ICCJ. Decizia nr. 4196/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4196/2012
Dosar nr. 2424/62/2007
Şedinţa publică din 18 decembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 37/S din 26 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Braşov, în Dosarul penal nr. 2424/62/2007, în al treilea ciclu procesual, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată prin rechizitoriu faptelor comise de inculpatul J.R.F. din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale).
În baza art. 20 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale), art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen. şi art. 80 C. pen., inculpatul J.R.F. a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare.
În baza art. 20 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), c) C. pen. şi art. 76 lit. b) C. pen., acelaşi inculpat a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea dreptului de a fi asociat sau administrator al unei societăţi comerciale în sensul art. 64 lit. c) C. pen.
În baza art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 - în forma publicată în M. Of. 33/29.01.1998 - cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a), c) C. pen. şi art. 80 C. pen., acelaşi inculpat a fost condamnat la o pedeapsă de 8 luni închisoare, iar în baza art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 lit. a), c) C. pen. şi art. 76 lit. e) C. pen., la o pedeapsă de 4 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 C. pen., pedepsele anterior indicate au fost contopite, inculpatului J.R.F. aplicându-i-se pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea dreptului de a fi asociat sau administrator al unei societăţi comerciale, în sensul art. 64 lit. c) C. pen.
În baza art. 861 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o durată de 6 ani, termen de încercare stabilit conform art. 862 alin. (1) C. pen.
În baza art. 863 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare, inculpatul J.R.F. a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Braşov la datele fixate de respectivul serviciu; să anunţe în prealabil serviciului indicat orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice serviciului indicat schimbarea locului de muncă; să comunice Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Braşov informaţii de natură a putea fi verificate mijloacele lui de existenţă.
În baza art. 863 alin. (3) lit. a) C. pen. inculpatului J.R.F. i-a fost impus să desfăşoare o activitate neremunerată în folosul comunităţii, de 150 de ore, sub supravegherea şi în locaţiile indicate de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Braşov.
În baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului J.R.F. asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării sub supraveghere.
S-a făcut aplicarea art. 13 C. pen. relativ la neaplicarea pedepsei accesorii.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., Tribunalul Braşov a dispus achitarea inculpatului J.R.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 37 din Legea nr. 82/1991 (în forma publicată în M. Of. 629/26.08.2002) raportat la art. 289 C. pen.
În baza art. 14 C. proc. pen. şi art. 346 C. proc. pen. cu aplicarea art. 998 - 999 C. civ., inculpatul J.R.F. a fost obligat la plata către partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. a sumei de 12.386.547.369 ROL, din care 5.348.736.364 ROL reprezintă TVA, iar 7.037.811.005 ROL reprezintă impozit pe profit.
În baza art. 348 C. proc. pen., a fost desfiinţată factura fiscală nr. X1 provenind de SC P.T. SRL Braşov, dispunându-se modificarea corespunzătoare a evidenţei contabile.
Prin aceeaşi hotărâre, a fost respinsă cererea ce vizează constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi antecontractului de vânzare-cumpărare încheiate între soţii J. şi societăţile administrate de inculpat, precum şi contractele de vânzare-cumpărare încheiate între societăţile administrate de inculpat, precum şi cererea de confiscare de la inculpatul J.R.F., conform art. 118 lit. e) C. pen., a sumei de 38.662.260.000 ROL aferentă săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 - în forma publicată în M. Of. 33/29.01.1998 - cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 348 C. proc. pen., s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare referitor la circuitul sumei de 38.662.260.000 ROL folosită de inculpat, în sensul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 - în forma publicată în M. Of. 33/29.01.1998 - cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., sumă ce urmează a fi virată în contul SC D. SRL.
A fost menţinut sechestrul asigurător instituit prin Ordonanţa nr. 152 din 27 iunie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov asupra bunurilor mobile şi imobile ale SC D. SRL şi poprirea în fondurile D.G.F.P. Braşov a sumelor de bani solicitate cu titlu de rambursare TVA până la concurenţa sumei de 12.386.547.369 ROL.
În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990, s-a dispus comunicarea sentinţei, la rămânerea definitivă, la Oficiul Registrului Comerţului pentru efectuarea cuvenitelor menţiuni.
În baza art. 189 C. proc. pen., onorariile pentru avocat oficiu, în cuantum de 600 RON, se vor înainta din fondul Ministerului Justiţiei, iar în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul J.R.F. a fost obligat la plata către stat a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului J.R.F., pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen.; tentativă la infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen.; tentativă la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen.; participaţie improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. referitor la art. 37 din Legea nr. 82/1991, republicată, raportat la art. 289 C. pen.; infracţiunea continuată de folosire a creditului societăţii cu rea-credinţă prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
S-a reţinut, în esenţă, că în baza unei rezoluţii infracţionale unice generale, respectiv, prin scheme financiare iniţiate şi derulate în perioada 2001 - 2003, având la bază întocmirea de documente justificative scriptice, inculpatul a transferat suma totală de 38,6 miliarde lei, prin intermediul conturilor bancare ori prin numerar, pe relaţia SC R.V. SRL Braşov, SC D.P. SRL, SC D. SRL - SC D.P. SRL Braşov; SC D. SRL - SC A.M. sau H.L. SRL.
La data de 12 aprilie 2002, inculpatul a solicitat Administraţiei Financiare Braşov suma totală de 5.426.184.548 lei cu titlu de rambursare TVA, solicitare pentru care s-a folosit de documente justificative scriptice ce evidenţiau realizarea unor tranzacţii comerciale între SC D.P. SRL - SC D. SRL, iar la data de 25 martie 2003, pentru a echilibra TVA-ul pe care îl avea de plătit, SC D.P. SRL ca urmare a tranzacţiilor cu SC D. SRL a procurat şi dispus înregistrarea în contabilitatea SC D.P. SRL a facturii fiscale nr. X1 provenind de la SC P.T. SRL Braşov, în sumă de 33.499.980.386 lei, ce nu a avut la bază o operaţiune reală, având ca urmare diminuarea TVA-ului cu suma de 5.348.736.364 lei şi neplata impozitului pe profit în sumă de 7.037.811.005 lei.
S-a mai reţinut că inculpatul, în calitate de administrator al SC D.P. SRL Braşov, cu ştiinţă, a prezentat contabilităţii, după data de 25 martie 2003, factura fiscală provenind de la SC P.T. SRL, pentru ca ulterior, contabila T.I., fără vinovăţie, să efectueze înregistrări inexacte în contabilitatea societăţii pentru a echilibra TVA-ul ce-l avea de plătit SC D.P. SRL, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi a elementelor patrimoniale.
La datele de 26 martie 2003 şi 7 mai 2003, inculpatul, în calitate de administrator al SC D. SRL Braşov, a solicitat Administraţiei Financiare Braşov suma totală de 1.286.338.779 lei cu titlu de rambursare TVA, solicitare pentru care s-a folosit de documente justificative scriptice care evidenţiau realizarea unor tranzacţii comerciale SC D. SRL - SC H.L. SRL sau SC D. SRL - SC A.M. SRL.
În primul ciclu procesual, prin Sentinţa penală nr. 362/2004 a Tribunalului Braşov, reţinând ca şi conformă cu realitatea atât încadrarea juridică, cât şi situaţia de fapt pe larg descrisă în rechizitoriu, s-a dispus condamnarea inculpatului J.R.F. pentru toate faptele, la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale.
Sub aspectul laturii civile a fost admisă acţiunea civilă a părţii civile prin reprezentant legal D.G.F.P. Braşov, fiind obligat inculpatul J.R.F., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC D.P. SRL, la plata către Statul Român - reprezentat prin D.G.F.P. Braşov, a sumei de 12.386.547.369 lei, reprezentând TVA - 5.348.736.364 lei şi impozit pe profit 7.037.811.005 lei.
Prin Decizia penală nr. 32 din 28 ianuarie 2005, Curtea de Apel Braşov a admis apelurile exercitate în cauză, a desfiinţat Sentinţa penală nr. 362/2004 a Tribunalului Braşov şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Braşov, pentru a fi citate la soluţionarea fondului şi SC "R.V." SRL Braşov, SC "T.P." SRL, SC "H." SRL, SC "H.L." SRL, SC "A.M." SRL, SC "D." SRL ŞI SC "P.T." SRL.
Urmare a desfiinţării cu trimitere pe rolul Tribunalului Braşov s-a format Dosarul cu nr. 406/P/2005, în care a fost pronunţată Sentinţa penală nr. 334/2005 şi în al doilea ciclu procesual, s-a dispus o nouă soluţie de condamnare a inculpatului J.R.F. pentru toate infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, la o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare şi 6 ani interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen. - de a fi asociat sau administrator al unei societăţi comerciale.
Pe latură civilă, a obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC D.P. SRL să plătească Statului Român prin A.N.A.F. suma de 12.386.547.369 lei, din care 5.348.736.364 lei reprezintă TVA şi 7.037.811.005 lei reprezintă impozit pe profit.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel inculpatul J.R.F., Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi partea interesată SC "D." SRL.
Prin Decizia penală nr. 102 din 4 aprilie 2006 Curtea de Apel Braşov a admis apelurile, a desfiinţat hotărârea instanţei de fond pe latură penală şi în rejudecare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) comb. cu art. 10 lit. b) C. proc. pen., a achitat pe inculpat pentru infracţiunile de folosire cu rea-credinţă a creditului unei societăţi prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 41 C. pen. şi a dispus condamnarea aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 31 alin. (2) raportat la art. 37 din Legea nr. 82/1991 şi la art. 289 C. pen., la pedeapsa principală rezultantă de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară de 3 ani interzicerea dreptului de a fi asociat sau administrator al unei societăţi comerciale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, inculpatul J.R.F. şi partea interesată SC D. SRL.
Prin Decizia penală nr. 367 din 23 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, inculpatul J.R.F. şi SC "D." SRL, a casat Decizia penală nr. 102/2006 a Curţii de Apel Braşov şi Sentinţa penală nr. 334 din 27 iunie 2006 a Tribunalului Braşov şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Braşov.
În considerentele Deciziei penale nr. 367/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a indicat ca Tribunalul Braşov să solicite parchetului precizări scrise relativ la încadrarea juridică a faptelor, să se aibă în vedere necesitatea întocmirii unei contraexpertize financiar-contabile şi a celei de evaluare bunuri şi necesitatea reprezentării efective în cauză a societăţilor comerciale implicate în raporturi juridice legate de inculpat.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov sub nr. 2424/62/2007, în cursul judecăţii au fost ascultaţi martorii T.I. şi I.C., inculpatul J.R.F. înţelegând să se prevaleze de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen. şi nu a dorit, la solicitarea instanţei, să fie reascultat.
În cauză, s-au solicitat "precizări scrise" de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov relativ la încadrarea juridică a faptelor, respectivul organ judiciar comunicând la dosarul cauzei faptul că "îşi menţine punctul de vedere existent în dispozitivul Rechizitoriului nr. 152/P/2003", iar "în măsura în care în desfăşurarea cercetării judecătoreşti se vor ivi probleme ce vizează încadrarea juridică, procurorul de şedinţă este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate, conform legii, ţinând seama de probele administrate la dosarul cauzei".
Tot în considerarea celor expuse în Decizia penală nr. 367/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - pentru a se asigura "reprezentarea efectivă în cauză a societăţilor comerciale implicate în raporturi juridice legate de inculpat - tribunalul a numit apărători din oficiu pentru toate aceste societăţi care actualmente, potrivit datelor de la Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Braşov, sunt ori radiate din acest registru ori în dizolvare judiciară sau au sediul expirat.
Referitor la precizările făcute de către instanţa supremă în considerentele deciziei şi care vizează necesitatea efectuării unei contraexpertize financiar-contabile şi a celei de evaluare a bunurilor, instanţa a considerat - faţă de ansamblul probelor administrate în cauză în faza de urmărire penală şi de cercetare judecătorească în decursul a aproape 7 ani de zile, probe ce vor fi pe larg examinate în prezenta hotărâre - că nu este necesară întocmirea lor în prezenţa unor probe ce permit judecătorului a formula o concluzie asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului în raport cu faptele ce i se impută.
Pe de altă parte, a apreciat că faţă de comportamentul procesual al inculpatului J.R.F. care a încercat prin toate mijloacele tergiversarea judecării prezentei cauze (prin solicitarea restituirii cauzei la parchet, invocarea unor excepţii de neconstituţionalitate, schimbarea succesivă a mai multor apărători aleşi etc.), a dispune o contraexpertiză ar însemna o deturnare evidentă a procesului penal de la principiile vizate de art. 1 alin. (1) C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât este aproape de a fi împlinit termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma din M. Of. 33/29.01.1998), iar perioada mare de timp care a trecut de la săvârşirea faptelor va face dificil de identificat toate înscrisurile necesare în condiţiile în care societăţile comerciale implicate sunt dizolvate sau radiate.
Instanţa de fond a avut în vedere în argumentarea deciziei şi dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - relativ la durata procedurilor judiciare, văzând exemplificativ cazul "Ion Balint" contra României - în condiţiile unui proces penal în care rechizitoriul a fost întocmit în urmă cu aproape 7 ani.
Prin urmare, a apreciat că nu apare necesară efectuarea unor expertize la acest moment în cauză şi nici reascultarea unor persoane ce au mai fost audiate în cauză în mod amănunţit, astfel cum a solicitat inculpatul J.R.F. în apărare.
Analizând complexitatea materialului probator existent la dosarul cauzei prima instanţă a reţinut că inculpatul J.R.F., începând cu anul 1993, a înfiinţat mai multe societăţi comerciale cu răspundere limitată, la care era administrator, o mare parte din aceste societăţi fiind actualmente părţi în procesul penal de faţă, în prezent radiate, în lichidare judiciară, etc.
În acest sens, inculpatul J.R.F. a identificat o modalitate relativ facilă de a evita plata către stat a unor sume consistente de bani şi de a obţine tot de la stat - prin solicitarea unor rambursări de TVA - sau de la diverse bănci - prin obţinerea unor credite - a unor asemenea sume de bani. Orice acte de comerţ trebuie să se circumscrie esenţialmente rigorilor legislaţiei în materie - inclusiv sub aspectul respectării obligaţiilor fiscale - dar şi unor principii fundamentale, precum obţinerea unui profit material, creşterea eficienţei economice etc. Principiul libertăţii contractuale nu echivalează cu o permisiune absolută dată agentului economic de a întocmi orice fel de contracte - chiar în detrimentul propriului interes economic - şi în orice fel de condiţii, exemplificativ prin plăsmuirea sau folosirea unor înscrisuri nereale ce determină micşorarea (eventual eliminarea) unor obligaţii fiscale.
În esenţă, din punct de vedere faptic, prima instanţă a apreciat că speţa de faţă se poate rezuma prin aceea că inculpatul J.R.F. a încercat să-şi mărească eficienţa economică (dar şi, distinct, propriul patrimoniu) prin "sacrificarea" unora din societăţile deţinute şi prezentarea ca reale a unor contracte fictive sau prin folosirea unor înscrisuri (facturi) ce nu aveau acoperire în realitate, toate acestea având ca finalitate, pe de o parte, sustragerea de la plata unor datorii către stat sau obţinerea de la stat a unor sume necuvenite (T.V.A.), pe de altă parte, obţinerea unor credite pe care altfel nu le-ar fi putut contracta.
Relativ la infracţiunea cea mai gravă - prin prisma limitelor de pedeapsă - reţinută prin rechizitoriu în sarcina inculpatului J.R.F., cea vizată de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., s-a reţinut că una din modalităţile prin care inculpatul J.R.F. a înţeles "să facă afaceri" s-a manifestat prin falimentarea (lichidarea) voluntară a unora din societăţile sale ale căror bunuri (active) au fost trecute - prin voinţa unilaterală a administratorului J.R.F., ce reprezenta atât cesionarul, cât şi cedentul în astfel de "tranzacţii" - de la unele din societăţile comerciale deţinute la alte asemenea societăţi.
În acest sens, prin intermediul a 17 facturi emise de SC "D.P." SRL o mare parte a activelor acestei societăţi au fost transferate către SC "D." SRL având un obiect de activitate identic cu al societăţii cedente. Situaţia facturilor de la SC "D.P." SRL la SC "D." SRL se prezintă astfel:
1. potrivit facturii nr. X2 din 3 decembrie 2001, SC D. SRL a achiziţionat de la SC D.P. SRL un teren constituit din grădină în suprafaţă de 4.124,67 mp, în valoare totală de 5.500.000 lei, din care T.V.A. aferentă 878.151.261 lei, teren care nu a contribuit la realizarea de operaţiuni impozabile (art. 18 lit. a), art. 19 lit. b), din O.U.G. nr. 17/2000) şi nu s-a justificat la acel moment de către inculpat, achiziţionarea terenului în scopul realizării unor construcţii necesare desfăşurării obiectului de activitate declarat. Mai mult, semnatarii părţilor contractante sunt unul şi aceeaşi persoană, inculpatul J.R.F. (contract de vânare-cumpărare din 10 decembrie 2001);
2. factura nr. X3 din 21 martie 2002 - SC D. SRL a achiziţionat know-how, de la SC D.P. SRL, fără ca această din urmă societate să poată prezenta vreun titlu de proprietate, factura având o valoare de 5.890.000.000 lei din care T.V.A. aferent 940.500.000 lei;
3. la data de 28 martie 2002, SC D. SRL a achiziţionat potrivit facturii X4 de la SC D. SRL o cantitate de piele de şarpe în valoare de 2.923.205.785 lei, din care T.V.A. aferent de 466.730.335 lei;
4. cu factura X5 din 10 ianuarie 2002 a fost achiziţionat un sistem de încălzire, rezervor combustibil, sistem electric pontare, în valoare de 1.024.988.281 lei, din care T.V.A. 163.653.591 lei;
5. factura X6 din 14 februarie 2002 SC D. SRL a achiziţionat utilaje industriale pentru cusut încălţăminte, în valoare totală de 4.276.701.254 din care T.V.A, 682.834.654 lei;
6. factura X7 din 14 februarie 2002 au fost achiziţionate utilaje industriale pentru cusut încălţăminte, maşină pneumatică de perforat, utilaj automat pentru aplicarea accesoriilor metalice, bandă automatizată pentru transport componente încălţăminte, în valoare totală de 1.913.714.863, din care T.V.A. 305.551.113 lei;
7. factura X8 din 14 februarie 2001, utilaj industrial pentru aplicat talpă, maşină aplicat paspoal, stanţă cu pod culisabil în valoare totală de 3.150.883566 lei din care T.V.A. 503.082.250 lei;
8. factura X9 din 14 februarie 2002 transpalet, compresor industrial, presă însemnat, mobilier în valoare totală de 498.779.480 lei, din care T.V.A. 79.637.060 lei;
9. factura X10 din 14 februarie 2002 mese de lucru secţie, sistem supraveghere video, în valoare totală de 739.599.385 lei, T.V.A. de 115.532.675 lei;
10. factura X11 din 14 februarie 2002 electrostivuitoare, mobilier birou, valoare totală de 3.902.631.935 lei, T.V.A. 623.109.285 lei;
11. factura X12 din 14 februarie 2002 piele, material sintetic, aţă, în valoare de 1.689.973978 lei, T.V.A. 269.827.778 lei;
12. factura X13 din 21 decembrie 2001 încălţăminte iarnă în valoare totală de 71.400.000 lei din care T.V.A. 11.400.000 lei;
13. factura X14 din 1 noiembrie 2001 autoturism teren în valoare de 500.000.000 lei din care T.V.A. 79.831.933 lei;
14. factura din 3 decembrie 2001 articole încălţăminte în valoare totală de 32.725.000 lei din care T.V.A. 5.225.000 lei;
15. factura din 4 ianuarie 2002 articole încălţăminte în valoare totală de 1.115.625.000 lei din care T.V.A. 178.125.000 lei;
16. factura din 13 martie 2002 alte bunuri în valoare de 1.377.050 lei din care T.V.A. 219.865 lei;
17. factura din 14 martie 2002 alte bunuri în valoare de 2.110.000 lei din care T.V.A. 336.891 lei.
Urmare acestor "tranzacţii" între "D.P." SRL, reprezentată de inculpatul J.R.F., şi "D." SRL, reprezentată tot de inculpatul J.R.F., SC "D.P." SRL avea de plătit bugetului de stat T.V.A. în cuantum total de 5.426.189.548 ROL.
Pentru a evita plata către stat a sumei anterior indicate - prin echilibrarea T.V.A.-ului ce urma a fi virat la bugetul statului de SC "D.P." SRL - inculpatul J.R.F. a folosit o factură, ce consemna în mod nereal achiziţionarea de către SC "D.P." SRL de la SC "P.T." SRL a unei cantităţi de 6.093,34 mp piele de şarpe, relativ la care a solicitat o rambursare de T.V.A. - în cuantum de 5.348.736.364 ROL - aproximativ identică cu suma ce trebuia plătită de "D.P." SRL aferentă tranzacţiilor efectuate cu "D." SRL.
S-a reţinut că această solicitare de rambursare de T.V.A. - aferentă unei tranzacţii nereale de achiziţionare a 6.093,34 mp piele şarpe - întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de "tentativă de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave", prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen.
Prima instanţă a apreciat că această "tranzacţie" cu piele de şarpe într-o cantitate impresionantă (respectiv 6.093,34 mp) nu a existat în realitate şi a avut ca scop exclusiv încercarea inculpatului J.R.F. de a prejudicia bugetul de stat cu T.V.A.-ul aferent. Din probele administrate în cauză a rezultat, fără echivoc, că SC "D.P." SRL nu a achiziţionat cantitatea de 6.093,34 mp piele şarpe de la SC "P.T." SRL.
În acest sens, tribunalul a observat că, după verificările efectuate în vară, niciodată nu a intrat în România până la acel moment - anul 2002 - o asemenea cantitate de piele de şarpe, iar martorul I.S. - administratorul SC "P.T." SRL a învederat că nu a achiziţionat şi nu a comercializat un asemenea produs şi nici nu are cunoştinţă despre persoana care figurează ca delegat pe factura nr. X1 din 25 martie 2001 (numitul H.A.).
În plus, martorul I.S. a arătat că topul de facturi din care face parte factura anterior indicată a fost vândut la data de 2 iulie 2001 - deci anterior "tranzacţiei" cu piele de şarpe - numitului M.A..
În susţinerea activităţii tranzacţiei s-a reţinut că nu există un aviz de expediţie, un certificat de conformitate, documente de recepţie a mărfii sau documente ce ar atesta modalitatea de plată, toate cele expuse conducând instanţa de judecată la o concluzie neechivocă în sensul că această tranzacţie nu a existat.
Prima instanţă nu a reţinut susţinerile inculpatului J.R.F. - ce apreciază ca reală tranzacţia respectivă - văzând că acestea nu se coroborează cu celelalte probe administrate în prezentul proces penal ce relevă, fără dubiu, că în cauză este vorba despre o relaţie "comercială" pur fictivă ce avea ca unic scop denaturarea obligaţiilor fiscale ce incumbă inculpatului J.R.F.
Faţă de probatoriul administrat, s-a dispus condamnarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen.
Pe de altă parte, inculpatul J.R.F. a prezentat factura aferentă "tranzacţiei" cu piele de şarpe (6.093,34 mp) contabilei T.I., martor în prezentul proces penal, care a înregistrat acest înscris în contabilitatea SC "D.P." SRL, ceea ce a condus pe de-o parte - aşa cum s-a arătat - la echilibrarea T.V.A. datorat statului de "D.P." SRL, dar şi, pe de altă parte, la denaturarea veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor patrimoniale ale "D.P." SRL cu consecinţa neplăţii de către această societate a impozitelor pe profit în cuantum de 7.037.811.005 ROL şi a T.V.A. în cuantum de 5.348.736.364 ROL.
Aceste din urmă fapte întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de "evaziune fiscală" în forma vizată de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen. şi pentru această infracţiune a fost condamnat inculpatul J.R.F.
În ceea ce priveşte fapta inculpatului J.R.F. care a determinat-o pe martora T.I. să înregistreze în contabilitatea SC "D.P." SRL factura nr. X1 din 25 martie 2002, ce consemna o "tranzacţie" comercială fictivă, prima instanţă având în vedere Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care arată că "evidenţierea în actele contabile a operaţiunilor comerciale sau a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale" constituie infracţiune complexă de evaziune fiscală" nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen., a dispus achitarea inculpatului J.R.F. pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 37 din Legea nr. 82/1992 raportat la art. 289 C. pen., motivat de lipsa elementelor constitutive.
În sarcina inculpatului s-a reţinut şi comiterea infracţiunii prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2) C. pen., urmare schimbării încadrării juridice, prin solicitarea unor rambursări de T.V.A. la datele de 26 martie 2003 şi, respectiv, 7 mai 2003, în numele SC "D." SA, în sumă totală de 1.286.338.770 ROL, aferente unor "tranzacţii" fictive în care au fost implicate SC R.V. SRL, SC H.L. SRL, SC A.M. SRL, dar şi persoanele fizice I.C. şi J.R.F.
În esenţă, inculpatul J.R.F. a intenţionat prejudicierea statului - prin solicitările de rambursare T.V.A. la care s-a făcut referire anterior - prin realizarea unui "circuit" prin care se lichidau activele SC "R.V." SRL ce urmau a fi preluate finalmente de o altă societate a inculpatului, respectiv SC "D." SRL, totodată, obţinându-se de la Administraţia Finanţelor Publice o sumă consistentă de bani.
Astfel, la data de 25 noiembrie 2002, SC "R.V." SRL a vândut către SC "D." SRL o maşină industrială de subţiat - cu preţul de 261.800.000 ROL - maşină care nici nu figura scriptic în patrimoniul SC "R.V." SRL, ci între activele altei societăţi a inculpatului J.R.F. şi anume SC "D.P." SRL.
La data de 17 noiembrie 2002, tot în realizarea intenţiei de "lichidare" a patrimoniului SC "R.V." SRL, inculpatul J.R.F., ca şi administrator al societăţii indicate, a vândut persoanei fizice J.R.F. mai multe bunuri - precum 26 dulapuri care, ulterior, la 25 noiembrie 2002, au fost vândute de SC "R.V." SRL şi către SC "D." SA - cu suma totală de 54.757.509 ROL, iar peste doar 3 zile toate aceste mijloace fixe au fost vândute de inculpat către persoana fizică I.C. cu suma de 178.144 euro.
La scurt timp, persoana fizică I.C. a înstrăinat o parte din mijloacele fixe indicate - în număr de 8 - către SC "H.L." SRL, iar restul bunurilor către SC A.M. SRL, pentru ca, ulterior, cele două societăţi să cesioneze toate aceste active către SC "D." SRL (la 21 aprilie 2003).
Finalitatea acestor "relaţii comerciale" succesive a ţinut de obţinerea de la stat a unor sume consistente de bani - cu titlu de rambursare T.V.A., în acest sens fiind solicitările inculpatului J.R.F. din 26 martie 2003, respectiv 7 mai 2003 - în condiţiile în care bunurile ce au făcut obiectul tranzacţiilor au rămas faptic în acelaşi loc - pe str. C., Braşov - în care bunurile au "circulat" de la societăţile inculpatului J.R.F. la altă societate a aceleiaşi persoane, în care preţul acestor tranzacţii nu a fost plătit etc.
Inculpatul a realizat - pentru obţinerea de la stat a rambursărilor de T.V.A. solicitate la 26 martie 2003, pentru bunurile ce au "circulat" pe relaţia "H.L." SRL, şi la 7 mai 2003 pentru cele ce s-au "tranzacţionat" cu "A.M." SRL - o mărire artificială "impresionantă" a valorii bunurilor, ce au plecat şi s-au întors la scurt timp în patrimoniul societăţilor sale, exemplificativ o bandă automată de transport încălţăminte valora la 17 noiembrie 2002 suma de 5.751.315 ROL pentru ca după doar 3 zile să fie vândută cu 25.00 euro, iar în final cu 915.000.045 ROL cu finalitatea evidentă a obţinerii de la stat a unei rambursări de T.V.A. consistente.
A reţinut prima instanţă că principiul libertăţii contractuale - invocat în apărare de inculpatul J.R.F. - nu rezidă în încheierea de către agenţii economici a oricăror contracte, în orice condiţii cu finalitatea evidentă a prejudicierii bugetului de stat. O opinie contrară ar permite oricăror persoane implicate în asemenea activităţi de natură "comercială" a afecta grav veniturile Statului Român prin invocarea principiului libertăţii contractuale.
Fără a proceda la o analiză exhaustivă a principiilor ce guvernează această materie, a constatat că una din limitele "libertăţii contractuale" constă în neafectarea ordinii publice şi bunelor moravuri; or, în cauza de faţă sunt evidente implicaţiile faptelor inculpatului J.R.F. care înţelege să facă "afaceri" şi să mărească patrimoniul propriilor societăţi prin afectarea corelativă a bugetului de stat.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor comise, la 26 martie 2003, respectiv, 7 mai 2003 de către inculpatul J.R.F. - care a solicitat rambursări de TVA aferente faptelor descrise prin care a lichidat patrimoniul "R.V." SRL pe care l-a mutat în cadrul activelor "D." SRL - a reţinut că acestea îmbracă forma infracţiunii de înşelăciune "în formă continuată" - fiind vorba de două acte materiale distincte ce au fost realizate printr-o rezoluţie infracţională unică - drept pentru care, prin prisma art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice în acest sens.
A mai reţinut că inculpatul J.R.F. a săvârşit şi infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1997 - în forma prevăzută în M. Of. 33/29.01.1958 - cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., actualmente textul fiind publicat integral de art. 272 pct. 2 din aceeaşi lege.
Având în vedere sesizările Oficiului Naţional de Prevenire a Spălării Banilor, a constatat că inculpatul J.R.F. avea deschis la R.B. - Sucursala Braşov, contul X18/ROL în care, în perioada 3 ianuarie 2020 - 31 octombrie 2002, a avut un rulaj creditor de 33,35 miliarde ROL reprezentat de încasări de la firmele sale SC "D.P." SRL, SC "D." SRL şi SC "R.V." SRL realizate tocmai în modalitatea prezentată şi prin care inculpatul a înţeles să facă "afaceri" cu el însuşi, apărat fiind de principiul libertăţii contractuale.
Astfel, "plăţile" efectuate în aceste operaţiuni nereale realizate de societăţile inculpatului J.R.F. au fost făcute de aceste societăţi din sumele obţinute din contractele de credit, în perioada noiembrie 2001 - octombrie 2002, doar prin contul personal de la "R.B.", fiind făcute plăţi în cuantum de 24 miliarde ROL.
Din analiza rulajelor conturilor, a tranzacţiilor desfăşurate de SC "D." SRL, a rezultat că, SC D.P. SRL a înregistrat în perioada 16 noiembrie 2001 - 8 octombrie 2002 un rulaj creditor de 25,98 miliarde lei, majoritatea încasărilor provenind din angajare credit de 8,6 miliarde lei, transferul soldului dintr-un subcont B. în valoare de 6,6 miliarde, depunere numerar de 4,1 miliarde lei, transferuri de la SC D. SRL în sumă de 4,85 miliarde lei şi de la SC R.V. SRL în sumă de 2,1 miliarde lei. Rulajul debitor este de 25,98 miliarde lei, egal cu cel creditor.
Contul SC D. SRL deschis la B., a evidenţiat un rulaj creditor de 18 miliarde lei, provenind printre altele şi din transferul de la SC R.V. SRL, de 1,15 miliarde. Rulajul debitor este egal cu cel creditor şi este constituit din retrageri în numerar de 2 miliarde, transfer factură teren de 1,65 miliarde lei, aproximativ un miliard lei - plată avans piele de şarpe către SC D. SRL.
Întemeiat pe aceste probatorii, instanţa a reţinut că inculpatul J.R.F. a fost creditat cu suma de 33,35 miliarde ROL - prin transferuri de la SC "R.V." SRL, SC D. SRL şi SC D.P. SRL - sumă ce a fost rulată de acesta şi folosită contrar intereselor societăţilor sale (exemplificativ SC R.V. SRL şi SC D.P. SRL fiind voit "lichidate" în modalitatea expusă), prin virarea către SC D. SRL a sumei de 28,2 miliarde ROL, iar suma de 4,36 miliarde ROL a fost retrasă de inculpat şi folosită în interes propriu.
Pe de altă parte, în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 - actualmente art. 272 pct. 2 din aceeaşi lege - intră şi suma totală de 5.362.260.000 ROL obţinută de SC D. SRL cu titlu de credit, sumă aferentă tranzacţiilor fictive prin care această din urmă societate a inculpatului a "administrat" mijloacele fixe aflate iniţial în patrimoniul altei societăţi a inculpatului anume SC R.V. SRL.
Astfel, scopul inculpatului J.R.F. prin realizarea acestor tranzacţii fictive ţine de prejudicierea bugetului de stat - prin obţinerea unor rambursări T.V.A. - dar şi din obţinerea unor credite de către SC D. SRL de la diverse instituţii bancare sub acoperire scriptică a achiziţionării unor bunuri necesare activităţii acestei societăţi. în acest sens, inculpatul J.R.F. - pentru a cumpăra propriile bunuri, iniţial aflate în patrimoniul "R.V." SRL, iar ulterior vândute "D." SRL - a obţinut credite în valoare totală de 5.362.260.000 ROL respectiv de la B. Agenţia Titulescu Braşov pentru bunurile achiziţionate pe relaţia "H.L." SRL şi de la E. Braşov pentru cele pe relaţia "A.M." SRL.
Faptele anterior descrise întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în prezent art. 272 pct. 2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., apreciindu-se ca fiind evidentă afectarea intereselor unor societăţi prin acţiunile inculpatului J.R.F. - exemplificativ SC "R.V." SRL şi "D.P." SRL fiind practic "lichidate" de acesta - şi "favorizarea altei societăţi în care are interese direct sau indirect" în înţelesul textului penal menţionat drept pentru care s-a dispus condamnarea acestuia şi pentru această infracţiune.
Prima instanţă dând eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora probele nu au o valoare dinainte stabilită, a apreciat concluziile raportului de expertiză ca nefiind conforme cu realitatea şi nesusţinute de ansamblul probator administrat în cauză. Astfel, constatarea legalităţii - exclusiv din punct de vedere contabil - a tranzacţiilor efectuate pe relaţia SC "H.L." SRL şi SC "A.M." SRL nu echivalează cu a constata existenţa unor contracte comerciale, cu plata efectivă a preţului din aceste contracte, cu existenţa unor manifestări de voinţă concordante în acest sens sau cu a constata respectarea unor dispoziţii penale.
Totodată, a mai reţinut că expertul tehnic şi-a depăşit atribuţiile prin aprecierea asupra realităţii sau nu a anumitor "tranzacţii", acesta fiind atributul exclusiv al instanţei chemate a se pronunţa asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane raportat la rigorile legii penale, prin analiza coroborată a tuturor probelor administrate în cauză şi nu doar - aşa cum o face expertul - a unor acte contabile.
În acest sens, a arătat că nu poate primi susţinerile inculpatului J.R.F. privind realitatea "tranzacţiilor", întrucât acestea nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză ce conturează, fără dubiu, întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor pe larg descrise anterior.
La individualizarea judiciară a pedepsei, prima instanţă a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. şi a dat eficienţă circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 lit. a), c) C. pen. - conduita inculpatului anterioară şi ulterioară comiterii faptelor -, apreciind că aplicarea unor pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege şi cu suspendare sub supraveghere, ca şi modalitate de executare, este îndestulătoare pentru realizarea scopului preventiv al pedepsei, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 52 C. pen.
Sub aspectul laturii civile, constatând îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale vizate de art. 998 - art. 999 C. civ., a dispus obligarea inculpatului J.R.F. la plata către partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. a sumei de 12.386.547.369 ROL, din care 5.348.736.364 ROL reprezintă TVA, iar 7.037.811.005 ROL reprezintă impozit pe profit.
Cu privire la solicitarea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi antecontractului de vânzare-cumpărare încheiate de către J., a apreciat că instanţa nu a fost învestită cu soluţionarea unor infracţiuni de fals, astfel încât excede cadrului prezentului proces penal.
A mai apreciat că nu se impune confiscarea de la inculpatul J.R.F. - în sensul art. 118 lit. e) C. pen. - a sumei de 38.662.260.000 ROL aferentă infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma publicată în M. Of. 33/29.01.1998) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. întrucât cea mai mare parte a acestei sume nici nu a intrat în patrimoniul persoanei fizice J.R.F., ci a fost folosită pentru "eficientizarea" societăţilor sale, mai precis a ultimei societăţi înfiinţate de acesta, SC "D." SRL.
Prin urmare, a dispus restabilirea situaţiei anterioare referitor la circuitul sumei de 38.662.260.000 ROL folosită de inculpat în sensul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 - în forma publicată în M. Of. 33/29.01.1998 - cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., sumă ce urma a fi virată în contul SC D. SRL.
Faţă de modul de soluţionare a laturii civile a menţinut sechestrul asigurător instituit prin Ordonanţa nr. 152 din 27 iunie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov asupra bunurilor mobile şi imobile ale SC D. SRL şi poprirea în fondurile D.G.F.P. Braşov a sumelor de bani solicitate cu titlu de rambursare TVA până la concurenţa sumei de 12.386.547.369 ROL.
Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, inculpatul J.R.F. şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov, criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.
Criticile parchetului au vizat, în esenţă, individualizarea pedepsei (cuantumul şi modalitatea de executare) aplicată inculpatului şi neaplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale.
S-a susţinut că prin prisma naturii faptelor reţinute în sarcina inculpatului, buna conduită anterior comiterii faptelor pentru care este judecat nu are o relevanţă atât de importantă încât să justifice coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de lege, cu atât mai mult cu cât, în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, modalitatea de comitere a acesteia şi scopul urmărit - chiar în faza de tentativă - atrage incidenţa agravantei prevăzute la alin. (5) - cu limitele de pedeapsă aferente. Totodată, faţă de conduita procesuală a inculpatului care a încercat prin diferite modalităţi să amâne judecarea cauzei nu se impunea reţinerea în favoarea sa a circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 lit. c) C. pen. cu efecte asupra reducerii cuantumului pedepsei.
Cu privire la neaplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 118 lit. d) C. pen. privind suma de 38,6 miliarde ROL urmare a stabilirii vinovăţiei pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, sumă dobândită în mod vădit urmare a săvârşirii acestei infracţiuni şi care se impune a fi confiscată întrucât SC D. SRL nu s-a constituit parte civilă, a menţionat că în ciclurile procesuale anterioare, în căile de atac, instanţele nu s-au pronunţat cu privire la această cerere formulată constant în apelurile declarate de Ministerul Public.
Apelantul inculpat J.R.F. a solicitat în susţinerea orală a apelului achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată. Prin concluziile scrise, s-a invocat ca temei al achitării art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
A mai arătat că a fost trimis în judecată pentru fapte cu privire la care nu a fost începută urmărirea penală şi nici nu s-a pus în mişcare acţiunea penală, contrar prevederilor art. 262 pct. 1 lit. a) şi art. 263 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen.
Astfel, în prezentarea cronologică a actelor procedurale prin care s-a început urmărirea penală în cauză, faţă de inculpatul J.R.F., a susţinut, în esenţă, că infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. nu se regăseşte printre faptele enumerate în cuprinsul procesului verbal din data de 7 octombrie 2002 şi nici în actul de extindere a urmăririi penale pentru alte fapte, confirmat de procuror, prin urmare, numai în dispozitivul rechizitoriului se face menţiunea despre această faptă când se dispune punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului, fapt ce atrage nulitatea absolută a actului de extindere a urmăririi penale.
Cu privire la netemeinicia acuzaţiilor, apelantul inculpat a invocat faptul că materialul probator pe care cercetarea judecătorească desfăşurată de către Tribunalul Braşov s-a fundamentat este confuz şi profund lipsit de structurare logică.
Prin confruntarea textelor de lege incriminatoare cu materialul de urmărire penală şi cel rezultat din cercetarea judecătorească, nu se dovedeşte existenţa elementelor constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului. În plus, toate operaţiunile comerciale ce formează obiectul prezentei cauze au fost efectuate cu respectarea legii, în baza principiului libertăţii contractuale în desfăşurarea relaţiilor civile şi comerciale. Din analiza tranzacţiilor efectuate între societăţile din prezenta cauză, rezultă concluzia evidentă (exprimată şi prin concluziile raportate de expertizele efectuate în cauză) că acestea sunt legale din punct de vedere fiscal, sunt reale şi fondate pe cauză licită.
În ceea ce priveşte infracţiunea continuată de folosirea creditului societăţii cu rea-credinţă, prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., niciuna dintre operaţiile financiare prin care sumele ar fi circulat pe relaţiile indicate de rechizitoriu nu au caracterul unor operaţii de creditare, respectiv, de folosire a creditului. În toate cazurile sumele au fost transferate ca urmare a unor contracte legale de vânzare-cumpărare, aspect confirmat şi de raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză în cursul urmăririi penale (nr. 651/2003).
Din perspectiva laturii subiective infracţiunii a susţinut că, din probatoriul administrat rezultă în mod evident că nu se poate reţine că inculpatul ar fi acţionat cu intenţie directă de a crea un prejudiciu societăţilor sau de a-şi crea o situaţie materială avantajoasă. Operaţiunile efectuate au fost transparente, legale, iar alte interpretări contrarii ale situaţiei de fapt nu se regăsesc, sunt nefundamentate probatoriu (cu referire la tranzacţiile în baza cărora s-a solicitat rambursarea TVA-ului în sumă totală de 1.268.338.779 lei pentru SC D. SRL Braşov şi pentru operaţiunile financiare derulate în perioada 2001 - 2003).
În ceea ce priveşte tentativa la infracţiunea de înşelăciune, concluziile anterioare sunt aplicabile şi în motivarea logică şi faptică a inexistenţei elementelor constitutive necesare pentru reţinerea acestei infracţiuni. Atâta vreme cât se constată, fără putinţă de tăgadă, caracterul licit şi non fictiv al unor tranzacţii comerciale, este evident, că nici tentativa la înşelăciune nu poate fi reţinută.
În ceea ce priveşte achiziţionarea cantităţii de 6.093,34 mp piele de şarpe de către SC D.P. SRL Braşov de la SC P.T. SRL Braşov în valoare de 33.499.980.386 lei (operaţiunea înregistrată în contabilitate şi pentru care s-a solicitat rambursarea TVA-ului către SC D. SRL Braşov pentru suma de 466.730.335 lei, pentru cumpărarea de la SC D.P. SRL a unei cantităţi de piele de şarpe în valoare de 2.923.205.785 lei), materialul probator nu a stabilit caracterul fictiv al unei asemenea tranzacţii. Mai mult, deşi plăţile au fost făcute (inclusiv TVA-ul aferent operaţiilor comerciale), s-a făcut o confuzie regretabilă între "neidentificarea produsului piele de şarpe" şi concluzia Activităţii tranzacţiei. Este cert şi dovedit că SC D. SRL a cumpărat piele de la SC D.P. SRL la data de 28 martie 2002, că menţiunile tranzacţiei se regăsesc în actele inventariate de organul fiscal la 30 august 2002 şi 23 august 2002, că aceste menţiuni sunt confirmate de ridicarea a 52 eşantioane de piele transmise spre expertizare la SC T. SA Braşov. Or, faţă de aceste indubitabile stări de fapt nu se poate aprecia că tranzacţia ar fi fost fictivă.
Neidentificarea în evidenţele contabile ale SC D. SRL la 31 decembrie 2001 a utilajelor cumpărate de la SC D.P. SRL nu se datorează inexistenţei operaţiilor comerciale, ci faptului necontestat că aceste operaţii comerciale au avut loc ulterior, între 10 ianuarie 2002 şi 14 februarie 2002. Din chiar expunerea operaţiilor comerciale generatoare de TVA deductibil rezultă cu evidenţă că acestea - în privinţa utilajelor - au fost posterioare datei de 31 decembrie 2001, ceea ce făcea imposibilă menţionarea lor în evidenţele contabile ale cumpărătorului înainte de 10 ianuarie 2002.
De asemenea, lista angajaţilor transferaţi de la SC D.P. SRL la SC D. SRL şi Convenţia din 2 martie 1999 încheiată de SC D.P. SRL cu Agenţia Judeţeană pentru Ocupare şi Formare Profesională Braşov (din care rezultă preocuparea şi cheltuielile ocazionate SC D.P. SRL de calificare a acestora în domeniul producţiei ce constituia obiectul de activitate transmis) dovedesc ca SC D.P. SRL a avut cheltuieli şi cu pregătirea profesională a angajaţilor, astfel încât, prin vânzarea know-how-ului, şi-a recuperat aceste cheltuieli care, în caz contrar, s-ar fi transformat în pierdere.
Referitor la contractul de know-how între SC D.P. şi SC D., a precizat că acest termen este definit de art. 1 lit. d) din O.G. nr. 52/1997 şi de art. 7 alin. (1) pct. 15 C. fisc.
Cu privire la alegaţiile Ministerului Public pe marginea faptului că SC D.P. nu ar fi avut un drept de proprietate intelectuală constituit printr-o formă de protecţie a proprietăţii intelectuale asupra procesului de fabricaţie pe care l-a tranzacţionat, a arătat că nici în prima reglementare din 1997 şi nici în cea din 2003 transmiterea know-how-ului nu este condiţionată de deţinerea oficializată a proprietăţii intelectuale. Mai mult decât atât, prin prevederile C. fisc. din 2003, prin introducerea sintagmei "în măsura în care provine din experienţă, know-how-ul reprezintă ceea ce un producător nu poate şti din simpla examinare a produsului şi din simpla cunoaştere a progresului tehnic" se recunoaşte explicit de către legiuitor că know-how-ul poate fi deţinut doar prin prisma experienţei industriale, fiind supus comercializării ca orice bun cu valoare economică.
În concluzie, este evident, faţă de probele administrate, că toate înstrăinările au avut loc, că acestea au avut loc la valoarea de piaţă, că pentru aceste tranzacţii SC D. SRL a achitat preţul, inclusiv TVA-ul, şi că, nedesfăşurând o activitate productivă semnificativă până la 31 martie 2002, era în drept să solicite rambursarea TVA-ului plătit, lucru ce rezultă din chiar cuprinsul Legii nr. 345/2002.
A mai arătat că niciunul dintre actele de control efectuate de organele fiscale pe această linie a solicitării rambursării TVA-ului de 5.462.184.548 lei sau actele de control de fond nu au reţinut vreo încălcare a normelor legale. De altfel, cererea de restituire a TVA-ului formulată de SC D. SRL nu se fundamentează doar pe achiziţia produsului piele de şarpe.
În ceea ce priveşte realitatea achiziţionării de la SC D.P. SRL a celor 513,37 mp piele de şarpe a arătat că analiza eşantioanelor de piele aflate în patrimoniul SC D. SRL a dovedit că unul reprezenta "piele bovină imitaţie reptilă". Faptul că SC D.P. SRL a fost înşelată de furnizor şi că, la rândul ei, SC D. SRL a fost înşelată asupra calităţii materiei prime cumpărate nu poate duce la concluzia inexistenţei operaţiei comerciale atestate de documentele întocmite în cauză.
Că în realitate ambele operaţii comerciale au avut loc este dovedit, în afară de documentele întocmite şi care în mod indubitabil aparţin societăţilor în cauză (SC P.T. SRL, SC D.P. SRL, SC D. SRL) şi de următoarele mijloace de probă: declaraţia martorului D.P.E. care confirmă preocuparea de a procura piele de şarpe ca şi încărcarea de bunuri în camionul lui R.G., cel căruia i-a fost cesionată SC D.P. SRL; declaraţia martorei T.I., care confirmă achiziţia de piele de şarpe şi efectuarea plăţii contravalorii acestui produs; declaraţiile martorului P.V., care confirmă transportul materiei prime cumpărate de la SC D.P. SRL la sediul SC D. SRL din Braşov; declaraţia martorului P.B.I., care confirmă aceleaşi împrejurări ca şi martorul P.V.; declaraţia martorei Z.A., care confirmă achiziţia şi plata pieii de şarpe ca şi prezenţa repetată a "reprezentantului" SC P.T. SRL la sediul societăţii şi încasarea contravalorii produsului vândut.
Justeţea cererii de rambursare a TVA-ului este confirmată şi de Direcţia de Control Fiscal Braşov, care prin Procesul-verbal din 10 iunie 2003 a stabilit că societăţii i se cuvenea la rambursare suma de 1.382.872.969 lei din 1.472.172.969 lei solicitaţi.
Din concluziile raportului de expertiză contabilă judiciară nr. 562.367/2011 rezultă că "toate operaţiunile economico-financiare au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii SC D. SRL, având la bază documente justificative legale. Toate bunurile achiziţionate au fost înregistrate în patrimoniul societăţii, cu numere de inventar, au fost inventariate şi fac parte din patrimoniul societăţii. Toate tranzacţiile comerciale sunt operaţii legale şi reale, având la baza documente justificative legale"; materia primă - piele de şarpe - "exista în stoc şi la data de 31 martie 2002, fapt confirmat şi de către inspectorii Direcţiei de Control Fiscal Braşov la pagina 9 din Procesul-verbal încheiat la 30 august 2002, cu ocazia reverificării SC D. SRL". Totodată, "cantitatea de piele a rămas în stoc până la 23 mai 2007, când societatea a dispus transferul cantităţii în contul mărfuri pentru vânzare şi utilizare consum intern".
Referitor la frauda la lege, reţinută de instanţa de fond ca premisă a condamnării, inculpatul a arătat că aceasta există când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziţii legale de la sensul şi spiritul lor. Or, toate expertizele efectuate în cauză au scos în evidenţă caracterul licit şi real al tuturor tranzacţiilor efectuate şi puse în discuţie în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât ele au corespuns capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice şi scopului pentru care a fost înfiinţată, prin urmare nu se poate afirma că acestea au fost legale, dar au convertit spiritul legii, deoarece aceasta este un nonsens juridic.
În ceea ce priveşte infracţiunile de participaţie improprie la fals intelectual şi evaziune fiscală aflate, de asemenea, într-o conexiune logică, materială, a susţinut că nu pot fi reţinute elementele constitutive ale infracţiunilor întrucât achiziţia produsului piele de şarpe a fost reală.
Corelativ, pentru infracţiunea de evaziune fiscală nu pot fi reţinute elemente de vinovăţie, realitatea tranzacţiei cu piele de şarpe fiind dovedită de probatoriile administrate şi menţionate anterior.
În consecinţă, invocând şi faptul că pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie, apelantul inculpat a apreciat că se impune achitarea sa.
Partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul omisiunii de acordare a majorărilor de întârziere şi penalităţilor de întârziere până la data plăţii efective a debitului de 12.386,547.364 lei vechi, în condiţiile în care obligaţiile fiscale accesorii calculate la un debit principal cu titlu de impozit pe profit şi TVA au natura juridică reglementată de prevederile art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată.
Prin raportare la prevederile textului de lege invocat mai sus şi datorită naturii fiscale a prejudiciului cauzat de către inculpat la bugetul consolidat al statului instanţa de fond în mod greşit a admis constituirea de parte civilă în sumă de 12.386.547.364 ROL, fără să precizeze că majorările de întârziere şi penalităţile se vor calcula de la data săvârşirii faptei şi până la data plăţii efective.
Prin Decizia nr. 23/A din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost admise apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov şi de inculpatul J.R.F. împotriva Sentinţei penale nr. 37/S din 26 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosarul penal nr. 2424/62/2007, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa atacată sub următoarele aspecte:
- condamnarea inculpatului J.R.F. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale), de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen., de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 şi de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen.;
- achitarea inculpatului J.R.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 37 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen.;
- omisiunea de a se pronunţa asupra cererii părţii civile Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov de acordare a majorărilor de întârziere şi penalităţilor până la data plăţii efective;
- restabilirea situaţiei anterioare cu privire la suma de 38.662.260.000 lei vechi;
- menţinerea sechestrului asigurător instituit prin Ordonanţa nr. 152 din 27 iunie 2003 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov;
- obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în primă instanţă şi temeiul de drept al acestei obligaţii.
Rejudecând în aceste limite, instanţa de apel a dispus:
1. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul J.R.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma publicată în M. Of. nr. 33/29.01.1998), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
A înlăturat dispoziţiile privind restabilirea situaţiei anterioare cu privire la circuitul sumei de 38.662.260.000 lei vechi.
2. În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată infracţiunii de tentativă la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. în infracţiunea de tentativă la înşelăciune prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen.
În baza art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul J.R.F. la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în forma tentativei (fapta din data de 12 aprilie 2002).
În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare pe durata termenului de încercare de 4 ani.
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83, 84 C. pen. referitoare la revocarea suspendării condiţionate. A făcut aplicarea art. 13 C. pen. cu privire la pedeapsa accesorie.
În baza art. 348 C. proc. pen., a desfiinţat factura fiscală din 28 martie 2002, emisă de SC D.P. SRL către SC D. SRL; parţial, factura fiscală nr. X11 din 14 februarie 2002, emisă de SC D.P. SRL către SC D. SRL cu privire la cele două electrostivuitoare.
3. În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptelor de evaziune fiscală şi participaţie improprie la fals intelectual din infracţiunile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen. şi de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 37 din Legea nr. 82/1991 şi la art. 289 C. pen. într-o singură infracţiune complexă, de evaziune fiscală, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., art. 13 alin. (3) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului J.R.F. pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen.
4. În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a achitat pe inculpatului J.R.F. pentru comiterea infracţiunii de tentativă la înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale, faptele din datele de 26 martie 2003 şi 7 mai 2003).
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 998 - 999 C. civ. (în vigoare la data faptei), a obligat pe inculpatul J.R.F. să plătească părţii civile Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov, în plus de suma stabilită de prima instanţă şi majorări de întârziere şi penalităţi, calculate potrivit O.G. nr. 92/2003, până la data plăţii efective.
A ridicat măsura asigurătorie dispusă prin Ordonanţa emisă la data de 27 iunie 2003, în Dosar penal nr. 152/P/2003, de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov.
În baza art. 191 alin. (1), art. 192 pct. 3 lit. b) C. proc. pen., a obligat inculpatul să plătească statului, cu titlu de cheltuieli judiciare în primă instanţă, suma de 2.500 lei; restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în primă instanţă, în cuantum de 2.500 lei, au rămas în sarcina acestuia.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. A obligat inculpatul J.R.F. să plătească suma de 51.334 lei în contul Biroului Local de Expertize Judiciare Tehnice şi Contabile din cadrul Tribunalului Braşov, pentru expert contabil S.D.M., reprezentând onorariul cuvenit pentru expertiza contabilă efectuată în prezenta cauză.
Cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.
Curtea a reţinut că inculpatul J.R.F. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii continuate de folosire a creditului societăţii cu rea-credinţă, prev. de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în calitate de administrator al SC R.V. SRL, SC D.P. SRL, SC D. SRL, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, generale, respectiv, prin schemele financiare iniţiate şi derulate în perioada 2001 - 2003, având la bază întocmirea de documente justificative scriptice, a transferat suma totală de 38,6 miliarde lei prin intermediul conturilor bancare ori prin numerar, pe relaţia SC R.V. SRL - SC D.P. SRL, SC D. SRL - SC D.P. SRL, SC D. SRL - SC A.M. sau H.L. SRL, în contul său personal.
Conduita interzisă în cazul acestei infracţiuni (cunoscută sub denumirea de abuzul de bunuri sau de creditul societăţii) este reprezentată de actele de administrare ale administratorului constând într-o acţiune de folosire a unor bunuri sau a creditului de care se bucură societatea într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul subiectului activ ori pentru a favoriza o altă societate. Folosirea presupune o activitate prin care subiectul activ uzează de bunurile mobile sau imobile aflate în patrimoniul, detenţia sau posesia societăţii. Abuzul de creditul societăţii presupune atât aspectul patrimonial (creditul propriu-zis, acordarea unui împrumut sau acordarea unei garanţii), cât şi cel moral (în sensul de credibilitate, încredere, recunoaştere, imagine). Sub aspect subiectiv, fiind impusă cerinţa relei-credinţe, rezultă că este necesară vinovăţia sub forma intenţiei.
În acelaşi timp, art. 275 din Legea nr. 31/1990 consacră caracterul subsidiar al incriminării de mai sus, ceea ce înseamnă că ori de câte ori faptele comise de administratorul societăţii întrunesc elementele constitutive atât ale infracţiunilor special reglementate de Legea nr. 31/1990, cât şi pe cele ale unei alte infracţiuni înscrise în C. pen., va fi aplicabilă o singură dispoziţie penală, fără a exista un concurs ideal de infracţiuni, ci doar un concurs de texte.
Deşi a constatat neîndeplinirea condiţiei de sesizare specială, la cererea organului competent, care este adunarea generală a asociaţilor ce are, potrivit art. 189 alin. (1) lit. c) din legea specială, Curtea a apreciat că în speţă, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, se impune achitarea inculpatului J.R.F., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., soluţie ce este mai favorabilă acestuia decât cea de încetare a procesului penal, conform art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. f) C. proc. pen.
Astfel, faţă de acuzaţia adusă inculpatului, a dispus efectuarea unei expertize contabile, care să evidenţieze tranzacţiile comerciale efectuate de J.R.F. în urma cărora a fost transferată suma totală de 38,6 miliarde lei vechi prin conturi bancare sau numerar, pe relaţia SC R.V. SRL - SC D.P. SRL, SC D. SRL - SC D.P. SRL, SC D. SRL - SC A.M. sau H.L. SRL, în contul său personal.
Prin raportul de expertiză contabilă întocmit de către expert s-a prezentat modul în care aceste tranzacţii sunt reflectate în actele contabile ale societăţii SC D. SRL, expertul fiind în imposibilitate obiectivă de a avea acces la documentele financiar contabile ale SC R.V. SRL (lichidatorul acesteia nefiind în posesia actelor) şi SC D.P. SRL (radiată); de asemenea, a fost analizat fluxul financiar, respectiv, transferuri iniţiale şi reîntoarcerea sumelor de bani între conturile bancare ale acestor societăţi ori ale altor societăţi, care figurează în extrasele de cont din perioada 2001 - 2003, inclusiv conturile personale ale inculpatului.
Coroborând concluziile expertizei contabile, cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, precum şi cu declaraţiile inculpatului, instanţa de apel a reţinut că SC D. SRL a fost înfiinţată în luna octombrie 2002, având ca asociaţi pe inculpat şi soţia acestuia, J.A.A.
În perioada noiembrie - decembrie 2001, inculpatul J. a creditat SC D. SRL cu suma totală de 839.156.551 lei vechi, pentru plăţi efectuate în vederea achitării furnizorilor, sumă folosită integral de societate, fără ca, până la finele anului, debitoarea să achite vreo sumă cu titlu de rambursare creditare către J.R.F.
Cât priveşte furnizorii achitaţi de SC D. SRL, între aceştia se regăseşte şi SC D.P. SRL, la care J.R.F. era, la acel moment, asociat unic, căreia i-au fost efectuate plăţi în valoare totală de 695.000.000 lei.
Achiziţiile făcute de SC D. SRL de la SC D.P. SRL au fost reprezentate de un teren (contract de vânzare-cumpărare din 10 decembrie 2001), înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii în contul 2111, un autoturism (5 noiembrie 2011, înregistrat în contul contabil 2124, având numărul de inventar 40001, cartea de identitate având înscris numele societăţii) şi articole de încălţăminte (3 decembrie 2001, înregistrate în contul 411 "Clienţi" şi în contul 707 "Venituri din vânzări marfă").
În cauză nu a rezultat că vreuna dintre tranzacţiile menţionate a fost făcută cu încălcarea dispoziţiilor legale privind libera circulaţie a bunurilor sau cu încălcarea normelor privind organizarea şi ţinerea evidenţei contabile.
În anul 2002, inculpatul a creditat SC D. SRL cu suma totală de 33.100.026.160 lei vechi, prin casieria societăţii fiind încasată suma de 4.333.983.600 lei, iar diferenţa prin virament bancar, respectiv, prin B.A. (R.B. - cont 5121.002) şi B. (cont 5121.0001).
Expertiza a evidenţiat detaliat atât utilizarea creditului de SC D. SRL, cât şi modul de reflectare în documentele contabile ale societăţilor contractante. Au fost astfel evidenţiate tranzacţiile efectuate între SC D. SRL - SC R.V. SRL, SC D. SRL - SC D.P. SRL, SC D. SRL - SC H.L. SRL, SC D. SRL - SC H. SRL.
A rezultat astfel că din suma creditată, în anul 2002, SC D. SRL a restituit către J.R.F. suma de 5.188.000.000 lei, prin casierie sau virament bancar.
S-a mai reţinut că, în anul 2003, inculpatul J. a creditat SC D. SRL cu suma de 4.439.800.000 lei, operaţiunile fiind efectuate atât în numerar, prin casierie (1.882.000.000 lei), cât şi prin virament bancar (B.A., E., B.).
Din suma totală creditată SC D. SRL a utilizat suma de 4.699.679.591.000 lei, pentru plata furnizorilor indicaţi în expertiză (fiind identificate şi tranzacţiile între SC D. SRL - SC H.L. SRL, SC D. SRL - SC A.M. SRL), fiind restituită către inculpat suma de 6.013.917.598 lei, în aceeaşi modalitate.
Prin urmare, a rezultat că în perioada noiembrie 2001 - decembrie 2003 inculpatul a creditat SC D. SRL cu suma totală de 38.389.826.160 lei vechi, fiindu-i restituită suma de 11.201.917.598 lei, astfel încât la data de 31 decembrie 2003 SC D. SRL era debitoare cu suma totală de 27.187.908.562 lei.
Întemeiat pe probatoriul administrat, instanţa de prim control judiciar a constatat că acţiunile inculpatului nu au avut drept efect afectarea intereselor niciuneia dintre societăţile al căror administrator a fost.
Deşi în expunerea stării de fapt din rechizitoriu se fac referiri la transferuri în contul SC D.P. SRL de la SC R.V. SRL, precum şi creditarea inculpatului prin transfer de la această societate, acestea nu sunt argumentate, după cum nu sunt probate motivele pentru care aceste transferuri se circumscriu elementelor constitutive ale infracţiunii prev. de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990.
A mai reţinut că, în cauză, nu s-a dovedit că vreuna dintre aceste societăţi ar fi ajuns în dificultăţi financiare ori de altă natură, în stare de insolvenţă ori în lichidare ca urmare a operaţiunilor comerciale derulate. Astfel, SC R.V. SRL a fost cesionată prin acordul ambilor asociaţi (inculpatul şi R.V.A.) la data de 18 decembrie 2002, iar SC D.P. SRL a fost cesionată de inculpat în 22 aprilie 2002, fără să se demonstreze prin alte mijloace de probă că la momentul anterior acestor înstrăinări, efectuate cu respectarea legii, menţionatele societăţi ar fi fost în situaţiile precizate.
Prin urmare, a apreciat ca nefondată şi nesusţinută probator aprecierea instanţei de fond privind afectarea intereselor unor societăţi - SC R.V. SRL şi SC D.P. SRL - care ar fi fost "lichidate" de inculpat în favoarea altor societăţi, fără ca acestea din urmă să fie indicate expres.
De altfel, Curtea constată că, deşi prima instanţă a apreciat ca fiind prejudiciate entităţile menţionate, a dispus restabilirea situaţiei anterioare cu privire la suma de 38.662.260.000 lei vechi (al cărei mod de calcul nu rezultă) prin virarea în contul SC D. SRL, arătând că nu se impune confiscarea sumei de la inculpat "întrucât cea mai mare parte a acestei sume nici nu a intrat în patrimoniul persoanei fizice J.R.F., ci a fost folosită pentru eficientizarea societăţilor sale, mai precis a ultimei societăţi înfiinţate de acesta, SC D. SRL".
Confuzia şi dispoziţiile contradictorii sunt create în opinia instanţei de apel de faptul că nici din actul de sesizare al instanţei nu rezultă în mod clar în defavoarea căreia dintre societăţile menţionate ar fi acţionat inculpatul prin infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, procurorul apreciind doar că, în cazul în care SC D. SRL nu se constituie parte civilă pentru recuperarea sumei sustrase ca urmare a folosirii cu rea-credinţă a creditelor de către inculpat, în calitatea sa de administrator, se impune confiscarea sumei de 38,6 miliarde de lei. Această afirmaţie a fost preluată ulterior şi în motivele de apel formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, solicitându-se aplicarea măsurii de siguranţă prevăzute de art. 118 lit. e) C. pen. întrucât SC D. SRL nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Întrucât din expertiza efectuată a rezultat că, la finele perioadei reţinute în rechizitoriu ca dată a săvârşirii faptei, SC D. SRL era debitoare faţă de inculpat, a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 118 lit. e) C. pen., iar criticile parchetului sub acest aspect sunt neîntemeiate.
Cât priveşte creditele efective obţinute de SC D. SRL pentru achitarea bunurilor achiziţionate de la SC H.L. SRL (Contractul de credit din 17 februarie 2003, B. Sucursala Titulescu, pentru achitarea facturii din 17 februarie 2003, emisă în baza contractului de vânzare-cumpărare dintre cele două societăţi din data de 14 februarie 2003), respectiv, de la SC A.M. SRL (Contractul de credit din 21 aprilie 2003, E. Sucursala Braşov, din care a fost achitată factura din 21 aprilie 2003, emisă în baza contractului de vânzare-cumpărarea încheiat între cele două societăţi la data de 21 aprilie 2003), a reţinut că nu s-a dovedit caracterul fictiv al menţionatelor acte juridice, acestea reprezentând rezultatul acordului de voinţă al părţilor, bunurile existând în materialitatea lor.
Totodată, lipsa relei-credinţe a inculpatului în folosirea creditelor acordate de cele două bănci rezultă şi din aceea că pentru garantarea creditului acordat de B. a fost instituită o ipotecă de rang I asupra imobilului din Braşov, str. E.V., asupra căruia şi soţia inculpatului era coproprietară; creditul acordat de E. a fost garantat prin ipoteci de rang I asupra unor imobile, proprietate a inculpatului, soţiei acestuia, părinţilor inculpatului.
În concluzie, constatând că în cauză nu a rezultat că inculpatul J.R.F., cu intenţie, prin operaţiunile efectuate în calitate de administrator, ar fi acţionat într-un scop contrar intereselor societăţilor comerciale sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect, a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii şi se impune achitarea acestuia, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., urmând a fi înlăturată şi dispoziţia privind restabilirea situaţiei anterioare cu privire la circuitul sumei de 38.662.260.000 lei vechi.
Raportat la data comiterii faptei şi solicitarea inculpatului de continuare a procesului penal, Curtea nu a dat curs cererii parchetului de a se constata împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale (art. 122 lit. d) şi art. 124 C. pen.) pentru această faptă şi a se dispune, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., făcând aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) C. proc. pen., încetarea procesului penal.
În legătură cu infracţiunea de tentativă la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului J.R.F., a constatat că în mod eronat s-a reţinut de către prima instanţă că solicitarea inculpatului de rambursare de TVA (în cuantum de 5.348.736.364 lei vechi), aferentă unei tranzacţii nereale de achiziţionare a 6.093,34 mp piele de şarpe, întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni, în condiţiile în care în actul de sesizare se face referire la suma totală de 5.426.184.548 lei cu titlu de rambursare TVA, pentru care s-a folosit de documente justificative scriptice, ce evidenţiau tranzacţii comerciale între SC D. SRL şi SC D.P. SRL.
Verificând înscrisurile aflate la dosarul de urmărire penală prin coroborare cu cele trei rapoarte de expertiză efectuate în apel, a constatat că cererea de restituire TVA din data de 12 aprilie 2002 vizează tranzacţiile comerciale derulate de SC D. SRL în perioada noiembrie 2001 - martie 2002, tranzacţii în privinţa cărora s-a susţinut că ar fi urmărit un scop ilicit, respectiv obţinerea de bani din bugetul statului prin rambursarea de TVA, preţurile consemnate fiind nejustificate în raport cu valoarea reală a bunurilor.
Întrucât aceste afirmaţii nu au fost dovedite în mod cert în cursul urmăririi penale, prin expertizele realizate în apel, s-a procedat la identificarea şi evaluarea bunurilor consemnate în facturile emise de SC D.P. SRL SRL către SC D. SRL în perioada menţionată.
În privinţa terenului înscris în CF nr. AA Braşov nr. top. BB, pentru care SC D. SRL, la data de 3 decembrie 2001, a achitat suma de 5.500.000.000 lei (vechi), evaluarea efectuată de expertul desemnat de instanţă a condus la suma de 5.242.000.000 lei, metoda folosită de expert fiind cea de evaluare prin comparaţie prin bonitate, care, deşi în prezent este în afara Standardelor Internaţionale de Evaluare, la nivelul perioadei analizate era o metodă practică uzuală, folosită atât la nivel de stat, cât şi aproape în exclusivitate în majoritatea tranzacţiilor, potrivit acestei metode. Cum aceste valori sunt apropiate de aceea la care s-a realizat tranzacţia supusă analizei, susţinerile privind preţul neserios al acesteia apar ca nefondate.
Cât priveşte justificarea acestei investiţii, afirmaţiile inculpatului conform cărora intenţiona să construiască un hotel sunt credibile în opinia instanţei având în vedere, pe de o parte, faptul că în actul constitutiv al SC D. SRL este înscris codul CAEN 5511 "Hoteluri şi moteluri cu restaurant", iar, pe de altă parte, inculpatul a şi procedat la utilizarea imobilului achiziţionat, efectuând demersuri pentru obţinerea unui certificat de urbanism în vederea construirii unei magazii din lemn pentru unelte; astfel, la data de 22 februarie 2002, sub nr. 972, a fost eliberat la cererea SC D. SRL certificatul menţionat. Prin urmare, acţiunile întreprinse de inculpat la scurt timp de la achiziţionarea terenului, demonstrează intenţia sa de a folosi achiziţia menţionată în scopul dezvoltării afacerii sale şi nu doar pentru a obţine rambursarea de TVA.
Şi în cazul bunurilor mobile cumpărate de SC D. SRL de la SC D.P. SRL, reflectate în facturile emise în special în datele de 10 ianuarie 2002 şi 14 februarie 2002 (care sunt analizate în rechizitoriu), expertul evaluator a stabilit valori de piaţă apropiate de cele la care au avut loc tranzacţiile, putându-se constata că unele valori au fost determinate de expert ca fiind mai mari decât cele consemnate în facturile menţionate, altele mai mici.
Totodată, s-a avut în vedere şi faptul că valorile stabilite de expert au caracter convenţional, putând constitui baza de pornire a unei tranzacţii, preţul real urmând a fi stabilit ca rezultat al negocierilor dintre partenerii comerciali.
Împrejurarea că unele dintre bunurile vândute de SC D.P. SRL sunt denumite în facturi în alt fel decât au fost achiziţionate de vânzător, ca de altfel şi împrejurarea că acesta din urmă le-a dobândit la preţuri mai mici sunt aspecte pe care instanţa de apel le-a apreciat ca fiind irelevante sub aspectul analizat având în vedere cele rezultate din expertiza efectuată.
A fost apreciată ca relevantă, sub aspectul netemeiniciei afirmaţiilor privind scopul pentru care s-ar fi realizat aceste tranzacţii, şi împrejurarea că, la data de 11 februarie 2002, la cererea SC D. SRL, a fost întocmit raportul de evaluare nr. 10 de către SC P.R. SRL, obiectul acestuia constând în estimarea valorii de circulaţie a unor bunuri mobile de natura mijloacelor fixe, pe care SC D. SRL intenţiona să le cumpere de la proprietarul acestora, respectiv, SC D.P. SRL, astfel încât preţul de vânzare stabilit a fost orientat prin raportare la acest raport de evaluare.
Faptul că cele două societăţi şi-au desfăşurat activitatea la aceeaşi adresă, Braşov str. C., justifică motivul pentru care bunurile vândute au fost preluate doar din punct de vedere juridic de noul proprietar, neproducându-se o mutare fizică a acestora. De altfel, o astfel de operaţiune nici nu este interzisă de lege.
În privinţa facturii nr. X3 din 21 martie 2002, în valoare de 5.890.500.000 lei, din care TVA 940.500.000 lei, reprezentând know-how, emisă în baza Contractului de know-how din 28 decembrie 2001, încheiat între SC D.P. SRL şi SC D. SRL, a reţinut că susţinerile acuzării, conform cărora "niciodată inculpatul nu a deţinut vreo informaţie tehnologică pentru fabricarea încălţămintei, întreaga activitate fiind de lohn", sunt neîntemeiate.
În acest sens, a constatat că obiectul contractului l-a reprezentat transmiterea de către cedent către beneficiar a tehnologiei de fabricare a încălţămintei, a tuturor informaţiilor privind bunul mers al afacerii, respectiv, informaţii despre beneficiari interni şi externi ai produselor, furnizori interni şi externi de materii primei şi materiale, cedarea contractelor de lohn pe care cedentul le are încheiate cu parteneri din Italia plus toate datele necesare punerii în aplicare şi asistenţa tehnică necesară; în virtutea acestui contract, cedentul va transfera toţi specialiştii şi personalul cu experienţă în domeniul încălţămintei sau va primi personalul beneficiarului pentru instruire în vederea aplicării procedeului.
A constatat, de asemenea, la data încheierii contractului menţionat, că noţiunea de "know-how" era definită în cuprinsul art. 1 lit. d) din O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei; conform textului menţionat acesta reprezintă ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor, modelelor, reţelelor, procedeelor şi al altor elemente analoage, care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs.
Totodată, potrivit O.M.F. nr. 2388/1995 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii patrimoniului, pct. 21, "Inventarierea imobilizărilor necorporale se efectuează prin constatarea existenţei şi apartenenţei acestora la unităţile deţinătoare iar, în cazul brevetelor, licenţelor, know-how-urilor, mărcilor de fabrică, este necesară dovedirea existenţei acestora pe baza titlurilor de proprietate".
Această din urmă dispoziţie a fost invocată de organele de control fiscal în cuprinsul Procesului-verbal din data de 30 august 2002, în cuprinsul căruia s-a invocat faptul că societatea nu a prezentat titlul de proprietate pentru operaţiunea de know-how.
Or, dacă în cazul brevetelor, licenţelor, mărcilor de fabrică există proceduri legale de obţinere a "titlurilor de proprietate", în cazul know-how nu există o atare reglementare, situaţie care conduce la concluzia că O.M.F. nr. 2388/1995, pct. 21, nu poate fi interpretat decât în acord cu celelalte dispoziţii legale privind bunurile necorporale.
Pornind de la definiţia anterior redată, Curtea a reţinut că în spatele succesului comercial se află o activitate laborioasă şi eforturi financiare însemnate; cum eforturile creatoare nu pot fi materializate în toate cazurile în brevete de invenţii ori certificate de înregistrare, apare normală păstrarea de către comercianţi a confidenţialităţii informaţiilor privind "laboratorul" creaţiei lor ori valorificarea acestor informaţii astfel încât să le sporească profitul.
Potrivit doctrinei de specialitate, obiectul contractului de know-how îl constituie transmiterea cunoştinţelor tehnice de către furnizor şi plata preţului de către beneficiar. Cât priveşte cunoştinţele tehnice, ele cuprind şi abilitatea, precum şi experienţa obţinute prin aplicarea acestor cunoştinţe. Multe din elementele know-how-ului au un suport material format din obiecte, elemente tehnice sau instrucţiuni. Unele însă, cum sunt abilitatea tehnică, nu pot fi disociate de persoana specialistului. Totalitatea elementelor care îl alcătuiesc au aptitudinea de a fi brevetabile, dar, din diferite motive, nu au fost brevetate sau nu sunt susceptibile de a obţine protecţia juridică prin brevet.
Prin urmare, deţinerea know-how-ului nu este condiţionată de existenţa unui titlu de proprietate şi nicio dispoziţie legală nu instituie o obligaţie în acest sens.
Dimpotrivă, astfel cum de altfel a arătat şi apelantul inculpat, prin dispoziţiile art. 7 alin. (1) pct. 15 din Legea nr. 571/2003, know-how este definit ca reprezentând orice informaţie cu privire la o experienţă industrială, comercială sau ştiinţifică care este necesară pentru fabricarea unui produs sau pentru aplicarea unui proces existent şi a cărei dezvăluire către alte persoane nu este permisă fără autorizaţia persoanei care a furnizat această informaţie; în măsura în care provine din experienţă, know-how-ul reprezintă ceea ce un producător nu poate şti din simpla examinare a produsului şi din simpla cunoaştere a progresului tehnicii.
Pentru aceste considerente, instanţa de apel a apreciat că operaţiunea comercială realizată între SC D.P. SRL şi SC D. SRL, având ca obiect transmiterea know-how-ului, este legală şi reală. SC D.P. SRL a desfăşurat cu succes activitate în domeniul producţiei de încălţăminte, chiar şi în sistem lohn, iar ulterior acestei operaţiuni, SC D. SRL a derulat activităţi similare. Faptul că cele două societăţi au avut acelaşi administrator nu este apt, prin el însuşi, să demonstreze caracterul fictiv al tranzacţiei în condiţiile în care nicio dispoziţie legală nu interzice acest lucru.
Dacă în privinţa bunurilor înstrăinate de SC D.P. SRL către SC D. SRL, analizate anterior, nu se confirmă afirmaţiile acuzării privind scopul ilicit al tranzacţiilor, instanţa de apel a constatat însă că în factura fiscală nr. X11 din 14 februarie 2002, între bunurile ce au fost cumpărate de SC D. SRL se află şi două electrostivuitoare în valoare totală de 1.658.066.000 lei şi 315.032.540 lei TVA.
Dacă în privinţa valorii acestor bunuri înregistrate în inventarul SC D.P. SRL, Curtea nu a achiesat la susţinerile acuzării având în vedere evaluarea apropiată realizată de expertul judiciar, cu privire la data achiziţionării celor două electrostivuitoare, actele aflate la dosarul cauzei dovedesc caracterul fictiv la tranzacţiei, întrucât la data de 14 februarie 2002 aceste bunuri nu erau în proprietatea vânzătorului SC D.P. SRL.
S-a reţinut că singurele electrostivuitoare identificate în patrimoniul SC D.P. SRL au fost cele menţionate în declaraţia vamală aflată la dosarul de urmărire penală iar, conform acestui înscris, bunurile au fost achiziţionate în baza Contractului de vânzare-cumpărare din data de 4 aprilie 2002, act care se regăseşte, netradus din limba germană, la fila 222 din acelaşi volum.
Rezultă aşadar că, la data de 14 februarie 2002, cele două utilaje nu puteau fi vândute de către SC D.P. SRL întrucât nu le deţinea, achiziţionându-le doar la data de 4 aprilie 2002.
Cum forma scrisă în cazul contractului de vânzare-cumpărare al bunurilor mobile nu este cerută de lege ad validitatem, ci doar ad probationem, iar inculpatul nu a făcut niciun fel de dovadă din care să rezulte că vânzarea s-a încheiat la o dată anterioară producerii înscrisului menţionat, a apreciat ca fiind dovedită în afara oricărui dubiu irealitatea acestei tranzacţii.
Totodată, a mai reţinut că între facturile care au justificat cererea de restituire TVA depusă de inculpat la data de 12 aprilie 2002 se regăseşte şi factura din 28 martie 2002, emisă de SC D.P. SRL către SC D. SRL, pentru suma totală de 2.923.205.785 lei, din care TVA 466.730.335 lei, reprezentând contravaloarea a 513,37 mp piele de şarpe.
Referitor la această achiziţie, s-a constatat că nu corespunde realităţii, iar susţinerile contrare ale apelantului inculpat nu sunt fondate.
Potrivit afirmaţiilor inculpatului, produsul anterior menţionat ar proveni dintr-o cantitate mai mare de piele de şarpe (6.093,34 mp) pe care de SC D.P. SRL ar fi achiziţionat-o de la SC P.T. SRL, conform facturii nr. X1 din 25 martie 2002.
Din cercetările efectuate în cauză a rezultat, însă, că în perioada 1 ianuarie 2001 - 13 noiembrie 2002, nici SC D.P. SRL şi nici SC P.T. SRL nu figurează ca importatori de piele de şarpe, în evidenţele Direcţiei Generale a Vămilor figurând alte societăţi, care au importat însă 2,40 kg, respectiv, 2,00 kg de astfel de materie.
Totodată, din declaraţiile martorului I.S., administratorului SC P.T. SRL, rezultă că nu a achiziţionat şi nici nu a comercializat un asemenea produs, nu îl cunoaşte pe H.A., care figurează în factură ca delegat, iar topul de facturi din care face parte şi cea supusă analizei a fost vândut de martor, încă din iulie 2001, lui M.A.
Fără a relua argumentele pertinente invocate de instanţa de fond în susţinerea caracterului fictiv al acestei tranzacţii, Curtea a constatat că apărarea inculpatului a constat în aceea că a avut convingerea că a achiziţionat astfel de materie şi că în speţă se face o confuzie între neidentificarea produsului piele de şarpe şi Activitatea tranzacţiei. Contrar celor susţinute de inculpat, niciunul din martorii indicaţi de acesta - D.P.E., T.I., P.V., P.B.I., Z.A. - nu a confirmat achiziţionarea de către SC D.P. SRL a cantităţii de 6.093,34 mp de piele de şarpe. Din declaraţiile acestora rezultă că martorii nu cunoşteau ce sortimente de piele se foloseau, deşi unii dintre ei au auzit discuţii legate de producţie din piele de şarpe, nu au putut preciza dacă se folosea un astfel de material; nu au văzut piele de şarpe; martora T.I. a aflat de această achiziţie de la inculpat, atunci când i-a înmânat factura, tot acesta asigurând-o că este în regulă; martora Z.A., deşi nu şi-a amintit dacă a întocmit notă de recepţie pentru piele de şarpe, a menţionat că a văzut o factură în valoare foarte mare şi că din primăvara anului 2002, a sosit la firmă un bărbat care îl căuta pe inculpat, spunându-i că are de încasat contravaloarea acelei facturi, acesta venind de mai multe ori, de fiecare dată intrând în biroul inculpatului, astfel încât martora nu a văzut dacă s-au făcut plăţi şi cum s-au făcut; martorul D.P.E. a precizat că a ajutat la încărcarea unor materiale într-un camion înmatriculat în Republica Moldova, însă pielea manipulată atunci era de vită.
Curtea a reţinut că, în cursul verificărilor efectuate de Direcţia Controlului Fiscal din Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov, ca urmare a cererii inculpatului de restituire TVA, la data de 2 august 2002, inspectorii de specialitate au ridicat din pielea deţinută de SC D. SRL un număr de 52 eşantioane, cu scopul de a identifica dacă reprezintă piele de şarpe, la data de 24 octombrie 2002 fiind predate organelor de cercetare penală ale poliţiei.
În cursul urmăririi penale, aceste eşantioane au fost verificate de SC T. SA, specializată în industria de pielărie, care a arătat că pielea este de porc, vită, bovină sau capră, un singur eşantion fiind piele de bovină imitaţie reptilă (crocodil), cu model imprimat prin presare. Tot specialiştii în industria de pielărie au arătat faptul că pielea de şarpe este o materie primă rar întâlnită în România, a cărei caracteristică principală este modelul cu solzi naturali şi pigmentul natural care nu dispare la prelucrare.
Faptul că eşantioanele menţionate au fost ridicate din cantitatea deţinută de SC D. SRL şi că dintr-un număr de 52 eşantioane, unul singur a fost cu imitaţie de reptilă demonstrează netemeinicia susţinerilor inculpatului în sensul că lotul de 513,34 mp ar reprezenta această imitaţie şi că, probabil SC D.P. SRL a fost la rândul ei înşelată de furnizorul SC P.T. SRL.
Cât priveşte afirmaţia cuprinsă în raportul de expertiză contabilă în sensul realităţii tranzacţiei cu piele de şarpe, Curtea a constatat că nu este de natură să înlăture concluzia privind caracterul fictiv al acestei tranzacţii, opinia expertului fiind rezultatul unor examinări a documentelor contabile. Or, este de necontestat că factura din 28 martie 2002 a fost înregistrată în evidenţele contabile ale SC D. SRL, la fel şi toate operaţiunile aferente acesteia până în momentul în care cantitatea de piele a ieşit din stoc, fiind transferată în contul pentru vânzare şi utilizare consum intern.
Reţinând că cele două facturi fiscale analizate în cele ce preced au fost folosite de inculpat pentru a justifica cererea de restituire TVA din data de 12 aprilie 2002, Curtea a apreciat că fapta acestuia de a solicita Administraţiei Financiare Braşov rambursarea taxei pe valoare adăugată aferentă achiziţiei a două electrostivuitoare (315.032.540 lei vechi, factura fiscală nr. X11 din 14 februarie 2002) şi a cantităţii de 513,34 mp piele de şarpe (466.730.335 lei, factura din 28 martie 2002), deşi aceste tranzacţii nu au existat în realitate întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în forma tentativei, prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen.
Întrucât a considerat că în baza probatoriului administrat celelalte tranzacţii realizate de SC D. SRL sunt legale şi reale şi dat fiind că inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în forma tentativei, în baza art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice din art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen., taxa pe valoare adăugată aferentă celor două tranzacţii fiind inferioară plafonului prevăzut de art. 146 C. proc. pen. (în total 781.762.875 lei vechi, adică 78.176,28 lei noi).
A apreciat ca nefondate şi susţinerile inculpatului privind împrejurarea că pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. nu a fost începută urmărirea penală împotriva sa. A reţinut astfel, că prin Rezoluţia procurorului din data de 30 mai 2003 s-a dispus, în baza art. 203, 238 C. proc. pen., extinderea cercetărilor împotriva lui J.R.F. pentru infracţiunile enumerate pe reversul Procesului-verbal de începere a urmăririi penale din data de 7 octombrie 2002, pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale; între aceste infracţiuni a fost enumerată şi fapta prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen., constând în aceea că prin folosirea de documente false (factură fiscală) a solicitat rambursarea TVA de la bugetul de stat în sumă de 5.426.184.548 lei. Împrejurarea că nu a fost reţinut şi alin. (5) al art. 215 C. pen. şi că pe parcursul urmăririi penale nu s-a procedat la schimbarea încadrării juridice, deşi prin rechizitoriu acţiunea penală a fost pusă în mişcare pentru art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. nu este de natură, în opinia instanţei de prim control judiciar, să atragă nulitatea absolută a dispoziţiei de începere a urmăririi penale şi nici a Rezoluţiei din data de 30 mai 3002.
Aspectele învederate de inculpat ar fi putut conduce cel mult la o nulitate relativă, care nu a fost însă invocată în termenul prevăzut de art. 197 alin. (4) C. proc. pen. şi, în plus, inculpatul nu a suferit nicio vătămare de vreme ce pentru această faptă a fost ascultat în cursul urmăririi penale, iar din Procesul-verbal din data de 15 octombrie 2003 rezultă că la prezentarea materialului de urmărire penală i-a fost adusă la cunoştinţă şi această acuzaţie.
În condiţiile în care inculpatul nu a fost trimis în judecată şi pentru infracţiunea de spălare de bani, prev. de art. 23 din Legea nr. 656/2002, fiind adoptată prin rechizitoriu soluţia scoaterii de sub urmărire penală, criticile formulate de apelantul inculpat privind modul de derulare a urmăririi penale, respectiv încălcarea dreptului său la apărare, nu au fost analizate întrucât exced obiectului sesizării instanţei.
Reţinând îndeplinite condiţiile privind tragerea la răspundere penală a inculpatului şi vinovăţia acestuia la comiterea infracţiunii de înşelăciune în forma tentativei, prevăzută de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) C. pen., instanţa de apel a avut în vedere la individualizarea pedepsei criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv, gradul de pericol social concret al faptei, rezultat din modalitatea de săvârşire şi prejudiciul ce putea fi produs, datele care caracterizează persoana inculpatului, care este la prima confruntare cu rigorile legii penale, are studii superioare, este bine integrat în familie şi societate, are copii minori, desfăşoară activităţi în mediul privat, obţinând astfel venituri în mod onest. Totodată, a fost avută în vedere şi buna conduită procesuală în faţa instanţei de apel, unde s-a prezentat aproape la toate termenele de judecată şi implicarea sa în administrarea probatoriului în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare, constatând îndeplinite condiţiile prev. de art. 81 C. pen., a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executare efectivă, argumentat de buna conduită adoptată de inculpat de la data comiterii faptei (aprilie 2002) şi până în prezent.
Împrejurarea că anterior inculpatului i s-au aplicat pedepse cu executare în regim privativ de libertate nu au constituit, în opinia Curţii, elemente ce impun concluzia obligativităţii unei astfel de individualizări a pedepsei, cu atât mai mult cu cât, doar această faptă este de natură să atragă răspunderea penală a inculpatului.
Întrucât a apreciat ca nefiind conforme cu realitatea factura fiscală din 28 martie 2002, emisă de SC D.P. SRL către SC D. SRL şi, parţial, factura fiscală nr. X11 din 14 februarie 2002, emisă de SC D.P. SRL către SC D. SRL, a dispus desfiinţarea acestor înscrisuri.
În ceea ce priveşte infracţiunile de participaţie improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 37 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. şi evaziune fiscală, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen., Curtea a constatat că prima instanţă a stabilit corect starea de fapt.
Din probele administrate rezultată, fără putinţă de tăgadă, faptul că inculpatul a predat factura fiscală nr. X1 din 25 martie 2002, emisă de SC P.T. SRL către SC D.P. SRL, în valoare totală de 33.499.980.386 lei, martorei T.I., pentru a o înregistra în contabilitate, fapt realizat de aceasta, martora învederând că inculpatul a asigurat-o că totul este în regulă. Fiind inclusă astfel în evidenţele contabile, au fost denaturate veniturile, cheltuielile şi celelalte rezultate financiare ale SC D.P. SRL, cu efecte asupra impozitul pe profit, respectiv, taxa pe valoare adăugată datorată de societate urmare a vânzărilor efectuate către SC D. SRL.
Prin suplimentul la raportul de expertiză contabilă efectuat în cursul urmăririi penale, reţinut de instanţa de apel ca fiind conform cu realitatea, s-a stabilit că, în cazul în care nu ar fi existat factura emisă de SC P.T. SRL, SC D.P. SRL ar fi trebuit să plătească TVA mai mare cu 5.348.736.364 lei vechi şi un impozit pe profit suplimentar de 7.037.811.005 lei vechi. Determinarea a fost făcută de expert prin aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 87/1994 în vigoare la acel moment.
Au fost apreciat ca nefondate susţinerile inculpatului în sensul că achiziţia consemnată în factura emisă de SC P.T. SRL a fost reală, pentru argumentele expuse în analiza infracţiunii de tentativă la înşelăciune (fapta din 12 aprilie 2002). Curtea a constatat însă că deşi instanţa de fond a făcut referire la Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a pronunţat o soluţie de condamnare pentru infracţiunea de evaziune fiscală şi de achitare pentru participaţie improprie la fals intelectual.
Văzând însă considerentele deciziei pronunţate în recurs în interesul legii - din care rezultă că "fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 13 şi, apoi, art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 40 şi, apoi, art. 37) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen., aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală" - a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen. şi de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 37 din Legea nr. 82/1991 şi la art. 289 C. pen. într-o singură infracţiune complexă, de evaziune fiscală, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen.
Deşi, în mod temeinic prima instanţă a reţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, Curtea, raportat la data comiterii faptelor (martie 2003), a constatat că s-a împlinit termenul de prescripţie specială, prev. de art. 124 C. pen. rap. la art. 122 lit. d) C. pen., având în vedere la calcularea acestuia şi perioada de timp în care cursul prescripţiei a fost suspendat ca urmare a suspendării judecării cauzei în vederea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate (din 30 octombrie 2008 până în 10 februarie 2009).
Pe cale de consecinţă, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen., art. 13 alin. (3) C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului J.R.F. pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen.
În ceea ce priveşte infracţiunea de tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen., constând în aceea că la datele de 26 martie 2003 şi 7 mai 2003, inculpatul J.R.F., în calitate de administrator la SC D. SRL, a solicitat Administraţiei Financiare Braşov suma totală de 1.286.338.779 lei cu titlu de rambursare TVA, pentru care s-a folosit de documente justificative scriptice ce evidenţiau realizarea unor tranzacţii comerciale între SC D. SRL - SC H.L. SRL şi SC D. SRL - SC A.M. SRL, a reţinut că prima instanţă, în mod temeinic, a apreciat că fapta astfel descrisă în actul de sesizare reprezintă o infracţiune continuată, cu 2 acte materiale, schimbând încadrarea juridică prin reţinerea art. 41 alin. (2) C. pen.
Verificând actele aflate la dosarul de urmărire penală, a constatat că pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen. nu a fost începută urmărirea penală.
Astfel, prin Procesul-verbal din data de 7 octombrie 2002 şi prin Rezoluţia procurorului din data de 30 mai 2003, a fost începută urmărirea penală împotriva lui J.R.F., între alte infracţiuni, şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen., din descrierea faptei rezultând că a fost avută în vedere solicitarea de rambursare de TVA în cuantum de 5.426.184.548 lei (adică fapta din 12 aprilie 2002).
Ulterior, prin Rezoluţia procurorului din data de 10 iunie 2003 a fost începută urmărirea penală pentru infracţiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2002, iar prin Ordonanţa din data de 27 iunie 2006 a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru această infracţiune.
Cu privire la spălarea de bani s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, "deoarece, ţinând cont de perioada mişcărilor financiare, cercetările efectuate nu au stabilit că inculpatul nu a săvârşit vreuna dintre infracţiunile predicat, prin care să obţină sumele de bani ce au fost presupuse ca fiind trecute printr-un circuit de spălare a banilor". Aceeaşi soluţie de scoatere de sub urmărire penală s-a dispus şi în privinţa infracţiunii prevăzute de art. 36 din Legea nr. 345/2002.
Cum această din urmă infracţiune a fost apreciată în cuprinsul Rezoluţiei de începere a urmăririi penale din data de 10 iunie 2003 ca fiind infracţiunea predicat pentru fapta de spălare de bani şi cum pentru ambele s-a dispus o soluţie prevăzută de art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., nu se poate susţine că urmărirea penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) C. pen. ar fi început la data de 10 iunie 2003.
Deşi prin Procesul-verbal încheiat la data de 15 octombrie 2003, în temeiul art. 250 C. proc. pen., a fost indicată, alături de infracţiunea prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. şi infracţiunea prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) C. pen., a apreciat că prezentarea materialului de urmărire penală nu este de natură să suplinească omisiunea organului de urmărire penală de a începe urmărirea penală şi pentru fapta anterior menţionată.
Cu toate acestea, Curtea a constatat că în speţă faptele imputate inculpatului J.R.F. drept infracţiunea prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) C. pen. nu sunt prevăzute de legea penală, motiv pentru care se impune achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen., apreciind că o soluţie de achitare este mai favorabilă inculpatului decât cea de încetare a procesului penal, conform art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. f) C. proc. pen.
În acest sens, din coroborarea declaraţiilor date de inculpat cu cele ale martorilor I.C., administrator al SC A.M. SRL şi B.I., administrator al SC H.L. SRL, rezultă că, în luna noiembrie 2002, intenţionând să desfăşoare activitate şi în domeniul producţiei de încălţăminte, I.C. a cumpărat de la J.R.F. utilajele menţionate în contractul de vânzare-cumpărare aflat la dosar urmărire penală; la aceeaşi dată, 20 noiembrie 2002, părţile au încheiat un proces-verbal de custodie, existând acordul de voinţă în sensul ca până la achitarea integrală a preţului, bunurile să rămână în custodia inculpatului; potrivit declaraţiei cumpărătorului, din totalul preţului, a achitat aprox. 3.600.000.000 lei.
Întrucât martorul I. a apreciat că nu va putea să susţină financiar activitatea pe care intenţiona să o demareze şi dat fiind că părţile contractului nu au ajuns la un acord în vederea rezilierii acestuia, inculpatul neacceptând să le redobândească în calitate de persoană fizică, la data de 14 februarie 2003, I.C. a vândut o parte din bunuri către SC H.L. SRL, administratorul acesteia (B.I.) învederând că a fost rugat de inculpat să facă achiziţia menţionată întrucât nu le putea cumpăra personal din lipsă de bani; utilajele se aflau (în custodie, după cum am arătat) în spaţiul de pe str. T.S., aparţinând SC H.L. SRL, în cadrul căruia inculpatul închiriase o hală, astfel încât, fiind achiziţionate de SC H.L. SRL, au rămas în locul menţionat.
Dat fiind că martorul B.I. nu dorea să rămână cu acele bunuri, în ipoteza în care inculpatul nu ar fi onorat înţelegerea, în aceeaşi zi a fost încheiat contractul prin care SC H.L. SRL a vândut utilajele respective către SC D. SRL, pentru achitarea preţului fiind emisă factura fiscală din 17 februarie 2003, în valoare totală de 2.245.115.109 lei, din care TVA 358.463.757 lei, pentru plata căreia a fost încheiat contractul de credit cu B. Sucursala Titulescu.
Cu privire la celelalte bunuri, I.C. le-a vândut la data de 18 aprilie 2003 către SC A.M. SRL, iar la data de 21 aprilie 2003, această din urmă societate le-a vândut către SC D. SRL, fiind emisă factura fiscală din 21 aprilie 2003, în valoare totală de 5.811.427.773 lei, din care TVA 927.875.022 lei, pentru achitare fiind contractat creditul de la E. Sucursala Braşov.
Preţul contractelor anterior indicate a fost achitat potrivit înţelegerii părţilor (persoane fizice - persoane juridice, respectiv, persoane juridice), neexistând niciun element probator care să susţină afirmaţia măririi artificiale a acestuia la iniţiativa inculpatului.
S-a reţinut că din niciuna din probele administrate în cauză nu a rezultat că scopul pentru care inculpatul ar fi participat la menţionatele tranzacţii ar fi fost exclusiv acela de a obţine rambursarea taxei pe valoare adăugată, după cum nu s-a dovedit nici faptul că la momentul încheierii contractului între J.R.F. şi I.C. cel dintâi nu ar fi urmărit decât ca bunurile vândute să ajungă în patrimoniul SC D. SRL.
Oricare dintre tranzacţiile succesive menţionate este permisă de lege, fiind rezultatul acordului de voinţă liber exprimat al părţilor contractante, având ca obiect bunuri aflate în circuitul civil.
Totodată, în conformitate cu art. 968 C. civ. în vigoare la acea dată, cauza, ca şi condiţie esenţială pentru validitatea contractelor, este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în cauza dedusă judecăţii.
Împrejurarea că în cererile de rambursare TVA, adresate de inculpat Administraţiei Financiare Braşov la datele de 26 martie 2003 şi 7 mai 2003, au fost incluse şi sumele reprezentând TVA aferent celor două facturi (care în total reprezintă 1.286.338.779 lei) nu poate să conducă decât cel mult la o prezumţie în sensul efectuării achiziţiilor cu scopul indicat anterior, insuficientă însă, în lipsa altor probe, pentru a fundamenta o hotărâre de condamnare a inculpatului.
Faptul că achiziţiile menţionate îndeplineau toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 345/2002, H.G. nr. 598/2002, O.M.F. nr. 1006/2002, O.M.F. nr. 728/2002 şi O.G. nr. 70/1997, a fost constatat de organele de control fiscal din cadrul D.G.F.P. Braşov - Direcţia Control Fiscal, care au întocmit Procesul-verbal din data de 10 iunie 2003, ocazie cu care s-a stabilit că din suma totală de 1.472.172.969.lei, reprezentând TVA solicitată la rambursare, 89.300.000 lei este TVA respinsă prin Procesul-verbal din 25 martie 2003, iar 1.382.872.969 lei constituie TVA de rambursat.
De altfel, prin expertiza contabilă efectuat în cauză s-au stabilit sumele pentru care SC D. SRL ar fi îndeplinit condiţiile legale pentru rambursarea de TVA, potrivit cererilor depuse la datele de 26 martie 2003 şi 7 mai 2003, fiind avute în vedere toate tranzacţiile comerciale efectuate în perioadele cuprinse de cele două cereri, precum şi sumele reportate din lunile anterioare.
Din raportul de expertiză rezultă că TVA-ul de recuperat de către SC D. SRL este compus din sumele de 358.463.757 lei (TVA aferent lunii februarie 2003), 53.325.618 lei (TVA aferent lunii martie 2003) şi 971.083.594 lei (TVA aferent lunii aprilie 2003). Totalizându-le rezultă suma de 1.382.872.969 lei, stabilită ca fiind de rambursat prin Procesul-verbal din 10 iunie 2003.
A reţinut că, în mod greşit prima instanţă a reţinut că tranzacţiile realizate de SC D. SRL cu SC H.L. SRL, respectiv, cu SC A.M. SRL nu au avut loc în realitate, declaraţiile coroborate ale martorilor anterior indicaţi demonstrând contrariul.
Totodată, în mod eronat a fost apreciat ca intrând în conţinutul infracţiunii de înşelăciune în forma tentativei şi vânzarea-cumpărarea realizată la data de 25 noiembrie 2002 între SC R.V. SRL şi SC D. SRL, în condiţiile în care în actul de sesizare au fost avute în vedere exclusiv cele două facturi emise de SC H.L. SRL şi SC A.M. SRL.
Sub aspectul laturii civile a constatat că în mod temeinic prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale astfel cum sunt prevăzute de art. 998 - 999 vechiul C. civ., inculpatul fiind obligat la plata către stat a sumelor stabilite drept prejudiciu produs prin infracţiunea de evaziune fiscală, respectiv, 5.348.736.364 lei, taxă pe valoare adăugată, şi 7.037.811.005 lei, impozit pe profit.
Deşi inculpatul a comis această infracţiune în calitate de administrator al SC D.P. SRL, evaziunea fiscală producându-se prin înregistrarea în evidenţele contabile ale acestei societăţi a facturii nr. X1 din 25 martie 2002, care nu corespunde realităţii, faţă de împrejurarea că SC D.P. SRL a fost radiată din Registrul Comerţului, în mod corect s-a apreciat că nu mai poate fi reţinută răspunderea solidară între inculpat şi SC D.P. SRL.
A constatat însă că, prin constituirea de parte civilă realizată de Statul Român, prin reprezentanţii săi, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov, s-au solicitat, pe lângă obligaţiile fiscale acordate de prima instanţă şi dobânzi şi penalităţi calculate până la data plăţii efective, aspect asupra căruia instanţa de fond a omis să se pronunţe.
În acest context, Curtea l-a obligat pe inculpat să plătească părţii civile Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov, în plus de suma stabilită de prima instanţă şi majorări de întârziere şi penalităţi, calculate potrivit O.G. nr. 92/2003, până la data plăţii efective. Având în vedere natura fiscală a prejudiciului cauzat de inculpat prin infracţiunea de evaziune fiscală, obligaţiile accesorii, rezultate din neachitarea la scadenţă, rezultă din dispoziţiile art. 108 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, în prezent art. 120 din acelaşi act normativ.
Instanţa de apel a constatat că prin Ordonanţa procurorului din data de 27 iunie 2003, în baza art. 163 - 167 C. proc. pen., s-a dispus "înfiinţarea sechestrului asigurător şi poprirea în fondurile Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov a sumelor de bani solicitate cu titlu de rambursare TVA sau cu orice alt titlu de către următoarele societăţi comerciale SC D. SRL, SC C.E. SRL şi SC D.P. SRL", măsura asigurătorie fiind motivată prin aceea că, inculpatul fiind cercetat pentru infracţiunea de spălare de bani, se impune "în scopul aflării adevărului şi preîntâmpinării scurgerii unor sume de bani de la bugetul statului, în interesul soluţionării totale şi exhaustive a cauzelor penale privind societăţile administrate de învinuitul J.R.F.".
Deşi măsura asigurătorie a fost menţinută de către instanţa de fond, Curtea a reţinut că raportat la dispoziţiile art. 163 şi art. 167 C. proc. pen., poprirea reprezintă o măsură asigurătorie, fiind una din formele speciale ale sechestrului penal şi, în acelaşi timp, o procedură larg folosită pentru urmărirea sumelor de bani.
Prin urmare, pentru a fi incidentă poprirea, trebuie stabilit că inculpatul J.R.F. are calitatea de creditor al unei alte persoane, fizice sau juridice, astfel încât, prin instituirea acestei măsuri asigurătorii, debitorii inculpatului să fie împiedicaţi să îi restituie sumele de bani, iar în ipoteza angajării răspunderii civile delictuale a inculpatului, creditorul acestuia să fie îndestulat din sumele astfel poprite.
Din prevederile legale menţionate rezultă că sechestrul asigurător în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune nu poate fi dispus asupra unui bun care nu aparţine nici inculpatului şi nici persoanei responsabile civilmente, adică uneia dintre persoanele care pot fi trase la răspundere civilă.
Or, în speţă, se constată că au fost poprite sumele solicitate Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov (terţ poprit) de către SC D. SRL, SC C.E. SRL şi SC D.P. SRL (debitori popriţi), creditorul popritor fiind Statul Român.
Împrejurarea că inculpatul J.R.F. a fost administratorul celor trei societăţi comerciale consemnate în ordonanţa procurorului nu înseamnă că, dacă organele fiscale ar fi constatat că se impune restituirea unor sume de bani cu orice titlu către respectivele societăţi, acestea ar fi revenit inculpatului şi, prin urmare, ar fi putut fi poprite. Nici chiar faptul că J.R.F. era asociat, alături de soţia sa, la primele două societăţi (SC D. SRL, SC C.E. SRL) nu poate să conducă la această concluzie, cunoscut fiind că patrimoniul persoanei juridice este distinct şi nu se confundă cu patrimoniul persoanei fizice.
Cu toate că inculpatul a produs o pagubă bugetului de stat, prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, poprirea nu putea fi instituită decât dacă se stabilea că J.R.F. are calitatea de creditor al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov. Or, prin ordonanţa menţionată, procurorul nu a avut în vedere această situaţie.
De asemenea, a reţinut instanţa de prim control judiciar că niciuna dintre societăţile comerciale nu are în cauză calitatea de parte responsabilă civilmente. Dimpotrivă, pentru SC D. SRL acuzarea a apreciat că a fost păgubită prin comiterea de către inculpat a infracţiunii prev. de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., chiar rechizitoriul apreciind că se impune confiscarea sumei de 38,6 miliarde de lei, "în cazul în care SC D. SRL nu se constituie parte civilă", iar SC C.E. SRL şi SC D.P. SRL nu au avut vreo calitate în prezenta cauză.
Instanţa de apel mai reţine şi faptul că ordonanţa de instituire a măsurii asigurătorii nu menţionează nicio valoare probabilă a pagubei produse de inculpat, deşi art. 163 alin. (2) C. proc. pen. impune condiţia instituirii măsurilor asigurătorii în această limită.
Reţinând şi împrejurarea că prin rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului pentru comiterea infracţiunii de spălare de bani, prev. de art. 23 din Legea nr. 656/2002, invocată în cuprinsul Ordonanţei din data de 27 iunie 2003, a apreciat că menţinerea în continuare a sechestrului asigurător prin poprire nu este justificată, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 167 C. proc. pen.
Soluţia instanţei de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, de inculpatul J.R.F. şi de părţile civile Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti prin D.G.F.P. Braşov şi SC D. SRL, criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, invocând în drept, cazurile de casare prev. de art. 3859 pct. 2, 14, 16, 17, 172 şi 18 C. proc. pen.
Reprezentantul Ministerului Public, în dezvoltarea motivelor scrise de recurs astfel cum au fost formulate oral, întemeiat pe cazurile de casare prev. de art. 3859 pct. 14, 16, 17, 172 şi 18 C. proc. pen., a criticat, în esenţă, ambele hotărâri sub aspectul greşitei încadrări juridice date faptei de tentativă la infracţiunea de înşelăciune (fapta din 12 aprilie 2002) şi celei de tentativă la infracţiunea de înşelăciune, în formă continuată (faptele din 26 martie 2003 şi 7 mai 2003), apreciind că datorită succesiunii legilor în timp care au incriminat distinct rambursarea ilegală de TVA, mai favorabilă era Legea nr. 241/2005, care în art. 8 stabileşte limite de pedeapsă mai mici şi are incriminată tentativa; greşitei individualizări judiciare a pedepsei aplicate inculpatului J.R.F. atât sub aspectul cuantumului, cât şi a modalităţii de executare pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., în forma tentativei (fapta din 12 aprilie 2002) având în vedere modalitatea comiterii faptei şi valoarea prejudiciului cauzat bugetului statului; greşita achitare a inculpatului pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, întrucât probele administrate dovedesc că toate cele 17 facturi fiscale folosite de inculpat, atestă tranzacţii ce a nu au avut loc în realitate, iar prin operaţiunile efectuate de inculpat în calitate de administrator la celor două societăţi comerciale a acţionat în scop contrar intereselor societăţilor, fie în folos propriu, fie al altor societăţi în care era interesat direct sau indirect; omisiunea instanţei de apel de a dispune măsura de siguranţă a confiscării speciale în temeiul dispoziţiilor art. 118 lit. e) C. pen. asupra sumei de 38,6 miliarde ROL dobândită urmare comiterii infracţiunii prev. de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 şi greşita aplicare a legii privind ridicarea măsurii asigurătorii dispusă prin ordonanţa procurorului la data de 27 iunie 2003 în condiţiile în care măsura vizează sumele de bani solicitate de inculpat cu titlu de rambursare TVA şi pentru care s-a reţinut vinovăţia inculpatului de către instanţa de judecată.
Inculpatul J.R.F., întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 2 şi 18 C. proc. pen., a susţinut în esenţă că instanţa nu a fost legal sesizată întrucât pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în forma tentativei, prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, nu s-a început urmărirea penală, prin urmare, se impunea trimiterea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.
În susţinerea cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., a solicitat achitarea inculpatului J.R.F. pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată întrucât faptele nu există, cu referire la infracţiunea de înşelăciune şi folosirea creditului societăţii într-un scop contrar intereselor acesteia. În ceea ce priveşte infracţiunea de tentativă la înşelăciune, a solicitat achitarea şi pentru lipsa elementelor constitutive ale acestei infracţiuni.
Partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti prin D.G.F.P. Braşov în dezvoltarea motivelor scrise de recurs, circumscrise cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., a criticat decizia, în esenţă, sub aspectul greşitei ridicări a măsurii asigurătorii dispusă prin Ordonanţa procurorului la data de 27 iunie 2003 în condiţiile în care aceasta vizează sumele de bani solicitate de inculpat cu titlu de rambursare TVA şi pentru care s-a reţinut vinovăţia inculpatului de către instanţa de judecată. Totodată, a solicitat înscrierea în cazierul fiscal a faptei inculpatului, conform dispoziţiilor art. 6 din O.G. nr. 75/2001.
Partea civilă SC D. SRL nu a depus motive scrise de recurs.
Înalta Curte, verificând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs invocate - în cadrul cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 2, 14, 16, 17, 172 şi 18 C. proc. pen. - cât şi din oficiu - potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. - apreciază decizia instanţei de apel ca fiind nelegală şi netemeinică şi recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi inculpatul J.R.F. ca fondate, iar recursurile părţilor civile Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti prin D.G.F.P. Braşov şi SC D. SRL, ca nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse.
I. Prima critică adusă deciziei de către parchet, care vizează greşita încadrare juridică dată faptelor în infracţiunile de înşelăciune, în forma tentativei, care se circumscrie cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., este fondată.
Astfel, se constată că inculpatul J.R.F. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., constând în aceea că la data de 12 aprilie 2002 a solicitat Administraţiei Financiare Braşov suma de 5.426.184.548 lei, cu titlu de rambursare TVA, pentru care s-au folosit documente justificative scriptice, ce evidenţiau tranzacţii comerciale nereale efectuate în perioada noiembrie 2001 - martie 2002 între SC D. SRL şi SC D.P. SRL, preţurile consemnate în facturile fiscale fiind nejustificate în raport de valoarea reală a bunurilor.
Instanţa de prim control judiciar, întemeiat pe probatoriul administrat în cauză, a apreciat că doar două dintre facturile fiscale, respectiv, nr. X11 din 14 februarie 2002, în valoare de 315.032.540 lei, şi din 28 martie 2002, în valoare de 466.730.335 lei, utilizate de inculpat pentru a justifica cererea de restituire de TVA, nu reflectă tranzacţiile comerciale efectuate între SC D. SRL şi SC D.P. SRL, astfel că, raportat la valoarea prejudiciului şi plafonul impus de art. 146 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare în infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., pentru care a pronunţat şi o soluţie de condamnare a inculpatului.
Totodată, a apreciat că prima instanţă în mod corect a schimbat încadrarea juridică a faptei în tentativă la infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2) C. pen., în formă continuată, reţinând că cele două acte materiale ale inculpatul J.R.F., constând în aceea că la datele de 26 martie 2003 şi 7 mai 2003, în calitate de administrator al SC D. SRL, a solicitat Administraţiei Financiare Braşov suma de 1.286.338.779 lei cu titlu de rambursare TVA, pentru care a folosit documente justificative scriptice ce evidenţiau realizarea unor tranzacţii comerciale între SC D. SRL - SC H.L. SRL şi SC D. SRL - SC A.M. SRL, au fost efectuate în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
Înalta Curte constată că, în mod eronat instanţa de apel a apreciat că încadrarea juridică corectă a faptelor descrise anterior şi reţinute în sarcina inculpatului J.R.F. este cea de înşelăciune, în forma tentativei, în condiţiile în care după data la care au fost săvârşite faptele ce caracterizează infracţiunile de înşelăciune din prezenta cauză, 12 aprilie 2002 şi respectiv, datele de 26 martie 2003 şi 7 mai 2003, dar mai înainte de judecarea definitivă a cauzei au fost adoptate mai multe legi speciale, respectiv, Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoare adăugată, care în art. 36 a incriminat determinarea cu rea-credinţă de către persoane impozabile a sumei taxei pe valoare adăugată de rambursat şi obţinere nelegală în acest fel a unor sume de bani de la organele fiscale, lege care însă nu incrimina forma tentativei şi prin urmare nu poate fi mai favorabilă inculpatului şi Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care a incriminat distinct în art. 8 alin. (1) infracţiunea de rambursare ilegală de TVA, privind stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări datorate bugetului general consolidat.
Astfel, în formularea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este incriminată o formă specială a infracţiunii de înşelăciune, care nu îi face inculpatului o situaţie mai grea sub aspectul sferei acţiunilor care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii, din moment ce în conţinutul ei sunt incluse şi situaţiile reţinute în sarcina inculpatului privind stabilirea cu rea-credinţă a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor ce îi reveneau, în calitate de contribuabil, în scopul rambursării ilegale de TVA. Or, aceasta presupune tocmai o prezentare eronată a realităţii în scopul de a obţine un folos material injust, respectiv, sume de bani de la bugetul general consolidat mai mari decât cele la care ar fi fost îndreptăţit contribuabilul.
Şi sub aspectul tratamentului juridic aplicabil, prin compararea limitelor de pedeapsă, legea nouă este neîndoielnic mai favorabilă inculpatului, astfel, în redactarea art. 215 alin. (1), (2) C. pen., limitele de pedeapsă erau de la 5 la 10 ani şi interzicerea exerciţiului unor drepturi, iar în cuprinsul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, limitele de pedeapsă sunt de la 3 la 10 ani închisoare şi interzicerea exerciţiului unor drepturi.
Faţă de toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., Înalta Curte urmează a dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracţiunea prev. de art. de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen. (pct. 2 din dispozitivul deciziei) în infracţiunea prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. (fapta din 12 aprilie 2002) şi din infracţiunea de tentativă la înşelăciune în formă continuată prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (pct. 4 din dispozitivul deciziei) în infracţiunea prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen. (două acte materiale, faptele din 26 martie 2003 şi 7 mai 2003).
Criticile parchetului ce vizează greşita achitare a inculpatului J.R.F. sub aspectul comiterii infracţiunii de rambursare ilegală de TVA pentru faptele din datele de 26 martie 2003 şi 7 mai 2003 sunt nefondate, în cauză nefiind incident cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 16 C. proc. pen.
Reţinând că încadrarea juridică corectă a faptei este cea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen., pentru argumentele ce preced, Înalta Curte apreciază, în baza probatoriului administrat, că faptele imputate inculpatului J.R.F. prin actul de sesizare nu intră în sfera ilicitului penal, scopul urmărit de inculpat prin încheierea tranzacţiilor comerciale între SC D. SRL - SC H.L. SRL şi SC D. SRL - SC A.M. SRL fiind de a redobândi bunurile în patrimoniul SC D. SRL şi de a obţine rambursarea taxei pe valoare adăugată, în mod legal.
Sub aspectul laturii obiective se impune să fie îndeplinite două cerinţe esenţiale, şi anume, contribuabilul să aibă dreptul sau obligaţia de a stabili impozitele, taxele sau contribuţia la bugetul statului şi să obţină fără drept o sumă de bani sau o compensare a datoriilor sale cu sumele despre care susţine că i se cuvin a fi restituite sau rambursate.
În ceea ce priveşte rambursarea TVA, documentele justificative depuse de contribuabil trebuie să reflecte tranzacţii reale derulate între societăţii comerciale care există şi desfăşoară activităţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor civile şi comerciale ce guvernează validitatea contractelor şi relaţiile comerciale dintre comercianţi.
Fără a aduce atingere principiului libertăţii părţilor la încheierea contractelor, Înalta Curte reţine însă că analizarea oportunităţii încheierii unui contract şi a legalităţii tranzacţiei, indiferent de faptul că intervine între persoane juridice private ori între persoane fizice şi persoane juridice private, poate fi realizată de către organele judiciare atunci când se constată existenţa cauze ilicite ca element de valabilitate al contractului.
Raportat la aceste consideraţii de ordin teoretic, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de apel, că din ansamblul probator administrat în cauză nu rezultă că tranzacţiile succesive efectuate de inculpatul J. cu martorii I.C., administrator al SC A.M. SRL şi B.I., administrator al SC H.L. SRL, cu acordul liber exprimat al ambelor părţi, au fost efectuate în scopul rambursării ilegale de TVA.
Astfel, din declaraţiile martorului I.C. rezultă împrejurările în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de utilaje industriale de la inculpatul J., determinat de intenţia martorului de a-şi extinde activitatea şi în domeniul producţiei de încălţăminte, avansul plătit pentru bunurile achiziţionate (aprox. 3.600.000.000 lei) şi faptul că toate aceste bunuri au fost lăsate în custodie inculpatului, potrivit menţiunilor din Procesul-verbal încheiat la 20 noiembrie 2002. Ulterior, datorită lipsei resurselor financiare necesare derulării afacerii, martorul a vândut o parte dintre bunuri lui B.I. căruia i-a specificat situaţia lor în sensul că urmau să reintre în patrimoniul SC D. SRL după ce inculpatul J. va avea banii necesari, sens în care martorul B.I. a şi întocmit contractul de vânzare-cumpărare între SC H.L. şi SC D. SRL, fiind emisă factura fiscală din 17 februarie 2003 în valoare de 2.245.115.109 lei (din care TVA 358.463.757 lei). Pentru plata facturii s-a încheiat contractul de credit cu Sucursala Titulescu.
Toate aceste aspecte sunt confirmate şi de martorul B.I., care a arătat că a cunoscut situaţia juridică a bunurilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare şi a fost de acord cu realizarea vânzării lor în condiţiile arătate.
Referitor la factura fiscală din 21 aprilie 2004, în valoare de 5.811.427.773 lei (TVA în sumă de 927.875.022 lei), pentru care s-a obţinut contractul de credit de la SC E. Sucursala Braşov, se constată că a fost emisă pentru achiziţionarea de către SC D. SRL de la SC A.M. SRL a restului de bunuri cumpărate de martorul I. la data de 20 noiembrie 2002 de la inculpat, condiţiile vânzării şi situaţia bunurilor fiind cunoscute de ambele părţi.
Faptul că tranzacţiile efectuate au fost reale şi au fost respectate normele privind achiziţiile acestor bunuri şi stabilită corect valoarea lor de piaţă, sunt susţinute atât de declaraţiile martorilor cât şi verificările efectuate de către organul fiscal în virtutea obligaţiilor ce îi revin potrivit dispoziţiilor art. 90 C. proc. fisc.
Astfel, D.G.F.P. Braşov - Direcţia Control Fiscal a stabilit că deşi inculpatul J. a solicitat la rambursare suma totală de 1.472.172.969 lei, în urma verificărilor efectuate de către organul fiscal a fost considerată ca fiind corectă suma de 1.382.872.969 lei, sumă reţinută şi în concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză pentru cererile depuse de inculpat la datele de 26 martie 2003 şi 7 mai 2003.
Afirmaţia parchetului că Activitatea tranzacţiilor comerciale dintre cele trei societăţi comerciale este dovedită şi de împrejurarea că în realitate aceste bunuri au rămas în acelaşi loc, respectiv, în spaţiul de pe str. T.S. aparţinând SC H.L. SRL, nu este susţinută de probele administrate.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul J.R.F. avea închiriată o hală în spaţiul aparţinând societăţii H.L. SRL, conform Contractului de locaţie din 15 iulie 2002, prin urmare, o mutare a acestor bunuri nu ar fi fost justificată şi nici ar fi fost relevantă sub aspectul realităţii tranzacţiei având în vedere împrejurările achiziţionării acestor bunuri de către martorul B.I., administratorul H.L. SRL, şi scopul urmărit de inculpat de a redobândi aceste bunuri în patrimoniul SC D. SRL.
Or, toate aceste împrejurări confirmă împrejurarea că tranzacţiile comerciale au avut loc în realitate între societăţile comerciale SC D. SRL - SC H.L. SRL şi SC D. SRL - SC A.M. SRL, au fost tranzacţii comerciale permise lege, ce au avut ca obiect bunuri aflate în circuitul civil, a căror valoare de tranzacţionare a fost stabilită prin acordul părţilor, prin urmare, nu s-au situat în sfera ilicitului penal, în scopul rambursării ilegale de TVA, ci reintegrării bunurilor în patrimoniul societăţii.
Totodată, se constată că în mod corect a fost înlăturată din conţinutul infracţiunii operaţiunea de vânzare-cumpărare din data de 25 noiembrie 2002 între SC R.V. SRL şi SC D. SRL, având în vedere că faptele descrise în actul de sesizare şi care au făcut obiectul acuzării aduse inculpatului J. au vizat suma de 1.286.338.779 lei reprezentând rambursare ilegală de TVA, sumă ce rezultă doar din cumulul aritmetic al taxei pe valoare adăugată aferent celor două facturi fiscale,respectiv cea din 17 februarie 2013 şi cea din 21 aprilie 2003.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte, urmare schimbării încadrării juridice date faptei, va dispune achitarea inculpatului J.R.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen., întemeiat pe dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
Neîntemeiată este şi critica parchetului privind greşita înlăturare de către instanţa de apel din conţinutul infracţiunii prev. de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen., a celorlalte tranzacţii comerciale dintre SC D. SRL şi SC D.P. SRL.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă, contrar celor susţinute de parchet, că tranzacţiile efectuate de inculpatul J.R.F. în perioada noiembrie 2001 - martie 2002 sunt reale, preţul de achiziţie şi de vânzare a unor bunuri mobile şi imobile fiind corelat cu cel de piaţă, scopul urmărit de inculpat nefiind rambursarea ilegală de TVA, ci dezvoltarea relaţiilor comerciale în limitele impuse de obiectul de activitate al celor două societăţi comerciale.
Realitatea tranzacţiilor, susţinută în mod constant de către inculpat, este confirmată de concluziile celor trei rapoarte de expertiză efectuate în cursul judecăţii în apel care, pe de o parte, au identificat bunurile menţionate în cele 17 facturi emise de inculpat în perioada de referinţă iar, pe de altă parte, au stabilit, prin metoda comparaţiei prin bonitate, valoarea de piaţă a bunurilor tranzacţionate de inculpatul J. care este apropiată de cea menţionată în facturile emise.
Astfel, referitor la terenul în suprafaţă de 4.124,67 mp, în valoare totală de 5.500.000 lei, achiziţionat de SC D. SRL de la SC D.P. SRL pentru care s-a emis factura nr. X2 din 3 decembrie 2001, expertul a stabilit o valoare de piaţă de 5.376.564180 lei, apropiată de cea la care s-a efectuat tranzacţia, după cum şi valoarea bunurilor mobile pentru care s-au emis facturile nr. X5 din 10 ianuarie 2002, nr. X6 - X10 din 14 februarie 2002, au fost evaluate la preţuri comparabile cu cele de piaţă, unele chiar mai mari, fără a avea relevanţă că s-a schimbat denumirea produsului sub care au fost tranzacţionat iniţial dacă prin acesta nu s-a schimbat natura ori folosinţa bunului şi nici nu s-a urmărit lezarea intereselor vreuneia dintre părţi.
Împrejurarea că inculpatul nu a urmărit obţinerea ilegală de TVA este dovedită chiar de demersurile efectuate de acesta anterior şi ulterior momentului obţinerii bunurilor, astfel în calitate de reprezentant al SC D. SRL a solicitat societăţii P.R. SRL întocmirea unui raport de evaluare a bunurilor mobile (mijloace fixe) pentru a avea o referinţă a valorii lor pe piaţă, preţ ce a fost orientativ în realizarea ofertei de vânzare şi de achiziţionare a acestor bunuri, iar cu privire terenul achiziţionat a obţinut certificatul de urbanism pentru o construcţie din lemn cu utilitate de magazie pentru unelte (Certificatul din 22 februarie 2002), fapt ce dovedeşte intenţia sa de a construi un hotel, astfel cum a susţinut constant în apărarea sa.
În ceea ce priveşte Contractul de know-how din 28 decembrie 2001, pentru care s-a emis factura fiscală X3 din 21 martie 2002, se constată că aspectele invocate de parchet privind Activitatea tranzacţiei şi lipsa titlului de proprietate pentru operaţiune know-how, nu sunt susţinute de materialul probator administrat în cauză.
Pornind de la definiţia know-how-ului astfel cum este redată în cuprinsul art. 1 lit. d) din O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic la francizei şi, ulterior, în art. 7 alin. (1) pct. 15 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi obiectul contractului de know-how - transmiterea cunoştinţelor tehnice de către furnizor şi plata preţului de către beneficiar -, Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, apreciază că pentru transmiterea unui know-how ce provine din experienţă şi care reprezintă ceea ce un producător nu poate şti din simpla examinare a produsului şi simpla cunoaştere a progresului tehnicii, nu este necesară deţinerea unui drept de proprietate industrială, care se regăseşte aşa cum a susţinut organul într-un "titlu de proprietate". Totodată, Ordinul M.F. nr. 2388/2995 de aprobare a Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii patrimoniului nu poate fi interpretat decât în conformitate cu dispoziţiile legale care reglementează contractul de know-how ce reprezintă sediul materiei şi la care nu poate adăuga prin aceste norme de aplicare, astfel că, neexistând o obligaţie legală de existenţă a unui titlu de proprietate pentru deţinerea know-how-ului, nu se poate aprecia că au fost nesocotite dispoziţiile legale la încheierea contractului, chiar în condiţiile în care organul de control fiscal a apreciat în sens contrar într-un act de constatare, aspectele menţionate de acesta fiind supuse cenzurii de către instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei.
Reţinând că au fost respectate normele ce guvernează încheierea contractului de know-how, Înalta Curte apreciază că tranzacţia comercială dintre SC D.P. SRL şi SC D. SRL s-a realizat în mod efectiv, contractul a fost înregistrat în evidenţele contabile ale SC D. SRL potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară nr. 562367/2011. Totodată, probele administrate dovedesc faptul că societatea D.P. a desfăşurat, în sistem lohn, activitate în domeniul producţiei încălţămintei, relevanţă în acest sens prezintă împrejurarea că la momentul încheierii contractului de know-how, cedentul a transferat toţi specialiştii şi personalul cu experienţă în domeniul încălţămintei către beneficiar, astfel cum rezultă din lista angajaţilor transferaţi, Convenţia nr. 3319/2002, pe care cedentul o avea cu Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea şi Pregătirea Profesională Braşov, din care rezultă cheltuielile efectuate de SC D.P. SRL cu pregătirea profesională a salariaţilor şi, nu în ultimul rând, utilajele pe care le-a deţinut şi pe care le-a vândut în perioada 10 ianuarie 2002 - 14 februarie 2002 către SC D. SRL (utilaje industriale pentru cusut încălţăminte, utilaje automate pentru aplicarea accesoriilor, bandă magnetică pentru transport încălţăminte etc.).
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată că singurele tranzacţii simulate au vizat achiziţionarea de către SC D. SRL de la SC D.P. SRL a două electrostivuitoare pentru care s-a emis factura nr. X11 din 12 aprilie 2002 în valoare de 3.902.631.935 lei (TVA aferent 623.109.285 lei) şi de către SC D.P. SRL de la SC P.T. SRL a cantităţii de 6.093,34 mp piele de şarpe pentru care s-a emis factura din 28 martie 2002 în valoare de 2.923.205.784 lei (TVA aferent 466.730.335 lei), mărfuri care în realitate nu au făcut obiectul unei tranzacţii, dar a căror valoare a fost menţionată corect prin raportare la preţul pieţei, astfel cum s-a reţinut în concluziile rapoartelor de expertiză.
Contrar susţinerilor inculpatului J.R.F. că aceste tranzacţii au fost reale, Înalta Curte constată că din probele administrate rezultă cu certitudine că cele două electrostivuitoare, care se regăsesc în mărfurile inventariate ale SC D.P. SRL, au fost aduse în ţară la data de 27 aprilie 2002, achiziţionate de societatea inculpatului la 4 aprilie 2002, or, potrivit documentelor justificative, au fost tranzacţionate la data de 14 februarie 2002, deci la o dată anterioară intrării lor pe teritoriul ţării (conform declaraţiei vamale).
Şi în ceea ce priveşte achiziţia cantităţii de 6.093,34 mp piele de şarpe, Înalta Curte constată, în baza probatoriului administrat, caracterul simulat al tranzacţiei şi, pe cale de consecinţă, apreciază că prin emiterea facturii fiscale din 28 martie 2002 de către SC D.P. SRL către SC D. SRL, al căror administrator era inculpatul şi, ulterior, depunerea acestei facturi ca document justificativ la Administraţia Financiară Braşov, acesta a urmărit obţinerea ilegală a taxei pe valoare adăugată.
Faptul că, în realitate, SC D.P. SRL nu a achiziţionat niciodată piele de şarpe este dovedit de declaraţiile martorului I.S., administratorul SC P.T. SRL, care a arătat că nu îl cunoaşte pe H.A. şi nu a comercializat acest produs, iar factura prezentată de organele judiciare ce atestă efectuarea unei tranzacţii între societatea sa şi SC D.P. SRL nu este reală, aceasta fiind emisă în luna iulie 2011, lui M.A. Totodată, niciunul dintre martorii propuşi chiar de către inculpat în apărare, angajaţi ai firmei sale, nu au susţinut afirmaţiile acestuia că societatea ar fi achiziţionat piele de şarpe. Astfel, martorii D.P.E., P.V., P.B.I. au arătat că nu au folosit şi descărcat pieile de şarpe, doar martorele Z.A. şi T.I. au văzut factura de achiziţie a unui asemenea produs fără a vedea efectiv marfa în condiţiile în care martora Z. se ocupa de recepţia mărfurilor.
În susţinerea Activităţii tranzacţiei sunt şi verificările efectuate în evidenţele Direcţiei Generale a Vămilor din care a rezultat că în perioada 1 ianuarie 2001 - 13 noiembrie 2002 a fost importat acest produs în cantităţi ce nu depăşeau 3 kg şi de către alte firme, or, importul unei cantităţi însemnate de piele de şarpe ca cel menţionat de inculpat în factura fiscală din 28 martie 2002 ar fi fost înregistrat în evidenţele organului vamal cu plata taxelor vamale aferente, ar fi impus existenţa unui aviz de expediţie, de recepţie a mărfii etc.
Nu este lipsită de relevanţă nici împrejurarea că din cele 52 de eşantioane ale materialelor ridicate de la SC D. şi folosite de societate în procesul de producţie, un singur eşantion era cu modelul imitaţie piele de şarpe, însă imprimeul era realizat pe piele de vită, potrivit verificărilor efectuate de SC T. S.A., unitate specializată în industria pielăriei, prin urmare, dacă în procesul de producţie ar fi fost folosită ca materie primă pielea de şarpe, aceasta trebuia să se regăsească în aceste eşantioane.
Pentru considerentele expuse nu poate fi primită nici critica inculpatului care a susţinut că aprecierea instanţei de apel privind Activitatea tranzacţiei cu piele de şarpe s-a datorat unei confuzii determinate de faptul că nu a fost identificat produsul, în condiţiile în care inculpatul a fost cel indus în eroare la achiziţionarea produsului, având certitudinea că este piele de şarpe şi nu imitaţie, aşa cum s-a stabilit în urma analizării eşantionului ridicat de organele judiciare.
Se mai reţine că, înlăturarea concluziilor expertizei contabile de către cele două instanţe ca nefiind relevante sub aspectul realităţii operaţiunii comerciale între cele două societăţi comerciale administrate de către inculpatul J.R.F., este întemeiată şi justificată, astfel că şi instanţa de recurs apreciază că înregistrarea facturii fiscale în contabilitatea SC D. SRL nu face decât să confirme împrejurarea că inculpatul a urmărit obţinerea ilegală de TVA, fără însă a confirma şi efectuarea tranzacţiei în realitate.
Pentru toate acest considerente, Înalta Curte reţine că în cauză s-a dovedit dincolo de orice îndoială că inculpatul J.R.F. a emis cele două facturi fiscale prin care atesta, în mod nereal, dobândirea a două electrostivuitoare şi a cantităţii de 513,37 mp piele de şarpe, pe care, ulterior, le-a depus ca documente justificative la Administraţia Financiară Braşov în susţinerea cererii de restituire TVA din data de 12 aprilie 2002 şi fapta sa întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen., în forma tentativei, pentru argumentele menţionate la analizarea criticii privind schimbarea încadrării juridice.
Constatând existenţa faptei, a elementelor care conturează elementul material al laturii obiective şi vinovăţia inculpatului J.R.F., în modalitatea cerută de lege, în comiterea infracţiunii de evaziune fiscală privind rambursarea ilegală de TVA, Înalta Curte apreciază îndeplinite condiţiile tragerii la răspundere penală a inculpatului şi urmează să dispună condamnarea acestuia.
La individualizarea judiciară a pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului, Înalta Curte raportat la criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite (tentativă la infracţiunea de evaziune fiscală sub forma rambursării ilegale de TVA), circumstanţele reale în care a fost săvârşită fapta (emiterea a două facturi fiscale ce atestau tranzacţii comerciale nereale între societăţile pe care le administra şi folosirea acestor documente justificative în susţinerea cererii de rambursare ilegală de TVA), consecinţele negative ce puteau fi produse asupra bugetului consolidat al statului, dar şi la persoana inculpatului (care nu este cunoscut cu antecedente penale, este integrat în societate obţinând venituri din activităţi comerciale proprii şi asigură surse de venit pentru alte persoane - angajaţi la firmele sale, are familie, copii minori în întreţinere, s-a prezentat în faţa organelor judiciare de fiecare dată şi a avut o conduită procesuală corectă), constată că, deşi nu se justifică reţinerea în favoarea inculpatului de circumstanţe atenuante, împrejurările pozitive ce caracterizează persoana acestuia urmează a fi valorificate la stabilirea cuantumului pedepsei ce va fi orientat spre minimul special prevăzut de lege, redus la jumătate datorită modalităţii de comitere a faptei - cea a tentativei -, precum şi la stabilirea modalităţii de executare a sancţiunii penale.
Prin urmare, aplicarea unei pedepse de 2 ani închisoare inculpatului J.R.F. este îndestulătoare pentru realizarea scopului preventiv educativ al pedepsei, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 52 C. pen.
Referitor la modalitatea de executare, se reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 52 C. pen., ca măsură de constrângere pedeapsa, pe lângă scopul represiv, trebuie să reflecte dezaprobarea legală şi judiciară, atât cu privire la faptele penale, cât şi în ceea ce priveşte comportamentul inculpatului.
Prin urmare, sub aspectul cuantumului, dar şi a modului de executare a acesteia, pedeapsa trebuie individualizată astfel încât să îl convingă pe inculpat de necesitatea respectării legii penale şi să-l determine pe viitor să nu mai comită fapte penale.
La stabilirea modalităţii de executare trebuie avute în vedere atât persoana inculpatului, natura şi împrejurările comiterii faptei, gradul de pericol social al faptei - care este unul ridicat, perioada de timp care a trecut de la data comiterii faptei (peste 10 ani), conduita inculpatului în toată această perioadă, astfel că, în opinia Înaltei Curţi, în raport de aceste criterii, realizarea scopului preventiv-educativ al pedepsei poate fi realizat şi fără executarea efectivă a pedepsei, dând posibilitatea inculpatului de a-şi schimba atitudinea în raport de valorile sociale ocrotite de norma penală.
Faţă de aceste considerente, va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condiţiile art. 82 C. pen. şi va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83, 84 C. pen., în condiţiile art. 359 C. proc. pen. privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.
Înalta Curte apreciază că, în mod justificat instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 13 C. pen. cu privire la pedeapsa accesorie, legea anterioară fiind mai favorabilă inculpatului, în raport de data intrării în vigoare a Legii nr. 278/2006, dispoziţii pe care le va menţine.
Faţă de soluţia adoptată în cauză şi argumentele expuse, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate criticile parchetului privind greşita individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului J.R.F. atât sub aspectul cuantumului, cât şi a modalităţii de executare a pedepsei.
În cauză nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte apreciind criticile parchetului privind eroarea gravă de fapt a instanţei de apel care interpretând eronat probatoriul administrat a dispus achitarea inculpatului sub aspectul comiterii infracţiunii prev. de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma publicată în M.O. nr. 33/29.01.1998), ca neîntemeiate.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că în perioada noiembrie - decembrie 2003 inculpatul a creditat SC D. SRL cu suma totală de 38.389.826.160 lei, pentru plata furnizorilor printre care şi SC D.P. SRL, SC A.M. SRL şi SC H.L. SRL, din care i-au fost restituiţi la finele perioadei 1.201.917.598 lei.
Contrar celor susţinute de parchet, Înalta Curte constată că aceste operaţiuni comerciale efectuate între SC D.P. SRL - SC D. SRL, SC D. SRL - SC A.M. SRL şi SC D. SRL - SC H.L. SRL au fost reale, nu sunt interzise de legea ce guvernează încheierea contractelor civile/comerciale, chiar în situaţia în care sunt implicate firme ale aceluiaşi asociat, iar valoarea bunurilor mobile şi imobile tranzacţionate a fost apropiată de valoarea lor pe piaţă, pentru argumentele expuse pe larg, anterior, la analizarea criticilor privind caracterul fictiv al tranzacţiilor.
Ceea ce legiuitorul a incriminat însă în conţinutul art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în vigoare la acea dată (în prezent art. 272) este abuzul administratorului unei societăţi comerciale asupra bunurilor sau creditelor obţinute de societate, prin acte de folosire a acestor bunuri sau credite într-un scop contrar intereselor societăţii sau în folosul său ori pentru a favoriza o altă societate.
În considerarea aspectelor de ordin teoretic menţionate, în cauză, se constată că inculpatul J.R.F. nu a urmărit decât acordarea unui credit societăţii D. SRL pentru a efectua plăţile către furnizori, şi nu lezarea intereselor societăţii, pentru că, pe de o parte, aşa cum s-a stabilit de către expertul contabil, valoarea bunurilor tranzacţionate de acesta în calitate de administrator a SC D.P. SRL şi SC D. SRL, nu a fost inferioară valorii de piaţă iar, pe de altă parte, creditele obţinute de SC D. SRL de la B. Sucursala Titulescu şi E. Sucursala Braşov au fost folosite pentru achitarea bunurilor achiziţionate de la SC A.M. SRL şi SC H.L. SRL, în condiţiile menţionate, fiind garantate de inculpat cu bunuri imobile proprii şi deţinute în coproprietate cu soţia, precum şi cu bunuri imobile ale părinţilor. Prin urmare, interesul inculpatului nu putea fi justificat decât de realizarea unor activităţi profitabile societăţii pe care o administra pentru a reuşi restituirea creditului, şi nu de a leza interesele acesteia şi pierde bunurile asupra cărora a instituit o ipotecă de rangul I. În cauză, nu s-a dovedit nici împrejurarea că inculpatul prin activităţile sale de creditare a societăţii SC D. SRL, activităţile comerciale sau prin transferurile de bani în contul acestei societăţi de la SC R.V. SRL, ar fi lezat interesele acestei din urmă societăţi sau pe cele ale societăţii SC D.P. SRL, întrucât, anterior cesionării celor două societăţii (la data de 22 aprilie 2002 SC D. şi la data de 18 decembrie 2002 SC R.V. SRL de către inculpat şi R.V.A.) acestea nu se aflau în stare de reorganizare judiciare sau insolvenţă, prin urmare, probele administrate nu conturează nici sub acest aspect intenţia inculpatului J. de a folosi bunuri sau creditele acestor societăţi într-un scop contrar intereselor lor.
Deşi instanţa de prim control judiciar, analizând îndeplinirea condiţiilor legale pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, dată fiind infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului (art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990), în raport de dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. c) din legea specială, a constatat lipsa sesizării adunării asociaţilor - condiţie esenţială pentru a se dispune urmărirea administratorilor pentru daunele pricinuite societăţii -, în mod justificat a apreciat că adoptarea unei soluţii de achitare este mai favorabilă inculpatului decât de încetare a procesului penal întemeiat pe lipsa sesizării. Totodată, dând eficienţă dreptului procesual conferit inculpatului de a solicita continuarea procesului penal în vederea dovedirii nevinovăţiei, în mod corect a procedat la judecarea cauzei pe fond, deşi pentru fapta dedusă judecăţii s-a împlinit termenul de prescripţie al răspunderii penale, prev. de art. 22 lit. d) rap. la art. 124 C. pen.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat, în mod întemeiat, în baza probatoriului administrat, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., sub aspectul laturii subiective - intenţia inculpatului.
Neîntemeiată este şi critica parchetului circumscrisă cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., greşita aplicare a legii, în sensul neaplicării măsurii de siguranţă a confiscării speciale şi ridicării măsurii asigurătorii asupra bunurilor inculpatului.
Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 118 lit. e) C. pen., sunt supuse confiscării speciale bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală dacă nu sunt restituite părţii vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.
În acest sens, se reţine că deşi SC D. SRL nu s-a constituit parte civilă în cauză pentru recuperarea sumei urmare pretinsei folosiri cu rea-credinţă a creditelor societăţii de către inculpatul J.R.F., potrivit probatoriului administrat şi a concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, rezultă că inculpatul avea de recuperat de la SC D. SRL creanţe provenite din împrumuturile legale acordate societăţii pentru plata furnizorilor, or, în aceste condiţii nu sunt incidente dispoziţiile art. 118 lit. e) C. pen., astfel cum susţine parchetul.
Referitor la criticile parchetului privind ridicarea sechestrului asigurător instituit prin Ordonanţa procurorului din data 27 iunie 2003 şi poprirea în fondurile D.G.F.P. Braşov a sumelor de bani solicitate cu titlu de rambursare TVA sau cu orice titlu de către SC D. SRL, SC C.E. SRL şi SC D.P. SRL, Înalta Curte îşi însuşeşte în totalitate argumentele instanţei de prim control judiciar în legătură cu instituirea popririi de către organul judiciar, pe care le apreciază ca fiind pertinente şi întemeiate pe dispoziţiile legale.
Totodată, constată că în cauză s-a dispus faţă de inculpatul J.R.F. o soluţie de netrimitere în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, iar două dintre societăţile comerciale asupra cărora a fost instituit sechestrul asigurător nu au nicio calitate procesuală în cauză, prin urmare, nefiind incidente dispoziţiile art. 167 - 167 C. proc. pen., nu se impunea menţinerea sechestrului asigurător.
II. În ceea ce priveşte criticile inculpatului J.R.F. circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 2 şi 18 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
În cauză nu este incident cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen., nelegala sesizare a instanţei, în sensul că s-ar fi dispus trimiterea în judecată a inculpatului J.R.F. pentru fapte pentru care nu s-a început urmărirea penală în cauză, cu referire la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., în forma tentativei.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că la data de 7 octombrie 2002 s-a început urmărirea penală faţă de inculpat pentru comiterea mai multor infracţiuni printre care şi tentativă la infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., iar la data de 30 mai 2003, în temeiul dispoziţiilor art. 203 rap. la art. 238 C. proc. pen., s-a dispus extinderea urmăririi penale faţă de inculpatul J.R.F. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălare de bani. După finalizarea urmăririi penale prin rechizitoriu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii şi trimiterea în judecată a inculpatului J.R.F. şi sub aspectul infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în forma tentativei, fără a se schimba încadrarea juridică dată faptei.
Având în vedere că deşi în cauză nu s-a dispus de către organul de urmărire penală începerea urmăririi penale faţă de inculpatul J. şi sub aspectul infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, această împrejurare nu atrage nulitatea actului, astfel cum susţine inculpatul, ci ar fi putut constitui o nulitate relativă ce trebuia invocată, în raport de dispoziţiile art. 197 alin. (4) C. proc. pen., fie în cursul efectuării actului când partea a fost prezentă, fie la primul termen de judecată cu procedura completă în ipoteza în care partea a lipsit de la efectuarea actului.
Or, în cauză, această încălcare a dispoziţiilor legale nu a fost invocată în termenul stabilit şi nici nu se poate aprecia că a produs o vătămare intereselor inculpatului în condiţiile în care a fost audiat cu privire la această faptă, fiindu-i respectate garanţiile procesuale privind dreptul la apărare, iar cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, deşi i s-a reţinut şi această infracţiune, nu a formulat cereri sau probe noi în apărare sub acest aspect.
În consecinţă, criticile recurentului inculpat sub acest aspect sunt neîntemeiate.
Criticile recurentului inculpat privind eroarea gravă de fapt a instanţei care a dispus, în lipsa unui probatoriu, condamnarea sa pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, în forma tentativei (cu referire la cele două facturi fiscale în baza cărora a solicita rambursarea TVA) şi cele referitoare la temeiului juridic greşit în baza căruia s-a dispus achitarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, sunt întemeiate, în parte pentru considerentele ce au fost deja expuse la analizarea criticilor parchetului privind greşita încadrare juridică a faptelor.
În acest context, faţă de soluţia dispusă în cauză de către instanţa de recurs, urmare a schimbării încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen., recursul inculpatului este fondat şi urmează a fi admis în limitele în care a fost reformată decizia instanţei de apel.
Fără a mai relua argumentele care au justificat soluţia de condamnare a inculpatului J.R.F. pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen., se constată că toate criticile recurentului privind lipsa unui probatoriu care să contureze existenţa faptei sau lipsa elementelor constitutive sunt neîntemeiate.
În plus, instanţa de recurs nu poate primi susţinerile apărării, în sensul că neidentificarea produsului ar fi condus în mod eronat la reţinerea Activităţii tranzacţiei în condiţiile în care, pe de o parte, cantitatea de piele de şarpe menţionată în factura fiscală emisă de SC D. SRL nu a intrat pe teritoriul statului român potrivit verificărilor la Direcţia Generală a Vămilor, nu a fost identificat niciun produs care să fie confecţionat din piele de şarpe, această materie primă nu a fost folosită de angajaţii societăţii inculpatului şi niciunul dintre martorii audiaţi, nici cel care avea în atribuţii recepţia mărfii, nu a confirmat primirea unei asemenea produs, singurele menţiuni fiind cele scriptice, dar care, contrar celor susţinute de către inculpat, nu sunt relevante sub aspectul realităţii tranzacţiei.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la temeiul juridic în baza căruia s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea prev. de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate, pentru aceleaşi argumente dezvoltate pe larg la analizarea criticilor parchetului.
III. Recursurile declarate de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, de SC D. SRL, întemeiate pe cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., privind greşita aplicare a legii, în sensul ridicării sechestrului asigurător instituit prin Ordonanţa procurorului la data de 27 iunie 2003, sunt nefondate. Deşi, SC D. SRL nu a depus motive scrise de recurs şi nu s-a prezentat în faţa instanţei, fiind legal citată, se constată că nu a formulat nici apel în cauză, astfel că recursul părţii civile va fi analizat prin raportare la dispoziţia instanţei de apel de ridicare a sechestrului asigurător instituit prin Ordonanţa procurorului la data de 27 iunie 2003.
Pentru aceleaşi argumente analizate în cadrul criticilor parchetului, Înalta Curte apreciază că, în mod justificat instanţa de prim control judiciar a dispus ridicarea sechestrului asigurător, întrucât instituirea popririi se face numai asupra unui bun aparţinând inculpatului sau părţii responsabile civilmente, situaţie care nu se regăseşte în cauză, iar două dintre societăţile comerciale menţionate în ordonanţa procurorului nu au nicio calitate procesuală.
Referitor la cea de-a doua critică a părţii civile Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, Înalta Curte constată că aceasta a fost formulată pentru prima dată în calea de atac a recursului, şi pe cale de consecinţă, nu va analizată de către instanţă.
Pentru toate aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de Parchetul de lângă Curtea de Apel Braşov şi inculpatul J.R.F. împotriva Deciziei penale nr. 23/A din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, va casa, în parte, decizia atacată numai sub aspectul încadrării juridice a faptelor şi va dispune condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. şi achitarea aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen. (2 acte materiale), întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, astfel cum s-a reţinut în considerentele prezentei hotărâri, şi în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de părţile civile Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti prin D.G.F.P. Braşov şi de SC D. SRL împotriva aceleiaşi decizii.
Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Având în vedere că recurentele părţi civile sunt cele care se află în culpă procesuală, Înalta Curte, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., le va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat J.R.F. până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de inculpatul J.R.F. împotriva Deciziei penale nr. 23/A din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează, în parte, decizia penală atacată, numai sub aspectul încadrării juridice a faptelor şi, rejudecând în aceste limite:
În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de tentativă la înşelăciune prev. de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen. (pct. 2 din dispozitivul deciziei) în infracţiunea prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. (fapta din 12 aprilie 2002).
În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen., condamnă pe inculpatul J.R.F. la 2 ani închisoare.
În baza art. 81 C. pen., dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit conform art. 82 C. pen.
În baza art. 359 C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83, 84 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate.
În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de tentativă la înşelăciune în formă continuată prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (pct. 4 din dispozitivul deciziei) în infracţiunea prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen. (două acte materiale, fapte din datele de 26 martie 2003 şi 7 mai 2003).
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul J.R.F. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de părţile civile Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti prin D.G.F.P. Braşov şi de SC D. SRL împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurentele părţi civile la plata sumei de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat J.R.F. până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 18 decembrie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 3911/2012. Penal. Omorul deosebit de grav... | ICCJ. Decizia nr. 4169/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
