ICCJ. Decizia nr. 677/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 677/2012
Dosar nr. 1777/62/2011
Şedinţa publică din 12 martie 2012
Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 198 din 22 iunie 2011 a Tribunalului Braşov, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. şi art. 74 lit. a), c) C. pen., art. 76 lit. d) C. pen., a fost condamnat inculpatului S.D.N. la pedeapsa închisorii de 2 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.
În baza art. 81, 82 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 2 luni.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 şi 84 C. pen.
Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei, conform art. 71 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.
În baza art. 14 şi 346 C. proc. pen. raportat la art. 998, 999 C. civ. a fost admisă acţiunea civilă promovată în procesul penal împotriva inculpatului de partea civilă Statul Român prin ANAF - DGFP Braşov şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul să achite părţii civile suma de 27.066 RON şi au fost respinse restul pretenţiilor formulate de parte civilă.
S-a constatat că nu au fost identificate în proprietatea inculpatului şi a părţii responsabile civilmente SC S.D.M. SRL bunuri asupra cărora să poată fi dispusă măsura sechestrului asigurător potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2005.
În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligată inculpatul să plătească suma de 1.000 RON cheltuieli judiciare.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că, inculpatul S.D.N. este asociat unic şi administrator al SC S.D.M. SRL din anul 2008, ce are ca obiect de activitate construcţii civile. De la înfiinţare şi până în anul 2010, potrivit declaraţiilor inculpatului, firma SC S.D.M. SRL a efectuat cinci lucrări de construcţii, pentru două dintre acestea nefiind emise documente financiar contabile, pentru numitul T.I. de la care a primit suma de 9.000 RON şi numitul M.I. de la care a primit suma de 82.337 RON.
Potrivit declaraţiei numitului M.I., inculpatul nu a eliberat niciun document financiar contabil pentru lucrarea efectuată, deşi martorul cunoştea faptul că inculpatul este administrator al SC S.D.M. SRL. De asemenea, potrivit declaraţiei martorului T.I., echipa de muncitori ce a efectuat reparaţii la imobilul ce îi aparţine, lucra pentru SC S.D.M. SRL, al cărei administrator este inculpatul S.D.N. şi a plătit inculpatului suma de bani necesară efectuării reparaţiei, pentru care inculpatul nu i-a eliberat nici un document financiar justificativ.
Ministerul Finanţelor Publice prin Garda Financiară Braşov a efectuat un control la sediul societăţii SC S.D.M. SRL constatând că pentru sumele încasate de inculpat de la numiţii T.I. şi M.I. nu s-au eliberat documente financiar-contabile, statul fiind prejudiciat cu suma de 27.066 RON, din care 12.359 RON reprezintă impozit pe profit, iar suma de 14.707 RON reprezintă TVA.
Fiind audiat, inculpatul a recunoscut comiterea faptei, învederând că SC S.D.M. SRL a fost înfiinţată în anul 2008, că societatea a efectuat din acel moment 5 lucrări şi doar pentru 3 dintre acestea a emis facturi fiscale. A mai precizat că, în anul 2011 - data audierii sale la organul de cercetare penală -, societatea pe care o administra nu mai efectua niciun fel de lucrări şi nu a depus bilanţul fiscal pentru anul 2008 la Registrul Comerţului. Inculpatul nu a avut nicio explicaţie pentru modul în care a acţionat, învederând că va face tot posibilul pentru a achita datoriile către bugetul de stat.
S-a reţinut că materialul probatoriu administrat în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului respectă dispoziţiile legale, iar inculpatul nu a avut obiecţiuni de ridicat sub acest aspect.
Fapta inculpatului S.D.N., care în calitate de asociat şi administrator al SC S.D.M. SRL, nu a înregistrat în actele contabile venituri totale în cuantum de 91.920 RON, sustrăgându-se de la plata obligaţiilor fiscale către stat în anul 2009 în cuantum de 27.066 RON, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
La individualizarea judiciară a pedepsei instanţa a avut în vedere gradul de pericol social generic şi concret al faptei comise, limitele de pedeapsă ce se pot aplica inculpatului urmare reţinerii dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., modalitatea în care inculpatul a acţionat, că nu a avut o explicaţie a faptei sale, precum şi suma pe care inculpatul o datora bugetului de stat. În aceleaşi timp, a fost avută în vedere atitudinea procesuală corectă adoptată de inculpat, precum şi faptul că este la primul contact cu legea penală, sens în care s-a apreciat că se impune reţinere circumstanţelor atenuante judiciare, prevăzute de dispoziţiile art. 74 lit. a) şi c) C. pen.
Prin urmare, Tribunalul a condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., art. 74 lit. a), c) C. pen. şi art. 76 lit. d) C. pen. Având în vedere fapta comisă, instanţa a constatat că inculpatul este nedemn de a exercita drepturile electorale pasive, sens în care a procedat la interzicerea acestora pe durata executării pedepsei principale.
Prin raportare la considerentele de ordin personal ale inculpatului, văzând şi infracţiunea care formează obiectul cercetării, instanţa a constatat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executare efectivă a acesteia, că este şi în interesul părţii civile recuperarea prejudiciului, sens în care a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen. şi a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 2 luni. În acelaşi timp, s-a dispus potrivit art. 71 alin. (5) C. pen. suspendarea executării pedepselor accesorii.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, s-a constatat că partea civilă ANAF - DGFP Braşov s-a constituit parte civilă cu suma de 156.990 RON reprezentând TVA şi impozit pe profit, precum şi majorări de întârziere la suma pe care societatea administrată de inculpat o datorează statului.
Examinând decizia de impunere, raportul de inspecţie fiscală, Tribunalul a solicitat părţii civile lămuriri suplimentare cu privire la prejudiciul suferit de statul român prin fapta penală comisă de inculpat.
S-a reţinut că, inculpatul a fost trimis în judecată pentru faptul că, în anul 2009, nu a înregistrat în actele contabile ale societăţii pe care o administra venituri în cuantum de 91.920 RON. Nu a format însă obiectul verificărilor penale în prezenta cauză împrejurarea că inculpatul nu a achitat impozitele către stat potrivit sumelor care se regăsesc în contabilitatea societăţii. Faţă de pretenţiile formulate, părţii civile i s-a solicitat, în mod expres, să precizeze cuantumul prejudiciului, inclusiv penalităţile de întârziere la suma de 27.066 RON şi s-a învederat totodată părţii civile că inculpatul este trimis în judecată pentru faptul că a omis a înregistra în contabilitatea SC S.D.M. SRL suma de 91.920 RON. S-a constatat că deşi, societatea SC S.D.M. SRL, administrată de inculpat, datorează statului o sumă mai mare reprezentând venituri la bugetul de stat, cauza pendinte priveşte doar fapta de evaziune fiscală şi, pe cale de consecinţă, prejudiciul creat prin comiterea acestei fapte.
Pentru considerentele arătate, Tribunalul a constatat că în cauză se pot reţine dispoziţiile art. 998, 999, 1000 C. civ., că inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prin care s-a cauzat statului un prejudiciu în cuantum de 27.066 RON, sens în care, în temeiul art. 346 C. proc. pen., a dispus obligarea inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata pretenţiilor formulate de ANAF - DGFP Braşov în măsura dovedirii acestora, respectiv pentru suma de 27.066 RON. Restul sumei solicitate de partea civilă cu titlu de pretenţii s-au respins ca nefiind fondate.
Totodată, s-a constatat că nu s-au identificat în cursul urmăririi penale bunuri aparţinând inculpatului sau părţii responsabile civilmente asupra cărora să se poată institui măsura sechestrului asigurător, astfel încât, deşi, s-a dispus o astfel de măsură în cursul urmăririi penale, ea nu a putut fi pusă în executare.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi parte civilă Ministerul Finanţelor Publice, ANAF - DGFP Braşov.
Ministerul Public a criticat sentinţa pentru netemeinicie în ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, arătând că se impune majorarea acesteia prin înlăturarea circumstanţei atenuante reţinute de prima instanţă, în raport de împrejurarea că şi în condiţiile aplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., pedeapsa aplicată nu reflectă gradul de pericol social al faptei şi nu este în măsură să satisfacă scopul pedepsei, respectiv acela de a preveni săvârşirea altor fapte de natură penală. În cauză nu se justifică reţinerea de circumstanţele atenuante în favoare inculpatului, iar lipsa antecedentelor penale nu se constituie circumstanţe atenuante.
Partea civilă ANAF a criticat soluţia pentru netemeinicie referitor la împrejurarea că instanţa a admis greşit acţiunea civilă numai pentru suma de 27.066 RON şi a respins restul pretenţiilor, fără a se pronunţa asupra majorărilor de întârziere şi penalităţilor aferente de la data comiterii faptei până la achitarea integrală.
Al doilea motiv de apel a vizat faptul că, în mod greşit, instanţa nu s-a pronunţat asupra măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului în temeiul art. 163 C. proc. pen. şi art. 11 din Legea nr. 241/2005, pe considerentul că nu au fost identificate bunuri în patrimoniul acestuia sau al părţii responsabile civilmente.
În plus, s-a mai susţinut că această măsură trebuie privită ca o măsură coercitivă asupra inculpatului în vederea recuperării prejudiciului adus statului şi are ca scop asigurarea reală a părţii civile de a-şi recupera total sau în parte prejudiciul. Obligaţia de identificare a bunurilor revine unui executor judecătoresc sau unor organe proprii de executare a părţii păgubite. S-a precizat că partea civilă are în structura sa organe specializate de executare potrivit O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, acestea fiind în măsură să procedeze la executare, dar numai în baza unui titlu susceptibil de executare.
Prin Decizia penală nr. 107/Ap din 2 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1777/62/2011, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva Sentinţei penale nr. 198 din 22 iunie 2011 Tribunalului Braşov, a fost desfiinţată în parte sentinţa, numai în ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei şi, în rejudecare, a fost majorată pedeapsa aplicată inculpatului S.D.N., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., art. 74 lit. a) şi c) C. pen. şi art. 76 lit. d) C. pen., de la 2 luni închisoare la pedeapsa de 10 luni închisoare.
A fost menţinută modalitatea de executare prin aplicarea art. 81 C. pen. şi a fost majorat în mod corespunzător termenul de încercare de la 2 ani şi 2 luni la 2 ani şi 10 luni.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de parte civilă Ministerul Finanţelor Publice prin ANAF - DGFP Braşov.
Onorariul pentru apărătorul din oficiu în sumă de 200 RON s-a stabilit a fi suportat din fondurile Ministerului Justiţiei, fiind incluse în cheltuielile judiciare.
A fost obligată partea civilă să plătească statului suma de 150 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Curtea a reţinut că, prima instanţă, în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, a reţinut o situaţie de fapt corectă şi a dat faptei o încadrare juridică corespunzătoare.
Probele administrate în faza de urmărire penală dovedesc cu evidenţă că inculpatul, de la înfiinţarea firmei SC S.D.M. SRL şi până în anul 2010, a efectuat cinci lucrări, pentru două dintre aceste nefiind emise documente financiar contabile, respectiv pentru lucrările efectuate numiţilor T.I. şi M.I., de la care a primit sumele de 9.000 RON şi 82.337 RON.
Ministerul Finanţelor Publice prin Garda Financiară Braşov a efectuat un control la sediul societăţii SC S.D.M. SRL constatând că pentru sumele încasate de inculpat de la numiţii T.I. şi M.I. nu s-au eliberat documente financiar contabile, statul fiind prejudiciat cu suma de 27.066 RON, din care 12.359 RON reprezintă impozit pe profit, iar suma de 14.707 RON reprezintă TVA.
Inculpatul a recunoscut în totalitate comiterea faptei şi s-a prevalat de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei instanţa de fond a reţinut circumstanţe atenuante în mod corect, având în vedere că inculpatul este o persoană în vârstă de 38 de ani, se află la primul conflict cu legea penală, manifestă disponibilitate pentru acoperirea integrală a prejudiciului, s-a prezentat în faţa organelor de cercetare penală şi a instanţei, manifestând interes pentru situaţia sa juridică, adoptând totodată, şi o atitudine procesuală pozitivă, împrejurări faţă de care instanţa a conchis că acesta posedă perspective favorabile de reintegrare socială.
De asemenea, s-a constatat că, în mod justificat, s-a apreciat de către instanţa de fond că circumstanţele reale ale faptei, profilul socio-moral, conduita anterioară bună a inculpatului până la vârsta pe care o are şi atitudinea sa de prezentare în faţa autorităţii ulterioară comiterii faptei, au valoare de circumstanţe atenuante judiciare, înscrise în art. 74 lit. a), c) C. pen.
În opinia Curţii, prima instanţă nu a valorificat eficient criteriul modalităţii concrete de comitere a faptei, astfel că din cele 5 lucrări efectuate de firma sa, a eliberat facturi doar pentru 3 dintre ele, ceea ce demonstrează că, deşi corect, au fost reţinute circumstanţele atenuante, se impunea o majorare a pedepsei, ţinând seama evident, de dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
În acest context, instanţa de apel a apreciat că o pedeapsă de 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., art. 74 lit. a), c) şi art. 76 lit. d) C. pen., este suficientă şi de natură să conducă la reeducarea inculpatului şi la realizarea scopului de prevenţie generală pe care îl are sancţiunea penală, cu menţinerea ca modalitate de executare suspendarea condiţionată a executării pedepsei, dar majorarea corespunzătoare a termenului de încercare.
Referitor la apelul promovat de partea civilă Statul Român prin ANAF - DGFP Braşov, instanţa de prim control judiciar a constat că se impune a fi clarificată problema determinării prejudiciului produs prin infracţiunea de evaziune fiscală, deoarece numai acest prejudiciu poate forma acţiunii civile subsecvente acţiuni penale.
În acest sens, pornind de la analizarea textului nomei de incriminare, art. 9 alin. (1) lit. b) din lege specială „omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate", s-a reţinut că, numai prejudiciul produs exclusiv prin această infracţiune poate face obiectul acţiunii civile, independent de împrejurarea că societatea inculpatului ar mai datora către bugetul de stat şi alte sume, cu alt titlu.
Din conţinutul deciziei de impunere s-a constatat că prejudiciul efectiv produs este în sumă de 27.066 RON, deoarece estimarea efectuată de parte civilă nu poate da naştere la obligaţii fiscale.
De altfel, sumele obţinute de societatea inculpatului cu titlu de venituri impozabile se situează la nivelul sumei de 91.920 RON, astfel că, este imposibil a se stabili obligaţii fiscale principale (cele datorate, fără majorări şi penalităţi) mai mari decât suma impozabilă obţinută, respectiv de 110.187 RON aşa cum a solicitat partea civilă, cu majorări de 46.803 RON, reprezentând TVA şi impozit pe profit, majorat în motivele de apel la suma de 178.058 RON, la care urmează a se adăuga majorări de întârziere şi penalităţi.
Aşa cum corect a constatat şi prima instanţă, nu a format obiectul verificărilor penale în prezenta cauză împrejurarea că inculpatul nu a achitat impozitele către stat potrivit sumelor care se regăsesc în contabilitatea societăţii, obiectul verificării fiind reprezentat de anul 2009 şi actele de evaziune fiscală comise în acest an fac obiectul acţiunii penale.
Părţii civile i s-a solicitat în mod expres să precizeze cuantumul prejudiciului, inclusiv penalităţile de întârziere la suma de 27.066 RON şi s-a învederat acesteia că inculpatul este trimis în judecată pentru faptul că a omis a înregistra în contabilitatea SC S.D.M. SRL suma de 91.920 RON. Chiar dacă societatea SC S.D.M. SRL, administrată de inculpat datorează statului o sumă mai mare reprezentând venituri la bugetul de stat, cauza pendinte priveşte doar fapta de evaziune fiscală şi prin urmare prejudiciul creat prin comiterea acestei fapte.
În consecinţă, instanţa de prim control judiciar a apreciat nu poate lăsa la latitudinea părţii civile, oricare ar fi aceasta, stabilirea prejudiciului, ci, potrivit dispoziţiilor legale, acţiunea civilă se soluţionează pe baza probelor, inculpatul urmând a fi obligat numai la plata sumelor dovedite, ce trebuie să reprezinte o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, chiar dacă decizia de impunere nu a fost contestată de inculpat.
Cum partea civilă nu şi-a îndeplinit obligaţia impusă nu numai de instanţă, dar şi de lege, de calculare a obligaţiilor accesorii de la data scadenţei obligaţiei principale la zi, instanţa neavând posibilitatea de a verifica modul de efectuare a acestor calcule şi de a cenzura, conform art. 14, 346 C. proc. pen. şi art. 998 şi următoarele C. civ., a admis, în parte, pretenţiile solicitate de partea civilă.
S-a reţinut că, sumele datorate cu titlu de taxe şi impozite către bugetul consolidat al statului sunt cele derivate din suma obţinută cu titlu de venit impozabil de 91.920 RON, respectiv TVA de 19% (la nivelul anului 2009) şi impozit pe profit, din această sumă. Chiar dacă societatea SC S.D.M. SRL, administrată de inculpat datorează statului o sumă mai mare reprezentând venituri la bugetul de stat, cauza pendinte priveşte doar fapta de evaziune fiscală şi, pe cale de consecinţă, prejudiciul creat prin comiterea acestei fapte şi în cadrul prezentului proces penal, instanţa nu poate dispune obligarea inculpatului la plata altor sume, cu excepţia celor derivate din comiterea infracţiunii de evaziune fiscală potrivit anului fiscal 2009.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, măsura asiguratorie, instanţa a reţinut că potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2005 măsurile asigurătorii pot fi dispuse din oficiu, dispoziţii care se completează cu cele ale art. 163 şi următoarele C. proc. pen.
În consecinţă, pentru a se putea dispune o asemenea măsură, chiar din oficiu, este necesar să se constate că existenţa temerii că bunurile personale care ar putea garanta recuperarea pagubei să fie înstrăinate sau ascunse în scopul sustragerii de la răspunderea civilă.
În plus, aplicarea măsurii asigurătorii se realizează prin instituirea unui sechestru, sens în care se identifică bunurile aparţinând persoanei împotriva căreia s-a luat măsura asiguratorie şi se inventariază într-un proces-verbal în care se înscriu caracteristicile pe care le au, starea de uzură, cantitatea şi evaluarea lor în bani. Pentru bunurile imobile se mai cere luarea unei inscripţii ipotecare care împiedică orice înstrăinare a acestora.
Cum partea civilă nu a indicat ce bunuri imobile sau mobile are inculpatul în proprietate, instanţa s-a aflat în imposibilitate de a lua o asemenea măsură, deoarece nu s-au putut identifica bunurile ca fac obiectul măsurii asigurătorii.
Mai mult, partea civilă are chiar calitatea de organ fiscal al statului, este singura în măsură să cunoască dacă inculpatul deţine bunuri imobile sau mobile pentru care este plătitor de impozite şi avea obligaţia să indice instanţei aceste aspecte, pentru a se putea pune în discuţie luarea măsurilor.
În opinia instanţei, a dispune luarea unei măsuri asigurătorii fără a se identifica bunurile asupra cărora se dispune măsura, contravine dispoziţiilor legale anterior menţionate.
Soluţia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pe care au criticat-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, invocând în drept, dispoziţiile art. 3859 pct. 14 şi 18 C. proc. pen.
În susţinerea recursului Parchetul a solicitat înlăturarea circumstanţelor atenuate reţinute în favoarea inculpatului, majorarea cuantumului pedepsei, păstrarea modalităţii de executare şi stabilirea unui termen de încercare mai mare.
În dezvoltarea motivelor scrise de recurs, partea civilă a solicitat să se constate că, în mod greşit, cele două instanţe au admis, în parte, acţiunea civilă şi au obligat inculpatul la plata sumei de 27.066 RON fără a dispune şi cu privire la majorările de întârziere şi penalităţile aferente până la acoperirea prejudiciului, astfel cum sunt prevăzute în art. 120 din O.G. nr. 92/2003.
O altă critică a recurentei părţi civile a vizat greşita respingere de către cele două instanţe a cererii de instituire a măsurilor asigurătorii, întemeiată pe dispoziţiile art. 163 C. proc. pen. şi art. 11 din Legea nr. 241/2005, care trebuie privită ca o măsură coercitivă împotriva inculpatului indiferent dacă acesta are sau nu bunuri în proprietate sa, obligaţia identificării existenţei bunurilor revenind executorului judecătoresc sau organelor specializate de executare.
Verificând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs invocate, care se circumscriu art. 3859 pct. 14 şi 18 C. proc. pen., cât şi din oficiu - potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. -, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ca nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse:
1. Referitor la critica Parchetului privind greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului S.D.N. de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că, potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.
În conformitate cu prevederile art. 72 din C. pen., care prevăd criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă stabilite în partea specială a Codului penal, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Or, din examinarea acestor criterii, se constată că cel referitor la gradul de pericol social al faptei săvârşite este unul prioritar celui referitor la persoana infractorului, ambele instanţe apreciind în mod corect că fapta săvârşită de inculpat - astfel cum a fost reţinută în actul de sesizare prezintă, în concret, un grad de pericol social ridicat.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că elementele legate de faptă şi de persoana inculpatului au fost corect valorificate de instanţa de apel în procesul de individualizare a sancţiunii penale, existenţa acestora justificând aplicarea unei pedepse orientate sub minimum limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită - evaziune fiscală, faptă prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, reduse cu o treime, în condiţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi reţinerii circumstanţelor atenuate judiciare, prev. de art. 74 lit. a) şi c) C. pen.
Contrar celor susţinute de parchet, se constată că cele două instanţe, în mod întemeiat, au apreciat că datele personale ale inculpatului şi împrejurările comiterii faptei (vârsta de 38 ani, lipsa antecedentelor penale, sinceritatea în faţa organelor judiciare, conduita anterioară a inculpatului, în aceeaşi perioadă a mai efectuat alte 3 trei lucrări pentru care a întocmit documentaţia necesară şi le-a înregistrat în contabilitate, valoarea lucrărilor efectuate şi pentru care nu s-au întocmit documente pentru veniturile realizate - 91,920 RON), sunt elemente care au relevanţă juridică chiar şi prin comparare cu fapta inculpatului - sustragerea de la plata obligaţiilor datorate statului - şi modalitate de comitere a acesteia.
Prin urmare, Înalta Curte, ţinând seama de natura infracţiunii săvârşite (evaziune fiscală), ce prezintă un grad de pericol social ridicat, circumstanţele reale ale comiterii faptei, atitudinea sinceră a inculpatului imediat după comiterea faptei şi pe parcursul procesului penal, circumstanţele personale ale inculpatului (care nu este cunoscut cu antecedente penale, are un loc de muncă, este o persoană respectată în comunitate astfel cum rezultă din caracterizările şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei), valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat, de 27.066 RON, constată că, a fost aplicată o pedeapsă corect individualizată de către instanţa de control judiciar, de 10 luni închisoare, care corespunde scopului pedepsei astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 52 C. pen.
Referitor la modalitatea de executare şi termenul de încercare stabilit de către instanţa de apel, de 2 ani şi 10 luni, Înalta Curte reţine că pedeapsa este deopotrivă un mijloc de constrângere dar şi de reeducare a celui condamnat, având un rol preventiv-educativ. Ca măsură de constrângere, pe lângă scopul represiv, pedeapsa trebuie să reflecte dezaprobarea legală şi judiciară, atât cu privire la faptele penale, cât şi în ceea ce priveşte comportamentul inculpatului.
Or, natura şi gravitatea faptei, modalitatea de comiterii a infracţiunii şi conduita inculpatului, înainte şi după comiterea faptei, sunt elemente obiective şi subiective care au contribuit la convingerea instanţelor că prin acordarea suspendării executării pedepsei şi stabilirea unui termen de încercare de 2 ani şi 10 luni, conduita inculpatului în viitor faţă de valorile sociale ocrotite de lege se va schimba.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că aplicarea unei pedepse într-un cuantum sau pe un termen de încercarea mai mare faţă cel stabilit de instanţa de prim control judiciar, nu ar fi nejustificată în raport cu particularităţile cauzei expuse anterior, motiv pentru care urmează să respingă recursul parchetului, ca nefondat.
2. Nici criticile părţii civile Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., în sensul că ambele instanţe au comis grave erori de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite în ceea ce priveşte acţiunea civilă, nu sunt fondate.
Pentru a fi reţinută eroarea gravă de fapt trebuie să se constate că această eroare a influenţat hotărâtor soluţia dată în cauză, adică greşita stabilire a situaţiei de fapt să fi determinat o esenţială eroare în legătură cu condamnarea sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal, cu toate consecinţele care decurg din aceasta pentru inculpat şi pentru celelalte părţi din proces, inclusiv, cu privire la soluţionarea laturii civile.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză nu a fost comisă o gravă eroare de fapt, situaţia de fapt a fost bine stabilită de instanţele de fond şi apel în urma unei analize coroborate a întregului material probator administrat în cauză, încadrarea juridică dată faptei este justă şi corespunde situaţiei de fapt reţinute, în mod corect, apreciind cele două instanţe că sunt îndeplinite în cauză condiţiile tragerii la răspundere penală a inculpatului sub aspectul infracţiunii ce i s-au reţinut în sarcină, de evaziune fiscală, faptă prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) C. pen.
În baza probatoriului administrat în faza de urmărire penală s-a reţinut că, în cursul anului 2009, inculpatul S.D.N., în calitate de administrator al SC S.D.M. SRL, a omis să înregistreze în actele contabile venituri totale în sumă de 91.920 RON, sustrăgându-se astfel, de la plata obligaţiilor fiscale către stat în sumă de 27.066 RON.
În ceea ce priveşte latura civilă, Înalta Curte constată că instanţa de fond şi de prim control judiciar au reţinut, în mod corect, întrunirea în cauză a condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale, prev. de art. 998 şi urm. C. civ., respectiv, existenţa prejudiciului suferit de partea civilă, ANAF - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov, a faptei ilicite comise de către inculpatul S.D.N., legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei inculpatului în săvârşirea ei.
La stabilirea cuantumului prejudiciului, cele două instanţe au avut în vedere raportul de inspecţie fiscală întocmit de către Garda Financiară urmare verificărilor efectuate la sediul societăţii SC S.D.M. SRL, care nu a fost contestat de către niciuna dintre părţi, natura infracţiunii pentru care inculpatul S.D.N. a fost trimis în judecată - evaziune fiscală, constând în omisiunea de a înregistra în contabilitatea societăţii pe care o administra, suma de 91.920 RON, provenind din activităţile de construcţii realizate pentru numiţii T.I. şi M.I.
Înalta Curte, în acord cu cele două instanţe reţine că potrivit dispoziţiilor art. 346 alin. (1) C. proc. pen. în caz de condamnare instanţa se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile, iar conform dispoziţiile art. 14 alin. (3) C. proc. pen., repararea pagubei se face potrivit legii civile, text care trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 1169 C. civ., în sensul că, cel care formulează o pretenţie în faţa instanţei trebuie să o dovedească.
Or, partea civilă ANAF - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov nu a putut face dovada cu niciun mijloc de probă a existenţei unui prejudiciu cert, în sumă de 110.187 RON, astfel cum a precizat în faţa primei instanţe, al cărui cuantum a fost majorat, în faţa instanţei de apel, la suma de 178.058 RON. Faptul că societatea S.D.M. SRL, administrată de inculpat, are şi alte creanţe către bugetul satului, acestea nu pot fi valorificate pe calea acţiunii civile în prezenta cauză, întrucât, instanţa este obligată să se limiteze la fapta şi persoana menţionate în actul de sesizare şi, pe cale de consecinţă, la soluţionarea acţiunii civile alăturate acţiuni penale pentru care a fost învestită.
Mai mult, împrejurarea că decizia de impunere emisă de organul fiscal competent nu a fost contestată de către inculpat, nu are relevanţă juridică sub aspectul soluţionării laturii civile şi nici nu poate constitui o dovadă a existenţei prejudiciului pentru care s-a făcut constituirea de parte civilă întrucât, priveşte creanţe pe care inculpatul le are la bugetul statului dar care provin din alte fapte şi nu cea de evaziune în modalitate descrisă în prezenta cauză.
Înalta Curte reţine că, deşi cele două instanţe nu au obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente şi la plata dobânzii legale şi a penalităţilor de întârziere aferente prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului, nu reprezintă o eroare gravă de fapt ce a dus la soluţionarea greşită a laturii civile a cauzei. Potrivit dispoziţiilor art. 3712 C. proc. civ. care se completează cu dispoziţiile art. 119 şi urm. din C. proc. fisc., dacă titlul executoriu conţine suficiente elemente în funcţie de care organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiilor fiscale, stabilită în bani, indiferent de izvorul ei, se va proceda de către organul de executare la actualizarea sumei la momentul plăţii, la solicitarea creditorului. Prin urmare, partea civilă cu ocazia punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, ce constituie titlu executoriu, va putea solicita actualizare sumei la data plăţii efective.
Cu privire la critica părţii civile privind greşita respingere de către cele două instanţe a cererii de instituire a măsurilor asigurătorii, Înalta Curte, constată că potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 în cazul comiterii infracţiunilor de evaziune fiscală, măsurile asigurătorii se pot dispune din oficiu.
Pentru a putea lua măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (1) a art. 163 alin. (1) C. proc. pen., respectiv, sechestru asigurător asupra bunurilor mobile sau imobile ale inculpatei şi cea prevăzută la art. 167 C. proc. pen., poprirea asupra sumelor de bani ale inculpatei, instanţa trebuie să constate mai întâi existenţa acestora (mai mult, ele identificate şi menţionate într-un proces-verbal cu toate elementele ce le individualizează şi starea în care se află).
În cauză, această împrejurare a inexistenţei unor bunuri mobile sau imobile, respectiv, a unor sume de bani care să aparţină inculpatului S.D.N., a fost constată inclusiv de către procuror în actul de sesizare, prin urmare, în mod justificat, prima instanţă a respins cererea părţii civile de instituire a măsurilor asigurătorii întrucât inculpatul nu deţine niciun bun.
Constatând că nu sunt incidente, pentru motivele anterior arătate, cazurile de casare invocate de parchet şi partea civilă, circumscrise art. 3859 alin. (1) pct. 14 şi 18 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, apreciind hotărârea pronunţată de instanţa de apel ca fiind legală şi temeinică.
Având în vedere că recurenta parte civilă este cea care se află în culpă procesuală, Înalta Curte, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Deciziei penale nr. 107/Ap din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 676/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 2077/2012. Penal → |
|---|
