ICCJ. Decizia nr. 641/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 641/2012
Dosar nr.4858/116/2010*/a4
Şedinţa publică din 2 martie 2012
Asuprea recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 27 februarie 2012 pronunţată în dosarul nr. 4858/116/2010* (152/2012), Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, investită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a dispus, menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului S.M.L., arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 26 octombrie 2010, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 4424/116/2010.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că temeiurile ce au stat la baza luării acestei măsuri subzistă şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Astfel, din probele administrate în cauză atât în faza de urmărire penală cât şi în cea de cercetare judecătorească la instanţa de fond, rezultă indicii temeinice de natură a crea presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit fapta pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen.
Curtea de Apel a constatat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. apreciate astfel şi la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Pentru infracţiunea presupus a fi comisă de către acesta legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de patru ani şi având în vedere gravitatea deosebită a acesteia, modalitatea şi împrejurările concrete de comitere, natura şi importanţa valorii sociale lezate, urmarea produsă, se apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
De asemenea, a constatat că măsura arestării preventive este justificată şi prin prisma dispoziţiilor art. 136 C. proc. pen., fiind necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal, raportat la considerentele mai sus expuse şi la stadiul procesual.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul S.M.L., solicitând punerea sa în stare de libertate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 38514 C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a inculpatului S.M.L. se menţin fiind îndeplinită una din condiţiile alternative prevăzute de art. 160b alin. (3) C. proc. pen.
Sub aspectul dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 68 C. proc. pen., Înalta Curte constată că probatoriul administrat pană în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiunile pentru care a fost arestat şi ulterior trimis în judecată.
Referitor la dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că şi acestea sunt întrunite, în sensul că infracţiunile de săvârşirea cărora este acuzat recurentul inculpat (omor calificat, încăierare, loviri sau alte violenţe, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, violare de domiciliu, distrugere, ameninţare) sunt sancţionate cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudenţa C.E.D.O. în special cu referire la unele cauze împotriva Franţei s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatului în stare de libertate pentru infracţiuni de o asemenea gravitate, existând riscul săvârşirii unor noi astfel de fapte.
Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil faţă de particularităţile cauzei şi de diligentele sporite cu care au acţionat organele judiciare, în prezent cauza aliindu-se în faţa instanţei de apel.
C.E.D.O. stipulează în art. 5 paragraful 1 lit. c) necesitatea existenţei unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracţiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate şi caracterul său nearbitrar.
În hotărârea Murray vs. Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea şi temeinicia unei bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilităţii sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiţia ca ea să fie bazată pe fapte sau informaţii care ar stabili o latură obiectivă între suspect şi infracţiunea presupusă. în consecinţă, nicio privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiţie, o simplă asociere de idei sau de prejudecăţi (etnice, religioase sau de altă natură) indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracţiuni.
Prin hotărârea Calejja vs. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naştere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare.
În speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
La acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menţionat prin sentinţa penală nr. 175 din 22 decembrie 2011, de condamnare impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventive reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 paragraf 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente şi suficiente a o justifica.
Pertinenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de instanţă în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpatului fiind necesară şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanţiile procesuale de care aceasta se bucură conform legislaţiei în vigoare.
În consecinţă în baza dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen., raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va constata legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului şi va menţine starea de arest preventiv a acestuia.
Pe cale de consecinţă constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale şi că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul S.M.L. împotriva încheierii din 27 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 4858/116/2010* (152/2012).
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.M.L. împotriva încheierii din 27 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 4858/116/2010* (152/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 642/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 636/2012. Penal → |
|---|
