ICCJ. Decizia nr. 506/2012. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 506/2012
Dosar nr. 12004/2/2010
Şedinţa publică din 21 februarie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 396 din 20 septembrie 2011, în baza art. 460 C. proc. pen. a respins ca nefondată contestaţia la executare formulată de contestatoarea B.D.F., împotriva sentinţei penale nr. 136 din 17 mai 2008 a aceleiaşi instanţe, pronunţată în Dosarul nr. 3757/2/2007.
Pentru a pronunţa sentinţa, instanţa a reţinut următoarele:
Din conţinutul cererii introdusă la 05 decembrie 2010 şi al precizărilor ulterioare aduse de contestatoare, la datele de 15 februarie 2011, 07 iunie 2011, 06 septembrie 2011 şi 20 septembrie 2011, cu referire la sentinţa penală nr. 136 din 27 mai 2008, B.D.F. a susţinut că sa pus în executare o hotărâre care nu era definitivă pentru că la 17 noiembrie 2010, data definitivării ei şi a caracterului, deci, executoriu, la această dată fiind îndreptată pe calea unei încheieri, data naşterii ei, ea nefiind însă citată, există o nelămurire cu privire la dispozitiv şi pentru că la 19 noiembrie 2010 i s-a acordat calitatea procesuală de „inculpată" deşi era deja condamnată, iar pe latură civilă a fost obligată să achite diferite sume de bani dar nu s-a indicat ce reprezintă acestea şi nici cum au fost calculate.
Aceeaşi contestatoare a mai susţinut că a început executarea pedepsei fără ca decizia pronunţată în recurs să fi fost motivată.
După analiza temeiurilor legale în care contestaţia la executare şi-ar găsi fundamentarea, instanţa, având în vedere dezvoltările menţionate de contestatoare, a constatat că s-a făcut referire la cazurile prevăzute de art. 461 lit. a) şi c) C. proc. pen.
Privind cazul prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. a), s-a reţinut că prin sentinţa penală nr. 136 din 27 mai 2008, în baza art. 257 C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), B.D.F. a fost condamnată la 3 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 71 şi a art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 861 şi a art. 862 C. pen., a fost suspendată executarea pedepsei sub supraveghere, pe durata termenului de încercare de 8 ani.
În baza art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare s-a dispus ca inculpata, de la acea dată, să se supună măsurilor de supraveghere.
În baza art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 şi a Legii nr. 59/2007, pct. 1, s-a dispus restituirea către martorii denunţători D.D., M.P. şi M.M., a contravalorii bunurilor date celei în cauză şi obligarea ei la plata următoarelor sume: 1) către denunţătorii M. 1200 RON, 480 RON, 1800 RON, în total 3480 RON, şi 2) către denunţătorul D.D., 2000 RON.
Prin decizia penală nr. 4090 din 17 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-au admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi inculpată, iar în rejudecare, în baza art. 257 C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 precum şi a art. 257 C. pen. raportat la aceleaşi texte din legea specială, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), B.D.F. a fost condamnată la câte 3 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a, lit. b) şi c) C. pen..
Rezultanta de executat 3 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară.
S-a menţinut modalitatea de executare a pedepsei, pe durata termenului de încercare de 5 ani.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei. La 19 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin încheierea pronunţată în Dosarul nr. 3757/2/2007 a dispus îndreptarea unei erori materiale, caracterul definitiv al acesteia fiind stabilit şi prin decizia penală nr. 1804 din 03 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, deci, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că respectiva încheiere nu era atacabilă cu recurs decât odată cu fondul.
În ce priveşte cazul de contestaţie la executare prevăzut de lit. c) a art. 461 C. proc. pen., împrejurarea că B.D.F., în cuprinsul şi dispozitivul aceleaşi încheieri era numită inculpată, ea, în Dosarul nr. 3757/2/2007, avea această calitate procesuală.
Totodată, nici susţinerea că nu s-ar înţelege ce sume de bani sau calculul acestora nu ar fî lămurite pentru executare, nu a avut fundamentare, indicarea sumelor de bani fiind concretă, iar temeiul de drept al obligaţiei este art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 şi reprezintă consecinţa juridică a cauzei speciale de nepedepsire reglementată de art. 61 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, dispoziţia de mai sus neînsemnând soluţionarea laturii civile, infracţiunea prevăzută de art. 157 C. pen., nefiind prin natura sa, patrimonială, ci infracţiune de serviciu sau în legătură cu serviciul.
De asemenea, susţinerile contestatoarei, relative la nevinovăţia sa, nu se încadrează în nici un caz de contestaţie la executare dintre cele prevăzute de art. 461 C. proc. pen.
Împotriva sentinţei, contestatoarea condamnată, în termenul legal, a declarat recurs, cale de atac motivată pe nelegalitate şi netemeinicie, în opinia sa acestea rezultând, din necesitatea acordării dreptului ei de a xerocopia acte din Dosarul nr. 3575/2007, respectiv expertiza şi contraexpertiza vocii, a încheierilor de şedinţă din dosarele care au privit cauza sa, pentru a demonstra în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că i s-a filmat ilegal locuinţa şi hotărârea definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie i-a fost comunicată şi motivată după 10 luni, toate acestea cauzându-i continuării unei activităţi lucrative ca avocat şi consilier juridic.
Recursul nu este fondat.
Este de amintit că potrivit dispoziţiilor art. 38514 alin. (1) C. proc. pen., se verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului cauzei, precum şi a oricăror înscrisuri noi prezentate la instanţa de recurs.
De asemenea, potrivit art. 3856 alin. (3) din acelaşi cod, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 3859, în afara temeiurilor invocate şi cererilor recurentului, instanţa examinează cauza sub toate aspectele.
Contestatoarea nu a indicat nici un caz de casare dintre cele prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. Nu a depus în motivarea nemulţumirilor sale, nici un alt act, iar având în vedere calitatea persoanei sale de la data pronunţării sentinţei de condamnare, procuror, competenţa de judecată în fond a aparţinut curţii de apel (art. 281 pct. (1) lit. b) C. proc. pen.) şi ca atare, vor fi analizate din oficiu, apărările expuse de avocatul desemnat.
Cu privire la menţiunile depuse în scris de recurentă, acestea vizând situaţii administrative legate de dorinţa de a aduce în faţa C.E.D.O. cauza sa, instanţa de recurs nu are temei legal să se pronunţe asupra acestora, B.D.F. fiind îndreptăţită să întreprindă orice solicitare cu finalitatea urmărită.
Referitor cazurilor de contestaţie la executare asupra cărora instanţa competentă s-a pronunţat, sentinţa este judicios şi legal motivată, astfel răspunzându-se susţinerilor contestatoarei cu privire la punerea în executare a sentinţei de condamnare rămasă definitivă prin decizia penală nr. 4090/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, îndreptării erorii materiale vizând data naşterii sale aceasta neînsemnând că s-a executat o hotărâre împotriva altei persoane decât ea şi cu referire la sumele acordate denunţătorilor, acestea fiind individualizate şi stabilite în baza legii speciale, nu există vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau o împiedicare la executare.
De asemenea, pe calea contestaţiei la executare, nu se poate modifica ceea ce s-a dispus cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea ce se execută, deci, invocarea, de către contestatoare, a nevinovăţiei sale, nu poate face obiect de judecată în această cale, neîncadrându-se în nici unul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 461 C. proc. pen.
Ca atare, recursul contestatoarei nefiind fondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.
Potrivit dispoziţiilor art. 192, cu referire la art. 189 alin. (1) acelaşi cod, recurenta contestatoare va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea B.D.F., împotriva sentinţei penale nr. 396 din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurenta contestatoarea la plata sumei de 450 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 150 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 21 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 507/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 505/2012. Penal. Infracţiuni la regimul vamal... → |
|---|
