ICCJ. Decizia nr. 617/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.617/2012
Dosar nr. 7674/3/11/1
Şedinţa publică din 27 februarie 2012
Asupra recursului de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penala nr. 908 din 28 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, printre altele, în baza art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea 78/2000, a condamnat pe inculpatul S.I., la o pedeapsa de 8 ani închisoare.
A făcut aplicarea art. 71 -64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.
În temeiul disp. art. 65 C. pen. a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul disp. art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din pedeapsa aplicata inculpatului arestul preventiv de la 12 octombrie 2011 la zi.
În baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel, printre alţii, inculpatul S.I., apel ce formează obiectul dosarului nr. 70740/3/2011 (131/2012) al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
La termenul din data de 10 februarie 2012, fixat pentru judecarea apelului, instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpatului în temeiul art. 300 combinat cu art. 160 alin. (3) C. proc. pen., pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Împotriva acestei încheieri, inculpatul S.I. a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. şi dispoziţia Curţii de Apel Bucureşti dată în încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui ca a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptelor, respectiv că în perioada iulie - august 2011, inculpatul S.I., comisar şef în cadrul Comisariatului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Braşov i-a pretins martorei denunţătoare K.L.C., suma de 300.000 RON, din care a primit 10.000 euro, prin intermediar, pentru a autoriza funcţionarea pieţei de gross Stupini - Mercur, administrată de SC F.T.P.A.M. SRL Braşov, cât şi faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pe care inculpatul a săvârşit-o, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei presupuşi ca autori ai faptelor respective.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160 alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara, formulată de către inculpat prin apărătorul ales, se constată următoarele:
Conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsură când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, caz în care se revocă arestarea preventivă şi se dispune punerea de îndată în libertate. Având în vedere susţinerile anterioare, Înalta Curte apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale [art. 143 şi art. 148 lit. f), art. 1491 C. proc. pen.], neintervenind elemente de natură a justifica susţinerea că punerea în libertate a inculpatului nu prezintă pericol pentru ordinea publică, iar luarea acestei măsuri atât de severe se impune şi pentru buna desfăşurare a procesului penal în raport de natura şi gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul este cercetat. Caracterizările favorabile inculpatului respectiv că are studii superioare, şi împrejurarea că inculpatul şi-a dat demisia din funcţia de comisar şef din cadrul Oficiului pentru Protecţia Consumatorului Braşov şi că a achitat suma de bani ce a constituit prejudiciul cauzat numitei K.L.C., nu sunt motive suficiente pentru a dispune lăsarea în libertate a inculpatului.
Pericolul concret pentru ordinea publică este reprezentat şi de calitatea inculpatului de comisar şef serviciu din cadrul Oficiului pentru Protecţia Consumatorului Braşov care avea atribuţii, potrivit statutului său, privind respectarea legii şi identificarea faptelor care încalcă dispoziţiile prevăzute de lege prin funcţia deţinută ce implica exerciţiul autorităţii de stat.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puţin severă.
Înalta Curte, conform art. 38515 alin. (1) pct. l lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul S.I. împotriva încheierii din 10 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 70740/3/2011 (131/2012).
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.I. împotriva încheierii din 10 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 70740/3/2011 (131/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 februarie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 618/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 532/2012. Penal → |
|---|
