ICCJ. Decizia nr. 4222/2012. Penal
| Comentarii |
|
Prin încheierea de ședință din 29 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală si pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 3002rap. la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a fost constatată legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată fată de inculpatul V.l.P., în prezent aflat în Penitenciarul Mărgineni, și dispusă menținerea acesteia.
Deliberând asupra măsurii arestării preventive luată față de inculpatul V.l.P., Curtea a constatat că, prin rechizitoriul nr. 234/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V.l.P., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de viol calificat în formă continuată și corupție sexuală în formă calificată, fapte prevăzute de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (3) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) și art. 202 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Astfel, s-a reținut că în cursul urmăririi penale, prin încheierea nr. 9 din data de 13 martie 2012, Tribunalul Prahova a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 13 martie 2012, până la data de 10 aprilie 2012, apreciindu-se că inculpatul se află în situația prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen. întrucât fapta pentru care este cercetat este sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, existând probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Curtea a constatat că temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive nu s-au diminuat. Astfel s-a apreciat că indiciile conform cărora inculpatul a comis infracțiunea pentru care este trimis în judecată subzistă. Acestea rezultă din declarațiile victimei în faza de urmărire penală și la instanța de fond, din raportul de expertiză medico legală, dar și din declarațiile date de cele două doamne psiholog. Coroborând aceste din urmă declarații cu cele ale victimei dată în fața instanței de apel s-a constatat că nu se poate aprecia că indiciile din care rezultă că inculpatul ar putea fi autorul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată s-ar fi diminuat sau sunt inexistente.
Instanța de control judiciar a apreciat că, cercetarea inculpatului în atare de libertate nu se impune în acest moment procesual, întrucât există posibilitatea ca acesta să influențeze martorii pe care i-a propus a fi audiați în apărarea sa, dar și pe victima minoră, care așa cum a precizat ultimul psiholog audiat în această perioadă "are un comportament dual și poate manifesta atașament, milă chiar față de persoana ce l-ar fi abuzat".
Totodată, relativ la perioada pe care inculpatul pe care inculpatul a petrecut-o în stare de arest preventiv, Curtea a apreciat că nu este excesivă, aceasta fiind datorată administrării până în prezent a probelor necesare aflării adevărului în această cauză.
Astfel, fața de considerentele mai sus arătate, Curtea a constatat în conformitate cu dispozițiile art. 3002C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen. că măsura arestării preventive a inculpatului V.l.P. este legală și temeinică și se impune a fi menținută în continuare.
împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul V.l.P., fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 14 decembrie 2012, sub numărul 2772/105/2012.
La termenul fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 3856C. proc. pen., înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Astfel, înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 3002C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160b alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest.
Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului V.l.P. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de infracțiunilor de viol calificat în formă continuată și corupție sexuală în formă calificată, fapte prevăzute de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) și art. 202 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea ca, în perioada ianuarie-martie 2012, în repetate rânduri, în baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.l.P. l-a forțat pe minorul D.A. în vârsta de 5 ani și 11 luni, să se uite împreună cu el la filme pornografice, timp în care îl constrângea să întrețină raport sexual anal și oral cu el.
Cu referire la cauza, înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei.
De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
în aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O. (Letellier c Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o "tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea Justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței).
înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.
Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii precum și în prevederile art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Având în vedere probatoriul administrat și soluția pronunțată de tribunal, înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menținerea acestei măsuri de către instanța de apel este pe deplin justificată în raport cu dispozițiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Pentru aceste considerente, înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și circumstanțele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică.
Față de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a respins ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1120/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3916/2012. Penal → |
|---|
