organ de urmărire penală, deci actele procedurale întocmite de acesta în intervalul 10 ianuarie 2007 - 16 februarie 2007 sunt nule, rechizitoriul a fost întocmit cu încălcarea prevederilor art. 262 alin. (1) C. proc. pen. pentru că nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală în condiţiile în care el ceruse chiar în cuprinsul procesului-verbal să fie confruntat cu persoanele din autoturism, dar procurorul s-a pronunţat abia ulterior, astfel că nu a avut posibilitatea de a face plângere şi a omis să se pronunţe asupra probelor depuse în apărare, ceea ce înseamnă nulitatea absolută a rechizitoriului, astfel cum prevede art. 262 C. proc. pen., urmărirea penală nefiind completă. Totodată, inculpatul a susţinut că în ce priveşte fapta, actele de urmărire penală, nelegal, au fost efectuate de ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul DNA şi DGA, textele normative (O.U.G. nr. 43/2002, art. 22 din Legea nr. 78/2000) impunând ca urmărirea penală să fie realizată de procuror, delegarea neînsemnând modificarea competenţei organului de urmărire penală, în cauză mijloacele de probă obţinute nelegal impunându-se a fi înlăturate. De asemenea, pentru că faţă de el urmărirea penală s-a pus în mişcare doar prin rechizitoriu, se impunea a fi ascultat înainte de terminarea cercetării, în prezenţa avocatului, ceea ce înseamnă că inculpatului i s-a încălcat dreptul la apărare şi a fost vătămat. Acelaşi drept, susţine inculpatul, i-a fost încălcat şi pe considerentul că la urmărirea penală şi la datele de 22 şi 24 ianuarie 2008 nu i s-a adus la cunoştinţă că are dreptul să nu facă declaraţie.
În continuare, inculpatul motivează că la data presupusei infracţiuni avea calitatea de agent de poliţie, calitate care nu atrăgea competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, urmărirea penală, deci a fost efectuată de un organ necompetent, remediul procesual fiind restituirea dosarului pentru refacerea urmăririi penale astfel cum prevede art. 332 alin. (2) C. proc. pen.
În final, inculpatul susţine că judecătorul fondului nu s-a pronunţat cu privire la probele aduse în apărarea sa, iar cheltuielile judiciare la care a fost obligat nu au fost apreciate corect şi obiectiv.
Inculpatul M.V., în apelul declarat, a criticat sentinţa pentru nemotivare în sensul că aceasta nu cuprinde, în totalitate, răspuns la apărările sale, iar cu privire la pretinsa infracţiune de dare de mită denunţată de martorul denunţător I.M., motivarea nu există.
În continuare, apelantul susţine că în mod nelegal, prin încheierea din 10 decembrie 2008, s-a respins cererea sa de restituire a cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, aceasta, în parte, fiind realizată de un organ necompetent în sensul că denunţătorul procuror şi după data denunţului (10 ianuarie 2007) a continuat să facă acte de urmărire penală (procese-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice interceptate, începerea urmăririi penale faţă de coinculpatul C.G.), iar instanţa, formal a invalidat procesele-verbale amintite, aceste probe însă sunt nule şi se impunea restituirea dosarului la parchet.
În ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi vinovăţiei sale pentru infracţiunile reţinute în rechizitoriu, inculpatul a cerut achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. (faptele nu există), din declaraţiile martorilor I.N. şi A.M., nereieşind, cu certitudine, că el a discutat cu A.G. şi acestuia i-ar fi indus ideea că pentru a introduce maşina în ţară fără plata garanţiei vamale, trebuie să dea mită, iar martorul A.V., la 22 septembrie 2003 şi 29 decembrie 2006 nu a declarat că el s-a întâlnit cu A.G., la fel martora A.F., fiind, deci surprinzător că aceştia nu au declarat aspecte privitoare la presupusa discuţie, aceştia fiind şi în duşmănie cu familia sa. Pentru aceste considerente inculpatul a solicitat înlăturarea declaraţiilor întrucât acestea nu satisfac exigenţele prevăzute în art. 67 alin. (2) C. proc. pen. În ce priveşte declaraţia denunţătorului, aceasta are valoare condiţionată pentru că el a urmărit numai recuperarea autoturismului lui. În plus, declaraţia, nu este reţinută ca probă în sensul art. 64 alin. (1) C. proc. pen., a fost dată în faţa actelor premergătoare şi, deci, trebuie înlăturată, la fel, declaraţia martorei A.M.
În ce priveşte încadrarea juridică, apelantul a susţinut că nu se indică, concret, în ce a constat acţiunea lui de determinare a denunţătorului de a da mită şi nu s-a analizat preexistenţa hotărârii denunţătorului de a comite fapta - în condiţiile în care el şi martorii au declarat că nu a avut unde să schimbe bani pentru că toate casele de schimb valutar erau închise.
Privind infracţiunea prevăzută de art. 261 C. pen., declaraţiile martorilor ridică îndoială, el, personal, nepromiţând lui I.N. sau fiului lui vreo sumă de bani sau contravaloarea maşinii şi nici nu i-a constrâns sau corupt, impunându-se achitarea tot pe considerentul că fapta nu există.
În ce priveşte a treia faptă, respectiv că i-ar fi promis procurorului I.M. suma de 15000 euro pentru ca acesta să dispună o soluţie de netrimitere în judecată, declaraţiile martorului F.M.S. nu au relevanţă, iar cele ale lui Ş.C. şi I.M., nu sunt credibile, fiind evidentă provocarea lui, cei doi s-au înţeles, procurorul l-a asigurat, constant, că nu este înregistrat ambiental chiar dacă denunţul ar fi adevărat, procurorul nu a respins ceea ce se presupune că el a oferit, ci dimpotrivă, i-a solicitat noi întâlniri, aceasta însemnând că a încercat să-l determine să săvârşească o infracţiune cu scopul de a obţine probe, fiind nerespectate, deci, art. 68 alin. (2) C. proc. pen., în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului pronunţându-se în mai multe cauze. În plus, denunţătorii sunt rude, chiar Ş.C., la cercetarea judecătorească arătând că soţia lui este verişoară a procurorului.
Referitor promisiunii, probele nu au stabilit că a fost vorba de o sumă de bani sau că el ar fi avut iniţiativa oferirii nici direct, nici prin intermediul celuilalt denunţător.
În ce priveşte probele, inculpatul a susţinut că acestea, cu referire la interceptări şi autorizarea lor, s-au făcut de o instanţă necompetentă material, autorizarea, legal, revenind curţii de apel, nu tribunalului, cum s-a procedat în cauză.
În final, judecătorul fondului, confruntat cu problemele de fond şi de drept enunţate, trebuia să constate că în ce-l priveşte, nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie şi, deci, existând dubiu, condamnarea lui este nelegală.
Curtea de Apel Suceava, prin Decizia penală nr. 22 din 29 februarie 2012 a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva sentinţei.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recursuri de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava şi de cei doi inculpaţi.
Recursul declarat de parchet este motivat pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., pedepsele aplicate ambilor inculpaţi fiind netemeinic individualizate atât cu privire la întinderea lor, cât şi cu privire la modalitatea de executare.
Inculpatul C.G. a criticat decizia instanţei de apel pe cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 2, pct. 9, pct. 10, pct. 12, pct. 17 şi pct. 172 C. proc. pen., dezvoltarea lor regăsindu-se în încheierea de la termenul de judecată din 27 noiembrie 2012. În recurs, inculpatul solicită achitarea sa întrucât nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie sau restituirea dosarului la procuror pentru refacerea urmăririi penale.
Inculpatul M.V., în recurs, criticând ambele hotărâri a indicat ca fiind cazuri de casare, cele prevăzute în art. 3859 pct. 1, 2, 9, 10, 172 şi 18 C. proc. pen., şi acestea fiind dezvoltate în încheierea menţionată.
Recursurile nu sunt fondate pentru considerentele ce se vor detalia.
Referitor cazului de casare invocat în recursul parchetului, instanţa de fond, soluţia sa, şi sub acest aspect fiind menţinută de instanţa de prim control judiciar, orientându-se la pedepsele de 5 luni închisoare în ce-l priveşte pe inculpatul M.V. şi de 10 luni închisoare pentru inculpatul C.G., pentru ambii executarea pedepselor fiind suspendată condiţionat, reţinând circumstanţe atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen., a avut în vedere şi a motivat că inculpaţii au avut o conduită bună anterior săvârşirii faptelor şi s-au prezentat la chemările organului judiciar.
Faptul că inculpaţii nu au recunoscut săvârşirea faptelor, nu constituie, în ce-i priveşte, un comportament procesual imputabil, ei având dreptul să uzeze de apărările considerate a le fi favorabile în condiţiile în care, potrivit art. 66 alin. (12) C. proc. pen. inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, el nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia, alin. (2) precizând şi că are dreptul să probeze lipsa de temeinicie a probelor de vinovăţie.
Totodată, considerarea unor împrejurări ca fiind circumstanţe atenuante cu consecinţa aplicării unor pedepse mai reduse şi a unei modalităţi de executare decât privarea de libertate, este atributul instanţei, deci, lăsată la aprecierea acesteia. În cauză, împrejurările menţionate s-au raportat la criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social al faptelor, împrejurările în care au fost săvârşite, consecinţele acestora, sub acest aspect fiind relativ mai puţin însemnate având în vedere modul în care s-au săvârşit, aprecierea că datele personale, circumstanţiale existând, inculpaţii nu au antecedente penale, este corectă reţinerea art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. cu aplicarea art. 76 alin. (1) lit. c), e) C. pen., referitoare la efectele circumstanţelor atenuante.
Referitor modalităţii de executare şi aceasta este justă, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 81 C. pen., reeducarea inculpaţilor putându-se realiza şi fără privarea lor de libertate.
Ca atare, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava, nefiind fondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.
În ce priveşte recursurile inculpaţilor, analizate conform criticilor formulate, comune ambilor inculpaţi în mare parte, acestea nu sunt fondate.
În primul rând este de subliniat că aspectele vizând nelegala sesizare a instanţei, neregularitatea rechizitoriului, necompetenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a Tribunalului Satu Mare în ce priveşte autorizarea interceptărilor convorbirilor telefonice, incompatibilitatea procurorului I.M., nelegalitatea probelor din faza actelor premergătoare, acestea au fost supuse analizei instanţei de fond şi reiterate în apel, hotărârile fiind atât motivate, cât şi legale şi temeinice.
Referitor celorlalte motive de recurs, verificarea probatoriului relevă corecta reţinere a situaţiei de fapt, a vinovăţiei inculpaţilor, precum şi legala încadrare juridică a faptelor.
Totodată, dreptul la apărare a fost respectat, de asemenea dezideratul procesului echitabil.
Nici la judecata în fond şi nici în apel, inculpaţii nu au adus în apărarea lor probe care să combată legal acuzarea, din ansamblul materialului probator din rechizitoriu şi de la cercetarea judecătorească, corelativ şi dispoziţiilor legale şi regulamentare proprii atribuţiilor, calităţilor lor profesionale reieşind atât situaţia de fapt cât şi vinovăţia.
Privindu-l pe inculpatul M.V., acesta susţinând că pentru fapta de dare de mită a fost provocat de procurorul I.M., acesta pentru a obţine probe nelegale, aceeaşi situaţie vizându-l şi pe martorul Ş.C., împrejurarea că organul judiciar i-a spus că poate să fie liniştit, întrucât biroul este sigur, că nu are de ce să-şi facă griji şi că se vor vedea a doua zi pentru a rezolva problema, nu constituie o acţiune care să-l fi determinat pe inculpat să săvârşească o infracţiune, oferta inculpatului nu a fost urmată de acceptare, declaraţiile denunţătorului Ş.C., în sensul că procurorul este dispus să colaboreze, că nu l-ar înregistra, de asemenea, nu constituie provocare, conduita inculpatului fiind rezultatul intenţiei lui de a-l corupe pe procuror.
În acest sens, trebuie avute în vedere pe de o parte, dispoziţiile dreptului intern, respectiv art. 68 alin. (2) C. proc. pen., iar pe de altă parte, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie şi distincţia pe care Curtea o face faţă de ceea ce s-ar numi provocator. În cauză, inculpatul era cercetat în dosarul instrumentat de procuror, acesta nu a exercitat nicio presiune sau influenţă de natură a incita la comiterea infracţiunii, ci s-a limitat să examineze ceea ce la audiere, acesta a promis, operaţiunea a fost realizată nu pentru a obţine probe, ci în vederea culegerii de date privind activitatea infracţională şi a inculpatului C.G., contactul inculpatului cu denunţătorul Ş.C. a fost iniţiat de primul şi continuat ca atare, el fiind interesat să se dispună o soluţie de netrimitere în judecată şi era permanent atent să nu fie înregistrat, motiv pentru care avansase ideea "rezolvării" în Ungaria, convorbirile telefonice fiind concludente. Faptul că procurorul şi denunţătorul martor Ş.C. l-ar fi solicitat să se întâlnească sau că procurorul a declarat că fiind specializat în materia faptelor de corupţie de competenţa DNA a dedus că 15.000 sunt euro, nu au relevanţă, mai ales că inculpatul, probele dovedind acest lucru, şi-a dat seama că îndeplineşte un act ce cade în incidenţa legii penale, ceea ce înseamnă că şi-a asumat riscul, el nefiind determinat în vreun fel sau îndemnat să realizeze o activitate infracţională (cauza Ludi contra Elveţiei), (înregistrările dialogului din 10 ianuarie 2007 cu Ş.C. şi procurorul I.M., cu acesta şi cele din 11 ianuarie 2007).
Privind suma şi moneda în care inculpatul s-a oferit să o dea, aceasta rezultă din denunţul procurorului, din declaraţiile martorului Ş.C. şi din procesele-verbale de transcriere la care ne-am referit.
Privind faptele inculpaţilor din luna septembrie 2003, probele directe şi cele indirecte, procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice sunt edificatoare în stabilirea situaţiei de fapt şi vinovăţiei inculpaţilor. Chiar numai reamintirea conţinutului convorbirii inculpatului M.V. cu martorul I.N. este relevantă, la fel cea cu martorul N.M.
În ce-l priveşte pe inculpatul C.G., având în vedere, pe lângă probatoriul expus, dispoziţiile art. 17 din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, menţiunile din adresa nr. 1755283 din 28 februarie 2008 a IJPF Satu Mare, Dispoziţia nr. 49060 din 16 aprilie 2003 a IGPF şi Registrul de litigii al PTF Petea, locul de muncă al inculpatului; referitor şi la apărarea că nu avea atribuţii să perceapă sau să consemneze garanţia vamală, înscrisurile amintite, cu referire la luna septembrie 2003 menţionează că în situaţia cetăţenilor români care se prezintă, la punctul de trecere a frontierei cu autoturisme înmatriculate în străinătate, lucrătorul control trecere frontieră de stat era obligat să verifice, inclusiv documentele care atestau domiciliul sau reşedinţa aceluia, în străinătate, respectivul lucrător fiind şeful echipei constituită din personalul autorităţilor cu atribuţii în punctul vamal (art. 17 O.U.G. nr. 105/2001), el coordonând personalul celorlalte instituţii.
Dispoziţia nr. 49060 din 16 aprilie 2003 a IGPF exemplifică, cu trimitere chiar la autoturismele ce proveneau din Franţa, obligaţia controlării, de către poliţiştii de frontieră a documentelor vizând stabilirea domiciliului sau a reşedinţei din Franţa (titlu de şedere sau cartea de identitate pentru străini). Respectiva Dispoziţie a fost prelucrată personalului din PTF Petea. Inculpatul C.G. personal, în perioada 01 iunie 2003 - 31 ianuarie 2004 a consemnat în amintitul Registru de litigii al PTF Petea, nouă cazuri de prezentare pentru intrarea în ţară de cetăţeni români cu autoturisme înmatriculate în străinătate, acestea dintr-un total de 290, în cauză fiind elocvent cel sub nr. 2368 din 13 septembrie 2003, vizându-l pe F.G., despre care se înscrie "se prezintă la intrare (1) cu auto M., fără să aibă domiciliul în Franţa şi nici carte de sejur. Refuză garantarea taxelor vamale. Ca procedură de urmat, situaţia se raporta şefului de tură al poliţiei de frontieră din punctul de trecere a frontierei, acesta urmând a permite intrarea în ţară, dar fără autoturism.
Totodată, sub acest aspect este relevantă declaraţia martorului S.A., acesta, poliţist de frontieră la toneta ocupată ulterior de inculpat, constatând că A.G. nu a prezentat documente care să ateste domiciliul sau rezidenţa în Franţa, i-a spus că trebuie să achite garanţia vamală pentru autoturism şi ca atare, nu i-a permis intrarea în ţară. Acelaşi martor a declarat că cetăţeanul şi-a manifestat disponibilitatea de a achita garanţia vamală.
Cu referire la suma de 120 euro dată acestui inculpat, martorii A.V., A.M., A.F., aceştia au declarat în acelaşi sens ca şi denunţătorul A.G.
În rezumat, declaraţia acestuia detaliază faptic situaţia întâmplată: "(…) în jurul orei 3:00 (inculpatul C.G. intrase de serviciu după ora 24:00, înlocuindu-l pe S.A.), am observat că persoana înaltă şi cheală despre care mi-a vorbit lucrătorul vamal (M.V.) a intrat în tonetă, astfel am tras maşina în dreptul acelei tonete, nu înainte de a pune în paşaport o bancnotă de 100 euro. Acest lucru l-a văzut soţia şi, respectiv, socrul meu (…) Am întins paşaportul lucrătorului de poliţie care s-a uitat în paşaport şi văzând bancnota, mi-a spus că, întrucât despre această faptă ştiu mulţi, să-i mai dau 20 de euro. M-am conformat cererii lui şi i-am mai dat o bancnotă de 20 de euro (…) aspecte sesizate de soţia şi, respectiv, socrii mei (…) Mie nu mi s-a făcut control vamal efectiv, lucrătorul vamal M. întrebându-mă doar ce am de declarat (…) nici un lucrător vamal nu m-a întrebat despre situaţia juridică a maşinii".
La cercetarea judecătorească în fond, A.F., A.V. şi I.N. şi-au menţinut declaraţiile de la urmărirea penală.
Referitor probei ce vizează nota telefonică din 15 aprilie 2010, numărul de telefon al lui A.G., la acea dată el aflându-se în Irlanda, a fost comunicat instanţei de tatăl acestuia, martorul I.N., din conţinut reieşind că A.G. şi A.M. şi-au menţinut declaraţiile date în acelaşi sens, ei declarând prin fax şi prin poştă.
Cu privire la incompatibilitatea procurorului I.M., în faţa căruia, la 18 septembrie 2003, cei doi menţionaţi au declarat, nu se regăseşte o asemenea stare, denunţul formulat de respectivul procuror întâmplându-se abia la 10 ianuarie 2007, cum s-a mai arătat.
În ce priveşte apărarea inculpaţilor, că A.G. şi A.M. au fost audiaţi în faza actelor premergătoare, declaraţiile lor nefiind consemnate pe formulare astfel cum prevede art. 891 C. proc. pen., aceasta nu reprezintă nulitate absolută, analiza lor fiind apreciată în contextul celorlalte probe atât de la urmărirea penală, cât şi de la cercetarea în fond.
Procesul-verbal încheiat la 21 noiembrie 2005 conţine menţiunea actelor premergătoare, printre acestea şi declaraţiile lui A.G. şi A.M., aceasta şi pentru că, potrivit art. 90 alin. (1) C. proc. pen., procesele-verbale încheiate de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată sunt probe.
În ce priveşte apărarea inculpaţilor, în sensul că ar fi incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., pentru că urmărirea penală ar fi nulă absolut întrucât a fost efectuată de un organ judiciar necompetent şi incompatibil, în cauză incompatibilitatea nu există, nesubzistând niciuna din condiţiile de la art. 48 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., fiind relevantă situaţia ipotetică susţinută, că dacă procurorul I.M. ar fi fost trimis în judecată, competenţa după calitatea persoanei ar fi aparţinut curţii de apel, instanţă căreia i-ar fi revenit şi competenţa de a autoriza interceptarea convorbirilor telefonice.
În cauză, faţă de menţionatul procuror, nu s-a început urmărirea penală şi ca atare, legal, autorizarea este de competenţa tribunalului, atât după materie, cât şi după calitatea persoanei.
Hotărârea instanţei de apel, analizând în integralitate motivele inculpaţilor în ce priveşte restituirea dosarului la procuror pentru refacerea urmăririi penale pe considerentul confirmării autenticităţii interceptărilor din cursul anului 2003, de către procurorul I.M., acestea fiind însă contrasemnate de procurorul şef de birou, respectivele înregistrări fiind admise a fi audiate în şedinţă publică, la 13 ianuarie 2011, s-a parcurs aceasta până la fila 232 (procese-verbale), inculpatul M.V., asistat de apărător ales, cerând sistarea continuării audierii pentru că şi-a recunoscut vocea.
Ca atare, aprecierea ca fiind nelegale aceste mijloace de probă, aceasta nu se poate reţine, ele fiind verificate în cadrul cercetării judecătoreşti şi al dezbaterilor, conform art. 263 C. proc. pen., actul de sesizare neconţinând aspecte de neregularitate (încheierea de la termenul de judecată din 10 decembrie 2008 dosar fond).
Referitor competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a efectua urmărirea penală, aceasta este atrasă în cauză de calitatea inculpatului M.V. (personal vamal) şi de valoarea sumei oferită ca mită (art. 13 O.U.G. nr. 43/2002).
În cauză, la 12 martie 2007, prin rezoluţie, după ce dosarul privindu-i pe inculpaţi a fost declinat la PNA - Serviciul Teritorial Oradea, inculpatul M.V. fiind cercetat alături de fapta din 05/06 septembrie 2003 şi pentru alte fapte de luare de mită, abuz în serviciu, s-au reunit cauzele, s-au conexat dosarele la Dosarul nr. 41/P/2006 faţă de inculpatul M.V. urmărirea penală fiind începută la 21 noiembrie 2005, iar faţă de inculpatul C.G., la 24 ianuarie 2007, privindu-l pe acesta procurorul I.M. de asemenea, nefiind incompatibil în ce-l priveşte neexistând vreun caz dintre cele prevăzute de art. 46 şi art. 48 C. proc. pen. şi pentru că în denunţul din 10 ianuarie 2007, acesta s-a referit numai la oferirea, de către inculpatul M.V. a sumei de 15.000 euro, nefăcând nicio referire la inculpatul C.G.. Pentru acesta, martorii propuşi de el în apărare, respectiv P.M., N.M., T.G., P.V. nu au oferit nicio susţinere care să răstoarne situaţia de fapt de la urmărirea penală şi cercetarea judecătorească.
Cum prin decizia penală pronunţată în apel, instanţa de prim control judiciar a motivat în fapt şi în drept inexistenţa vreunui motiv care să determine desfiinţarea sentinţei judecătorului fondului, iar cazurile de casare susţinute de către inculpaţi au fost supuse verificării, motivarea prezentei subliniind o dezvoltare mai pregnantă a celor deja analizate, recursurile declarate de inculpaţi nefiind fondate, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. vor fi respinse.
Conform art. 192 cu referire la art. 189 alin. (1) acelaşi cod, inculpaţii recurenţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava şi de inculpaţii M.V. şi C.G. împotriva Deciziei penale nr. 22 din 29 februarie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3171/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 412/2012. Penal. Nerespectarea hotărârilor... → |
|---|
