ICCJ. Decizia nr. 676/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 676/2012

Dosar nr. 4077/121/2007

Şedinţa publică din 12 martie 2012

Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, constată că, prin Sentinţa penală nr. 449 din 23 octombrie 2009 a Tribunalului Galaţi, a fost condamnată inculpata V.T. la o pedeapsă principală de 11 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen., pe o durată de 6 ani după executarea pedepsei principale, pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

În baza art. 71 C. pen., au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Totodată, conform art. 14 C. proc. pen., inculpata a fost obligată, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL Galaţi, la plata sumei de 1.875.867.140 ROL, cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă SC L.I. SRL Bucureşti, precum şi la suma de 247.472.400 ROL către partea civilă SC C.N.C. SRL Bucureşti.

Conform aceloraşi prevederi legale, a mai fost obligată inculpata la plata sumei de 535.993.900 ROL, despăgubiri civile către partea civilă SC P. SRL Brăila, la 186.551.662 ROL către partea civilă SC S.F.E. SRL Ilfov, la 110.000.000 ROL, despăgubiri civile către partea civilă SC D.P.C. 2004 SRL Piteşti şi la suma de 224.661.885 ROL către partea civilă SC F. SRL Braşov, cu acelaşi titlu.

De asemenea, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL Galaţi, inculpata a fost obligată şi la plata sumei de 2.261.720.000 ROL, despăgubiri civile către partea civilă SC V.A. SRL Buzău, la 3.273.729.700 ROL către partea civilă SC G. SRL Iaşi şi la suma de 1.445.812.600 ROL către partea civilă SC D.I. SRL Iaşi, cu acelaşi titlu.

Au fost respinse, ca nefondate, celelalte pretenţii civile formulate în cauză şi s-a constatat că părţile vătămate SC T.F.F. SRL Galaţi şi SC A.C. SRL Brăila nu s-au constituit părţi civile.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în fapt, că, în perioada 2003 - 2006, inculpata V.T. a înfiinţat mai multe societăţi comerciale cu răspundere limitată, pe care le administra, prin intermediul lor derulând mai multe afaceri comerciale. începând, însă, din anul 2004, aceasta a înşelat un număr de 11 părţi vătămate (societăţi comerciale), prin achiziţionarea de mărfuri şi emiterea de instrumente de plată fără acoperire.

Astfel, s-a arătat că, în luna aprilie 2004, martora C.E., administrator la partea vătămată SC L.I. SRL Bucureşti, a luat legătura cu inculpata V.T. şi cu societatea administrată de aceasta, SC BI SRL Galaţi, şi a solicitat achiziţionarea de uleiuri şi grăsimi vegetale, stabilindu-se ca plata produselor să se realizeze prin emiterea de file CEC. După ce s-a livrat marfa către SC L.I. SRL Bucureşti, reprezentanţii acestei părţi vătămate au depus filele CEC emise de inculpată ca mijloc de plată la unităţile plătitoare, respectiv la bănci, dar au fost refuzate, întrucât societatea inculpatei nu avea disponibil bănesc în contul bancar, prejudiciul astfel creat fiind în valoare de 1.875.867.140 ROL.

De asemenea, s-a mai arătat de către instanţă că, în luna noiembrie 2004, partea vătămată SC C.N.C. SRL Bucureşti a vândut către partea responsabilă civilmente SC BI SRL Galaţi, administrată de V.T., mai multe mărfuri în valoare de circa 250 milioane ROL şi s-a convenit ca plata să se facă de inculpată prin emiterea de file CEC. După ridicarea mărfii, reprezentanţii părţii vătămate au prezentat fila CEC la bancă pentru decontare, dar a fost refuzată întrucât inculpata nu avea provizia necesară în contul bancar, cauzându-se un prejudiciu de 247.472.400 ROL.

S-a mai menţionat că, la data de 16 decembrie 2004, între reprezentantul părţii vătămate SC P. SRL Brăila şi SC H. SRL Galaţi, societate administrată de inculpată, s-a perfectat un contract având ca obiect vânzarea-cumpărarea de produse alimentare, plata urmând să se facă ulterior predării mărfurilor cu orice mijloc de plată. Până în luna iunie 2005, inculpata a plătit parţial mărfurile ridicate, iar pentru diferenţa de preţ a emis file cec, care, în realitate, nu aveau acoperire în cont când au fost prezentate la bancă pentru decontare, cauzându-se, astfel, societăţii vânzătoare un prejudiciu în valoare de 535.993.900 ROL.

A mai reţinut judecătorul fondului că, în luna ianuarie 2005, între partea vătămată SC S.F.E. SRL Ilfov şi inculpata V.T., prin societatea sa SC H. SRL Galaţi, s-a încheiat un contract comercial privind vânzarea unor produse, care stipula, printre altele, ca plata să se facă prin emiterea de file CEC, ce urmau să fie plătite după 8 zile de la ridicarea mărfurilor. Când au fost, însă, prezentate la plată, filele CEC au fost refuzate de unităţile bancare, întrucât societatea inculpatei nu avea provizia necesară în contul bancar, prejudiciul creat fiind de 186.551.662 ROL.

În realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la începutul anului 2005, inculpata V.T., prin societatea pe care o administra, respectiv SC H. SRL Galaţi, a achiziţionat ulei de palmier de la partea vătămată SC A.C. SRL Brăila, convenindu-se prin clauzele contractuale ca plata să se facă prin orice mijloc de plată. Inculpata a emis un bilet la ordin, care, însă, s-a dovedit că nu avea acoperire în contul bancar, prejudiciul cauzat părţii civile fiind în valoare de 56 milioane ROL.

Totodată, s-a mai menţionat că, în luna mai 2006, partea vătămată SC V.A. SRL Buzău a perfectat un contract comercial cu SC B. SRL Galaţi, administrată de inculpata V.T., prin care se vindeau mai multe produse, iar plata s-a convenit să se facă prin emiterea de file CEC, plătibile în termen de 10 zile de la livrarea mărfurilor. După ridicarea mărfurilor, filele CEC au fost prezentate spre decontare la bancă, dar au fost refuzate la plată deoarece inculpata nu avea disponibil în contul bancar. Ca urmare, a fost produs părţii civile un prejudiciu de 2.261.720.000 ROL.

În mod similar, la data de 05 ianuarie 2006, între partea vătămată SC G. SRL Iaşi şi SC B. SRL Galaţi s-a încheiat un contract comercial care avea ca obiect vânzarea-cumpărarea de produse din carne, valoarea acestuia fiind de peste 16 miliarde ROL. Pentru fiecare livrare de marfă, inculpata V.T., în calitate de administrator al SC B. SRL, emitea file CEC semnate personal, care s-au dovedit, însă, că nu aveau acoperire în contul bancar când au fost prezentate la decontare de către reprezentantul părţii civile. În consecinţă, părţii civile i-a fost cauzat un prejudiciu de 2.261.720.000 ROL.

Instanţa a mai arătat că, la datele de 8, 16 şi 17 mai 2006, partea vătămată SC D.I. SRL Iaşi, prin administrator M.O., a livrat produse din peşte către societatea inculpatei, SC B. SRL Galaţi, în valoarea de circa 1,5 miliarde ROL. S-a convenit ca plata să se facă prin emiterea de file CEC, dar aceste instrumente de plată au fost refuzate de unităţile plătitoare când au fost prezentate spre decontare, întrucât societatea inculpatei nu avea disponibil în contul bancar, fiind, astfel, cauzată o pagubă în valoare de 1.445.812.600 ROL.

S-a mai reţinut că, în vara anului 2005, partea vătămată SC D.P.C. 2004 SRL Piteşti a luat legătura cu SC N. SRL Galaţi, administrată de inculpată, în vederea vânzării unor saci de polietilenă. După perfectarea contractului şi ridicarea mărfii de către inculpată, s-au emis bilete la ordin de către societatea acesteia, care au fost prezentate la plată, însă au fost refuzate, întrucât nu aveau acoperire în contul bancar, cauzându-se un prejudiciu de circa 17 milioane ROL.

Totodată, judecătorul fondului a mai menţionat ca, între societatea inculpatei V.T., SC S. SRL Galaţi, şi partea vătămată SC F. SRL Braşov, în luna mai 2005, s-a încheiat un contract de livrare a unor produse, convenindu-se ca plata preţului să se facă prin emiterea de file CEC, deşi inculpata ştia că nu are acoperirea necesară în contul bancar. Deşi inculpata a ridicat marfa şi a precizat că va depune diligente pentru plata preţului, inclusiv pentru plata cu file CEC, ulterior s-a constatat că aceasta nu avea provizia necesară în contul bancar, filele CEC fiind refuzate de la plată. Partea civilă a suferit un prejudiciu în valoare de 224.661.885 ROL.

În aceeaşi logică infracţională, în luna septembrie 2005, inculpata V.T., printr-o societate pe care o administra, a înşelat pe partea vătămată SC T.F.F. SRL Galaţi cu suma de 180 milioane ROL, ridicând, prin intermediul SC N. SRL Galaţi, mărfuri pentru plata cărora a emis o filă CEC, filă ce a fost refuzată la plată datorită inexistenţei proviziei în contul bancar.

În drept, Tribunalul a apreciat că fapta inculpatei V.T. care, în perioada 2004 - 2006, în calitate de administrator la un număr de şase societăţi comerciale, a achiziţionat mărfuri, emiţând file CEC şi bilete la ordin fără a avea acoperire în contul bancar, în vederea plăţii produselor achiziţionate şi cauzând un prejudiciu total celor 11 părţi vătămate de peste 10 miliarde de ROL, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

La individualizarea pedepsei aplicată inculpatei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) privind gradul de pericol social al faptei, împrejurările în care s-a comis, numărul părţilor vătămate înşelate, valoarea prejudiciului, dar şi persoana inculpatei, care a recunoscut în faza de judecată fapta comisă şi a recuperat pentru două părţi vătămate prejudiciile cauzate.

Cu privire la latura civilă, s-a constatat de către instanţa fondului că despăgubirile solicitate de cele 9 părţi civile sunt fondate, întrucât că între faptele culpabile ale inculpatei şi rezultatul produs există un raport direct de cauzalitate, fiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 998 C. civ. şi art. 14 C. proc. pen.

Instanţa a dispus obligarea în solidar a inculpatei numai în raport cu acele părţi responsabile civilmente pentru care procedura falimentului nu a fost finalizată, respectiv, cu SC BI SRL Galaţi şi SC B. SRL Galaţi, iar, în legătură cu celelalte acte materiale unde a fost antrenată şi o societate comercială administrată de inculpată, dar unde s-a constatat că societatea este dizolvată sau radiată, instanţa a dispus obligarea doar a inculpatei la plata despăgubirilor conform prejudiciului cauzat pentru fiecare act material.

Celelalte pretenţii formulate în cauză, respectiv cheltuieli judiciare, dobânzi, penalităţi, au fost respinse, deoarece s-a constatat că nu sunt dovedite, inculpata urmând să răspundă doar pentru prejudiciul real cauzat la momentul comiterii actelor materiale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpata V.T. pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei încadrări juridice a faptelor şi a greşitei sale condamnări, dar şi pentru netemeinicie, sub aspectul cuantumului pedepsei stabilite. S-a susţinut, astfel, că încadrarea juridică corectă a faptelor reţinute în sarcina inculpatei este cea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), şi de art. 84 pct. 2 teza I din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 33 lit. a) C. pen., apreciindu-se că nu subzistă dispoziţiile art. 215 alin. (2) şi (4) C. pen. De asemenea, s-a arătat că, în cauză, se impune achitarea inculpatei, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), având în vedere că nu s-a făcut dovada relei-credinţe şi a intenţiei de inducere în eroare. Ca urmare, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, în rejudecare, după schimbarea încadrării juridice în infracţiunile arătate, achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune şi aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut pentru infracţiunea la legea CEC-ului, prin reţinerea de circumstanţe atenuante judiciare. În subsidiar, s-a solicitat reducerea pedepsei aplicate la 4 ani închisoare, prin reţinerea de circumstanţe atenuante, iar ca modalitate de executare suspendarea sub supraveghere, în condiţiile art. 86¹ C. pen.

Prin Decizia penală nr. 19/A din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori a admis apelul declarat de inculpata V.T. împotriva Sentinţei penale nr. 449 din 23 octombrie 2009 a Tribunalului Galaţi, pe care a desfiinţat-o, în parte, iar, în rejudecare, a reţinut în favoarea inculpatei circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (2) C. pen., cu referire la art. 76 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. şi, pe cale de consecinţă, a redus cuantumul pedepsei principale de la 11 ani închisoare la 8 ani închisoare, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale atacate şi a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a constatat că judecătorul fondului a reţinut, pe baza probatoriului judicios administrat, o corectă stare de fapt, pe care a încadrat-o, în mod corespunzător, în dispoziţiile art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), plângerile părţilor vătămate, adresele de constituire de parte civilă, declaraţiile martorilor C.E., M.M., V.E.S., C.J., R.M., R.E., P.F., D.M., G.L., D.V., A.C.C., M.O., G.D., C.R., M.S.M., C.C.F., V.N., A.V., M.T., M.J., C.M.Z., P.I., T.G. şi N.D.I., documentele fiscale (facturi) şi instrumentele de plată (filele CEC şi biletele la ordin), precum şi declaraţiile inculpatei, atât cât acestea se coroborează cu restul probatoriului, demonstrând pe deplin că, în perioada noiembrie 2004 - iunie 2006, în calitate de administrator şi asociat la SC B. SRL Galaţi, SC N. SRL Galaţi, SC S. SRL Galaţi, SC H. SRL Galaţi şi SC B. SRL Galaţi, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la diferite intervale de timp, aceasta a indus şi menţinut în eroare reprezentanţii legali a 11 societăţi comerciale cu prilejul încheierii şi pe parcursul executării unor relaţii comerciale, prin folosirea de mijloace frauduloase - emiterea de file CEC şi bilete la ordin fără a avea disponibil în cont şi fără a alimenta contul, parte dintre aceste instrumente de plată fiind emise după ce intrase în interdicţie bancară, cauzând astfel un prejudiciu total de 1.194.786,760 ROL.

S-a arătat de către Curte că nu poate fi primită susţinerea inculpatei în sensul că faptele ce i-au fost reţinute în sarcină ar întruni elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), şi de art. 84 pct. 2 teza I din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), atât timp cât s-a făcut dovada, fără echivoc, că, încă de la demararea negocierilor cu fiecare parte vătămată, intenţia inculpatei nu a fost aceea de a se comporta ca un bun comerciant, ci, dimpotrivă, aceasta a acţionat cu intenţia de a induce şi menţine în eroare pe reprezentanţii părţilor vătămate, atât la încheierea, cât şi în cursul derulării relaţiilor contractuale, completând filele CEC şi bilete la ordin, deşi ştia că se afla în interdicţie bancară şi, totodată, că societăţile pe care le reprezenta nu aveau disponibil în cont, folosind instrumente de plată nevalide, cu scopul obţinerii pentru sine de foloase materiale injuste, prejudiciind, astfel, 11 agenţi economici cu sume importante de bani. De asemenea, s-a menţionat că probatoriul administrat demonstrează că reprezentanţii legali ai părţilor vătămate nu au cunoscut la momentul emiterii filelor CEC ori a biletelor la ordin că trăgătorul nu avea fonduri proprii care să facă posibilă efectuarea plăţii de către tras, constatându-se, aşadar, că nu există motive care să justifice schimbarea încadrării juridice solicitată de inculpată şi nici achitarea întemeiată pe dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., apelul apărând ca nefondat sub acest aspect.

Instanţa de apel a reţinut, însă, că, deşi Tribunalul a stabilit corect starea de fapt şi a încadrat-o corespunzător, a făcut o greşită individualizare judiciară a pedepsei, sub aspectul cuantumului, refuzând în mod nejustificat să reţină în favoarea inculpatei circumstanţele atenuante judiciare reflectate în datele care caracterizează persoana acesteia şi în împrejurările care atenuau răspunderea penală. S-a arătat, sub acest aspect, că inculpata nu este cunoscută cu antecedente penale, are studii superioare, este căsătorită, are în întreţinere un copil cu probleme de sănătate, se află într-o situaţie dificilă întrucât, urmare a executării silite, a fost evacuată împreună cu familia din imobilul - locuinţă, vândut la licitaţie publică, iar, în cursul procesului penal, a depus stăruinţă în repararea parţială a pagubei produse.

Doar pentru acest motiv invocat în subsidiar, apelul inculpatei a fost admis, conform dispoziţiilor art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., sentinţa penală apelată desfiinţată în parte, iar, în rejudecare, s-au reţinut în favoarea inculpatei circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (2) C. pen., fiind redus cuantumul pedepsei principale de la 11 ani închisoare la 8 ani închisoare. În ceea ce priveşte critica referitoare la modalitatea executării pedepsei, aceasta nu a fost primită, arătându-se că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere înscrise în art. 86¹ C. pen.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, inculpata V.T. şi partea civilă SC F. SRL Braşov, criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Astfel, în ceea ce o priveşte pe inculpată, aceasta a susţinut, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 21 C. proc. pen., că judecata în apel a avut loc fără citarea sa legală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 291 C. proc. pen., având în vedere că, deşi apărătorul său din oficiu a învederat instanţei că fusese evacuată de la adresa unde a fost citată, Curtea a refuzat cererea formulată de acesta cu privire la amânarea cauzei şi acordarea unui nou termen, procedând la judecarea apelului fără ca procedura de citare a apelantei să fi fost legal îndeplinită.

De asemenea, invocând dispoziţiile art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen., inculpata a arătat că hotărârea instanţei de apel nu a fost motivată corespunzător, nefiind analizate toate probele administrate în cauză, Curtea de apel limitându-se la a-şi însuşi hotărârea primei instanţe, fără a prezenta argumentele proprii care au convins-o să adopte hotărârea pronunţată.

Invocând şi cazul de casare reglementat de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., recurenta inculpată a mai susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale pentru garantarea drepturilor sale procesuale şi nu a făcut propria sa cercetare judecătorească, însuşindu-şi hotărârea Tribunalului fără a devolua sub toate aspectele cauza, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., şi încălcând, astfel, prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, s-a mai precizat că, în cauză, este incident şi cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., întrucât s-a reţinut în mod eronat, în contradicţie cu materialul probator administrat, faptul că ar fi acţionat cu intenţia de a înşela părţile civile. A mai arătat inculpata că a solicitat administrarea probei cu martori şi efectuarea unei expertize grafologice, cereri care i-au fost respinse, iar instanţa, atunci când s-a pronunţat, s-a aflat într-o gravă eroare de fapt. S-a mai susţinut, de asemenea, de către recurentă, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen., că instanţele inferioare au dat o greşită încadrare juridică faptelor ce i-au fost reţinute în sarcină, solicitând schimbarea calificării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 84 pct. 2 teza I din Legea nr. 59/1934, întrucât filele CEC au fost emise cu 30 de zile înainte de intervenţia incidenţei de plată, iar părţile vătămate au fost anunţate de acest incident, nefiind, astfel, întrunite, sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.

A mai fost invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., solicitându-se reducerea pedepsei aplicate inculpatei.

În ceea ce o priveşte pe partea civilă SC F. SRL Braşov, aceasta a criticat hotărârea recurată sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei aplicate inculpatei de către instanţa de apel, considerată prea mică în raport cu gravitatea şi pericolul social sporit al faptelor comise, numărul mare al părţilor vătămate şi valoarea prejudiciului cauzat, precum şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor civile ce i-au fost acordate, care nu corespunde cu prejudiciul efectiv suferit, astfel cum a fost înscris în tabloul definitiv al lichidatorului judiciar, în sumă de 51.547,89 RON.

Recurenta parte civilă nu a indicat cazurile de casare invocate, însă, faţă de criticile concrete formulate, se constată că acestea se circumscriu dispoziţiilor art. 385⁹ pct. 14 şi pct. 17² C. proc. pen.

Examinând hotărârea atacată sub aspectul motivelor de recurs invocate, prin prisma cazurilor de casare anterior menţionate, Înalta Curte apreciază recursurile declarate de inculpata V.T. şi de partea civilă SC F. SRL Braşov ca fiind nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

1. Analizând, cu prioritate, motivele de recurs care se circumscriu unor cazuri de casare care, în situaţia în care ar fi incidente, ar conduce, potrivit art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen., la casarea hotărârii şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, Înalta Curte arată că, potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., hotărârile judecătoreşti sunt supuse casării atunci când judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau care, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate.

Participarea părţilor la judecata în primă instanţă sau în apel constituie un drept procesual derivat din dreptul la apărare şi este garantată, între altele, de principiul contradictorialităţii şedinţei de judecată, motiv pentru care legiuitorul a prevăzut în art. 291 alin. (1) teza I C. proc. pen. că „Judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită".

În cauză, recurenta inculpată a invocat faptul că, în apel, pentru termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2011 nu a fost legal citată, întrucât îşi schimbase adresa de domiciliu, fiind evacuată din vechea locuinţă, aspect adus de apărătorul său din oficiu la cunoştinţa instanţei de judecată, însă de care aceasta nu a ţinut seama, procedând la soluţionarea cauzei.

Verificând susţinerile recurentei, Înalta Curte constată că, prin încheierea de şedinţă din data de 29 martie 2010, instanţa de apel a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpată, a sesizat instanţa de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 215 alin. (3) şi (4) C. pen., iar, în temeiul art. 303 alin. (6) C. proc. pen., în vigoare la acea dată, a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. Ulterior, la data de 30 noiembrie 2010, încetând cauza care a determinat suspendarea, dosarul a fost repus pe rol, s-a fixat termen la 19 ianuarie 2011 şi s-a dispus citarea părţilor, inculpata la singura adresă cunoscută, respectiv cea din Galaţi.

Într-adevăr, la termenul de judecată acordat, apărătorul din oficiu al apelantei, avocat C.L., a învederat instanţei de apel împrejurarea că aceasta a fost evacuată din vechea locuinţă în urma unei proceduri de executare silită, fără, însă, a indica noua adresă, şi a solicitat Curţii acordarea în cauză a unui nou termen, solicitare pe care, însă, instanţa a respins-o, invocând dispoziţiile art. 70 alin. (4) C. proc. pen. şi apreciind că se încearcă tergiversarea soluţionării pricinii.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că, dispunând astfel, instanţa de apel a procedat corect, fiind incidente, în cauză, atât dispoziţiile art. 291 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., cât şi cele ale art. 70 alin. (4) din acelaşi cod.

În acest sens, Înalta Curte arată că, atât la data de 30 noiembrie 2010, când s-a repus dosarul pe rolul instanţei de apel, cât şi la data de 19 ianuarie 2011, când a fost fixat termenul de judecată, intrase deja în vigoare Legea nr. 202/2010, care a modificat art. 291 alin. (1) C. proc. pen., în sensul introducerii unei noi teze, prin care se prevede că „înfăţişarea părţii în instanţă, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu partea reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare". Or, în cauză, se observă că apărătorul din oficiu al inculpatei, prezent la termenul din 19 ianuarie 2011, a depus în instanţă mai multe înscrisuri care dovedeau că, într-adevăr, împotriva acesteia din urmă se desfăşurase o procedură de executare silită, înscrisuri pe care, însă, nu ar fi avut posibilitatea să le depună dacă nu ar fi luat personal legătura cu apelanta pentru a i le înmâna, astfel încât, fiind incidenţă una dintre ipotezele reglementate de art. 291 alin. (1) C. proc. pen., orice nelegalitate survenită în procedura de citare cu inculpata a fost acoperită.

Pe de altă parte, este de menţionat că, potrivit art. 70 alin. (4) C. proc. pen., inculpata avea îndatorirea de a anunţa în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal, obligaţie pe care, însă, nu şi-a respectat-o nici la termenul de judecată din 19 ianuarie 2011 şi nici anterior, deşi procedura de executare silită începuse, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse în apel de apărătorul său din oficiu, încă dinainte de data de 29 martie 2010, când judecarea cauzei fusese suspendată la iniţiativa inculpatei, ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate.

Ca urmare, se constată, pentru considerentele expuse, că judecarea cauzei de către instanţa de apel s-a realizat cu deplina respectare a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) C. proc. pen., motiv pentru care Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 21 C. proc. pen.

2. Referitor la pct. 9 al art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte arată că, într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 378 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate, ceea ce presupune îndatorirea acesteia de a răspunde cu argumente la fiecare dintre criticile şi apărările formulate, în vederea garantării intereselor legitime ale părţilor în proces şi respectării caracterului echitabil al procedurii judiciare în care acestea sunt implicate.

Noţiunea de „proces echitabil" presupune ca instanţele să examineze efectiv problemele esenţiale şi argumentele decisive pentru soluţionarea cauzei şi să indice cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază deciziile, întrucât numai în acest mod părţile pot exercita efectiv căile de atac prevăzute de lege, iar instanţa de control judiciar poate realiza o analiză completă a legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate.

În cauză, se observă că hotărârea Curţii de apel cuprinde o analiză temeinică a aspectelor avute în vedere de instanţă pentru menţinerea soluţiei pronunţate de Tribunal în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor şi existenţa intenţiei de inducere în eroare, cu consecinţa condamnării inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), dar şi pentru modificarea tratamentului sancţionator aplicat de judecătorul fondului, în sensul reducerii cuantumului pedepsei, prin reţinerea de circumstanţe atenuante.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de apel s-ar fi limitat la a-şi însuşi sentinţa Tribunalului, fără a prezenta argumentele proprii care au convins-o să adopte hotărârea pronunţată, din considerentele deciziei atacate rezultând, dimpotrivă, astfel cum s-a menţionat anterior, preocuparea Curţii de apel de a proceda la un examen atent al argumentelor şi apărărilor invocate de inculpată, confirmarea în apel a raţionamentului primei instanţe, pentru anumite motive prezentate ca atare în partea expozitivă a hotărârii, neputând echivala cu o simplă „însuşire" a sentinţei Tribunalului, aşa cum s-a susţinut. Se observă, sub acest aspect, că instanţa de apel nu s-a limitat la a prelua motivarea instanţei de fond, ci, printr-o nouă examinare a cauzei şi oferind argumente proprii, a analizat criticile şi apărările inculpatei, răspunzând motivat la fiecare dintre acestea.

Împrejurarea că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde o motivare detaliată cu privire la fiecare aspect invocat de apelanta inculpată nu poate conduce la concluzia nerespectării exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind caracterul echitabil al procesului, din moment ce au fost examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei instanţei, iar în considerentele hotărârii au fost redate argumentele care au condus la pronunţarea acesteia.

În consecinţă, se constată, că, în speţă, nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.

3. În ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., recurenta inculpată a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale pentru garantarea drepturilor sale procesuale şi nu a făcut propria sa cercetare judecătorească, însuşindu-şi hotărârea Tribunalului fără a devolua sub toate aspectele cauza, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen.

Sub primul aspect invocat, se observă, însă, pe de o parte, că recurenta nu a indicat, în concret, acele cereri care, în opinia sa, ar fi avut un caracter esenţial şi asupra cărora Curtea nu s-ar fi pronunţat, iar, pe de altă, parte, în urma verificării actelor şi lucrărilor dosarului din apel, se constată că nu au fost formulate astfel de solicitări asupra cărora instanţa de apel să nu se fi pronunţat în sensul admiterii sau respingerii, arătând de fiecare dată considerentele ce au stat la baza respectivei soluţii. în acest sens, Înalta Curte reţine că, pe parcursul judecăţii în apel, inculpata a formulat o cerere de amânare a cauzei pentru a-şi asigura asistenţa juridică în mod ales (termenul de judecată din 24 februarie 2010) şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale (termenul de judecată din 29 martie 2010), ambele fiind încuviinţate de instanţă, precum şi o cerere de acordare a unui nou termen de judecată pentru a fi legal citată (termenul de judecată din 19 ianuarie 2011), solicitare ce a fost respinsă pe motiv că apelanta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 70 alin. (4) C. proc. pen. şi că, astfel, încearcă tergiversarea soluţionării cauzei. Or, respingerea de către instanţă a uneia dintre cererile formulate de inculpată pe parcursul procesului penal nu poate constitui cazul de casare prevăzut art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., acesta având în vedere doar omisiunea judecătorului de a se pronunţa asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, iar nu şi situaţia în care instanţa a respins respectivele cereri apreciindu-le motivat ca fiind neîntemeiate, aşa cum este cazul în speţă.

Referitor la critica privind neefectuarea cercetării judecătoreşti în apel, Înalta Curte arată că nici aceasta nu poate fi circumscrisă cazului de casare invocat, atâta timp cât, pe parcursul judecăţii în primă instanţă, au fost readministrate în mod nemijlocit, oral şi în condiţii de contradictorialitate, cu respectarea dispoziţiilor art. 287 - art. 289 C. proc. pen., probele strânse în faza de urmărire penală (a fost audiată inculpata, s-au luat declaraţii martorilor C.R., D.V., A.C., P.E., C.J., C.E., V.E.S., R.M., V.N., N.D., T.G., M.S.M., C.M.Z., D.M., M.J., P.I., G.D., M.T., A.V., M.O. şi s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen. cu privire la martorii E.E. şi B.A.), situaţie în care instanţa de apel nu mai avea obligaţia de a administra din nou aceleaşi dovezi care fuseseră deja administrate în faţa instanţei de fond. în acelaşi sens, Înalta Curte mai arată faptul că, doar în situaţia în care instanţa de fond ar fi pronunţat o hotărâre de condamnare exclusiv pe baza probelor strânse în faza de urmărire penală (în condiţiile în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen.), ar fi revenit Curţii de apel, în virtutea efectului devolutiv integral al căii de atac promovate şi pentru a asigura respectarea dreptului inculpatei la un proces echitabil, obligaţia de a suplini lipsa cercetării judecătoreşti prin readministrarea probelor menţionate în rechizitoriu, situaţie care, însă, nu se regăseşte în cauza de faţă.

Pe de altă parte, este de menţionat că dispoziţiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., care consacră efectul devolutiv al apelului, nu obligă instanţa de prim control judiciar să reia cercetarea judecătorească efectuată în primă instanţă, aşa cum a susţinut recurenta inculpată, ci doar să repună în discuţie cauza cu care a fost sesizată, examinând-o, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de apelant, sub toate aspectele de fapt şi de drept.

Ca urmare, având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen.

4. Cu privire la eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., este de menţionat că aceasta poate exista numai dacă se constată că situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, aşa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor.

În speţă, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situaţiei de fapt reţinute, niciun aspect esenţial stabilit de instanţele inferioare care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale. Fără a relua sau a reface raţionamentele instanţelor de fond şi de apel realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contrarietate între ceea ce rezultă din actele dosarului şi considerentele hotărârilor atacate cu privire la săvârşirea infracţiunii de către inculpata V.T., situaţia de fapt reţinută fiind în deplină concordanţă cu dovezile administrate, respectiv declaraţiile martorilor C.E., M.M., V.E.S., C.J., R.M., P.E., R.E., D.M., G.L., C.R., D.V., A.C., M.O., G.D., M.S.M., C.C.F., V.N., A.V., M.T., N.D., T.G., C.M., M.J., P.l., facturile fiscale întocmite de părţile civile şi vătămate, instrumentele de plată (filele CEC şi biletele la ordin) emise de inculpată, relaţiile comunicate de unităţile bancare, precum şi declaraţiile inculpatei, care, audiată fiind atât pe parcursul urmăririi penale, cât şi de instanţa de fond în cursul cercetării judecătoreşti a arătat că, într-adevăr, a înfiinţat mai multe societăţi comerciale pe care le-a administrat, prin intermediul cărora a derulat mai multe relaţii comerciale în perioada 2004 - 2006, inclusiv cu unele părţi vătămate/civile din cauză, recunoscând că, pentru plata unora dintre mărfurile cumpărate, a emis file CEC şi bilete la ordin semnate şi ştampilate personal de ea, deşi ştia că la momentul emiterii nu avea disponibil în cont, sperând, însă, să fie alimentate prin încărcările pe care le făcea pe relaţiile cu alte societăţi comerciale.

Toate aceste probe confirmă pe deplin situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare, iar aprecierile acestora şi concluziile la care au ajuns prin raţionament nu pot fi cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., căci, în caz contrar, s-ar ajunge la o reinterpretare şi reapreciere a probelor administrate, ceea ce ar fi în evidentă contradicţie cu dispoziţiile procesual penale anterior menţionate.

În consecinţă, pentru aceste motive, se constată că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

De altfel, un aspect important din acest punct de vedere îl reprezintă şi faptul că, deşi inculpata a invocat cazul de casare menţionat, aceasta nu a contestat în calea de atac a recursului situaţia de fapt reţinută de Tribunal şi de instanţa de apel, ci doar aprecierea instanţelor inferioare cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune sub aspectul laturii subiective, susţinând că nu a săvârşit faptele cu intenţia de a înşela părţile vătămate şi solicitând, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea sa pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), sau schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 84 pct. 2 teza I din Legea nr. 59/1934.

Având în vedere că ambele solicitări pun în discuţie latura subiectivă a infracţiunii de înşelăciune pentru care inculpata a fost condamnată în cauză, Înalta Curte, având în vedere şi criticile concrete formulate de recurentă sub acest aspect, la va analiza împreună, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 şi 17 C. proc. pen.

5. Astfel, potrivit art. 215 alin. (4) C. pen., constituie infracţiunea de înşelăciune emiterea unui CEC asupra unei instituţii de credit, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, în scopul obţinerii unui folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului CEC-ului.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (4) C. pen. se săvârşeşte cu intenţie directă, ceea ce înseamnă că făptuitorul îşi dă seama că desfăşoară o activitate de inducere în eroare prin emiterea unor instrumente de plată fără acoperire şi că, prin aceasta, pricinuieşte o pagubă posesorului cecului, urmare a cărei producere o doreşte. în această variantă, împrejurarea cu privire la care persoana vătămată este indusă în eroare constă în prezenţa, la data emiterii cecului, a disponibilului bănesc în cont, existând infracţiunea de înşelăciune, aşa cum s-a stabilit şi prin Decizia în interesul legii nr. IX/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atunci când făptuitorul ascunde persoanei vătămate faptul că nu are disponibil în cont, lăsându-l să creadă că îşi va putea obţine banii prin prezentarea acelei file la bancă.

În speţă, ceea ce rezultă din coroborarea materialului probator administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, este faptul că, în cazul tuturor societăţilor părţi vătămate/civile inculpata i-a indus în eroare pe comercianţi, preluând mărfuri de la aceştia, pentru plata cărora a emis file CEC sau bilete la ordin fără acoperire, fără ca, în cadrul înţelegerii cu respectivele societăţi comerciale, aceasta să îi înştiinţeze pe reprezentanţii lor că nu are disponibil în cont, prezentându-se ca administrator al unor firme ce prezintă bonitate şi dispun de fonduri care asigură plata preţului, ceea ce nu era adevărat.

Instanţa de recurs nu poate reţine apărarea inculpatei în sensul că filele CEC nu au fost completate la rubrica „data emiterii", fiind înmânate reprezentanţilor părţilor vătămate cu titlu de garanţie, recurenta încercând, astfel, să acrediteze atât ideea cunoaşterii de către aceştia a lipsei disponibilului în contul său, cât şi cea a existenţei unei înţelegeri între ea şi comercianţi cu privire la momentul introducerii cecurilor la plată, relevante sub acest aspect fiind, în opinia Înaltei Curţi, depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, care au arătat că cecurile au fost emise de inculpată ca instrumente de plată pentru mărfurile livrate către societăţile administrate de aceasta, fiind completate, semnate personal de recurentă şi ştampilate cu ştampila firmei al cărei reprezentant era, data scadenţei fiind cea convenită prin contract, declaraţii ce se coroborează cu cele date de inculpată în cursul cercetării judecătoreşti, în cuprinsul cărora aceasta recunoaşte că pentru unele mărfuri cumpărate a emis file CEC şi bilete la ordin, ca mijloace de plată, deşi ştia că în momentul emiterii lor nu avea disponibil în cont.

De asemenea, nici faptul că, după emiterea filelor CEC -pentru care ştia că nu există acoperire - şi până la data scadenţei înscrise în instrumentul de plată, inculpata a adus la cunoştinţa comercianţilor că nu are provizia necesară şi nici împrejurarea că o parte din cecuri au fost emise înainte de intervenţia interdicţiei bancare - incident despre care inculpata susţine că a încunoştiinţat părţile vătămate - nu au relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii de înşelăciune sau al încadrării juridice a faptelor, având în vedere că respectiva infracţiune s-a consumat în momentul emiterii filelor CEC, când părţile vătămate/civile au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu societăţile administrate de inculpată tocmai în considerarea faptului că aveau asigurată plata mărfurilor prin cecurile emise de aceasta, fiind induse în eroare de recurentă cu privire la existenţa disponibilului în cont.

Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond şi cea de prim control judiciar, ţinând seama şi de dispoziţiile obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. IX/2005, apreciază că faptele inculpatei V.T. care, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada noiembrie 2004 - iunie 2006, a emis mai multe file CEC şi bilete la ordin asupra unor instituţii de credit, ştiind că pentru valorificarea lor nu există provizia sau acoperirea necesară, aspect ascuns beneficiarilor instrumentelor de plată în momentul emiterii acestora, în scopul de a obţine pentru sine un folos material injust şi cauzând beneficiarilor cecurilor şi biletelor la ordin (11 părţi vătămate/civile) un prejudiciu total în sumă de 1.194.786,76 RON, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), iar nu infracţiunea prevăzută de art. 84 pct. 2 teza I din Legea nr. 59/1934, astfel cum a susţinut recurenta inculpată.

Aşa cum s-a arătat anterior, inculpata a acţionat cu intenţia de a înşela părţile vătămate/civile, inducându-le în eroare, la momentul încheierii contractelor, cu privire la existenţa disponibilului în cont şi creând, astfel, reprezentanţilor acestora sentimentul că produsele vândute vor fi achitate printr-un mijloc de plată, astfel încât, fără această inducere în eroare societăţile păgubite nu ar fi încheiat convenţiile cu inculpata recurentă în condiţiile stipulate. O dovadă a intenţiei frauduloase cu care a acţionat inculpata în relaţiile cu părţile vătămate/civile o reprezintă şi împrejurarea că aceasta, ulterior achiziţionării mărfurilor de la societăţile respective, le-a revândut la preţuri mult mai mici decât valoarea lor de piaţă, de multe ori fără documente fiscale şi cu plata în numerar, pentru a evita alimentarea conturilor şi, implicit, achitarea datoriilor, relevante în acest sens fiind depoziţiile martorilor D.M., C.M.Z., T.G., N.D.I., C.C., M.J., A.V., P.l., M.T., C.E., A.C., D.V. date atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti.

Având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte constată că inculpata V.T. a săvârşit faptele ce formează obiectul actului de inculpare şi pentru care a fost condamnată de instanţele inferioare, cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, astfel încât, fiind întrunite, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul celei subiective, elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), nu se impune achitarea acesteia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., şi nici schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 84 pct. 2 teza I din Legea nr. 59/1934, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 şi 17 C. proc. pen.

6. În ceea ce priveşte proporţionalizarea pedepsei cu închisoarea aplicată inculpatei, aspect în legătură cu care au formulat critici, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., atât aceasta, cât şi partea civilă, Înalta Curte apreciază, că au fost avute în vedere de instanţa de apel toate criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., iar, faţă de circumstanţele reale ale comiterii faptelor şi circumstanţele personale ale inculpatei, s-a aplicat o sancţiune penală al cărei cuantum a fost corect individualizat, fiind orientat sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, prin reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) şi b), alin. (2) şi art. 76 C. pen.

Este adevărat că recurenta inculpată nu are antecedente penale, este absolventă de studii superioare, iar, pe parcursul procesului penal, a acoperit o parte din prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii, însă, Înalta Curte apreciază că aceste împrejurări nu sunt de natură să determine reducerea cuantumului pedepsei stabilite de instanţa de apel, fiind deja valorificate prin aplicarea unei sancţiuni penale al cărei cuantum a fost coborât sub minimul special stabilit de Codul penal pentru infracţiunea comisă. În acest sens, trebuie avut în vedere şi gradul de pericol social ridicat al infracţiunii săvârşite, dedus atât din limitele mari de pedeapsă, cât şi din împrejurările concrete în care faptele au fost comise, respectiv într-un interval mare de timp, în formă continuată, în dauna unui număr mare de societăţi părţi vătămate, cărora le-a fost cauzat un prejudiciu foarte mare, din care doar o mică parte a fost acoperit prin stăruinţa inculpatei, precum şi conduita manifestată de aceasta din urmă pe întreg parcursul procesului penal, încercând în permanenţă să denatureze adevărul, să inducă în eroare organele judiciare şi să tergiverseze soluţionarea cauzei, în scopul evident de a obţine exonerarea de răspundere penală prin împlinirea termenului de prescripţie specială prevăzut de art. 124 C. pen.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, deşi reale, aspectele invocate de recurenta parte civilă nu sunt suficiente pentru a conduce la majorarea cuantumului pedepsei cu închisoarea stabilit de instanţa de apel, ţinând seama, în acest sens, de circumstanţele personale ale inculpatei, astfel cum au fost anterior expuse, precum şi de stăruinţa manifestată în vederea acoperirii unei părţi din prejudiciul cauzat, aspecte de natură să releve o periculozitate socială mai redusă a acesteia şi să reclame aplicarea unui tratament penal atenuat, astfel cum a fost stabilit de Curtea de Apel Galaţi.

Ca urmare, apreciind, pentru motivele anterior expuse, că pedeapsa stabilită de instanţa de apel a fost corect individualizată, fiind aptă să asigure reeducarea inculpatei şi realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen., Înalta Curte constată că nu se impune nici reducerea acesteia, aşa cum a solicitat recurenta inculpată şi nici majorarea ei, astfel cum a susţinut recurenta parte civilă, nefiind incident în speţă cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

7. Referitor la critica formulată de recurenta parte civilă cu privire la cuantumul despăgubirilor civile ce i-au fost acordate de instanţa de fond, care nu ar corespunde, în opinia acesteia, cu prejudiciul efectiv suferit, astfel cum a fost înscris în tabloul definitiv al lichidatorului judiciar, critică care, formal, se circumscrie cazului de casare prevăzut art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., Înalta Curte arată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (4) C. proc. pen., nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 C. proc. pen. nu au folosit calea apelului, ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac. Persoanele prevăzute în art. 362 pot declara recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această modificare.

Aşadar, exercitarea recursului este condiţionată de folosirea prealabilă a apelului, dacă legea prevede această cale de atac, iar persoanele care nu au folosit calea apelului pot declara recurs împotriva deciziei instanţei de apel numai cu privire la modificările aduse sentinţei ca urmare a admiterii apelului declarat de o altă persoană dintre cele prevăzute în art. 362 C. proc. pen.

În speţă, sentinţa primei instanţe a fost desfiinţată parţial, pe latură penală, ca urmare a admiterii apelului declarat numai de inculpată, partea civilă SC F. SRL Braşov neexercitând apel în cauză. Ca urmare, cea îndreptăţită de lege să declare recurs atât împotriva sentinţei, cât şi a deciziei este numai inculpata, în timp ce partea civilă poate folosi această cale de atac numai împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel şi numai cu privire la modificările pe care aceasta le-a adus sentinţei judecătoriei.

Aşadar, în raport cu dispoziţiile art. 385¹ alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte poate examina în recursul părţii civile decizia pronunţată de instanţa de apel numai sub aspectul temeiniciei pedepsei aplicate inculpatei, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., fără a putea să analizeze şi să verifice dacă cuantumul despăgubirilor civile la care inculpata a fost obligată de instanţa de fond către partea civilă SC F. SRL Braşov corespunde prejudiciului efectiv suferit, având în vedere că respectiva parte civilă nu a declarat apel împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Galaţi, iar decizia Curţii de apel nu a adus modificări hotărârii primei instanţe cu privire la acest aspect.

În consecinţă, constatând, faţă de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 9, 10, 12, 14, 17 şi 18 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpata V.T. şi de partea civilă SC F. SRL Braşov şi, având în vedere că acestea sunt cele care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., le va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă SC F. SRL Braşov şi de inculpata V.T. împotriva Deciziei penale nr. 19/A din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2042/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 677/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 666/2012. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 668/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 671/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 672/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 677/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs ICCJ. Decizia nr. 680/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs ICCJ. Decizia nr. 681/2012. Penal