ICCJ. Decizia nr. 680/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 680/2012

Dosar nr. 3868/85/2010

Şedinţa publică din 12 martie 2012

Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, constată că, prin Sentinţa penală nr. 56 din 9 martie 2011, Tribunalul Sibiu, secţia penală a respins excepţiile invocate în cauză şi, în baza art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, l-a condamnat pe inculpatul P.B.I. la 4 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 86¹ C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o durată de 7 ani, care constituie termen de încercare.

Pe durata termenului de încercare s-a stabilit ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Sibiu;

b) să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă;

În baza art. 26 raportat la art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul T.I. la 3 ani închisoare şi 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 81 C. pen., a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei pe o durată de 5 ani, care constituie termen de încercare.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a fost suspendată executarea pedepselor accesorii aplicate celor doi inculpaţi pe durata termenului de încercare a suspendării sub supraveghere şi suspendării condiţionate a pedepselor închisorii.

În baza art. 359 C. proc. pen., instanţa a atras atenţia inculpaţilor asupra cauzelor de revocare a suspendării sub supraveghere şi suspendării condiţionate a executării pedepselor.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedepsele aplicate inculpaţilor reţinerea din data de 15 iulie 2010.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatei C.A. pentru complicitate la luare de mită, prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat fiecare din inculpaţii P.B.I. şi T.I. să plătească statului câte 1.300 RON cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în fapt, că inculpatul P.B.I. a fost încadrat în postul de inspector la compartimentul pentru îndrumare angajator şi angajaţi în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Sibiu, iar inculpatul T.I. ocupa, interimar, postul de şef ierarhic superior al celui dintâi. Inculpata C.A. lucra temporar în calitate de practicantă în domeniul economic la Restaurantul „F." din Sibiu. Potrivit atribuţiilor de serviciu, inculpatul P.B.I. avea competenţa de a controla încadrarea în muncă şi încetarea activităţii persoanelor care desfăşurau orice activitate în temeiul unui contract individual de muncă sau al unei convenţii civile de prestări servicii.

La data de 13 iulie 2010, inculpatul P.B.I. a efectuat un control la SC T&T D. SRL Sibiu, unde era administrator martorul denunţător M.C.G., constatând că trei persoane lucrează fără să fi avut încheiate contracte de muncă, respectiv martorii V.V.A., S.A. şi Ş.S.. Situaţia fiind imputabilă martorului denunţător, a constituit contravenţia prev. de art. 276 lit. d) teza I C. muncii şi, pentru a nu încheia un proces-verbal de constatare şi sancţionare, inculpatul i-a cerut acestuia suma de 3.000 RON.

În ziua de 14 iulie 2010 martorul M.C.G. a denunţat fapta la Serviciul Teritorial D.N.A. Alba Iulia. Tot în aceeaşi zi, într-o convorbire telefonică, inculpatul P.B.I. i-a indicat că suma de bani trebuie adusă la Restaurantul „F." şi lăsată la inculpata C.A. Imediat după aceasta, inculpatul P.B.I. l-a contactat telefonic pe inculpatul T.I., căruia i-a spus că banii vor fi lăsaţi la inculpata C.A. sub forma unei închirieri pentru un botez. În jurul amiezii, denunţătorul i-a dat inculpatei C.A. suma de 1.000 RON, care, la puţin timp, i-a dat-o unei angajate (bucătărese) ca salariu ce i se cuvenea, ulterior banii fiind ridicaţi de la aceasta.

În seara aceleiaşi zile, în jurul orelor 19⁰⁰, conform înţelegerii avute cu inculpatul P.B.I., denunţătorul s-a întâlnit cu acesta la Restaurantul „F.", unde a intrat în posesia celor trei declaraţii date de martorii care lucrau fără forme legale la societatea amintită, şi, la rândul său, a lăsat încă 2.000 RON la inculpata C.A., care i-a pus în casa de fier de unde au fost ridicaţi de organele de urmărire penală.

Între timp, au mai avut loc convorbiri telefonice între inculpaţii P.B.I. şi T.I., prin care acesta i-a confirmat celui dintâi primirea sumei de 1.000 RON şi promisiunea denunţătorului că va aduce şi restul de 2.000 RON.

Această stare de fapt a fost reţinută de instanţă pe baza denunţului şi declaraţiilor martorului M.C.G., care s-au coroborat cu actele privind identificarea şi înregistrarea sumei de 3.000 RON, cu declaraţiile martorilor V.V.A., S.A., Ş.S. şi T.J.M., cu procesele-verbale de redare a interceptărilor telefonice şi ambientale, precum şi cu declaraţiile inculpaţilor.

Referitor la excepţiile ridicate în apărarea inculpaţilor T.I. şi C.A., Tribunalul a constatat că sunt neîntemeiate şi le-a respins, constituind o reluare a aceloraşi excepţii invocate şi la termenul din 10 decembrie 2010. S-a arătat că prezenta cauză nu s-a soluţionat în condiţiile procedurii flagrante şi că urmărirea penală în ceea ce o priveşte pe inculpata C.A. s-a desfăşurat cu respectarea normelor de procedură. În ceea ce priveşte aşa-zisa nulitate a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice, Tribunalul a menţionat că este evident că dintr-o eroare materială toate procesele-verbale poartă aceeaşi dată şi aceeaşi oră (14 iulie 2010, ora 23⁰⁰), lecturarea conţinutului lor conducând la concluzia că este vorba de convorbiri distincte, purtate la ore diferite de către inculpaţi.

În drept, instanţa a apreciat că fapta inculpatului P.B.I. care, în calitate de inspector la Inspectoratul Teritorial de Muncă Sibiu, a pretins şi a primit de la martorul denunţător M.C.G. suma de 3.000 RON pentru a nu îndeplini atribuţiile de serviciu, constituie infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000.

Cu privire la fapta inculpatului T.I., care l-a ajutat pe inculpatul P.B.I. să primească suma de 3.000 RON pentru a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, s-a apreciat că aceasta constituie complicitate la infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000.

Referitor la inculpata C.A., trimisă în judecată tot pentru complicitate la luare de mită, constând în aceea că, în baza unei înţelegeri prealabile cu inculpatul T.I., a acţionat împreună cu acesta în scopul de a-l ajuta pe celălalt inculpat, Tribunalul a arătat că, din probele administrate, nu a rezultat că ar fi existat o înţelegere a acesteia cu vreunul din inculpaţi, faptul că banii au fost primiţi de inculpată, fără a fi dovedită, însă, şi legătura subiectivă între participanţi, nerealizând conţinutul complicităţii care, potrivit art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), trebuie să fie realizată cu intenţie. Modul deschis cum a acţionat şi cum a discutat fie direct, fie telefonic cu denunţătorul şi inculpaţii, de a fi primit banii şi de a fi făcut cunoscut totul, denotă, în opinia instanţei de fond, faptul că nu a avut reprezentarea activităţii ilicite a celorlalţi doi inculpaţi. Sub acelaşi aspect, s-a mai arătat că, din nicio probă nu a rezultat că inculpatul T.I. ar fi încunoştinţat-o, cât de cât explicit, pe C.A. de intenţiile sale şi ale inculpatului P.B.I., relevantă fiind în acest sens fiind împrejurarea că acesta i-a adus la cunoştinţă că va veni la ea denunţătorul prin intermediul martorului T.J.M. Totodată, Tribunalul a mai menţionat că susţinerile din rechizitoriu în sensul că aceasta ar fi introdus banii în circuitul comercial cu scopul de a li se pierde urma sau că ar fi simulat eliberarea unui act doveditor, ori că l-a aşteptat pe denunţător cu ultima tranşă de bani în biroul localului şi că după ce i-a primit şi i-a pus în casa de valori, a plecat, nu pot suplini lipsa probelor, după cum nicio anumită interpretare dată unor asemenea atitudini comportamentale nu a putut constitui probă în acuzare.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor P.B.I. şi T.I., instanţa a avut în vedere împrejurarea că aceştia nu au antecedente penale, că faptele lor vizează activităţile de control ale unei autorităţi a statului, de modul cum au procedat şi de suma de bani care a constituit obiectul mitei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba şi inculpatul T.I., pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În apelul său, Ministerul Public a invocat nelegalitatea conţinutului pedepselor complementare şi accesorii aplicate inculpaţilor P.B.I. şi T.I. din perspectiva aplicării integrale a dispoziţiilor art. 64 lit. a) C. pen. şi a înlăturării pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen., netemeinicia individualizării cuantumului şi a modului de executare a pedepsei aplicate inculpatului T.I. în raport de circumstanţele concrete în care s-a consumat fapta, precum şi netemeinicia soluţiei de achitare a inculpatei C.A.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul T.I., acesta a criticat, în principal, hotărârea Tribunalului sub aspectul greşitei sale condamnări, solicitând achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000. În subsidiar, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 263 şi art. 260 C. proc. pen., pe motiv că rechizitoriul nu cuprinde mai multe menţiuni esenţiale şi nu lămureşte situaţia bancnotelor reprezentând suma de 3.000 RON, precum şi administrarea unor probe în cursul urmăririi penale cu nerespectarea dispoziţiilor legale, împrejurări care, în opinia inculpatului, ar atrage nulitatea absolută a actului de sesizare a instanţei, acesta a solicitat admiterea apelului promovat, desfiinţarea hotărârii atacate şi restituirea cauzei la procuror.

Prin Decizia penală nr. 11 l/A din 06 septembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba, a desfiinţat sentinţa penală atacată numai în ceea ce priveşte pedepsele accesorii şi complementare aplicate inculpaţilor P.B.I. şi T.I. şi, rejudecând cauza în aceste limite, a înlăturat din conţinutul pedepselor complementare şi a pedepsei accesorii aplicate inculpatului P.B.I. interdicţia exercitării dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului P.B.I. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, iar, în temeiul art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen.

Totodată, a înlăturat din conţinutul pedepselor complementare şi a pedepsei accesorii aplicate inculpatului T.I. interdicţia exercitării dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului T.I. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, iar, în temeiul art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate. În temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul T.I. împotriva aceleiaşi hotărâri, iar, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus a obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, Curtea, după expunerea cadrului normativ intern aplicabil în speţă, a acuzaţiilor reţinute în sarcina inculpaţilor prin actul de sesizare şi a stării de fapt rezultată în urma administrării probelor, a arătat că prima instanţă a reţinut o corectă situaţie faptică, bazată pe întreg materialul probator administrat în cauză, care dovedeşte pe deplin vinovăţia inculpaţilor P.B.I. şi T.I. sub aspectul infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată.

Sub acest aspect, s-a arătat că declaraţia martorului F.V., audiat în apel, nu a răsturnat faptele probate cu privire la inculpatul T.I., ci, dimpotrivă, a întărit convingerea că termenii de „copii", desemnând „bani", reprezintă noţiuni unanim acceptate în discuţiile acestuia cu inculpatul P.B.I. Totodată, Curtea a făcut referire la procesul-verbal de interceptare telefonică a discuţiei purtate de denunţătorul M.C.G. cu inculpata C.A., din care a rezultat că acesteia din urmă i s-a predat suma de o mie de RON, despre care se afirmă explicit: „.. dintre care vă dau zece acum (..) şi tre să-mi deie şi ceva „(Procesul-verbal din 14 iulie 2010, ora 23⁴⁵), care se coroborează cu discuţia purtată de inculpatul P.B.I. cu o persoană de sex masculin (N.) în 14 iulie 2010 la ora 13:31:05 şi în care se foloseşte explicit: „acum a venit cu zece copii şi după aia a zis că trece cu .., după-masă cu încă", precum şi cu discuţia purtată de acelaşi inculpat cu denunţătorul M.C.G. în 14 iulie 2010, ora 18⁴⁶.

Declaraţiile persoanelor audiate în faza urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, coroborate cu conţinutul discuţiilor telefonice şi ambientale, cu declaraţiile iniţial rupte şi refăcute ale persoanelor care nu îndeplineau condiţiile legale pentru a funcţiona în societatea denunţătorului, neavând contract de muncă, precum şi cu procesele-verbale încheiate de autorităţile judiciare în faza urmăririi penale dovedesc, în opinia Curţii, împrejurarea că faptele reţinute de DNA în actul de sesizare al instanţei au fost săvârşite în materialitatea lor de către inculpaţii P.B.I. şi T.I., aspect care nu poate fi supus îndoielii.

În ceea ce priveşte împrejurarea că inculpaţilor condamnaţi în primă instanţă li s-a aplicat pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) C. pen., Curtea a arătat că aceasta este în dezacord cu jurisprudenţa Curţii Europene, dar şi a instanţei supreme, care impun ca, în temeiul art. 71 C. pen. şi cu aplicarea directă şi prioritară a dispoziţiilor art. 3 din Protocolul I la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (astfel cum a fost interpretat prin hotărârea dată în cauza Hirst vs. Regatul Unit), văzând şi Decizia LXXI (71)/2007 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, să le fie interzise inculpaţilor condamnaţi, pe perioada executării pedepselor, cu titlu de pedeapsă accesorie, doar drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., apreciind că interzicerea dreptului la vot nu se impune.

Pentru aceleaşi considerente, s-a apreciat că se impune stabilirea pedepselor complementare aplicate celor doi inculpaţi condamnaţi, în temeiul art. 65 alin. (2) C. pen., constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, perioadă de timp necesară realizării scopului pedepsei penale prevăzut de art. 52 C. pen., arătând că majorarea pedepsei complementare aplicate inculpatului T.I. reprezintă o măsură necesară în raport de natura şi gravitatea faptei acestuia, împrejurările cauzei, persoana infractorului şi contribuţia la comiterea faptelor, acesta, prin activitatea desfăşurată, întărind convingerea coinculpatului P.B.I. că acţiunea sa ilicită se va materializa în obţinerea unor foloase necuvenite.

Celelalte critici de netemeinicie formulate de Parchet au fost apreciate de instanţa de apel ca nefondate, în contextul în care judecătorul fondului a stabilit în condiţii de echitate şi legalitate modul de executare a pedepsei aplicate inculpatului T.I., acuzarea neprobând împrejurări obiective pentru care să fie schimbată modalitatea aleasă de instanţa fondului în realizarea scopului pedepsei penale.

În ceea ce priveşte criticile aduse hotărârii instanţei de fond cu privire la soluţia de achitare a inculpatei C.A., Curtea le-a apreciat ca neîntemeiate, în raport de baza factuală şi probele administrate în cauză, care dovedesc că aceasta nu a avut reprezentarea activităţilor ilicite ale celorlalţi doi inculpaţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia şi inculpatul T.I., reiterând parţial criticile formulate în apel.

Astfel, invocând cazul de casare reglementat de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. şi făcând o expunere succintă a situaţiei de fapt reţinută în speţă, Ministerul Public a susţinut că, în cauză, a fost comisă o gravă eroare de fapt, ce a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare a inculpatei C.A. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1), (2) C. pen., cu trimitere la art. 7 din Legea nr. 78/2000, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului promovat, casarea parţială a hotărârilor pronunţate şi condamnarea inculpatei pentru comiterea respectivei infracţiuni.

Totodată, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Parchetul a criticat decizia instanţei de apel şi pe motive de netemeinicie, solicitând majorarea cuantumului pedepsei principale aplicată inculpatului T.I. şi schimbarea modalităţii de executare a acesteia, în sensul reţinerii dispoziţiilor art. 86 C. pen., ţinându-se seama de împrejurările în care a fost comisă fapta şi de atitudinea nesinceră a inculpatului pe parcursul procesului penal.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul T.I., acesta, atât în memoriul transmis la dosar la data de 8 martie 2012, cât şi oral, cu ocazia dezbaterilor, a criticat decizia penală recurată pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, invocând, în esenţă, următoarele aspecte:

a) faptul că instanţa de fond nu a fost legal sesizată, caz de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 2 C. proc. pen.;

S-a susţinut că rechizitoriul a fost întocmit cu încălcarea dispoziţiilor art. 263 alin. (3) şi art. 260 C. proc. pen. întrucât, pe de o parte, nu lămureşte situaţia bancnotelor care au constituit suma de 3.000 RON, iar, pe de altă parte, nu cuprinde nicio referire la mijloacele materiale de probă constând în suporturile pe care au fost înregistrate în cursul actelor premergătoare convorbirile telefonice şi ambientale.

De asemenea, în cadrul aceluiaşi caz de casare, recurentul a arătat că denunţul numitului M.C.G. nu întruneşte cerinţele unui act de sesizare a organelor judiciare, în sensul art. 223 C. proc. pen., precum şi împrejurarea că rechizitoriul nu clarifică calitatea acestuia, de făptuitor pentru luare de mită sau de martor.

Un alt aspect care afectează, în opinia inculpatului, valabilitatea actului de sesizare este şi acela al administrării de către organele de anchetă a unor probe cu încălcarea vădită a legii, făcându-se referire în acest sens la înregistrarea, fără autorizaţie emisă în condiţiile legii, a convorbirilor ambientale purtate la data de 14 iulie 2010 de către denunţător cu inculpata C.A.

b) faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra aspectelor de nulitate invocate, iar hotărârile pronunţate de ambele instanţe nu sunt motivate cu privire la excepţiile ridicate şi la faptele reţinute în sarcina inculpatului, cazuri de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 şi pct. 9 C. proc. pen.;

c) greşita condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1), (2) C. pen., cu trimitere la art. 7 din Legea nr. 78/2000, din probele administrate în cauză rezultând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni sub aspectul laturii subiective - caz de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.;

S-a arătat sub acest aspect că recurentul nu a acţionat cu intenţie, întrucât nu a avut cunoştinţă de înţelegerea ilicită dintre denunţător şi inculpatul P.B.I., având convingerea că suma de bani despre care a fost informat de către acesta din urmă reprezintă un avans pentru un eveniment ce urma să aibă loc în localul respectiv.

În consecinţă, s-a solicitat de către inculpat admiterea căii de atac promovate, casarea celor două hotărâri pronunţate de instanţele inferioare şi, în principal, restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, conform art. 332 C. proc. pen., iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond. Într-un alt subsidiar, s-a solicitat reţinerea cauzei spre rejudecare şi pronunţarea unei soluţii de achitare a inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Deşi au fost invocate şi cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17, 17² şi 18 C. proc. pen., recurentul nu a formulat critici concrete în cadrul acestora, făcând referire la aceleaşi aspecte de nelegalitate şi netemeinicie care au fost circumscrise cazurilor de casare reglementate de art. 385⁹ alin. (1) pct. 2, 9, 10 şi 12 C. proc. pen., motiv pentru care Înalta Curte nu le va mai examina în mod distinct, apreciind, raportat la poziţia adoptată de apărătorul ales al inculpatului în şedinţa publică din data de 12 martie 2012, când nu a mai susţinut oral cazul de casare prevăzut de pct. 18 al art. 385⁹, precum şi la precizările făcute de acesta cu privire la cazurile de casare reglementate de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 şi 17² C. proc. pen., că acestea au fost indicate pur formal, fără să fie menţionate elemente de fapt şi de drept susceptibile de a fi încadrate în aceste dispoziţii legale.

Examinând hotărârile atacate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 2, 9, 10, 12 (invocate de inculpat), 14 şi 18 C. proc. pen. (invocate de Parchet), Înalta Curte apreciază recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia şi de inculpatul T.I. ca fiind nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

1. a) Astfel, este de menţionat că eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., poate exista numai dacă se constată că situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, aşa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecinţă pronunţarea unei alte soluţii decât cea pe care materialul probator o susţinea.

În speţă, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situaţiei de fapt reţinute niciun aspect esenţial stabilit de instanţele inferioare care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale, nefiind întemeiată susţinerea Parchetului în sensul că inculpata C.A. ar fi săvârşit infracţiunea de complicitate la luare de mită care i s-a reţinut în sarcină şi că a fost comisă o gravă eroare de fapt.

Astfel, din situaţia de fapt, corect stabilită de Tribunal şi însuşită de instanţa de prim control judiciar, pe baza analizei probelor administrate, rezultă fără echivoc că inculpata C.A. nu a avut reprezentarea activităţii infracţionale desfăşurate de coinculpaţii P.B.I. şi T.I., niciuna dintre dovezile administrate în cauză neputând conduce la concluzia existenţei unei legături subiective între aceştia din urmă şi inculpată în vederea săvârşirii faptei penale, pentru a fi îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP)

De altfel, în motivele scrise de recurs şi susţinute oral cu ocazia dezbaterilor, nici Parchetul nu invocă aspecte esenţiale, necontroversate şi evidente, ce ar rezulta din compararea conţinutului probelor cu soluţia de achitare dispusă, ci doar face anumite raţionamente, din care, în opinia sa, ar rezulta participaţia penală a inculpatei, fără a indica vreo probă din care să reiasă o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele inferioare.

Ca urmare, constatând că, în cauză, există o concordanţă deplină între cele reţinute de instanţele de fond şi de apel cu privire la inculpata C.A. şi dovezile administrate, nefiind indicată de procuror şi nici identificată de instanţa de recurs vreo probă a cărei existenţă sau inexistenţă să fi fost în mod eronat afirmată de instanţele inferioare sau al cărei conţinut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident şi fără posibilitate de controversă, Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., neputând fi reţinute criticile formulate de Ministerul Public sub acest aspect.

b) De asemenea, nu pot fi avute în vedere nici criticile formulate de Parchet cu privire la inculpatul T.I., pedeapsa aplicată acestuia de către Tribunal şi menţinută de instanţa de apel fiind corect individualizată în raport cu criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare.

Astfel, faţă de circumstanţele reale ale comiterii faptei, contribuţia concretă a inculpatului la săvârşirea acesteia şi circumstanţele sale personale, inculpatul, anterior comiterii infracţiunii ce formează obiectul cauzei, conformându-şi conduita exigenţelor legii penale şi bucurându-se de respect şi apreciere în cadrul relaţiilor sociale, astfel cum rezultă din declaraţia martorului F.V. dată în apel, Înalta Curte consideră că a fost aplicată o sancţiune penală just individualizată, egală cu minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea de luare de mită, aceasta fiind proporţională atât cu gravitatea faptei, cât şi cu datele ce caracterizează persoana inculpatului.

De asemenea, faţă de aceleaşi considerente, instanţa de recurs constată că, în mod justificat, la alegerea tratamentului sancţionator aplicat inculpatului T.I., instanţele inferioare au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen., apreciind, în acord cu acestea, că suspendarea condiţionată a executării pedepsei este suficientă pentru realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen., nefiind necesară supunerea inculpatului, pe durata termenului de încercare, unor măsuri de supraveghere specială din partea organelor judiciare şi cerinţei ca acesta să respecte anumite obligaţii stabilite de instanţa de judecată, în condiţiile art. 86¹ C. pen., astfel cum s-a solicitat de către Parchet.

Faptul că inculpatul a negat în mod constant comiterea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, susţinând că nu a cunoscut activitatea ilicită desfăşurată de coinculpatul P.B.I., nu poate fi interpretat ca un element care să justifice agravarea pedepsei, aşa cum s-a arătat de către procuror, această atitudine procesuală integrându-se, de fapt, în strategia de apărare a inculpatului, în acord cu dispoziţiile art. 6 şi art. 66 alin. (2) C. proc. pen.

În consecinţă, faţă de toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului T.I. a fost corect individualizată atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., astfel încât nu este incident în speţă nici cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. invocat de Ministerul Public.

2. a) Potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când instanţa nu a fost legal sesizată, aceste prevederi legale neputând fi interpretate decât prin coroborare cu cele ale art. 197 alin. (2) C. proc. pen., care stabilesc în mod expres că dispoziţiile relative la sesizarea instanţei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute.

În cauză, invocând nulitatea rechizitoriului, recurentul inculpat a susţinut că acesta a fost întocmit cu încălcarea dispoziţiilor art. 263 alin. (3) şi art. 260 C. proc. pen. întrucât, pe de o parte, nu lămureşte situaţia bancnotelor care au constituit suma de 3.000 RON, iar, pe de altă parte, nu cuprinde nicio referire la mijloacele materiale de probă constând în suporturile pe care au fost înregistrate în cursul actelor premergătoare convorbirile telefonice şi ambientale.

Deşi reală susţinerea inculpatului, Înalta Curte apreciază că actul de sesizare a instanţei nici nu trebuia să cuprindă respectivele menţiuni, astfel încât absenţa lor din rechizitoriu nu poate să atragă nici măcar nulitatea relativă, nefiind vorba de încălcarea vreunei dispoziţii legale, şi, cu atât mai puţin, nulitatea absolută a acestuia.

Într-adevăr, potrivit art. 263 alin. (3) şi art. 260 lit. a) C. proc. pen., în cazul în care urmărirea penală este efectuată de procuror, cum este situaţia în speţă, actul de sesizare trebuie să cuprindă şi date referitoare la mijloacele materiale de probă şi măsurile luate referitor la ele în cursul cercetării penale, precum şi locul unde se află.

Noţiunea de „mijloace materiale de probă" este definită de dispoziţiile art. 94 - 95 C. proc. pen., din analiza cărora rezultă că suporţii pe care au fost înregistrate convorbirile telefonice şi ambientale nu se circumscriu respectivei noţiuni, astfel încât nu exista obligaţia procurorului de a face menţiune expresă cu privire la aceştia în cuprinsul rechizitoriului. Pe de altă parte, se observă că, în adresa de înaintare a dosarului la instanţă, semnată de procurorul-şef serviciu, se face precizarea înaintării „unui plic sigilat conţinând procese-verbale de redare a convorbirilor şi comunicărilor autorizate şi interceptate în cauză, certificate pentru autenticitate, precum şi suportul optic CD-R conţinând acestea".

În ceea ce priveşte „lămurirea situaţiei bancnotelor care au constituit suma de 3.000 RON", este de precizat că acest aspect rezultă cu claritate din actele dosarului de urmărire penală, respectiv procesul-verbal de identificare a sumei de bani pretinsă cu titlu de mită şi dovada de restituire a acesteia, din care reiese că respectivele bancnote au fost puse la dispoziţie de denunţătorul M.C.G., căruia, ulterior, i-au şi fost restituite, împrejurare la care procurorul a făcut referire şi cu ocazia expunerii situaţie de fapt, motiv pentru care nu se impunea reluarea respectivelor menţiuni în cuprinsul actului de sesizare, aşa cum a susţinut recurentul.

Referitor la criticile formulate cu privire la denunţul numitului M.C.G., instanţa constată, contrar susţinerilor inculpatului, că acesta cuprinde toate elementele esenţiale la care se referă art. 223 alin. (2) raportat la art. 222 alin. (2) C. proc. pen., fiind corect apreciat de organele judiciare ca îndeplinind toate condiţiile legale pentru a constitui act de sesizare a acestora sub aspectul săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală. Raportat la împrejurarea că rechizitoriul nu ar clarifica calitatea denunţătorului, aspect care ar fi de natură să afecteze, în opinia recurentului, valabilitatea actului de sesizare a instanţei, Înalta Curte constată că au fost respectate de procuror sub acest aspect toate dispoziţiile legale, neputând fi vorba, astfel cum s-a arătat anterior, de vreo nulitate relativă şi, cu atât mai puţin, de nulitatea absolută a actului de sesizare. Astfel, ceea ce rezultă din actele de cercetare penală şi este menţionat şi în cuprinsul rechizitoriului este faptul că, iniţial, faţă de denunţător au fost efectuate acte premergătoare, în calitate de făptuitor, sub aspectul infracţiunii de dare de mită, prin dispozitivul actului de sesizare dispunându-se faţă de acesta neînceperea urmăririi penale şi fiind propus pentru a fi audiat de instanţă în calitate de martor. Aşadar, se constată că menţiunile din rechizitoriu sunt clare sub acest aspect, neputând fi reţinute criticile de nelegalitate formulate de inculpat.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului referitoare la administrarea de către organele de anchetă a unor probe cu încălcarea vădită a legii, făcând trimitere în acest sens la înregistrarea, fără autorizaţie emisă în condiţiile legii, a convorbirilor ambientale purtate la data de 14 iulie 2010 de către denunţător cu inculpata C.A., Înalta Curte arată, pe de o parte, că acest aspect, în situaţia în care ar fi real, nu ar fi de natură să atragă nulitatea absolută a actului de sesizare, astfel cum a susţinut inculpatul, ci neluarea în considerare a respectivei dovezi şi excluderea ei din examinarea materialului probator, iar, pe de altă parte, că afirmaţia recurentului este neîntemeiată, interceptarea discuţiei ambientale din data de 14 iulie 2010 purtată între denunţător şi inculpată realizându-se în baza Ordonanţei nr. 127/P/2010 şi a Autorizaţiei cu titlu provizoriu nr. 10 din 14 iulie 2010, confirmate prin Încheierea nr. 85/1 din 15 iulie 2010 a Tribunalului Alba, iar nu în baza Autorizaţiei cu titlu provizoriu nr. 11 din 14 iulie 2010, aşa cum, în mod eronat, s-a susţinut în cuprinsul motivelor de recurs.

Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată, aşa cum au apreciat şi instanţele inferioare, că rechizitoriul a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale, iar Tribunalul a fost în mod legal sesizat, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 2 C. proc. pen.

b) Referitor la cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 şi 9 C. proc. pen., recurentul a susţinut faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra aspectelor de nulitate invocate, iar hotărârile pronunţate de ambele instanţe nu sunt motivate cu privire la excepţiile ridicate şi la faptele reţinute în sarcina sa.

Examinând sub acest aspect hotărârile pronunţate în cauză de instanţa de fond şi cea de prim control judiciar, Înalta Curte constată că acestea cuprind considerentele ce au stat la baza pronunţării soluţiei de condamnare a inculpatului, făcându-se o analiză temeinică a elementelor avute în vedere de judecători pentru reţinerea vinovăţiei acestuia, cu trimitere la situaţia de fapt ce rezultă din probele administrate, la elementele constitutive ale infracţiunii, încadrarea juridică a faptei comise şi la cererile formulate de inculpat pe parcursul judecăţii. Împrejurarea că hotărârile celor două instanţe nu cuprind o motivare detaliată cu privire la fiecare aspect invocat nu poate conduce la concluzia nerespectării exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind caracterul echitabil al procesului, din moment ce au fost examinate problemele esenţiale care au fost supuse analizei instanţelor atât de către Parchet, cât şi de inculpat, iar în considerentele hotărârilor au fost redate argumentele care au condus la pronunţarea acestora.

În consecinţă, se constată că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte criticile circumscrise pct. 10 al art. 385⁹ C. proc. pen., este de menţionat că, potrivit acestor dispoziţii legale, hotărârile sunt supuse casării, printre altele, atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului. Rezultă, aşadar, că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cererilor formulate de părţi nu atrage în mod automat casarea hotărârii în temeiul art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., fiind necesar ca instanţa de recurs să analizeze dacă cererea este sau nu esenţială şi de natură a influenţa soluţia procesului.

Raportat la criticile concrete formulate de recurent sub acest aspect, se constată că, într-adevăr, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivului referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 263 şi art. 260 C. proc. pen. şi la administrarea unor probe în cursul urmăririi penale cu nerespectarea dispoziţiilor legale, împrejurări care, în opinia inculpatului, ar fi atras nulitatea absolută a actului de sesizare a instanţei, însă, Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., neputându-se considera că este vorba despre o omisiune esenţială, deoarece, chiar dacă ar fi fost admise, respectivele cereri nu puteau schimba soluţia asupra procesului, aspectele invocate nefiind de natură, pentru motivele expuse pe larg la pct. 2 a) din considerente, să conducă la constatarea nulităţii absolute a rechizitoriului şi, pe cale de consecinţă, la restituirea cauzei la Parchet, în temeiul art. 332 alin. (2) C. proc. pen.

3. Potrivit art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), este complice persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Sub aspect subiectiv, participaţia penală sub forma complicităţii se poate realiza numai cu intenţie, ceea ce presupune cunoaşterea de către complice a activităţii autorului unei anumite fapte penale, precum şi a împrejurării că, prin acţiunea sa, dă ajutor la săvârşirea acelei infracţiuni.

În cauză, din materialul probator administrat, rezultă că, în data de 14 iulie 2010, în baza unei înţelegeri prealabile, inculpatul T.I. l-a ajutat pe coinculpatul P.B.I. să primească suma de 3.000 RON de la denunţătorul M.C.G., pentru a nu îşi îndeplini un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu, procedând, la solicitarea inculpatului P.B.I., la verificarea remiterii primei tranşe de 1.000 RON din suma totală pretinsă de subordonatul său cu titlu de mită şi comunicând acestuia că diferenţa de bani de 2.000 RON va fi remisă în după-amiaza aceleiaşi zile.

Relevante sub aspectul cunoaşterii de către inculpatul recurent a activităţii infracţionale desfăşurate de coinculpat sunt înregistrările convorbirilor telefonice purtate între aceştia la data de 14 iulie 2010, orele 13³¹ şi 13⁴⁶, interceptate în baza autorizaţiei emise în condiţiile legii (din care rezultă înţelegerea intervenită între cei doi inculpaţi privind primirea sumei de bani pretinsă denunţătorului cu titlu de mită), care se coroborează pe deplin cu declaraţia martorului T.J.M., dată în cursul urmăririi penale (în care arată că, în dimineaţa zilei de 14 iulie 2010, a fost contactat de inculpatul T.I., care i-a spus că o să vină o persoană care o să lase o sumă de bani pentru inculpatul P.B.I.), cu depoziţia martorului F.V., dată în faţa instanţei de apel (în care explică semnificaţia termenului „copii", folosit în discuţiile dintre cei doi inculpaţi), precum şi cu declaraţiile inculpatei C.A.

Deşi inculpatul T.I. a încercat să acrediteze ideea că nu a avut cunoştinţă de activitatea ilicită a celuilalt inculpat, având credinţa că suma de bani urma a fi remisă pentru organizarea unui eveniment la restaurantul „F.", Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond şi cea de prim control judiciar, nu poate reţine această apărare, având în vedere că, din convorbirile telefonice şi ambientale, nu rezultă că s-ar fi discutat ceva despre organizarea unui asemenea eveniment, reieşind, în schimb, mecanismul folosit de inculpaţi pentru a se putea primi banii sub aparenţa organizării unei petreceri, tocmai cu scopul de a se pune la adăpost de consecinţele legii penale într-o eventuală descoperire a activităţii infracţionale comise.

Având în vedere aceste aspecte, se constată că inculpatul recurent a acţionat cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la luare de mită pentru care a fost condamnat atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În consecinţă, constatând, faţă de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 2, 9, 10, 12, 14 şi 18 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia şi de inculpatul T.I. şi, având în vedere că acesta din urmă este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia şi de inculpatul T.I. împotriva Deciziei penale nr. 11 l/A din 06 septembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.

Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 275 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul P.B.I., în sumă de 75 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată C.A., în sumă de 300 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2079/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie...		ICCJ. Decizia nr. 681/2012. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 671/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 672/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 676/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 677/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs ICCJ. Decizia nr. 681/2012. Penal