ICCJ. Decizia nr. 486/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 486/2012
Dosar nr. 8824/1/2011
Şedinţa publică din 20 februarie 2012
Asupra cererii de contestaţie în anulare de faţă;
În baza actelor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 713 din 26 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 9476/1/2009 a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petentul G.B.P. împotriva rezoluţiei nr. 469/P/2009 din 15 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, care a fost menţinută.
Pentru a pronunţa această hotărâre,instanţa a reţinut următoarele:
Prin plângerea adresată înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie petentul G.B.P. a solicitat desfiinţarea rezoluţiei nr. 469/P/2009 din 15 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Prin rezoluţia menţionată s-a dispus neînceperea urmăririi penale , în temeiul art. 10 lit. a) şi f) C. proc. pen., cu privire la magistraţii judecători B.L. şi C.C. de la Curtea de Apel Timişoara şi procurorii F.E. şi B.V. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, S.N.I. şi S.G. - notari publici - sub aspectul complicităţii la infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 26 rap. la art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), C.D. sub aspectul infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)
În fapt s-a reţinut că petentul G.B.P. a solicitat efectuarea de cercetări penale faţă de notarii publici S.N.I. şi S.G., precum şi cu privire la C.D., susţinând că acesta din urmă l-a indus în eroare cu ocazia încheierii unui contract prin care a cumpărat o casă cu teren în localitatea Sacu, judeţul Caras Severin.
A mai susţinut că numitul C.D. în calitate de vânzător i-a ascuns că nu are intabulat dreptul de proprietate asupra casei şi asupra terenului în suprafaţă de 3800 m.p., susţinând că în situaţia în care ar fi cunoscut realitatea nu ar mai fi încheiat contractul.
Cauza a făcut obiectul cercetărilor efectuate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, iar prin rezoluţia nr. 118/P din 30 iunie 2009, intimata procuror F.E. a dispus neînceperea urmăririi penale, întrucât cu ocazia încheierii contractului i-au fost aduse la cunoştinţă petentului că imobilele nu sunt înscrise în Cartea Funciară şi pentru aceasta este necesară întocmirea situaţiei tehnice, împrejurare cu care a fost de acord.
Procurorul a mai reţinut că în extrasul de carte funciară eliberat la data de 26 iunie 2008, de Biroul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Caransebeş se menţionează că numitul G.B.P. este proprietar prin cumpărare pe cot de 1/1 a terenului în suprafaţă de 3800 m.p.
Plângerea petentului formulată conform art. 275-278 C. proc. pen. a fost respinsă prin rezoluţia nr. 741/ll-2/2008 de către intimatul B.V., procuror general al parchetului ce pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Împotriva soluţiei procurorului, petentul G.B.P. a formulat plângere conform dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., care a fost respinsă de Curtea de Apel Timişoara, prin sentinţa penală nr. 221 din 25 septembrie 2008, iar recursul a fost respins ca tardiv prin decizia nr. 256 din 27 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
S-a mai reţinut că o altă plângere cu conţinut asemănător a fost respinsă ca nefondată de Curtea de apel Timişoara prin sentinţa penală nr. 250/PI din 3 noiembrie 2008, definitivă prin decizia penală nr. 1070 din 24 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la magistraţii judecători şi procurori - intimaţii B.L. şi C.C. de la Curtea de Apel Timişoara şi procurorii F.E. şi B.V. s-a constat că aceştia au acţionat în acord cu legea şi probele cauzei, iar soluţiile lor au fost confirmate prin căile de atac prevăzute de lege.
Plângerea împotriva soluţiei procurorului prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale a fost respinsă în condiţiile art. 275-278 C. proc. pen. prin rezoluţia nr. 9947/4925/ll/2 din 23 octombrie 2009.
Înalta Curte a constatat că motivele invocate de petentului G.B.P. în plângerea sa sunt nefondate, întrucât din nicio probă a dosarului nu rezultă încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor specifice funcţiei de procuror ori judecător. Soluţiile dispuse de procuror ca şi hotărârile judecătoreşti se atacă prin căile prevăzute de lege, de care, de altfel, petentul a şi uzat.
Totodată, Înalta Curte a apreciat că petentul nu aduce nicio probă în motivarea punctului său de vedere, ci face consideraţii generale asupra actului de justiţie folosind termeni total neadecvaţi şi insulte la adresa magistraţilor care au dispus soluţiile ce l-au nemulţumit.
În considerentele hotărârii s-a mai arătat că procurorul şi judecătorul se supun numai legii şi probelor cauzei, sunt independenţi în luarea hotărârilor iar nemulţumirile petenţilor nu pot constitui temei de atragere a răspunderii penale a magistraţilor.
La data de 4 noiembrie 2011 petentul G.B.P. a formulat cerere de contestaţie în anulare împotriva sentinţei penale nr. 713 din 26 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 9476/1/2009.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 8824/1/2011.
În conţinutul cererii de contestaţie în anulare petentul a invocat mai multe articole din Constituţia Românie şi anume:
- art. 51 în temeiul căruia a solicitat respectarea dreptului său la petiţie, susţinând că potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite în condiţiile legii.
- art. 52 care prevede că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei;
- alin. (3) al art. 52 conform căruia, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu re-a credinţă sau gravă neglijenţă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, constată că este inadmisibilă contestaţia în anulare, formulată de contestatorul G.B.P. pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.
Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestaţiei în anulare constituie o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui şi oricând de înlăturarea a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.
Potrivit dispoziţiilor art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) - c) C. proc. pen. este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunţa asupra cererii de contestaţie, instanţa este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii.
În această etapă procesuală instanţa este obligată să examineze dacă cererea introdusă priveşte o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestaţia este unul din cele limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în cazurile strict şi limitativ prevăzute de la lit. a) - e), fiind o cale de atac extraordinară - de retractare - pusă la îndemâna părţilor care au fost judecate de către instanţa de recurs în lipsă, cu procedura incompletă sau care au fost în imposibilitate de a se prezenta la instanţa de recurs, legiuitorul stabilind şi termenele în care titularii acesteia o pot formula.
Se constată că în cererea sa, contestatorul nu a invocat niciun motiv care să poată fi supus analizei acestei instanţe pentru a se constata dacă se încadrează ori nu în dispoziţiile prevăzute de art. 386 lit. a) - e) C. proc. pen., iar pe de altă parte, nu a invocat vreun înscris sau alte dovezi în sprijinul acestei contestaţii în anuare.
Reţinerea vreunui motiv de contestaţie în anulare este însă condiţionat, de existenţa, la dosar, a unor dovezi în sprijinul celor susţinute de partea care a formulat contestaţia în anulare.
Or, petentul în cererea sa nu a relevat vreo împrejurare care s-ar putea încadra în vreun caz de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 C. proc. pen., acesta invocând articole cuprinse în Constituţia României, fără să precizeze în mod concret în ce măsură acestea au legătură cu soluţionarea cauzei.
În atare condiţii, Înalta Curte constată că, în speţă contestatorul nu a precizat în concret în ce constau motivele care au stat la baza formulării acestei căi extraordinare de atac spre a putea fi astfel analizate în vederea aprecierii dacă acestea pot ori nu fi circumscrise vreunuia din cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 386 C. proc. pen., urmează a constata că cererea de contestaţie în anulare este inadmisibilă.
Aşadar, întrucât nu au fost precizate motivele pe care se sprijină contestaţia în anulare, formulată de contestatorul G.B.P. împotriva sentinţei penale nr. 713 din 26 aprilie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 9476/1/2009, Înalta Curte, în temeiul art. 391 C. proc. pen. o va respinge ca inadmisibilă.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisilă, cererea de contestaţie în anulare formulată de contestatorul G.B.P., împotriva sentinţei penale nr. 713 din 26 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 9476/1/2009.
Obligă contestatorul la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 485/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 541/2012. Penal → |
|---|
