ICCJ. Decizia nr. 672/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 672/2012

Dosar nr. 4845/99/2011

Şedinţa publică din 12 martie 2012

Deliberând asupra recursului penal de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 345 din 1 iulie 2011 Tribunalul Iaşi, a dispus în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 176 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul G.F., în prezent arestat preventiv în Penitenciarul Iaşi în baza mandatului de arestare preventivă nr. 132/U din data de 30 decembrie 2010 emis de Tribunalul Iaşi, la pedeapsa de 9 (nouă) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor.

În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 5 (cinci) ani, calculată conform disp. art. 66 C. pen.

În baza art. 61 C. pen. a revocat liberarea condiţionată din executarea pedepsei de 18 ani închisoare aplicată inculpatului G.F. prin Sentinţa penală nr. 196 din 03 decembrie 1996 a Tribunalului Iaşi, menţinută prin Decizia penală nr. 64 din 15 aprilie 1997 a Curţii de Apel Iaşi, definitivă prin Decizia penală nr. 2602 din 13 noiembrie 1997 a I.C.C.J., şi a contopit restul de pedeapsă rămas de executat, de 1.045 zile închisoare, cu pedeapsa aplicată prin prezenta sentinţă, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 9 (nouă) ani închisoare, sporită cu 3 (trei) luni închisoare, deci un total de 9 (nouă) ani şi 3 (trei) luni închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa complementară anterior stabilită.

În baza art. 71 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen. a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului G.F., arestat preventiv în Penitenciarul Iaşi în baza mandatului de arestare preventivă nr. 132/U din data de 30 decembrie 2010 emis de Tribunalul Iaşi, şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din durata pedepsei perioada reţinerii şi a arestului preventiv, de la 29 decembrie 2010, ora 2100, la zi.

În baza art. 346 C. proc. pen. şi art. 14 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 998 - 999 C. civ., a obligat inculpatul la plata către partea vătămată şi civilă A.F., domiciliat în Iaşi, a sumei de 3.000 RON cu titlu de despăgubiri civile - daune morale.

În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 - 999 C. civ., cu referire la art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, a obligat inculpatul la plata către partea civilă Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Iaşi a sumei de 1.529,99 RON cu titlu de despăgubiri civile, plus dobânda legală prev. de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000 de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la plata efectivă.

A luat act că Serviciul de Ambulanţă Judeţean Iaşi nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 2.900 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 300 RON reprezentând onorariul apărătorilor din oficiu (Delegaţie nr. 2435 din 25 martie 2011 şi nr. 2913 din 12 aprilie 2011) s-a stabilit a fi avansată iniţial către Baroul Iaşi din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei conform art. 189 C. proc. pen.

A luat act că partea vătămată şi civilă nu au solicitat obligarea inculpatului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel prima instanţă a reţinut că, la data de 27 decembrie 2010, în jurul orelor 1900, în timp ce revenea la domiciliu, inculpatul a avut un conflict cu un grup de tineri în apropierea căminului în care locuia, conflict pornit de la faptul ar fi lovit pe inculpat cu bulgări de zăpadă. Enervat de incident, inculpatul s-a dus în camera sa unde, potrivit susţinerilor sale, a constatat din nou că vecina de deasupra îl inundase.

Acest aspect nu a putut fi stabilit cu certitudine de instanţă, ceea ce a interesat în cauză a fost faptul că inculpatul G.F. se afla într-o stare de enervare şi surescitare datorită celor două incidente ce au avut loc anterior. în această stare psihică, inculpatul s-a deplasat la etajul 1 al căminului cu intenţia declarată de a discuta cu vecina de deasupra, respectiv martora T.D. A găsit-o pe aceasta la toaleta de la etaj (ce deserveşte toate camerele de la etajul 1 al căminului) şi, în momentul în care martora a ieşit din una dintre camerele toaletei, inculpatul a apucat-o cu o mână de un braţ şi cu alta a prins-o de gât, întrebând-o dacă ea este vecina de deasupra.

În acel moment, dintr-o altă cameră a toaletei a ieşit martora M.L. care a văzut incidentul şi care a fost rugată de martora T.D. să meargă să-i cheme în ajutor soţul.

Datorită faptului că martora T.D. striga la soţul său după ajutor, a fost alertată partea vătămată A.F. care a ieşit din propria cameră şi s-a îndreptat spre zona băii. Între timp, martora T.D. şi inculpatul au ieşit în holul de pe etaj, iar martora M.L. s-a îndreptat spre camera sa, fără a mai solicita sprijinul soţul celeilalte martore, întrucât văzuse venindu-i în ajutor pe partea vătămată.

În momentul în care partea vătămată s-a apropiat de inculpatul G.F. şi de martora T.D. întrebând ce se întâmplă, inculpatul a slăbit strânsoarea în care ţinea pe martoră, aceasta profitând şi fugind spre propria cameră, situată în sensul opus celei din care venise partea vătămată.

După plecarea martorei, inculpatul G.F. a lovit pe partea vătămată cu un cuţit, care probabil era ascuns în mâneca hainei, după care a fugit din holul etajului 1 al căminului şi chiar din cămin. În urma loviturii primite partea vătămată a suferit o plagă înjunghiată hemitorace stâng care interesează pielea, ţesutul celular subcutanat şi planul muscular probabil penetrantă cu mic pneumotorax apical stânga, leziune ce s-a produs prin lovire activă cu corp tăietor - înţepător şi care a necesitat pentru vindecare 21 - 23 zile de îngrijiri medicale, conform Raportului de constatare medico-legală nr. 2469 din 15 februarie 2011.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de fond, a rezultat din coroborarea mijloacelor de probă administrate pe parcursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti.

Astfel, din declaraţiile coroborate ale martorilor M.A. (din cursul urmăririi penale) şi T.D. rezultă cele două situaţii conflictuale care au determinat starea de enervare în care se afla inculpatul G.F. în seara de 27 decembrie 2010. Această stare de enervare este evidenţiată şi de comportamentul avut de inculpat pe holul etajului 1 al căminului, până a ajunge în zona băii, când a lovit cu pumnii în uşile mai multor camere şi chiar a zgâriat uşa, probabil cu un cuţit, aşa cum arată martorii B.G., L.A., B.P., A.A.E. şi A.A.F. în declaraţiile date.

Este evident astfel că pe acest fond şi împiedicat fiind de partea vătămată să „poarte o discuţie" cu martora T.D., inculpatul G.F. a acţionat violent împotriva părţii vătămate lovindu-l cu un cuţit pe care-l avea asupra lui în zona cordului. În susţinerea acestei concluzii vine raportul de expertiză medico-legală psihiatrică referitor la inculpat în care se arată că acesta suferă de tulburare de personalitate de tip impulsiv-exploziv, afecţiune caracterizată prin aceea că „exploziile de furie intensă pot duce deseori la violenţă sau explozii comportamentale; acestea au loc cu uşurinţă când actele impulsive sunt criticate sau împiedicate de alte persoane".

În declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti inculpatul G.F. a recunoscut că a avut o discuţie cu martora T.D. în zona toaletei de la etajul 1 al imobilului în care locuieşte, discuţie legată de pretinsa inundaţie cauzată în camera în care acesta locuieşte. Inculpatul nu a recunoscut că ar fi lovit cu cuţitul pe partea vătămată, însă vinovăţia acestuia sub acest aspect rezultă dincolo de orice dubiu din coroborarea celorlalte probatorii administrate.

Astfel, partea vătămată A.F. a declarat încă din cursul urmăririi penale că agresorul este inculpatul. Deşi, partea vătămată a recunoscut că nu cunoştea anterior pe inculpat, în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată acesta a confirmat identitatea dintre agresor şi inculpatul G.F. prezent în sala de judecată.

Declaraţia părţii vătămate este susţinută şi de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, fiind îndeplinită cerinţa impusă de art. 75 C. proc. pen. sub acest aspect. Astfel, martorii A.A.E. şi A.A.F. au susţinut în declaraţiile date că au recunoscut pe inculpatul G.F. ca fiind agresorul tatălui lor, cei doi martori ieşind în faţa uşii de la camera în care locuiesc pentru a vedea incidentul. În acelaşi sens şi martora B.G. a declarat în faţa instanţei că a văzut pe inculpat în momentul în care a pătruns pe holul de la etajul 1 al căminului în care locuieşte, moment în care martorul M.A. i-a spus să intre în cameră şi chiar a împins-o spre interior spunându-i că inculpatul are cuţit asupra lui.

Deşi, inculpatul a susţinut în faţa instanţei de judecată că martorii l-au recunoscut ca şi agresor al părţii vătămate întrucât li s-ar fi sugerat de procuror acest aspect, susţinerile sale nu pot fi considerate reale în condiţiile în care toţi martorii care au indicat pe inculpatul G.F. ca şi agresor au fost solicitaţi de instanţă să-l recunoască în sala de judecată. Mai mult, martorii care au susţinut că nu au recunoscut pe inculpat în seara de 27 decembrie 2010 pe holul imobilului au indicat aceleaşi semnalmente ale bărbatului care lovea în uşi, semnalmente care corespund inculpatului, aşa cum este cazul martorelor L.A. şi B.P. În plus, inculpatul nu poate susţine că şi martora T.D. s-ar fi înşelat asupra identităţii lui date fiind relaţiile conflictuale anterioare cu aceasta.

Deosebit de semnificativ pentru stabilirea identităţii dintre persoana care a agresat pe partea vătămată A.F. şi inculpatul G.F. a fost faptul că declaraţiile părţii vătămate se coroborează cu cele ale martorelor T.D. şi M.L., persoane care au fost cei mai apropiaţi martori ai incidentului dintre părţi. Din coroborarea acestor relatări a rezultat că la momentul în care partea vătămată a ajuns în dreptul toaletei de la etajul 1 martora M.L. plecase spre propria cameră, situată în aceeaşi parte, faţă de baie, cu camera părţii vătămate. În acelaşi timp, profitând de apariţia părţii vătămate, martora T.D. s-a desprins din mâinile inculpatului G.F. şi a fugit spre propria cameră, într-o direcţie opusă celei în care a plecat martora M.L. şi din care a venit partea vătămată. Ori, este evident că partea vătămată a rămas faţă în faţă cu inculpatul G.F. şi că acesta l-a agresat, leziunile suferite fiind produse prin lovire activă şi o altă persoană nefiind de faţă întrucât la baie nu mai erau alte persoane, conform declaraţiilor celor două martore, şi acestea nu s-au mai întâlnit cu alte persoane care să apară în zona în care a rămas inculpatul şi partea vătămată atunci când au plecat spre propria locuinţă, în direcţii opuse. De altfel, lipsa oricăror alte persoane în afara inculpatului şi a părţii vătămate de pe holul etajului 1 al imobilului a fost confirmată de toţi martorii audiaţi în cauză.

Aspectul că obiectul vulnerant folosit de inculpat a fost un cuţit a rezultat din declaraţiile martorilor M.A., A.A.E. şi A.A.F., care au susţinut declaraţiile părţii vătămate referitoare la obiectul cu care a fost lovit şi zona vizată de inculpat, respectiv zona inimii. Aceste aspecte au rezultat şi din cuprinsul Raportului de constatare medico-legală nr. 2469 din 15 februarie 2011.

Deşi, cuţitul folosit la agresarea părţii vătămate nu a fost găsit, acest aspect nu a influenţat în nici un fel stabilirea vinovăţiei inculpatului G.F. în comiterea faptei, existând posibilitatea ca acesta să-l fi ascuns dat fiind că a părăsit locul faptei în fugă, conştient de gravitatea faptei comise, fiind prins de organele de poliţie mult după comiterea acesteia.

Nevinovăţia proclamată de inculpat până la acest moment al procesului penal este astfel infirmată de probatoriile administrate în cauză, declaraţiile inculpatului G.F. fiind neveridice şi contradictorii în cele două faze procesuale parcurse. Astfel, inculpatul a susţinut la urmărire penală că a avut incidentul cu tinerii care l-au lovit cu bulgări la momentul la care venea acasă de la o pomenire, pe când în faţa instanţei a susţinut că venea de la lucru. La fel, în cursul urmăririi penale inculpatul a declarat că după ce a vorbit cu martora T.D. a fugit din cămin întrucât aceasta chemase în ajutor nişte tineri, stând ascuns o oră înainte de a reveni în locuinţă. În faţa instanţei de judecată inculpatul a susţinut însă că martora doar a vorbit la telefon iar el a plecat din cămin cu intenţia de a merge la fratele său să-i dea o factură să o plătească. Or, potrivit declaraţiei martorului G.C. acesta nu mai locuia cu inculpatul din data de 15 decembrie 2010 când, datorită faptului că fusese agresat de inculpat, a plecat de la domiciliu la o soră în comuna Popeşti, loc în care se afla şi la data de 27 decembrie 2010.

Sub aspectul laturii subiective a faptei instanţa de fond a reţinut că inculpatul G.F. a acţionat cu forma de vinovăţie a intenţiei indirecte prev. de art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen., în sensul că a prevăzut rezultatul socialmente periculos al acţiunilor sale şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. Inculpatul nu s-a deplasat pe holul etajului 1 al căminului în care locuia cu scopul de a ucide pe partea vătămată, pe care nici nu-l cunoştea anterior, intenţia indirectă de suprimare a vieţii acestuia fiind una spontană, apărută la momentul când intervenţia părţii vătămate a întrerupt conflictul dintre inculpat şi martora T.D.

Instanţa a reţinut că, faţă de zona corpului vizată şi obiectul vulnerant folosit, intenţia inculpatului G.F. a fost cea specifică infracţiunii de omor; chiar dacă inculpatul nu a urmărit producerea rezultatului specific - uciderea părţii vătămate - el a prevăzut rezultatul faptei sale şi a acceptat posibilitatea producerii lui în momentul în care a aplicat o lovitură puternică cu un obiect tăietor - înţepător într-o zonă vitală părţii vătămate.

Potrivit fişei de cazier judiciar ataşat la dosarul cauzei inculpatul G.F. a mai fost condamnat anterior, inclusiv pentru comiterea unei infracţiuni de omor, în cauză fiind aplicabilă agravanta prev. de art. 176 lit. c) C. pen.

În acelaşi timp, întrucât fapta ce face obiectul prezentei cauze a fost comisă de inculpatul G.F. anterior împlinirii celor 1.045 zile rămase de executat din pedeapsa închisorii anterior executate, în cauză s-au constatat incidente şi dispoziţiile art. 37 lit. a) C. pen., fapta fiind comisă în stare de recidivă mare postcondamnatorie.

La alegerea şi individualizarea pedepsei aplicată inculpatului G.F. pentru fapta penală anterior descrisă instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), referitoare la dispoziţiile părţii generale a Codului penal, limitele de pedeapsă prevăzute în textul de incriminare, limite reduse potrivit disp. art. 21 alin. (2) C. pen. privind sancţionarea tentativei, gradul de pericol social al faptei săvârşite, relevat de modalitatea, condiţiile concrete de săvârşire a acesteia (agresarea unei persoane inocente care a intervenit pentru aplanarea unui conflict prin lovirea într-o zonă vitală a corpului şi apoi fuga de la locul faptei fără a fi interesat de starea victimei), dar şi de persoana inculpatului care este cunoscut cu antecedente penale, fiind condamnat anterior pentru comiterea unor infracţiuni grave, inclusiv a unei infracţiuni de omor, iar pe parcursul urmăririi penale şi al judecăţii a negat comiterea faptei.

Ţinând cont de cauzele şi circumstanţele de agravare a pedepsei, de faptul că infracţiunea a fost comisă în stare de recidivă, la nouă luni de la eliberarea din penitenciar, de conştientizarea minimă a încălcării drepturilor persoanelor din partea inculpatului, de lipsa oricărei empatii faţă de victima sa, dar şi de vârsta acestuia, de antecedentele penale care reflectă un comportament predispus criminogen din partea inculpatului şi chiar violent (potrivit fişei de cazier judiciar chiar şi în timpul detenţiei a fost condamnat definitiv pentru comiterea unei infracţiuni de lovire sau alte violenţe), tendinţa acestuia de a reacţiona violent la incidente minore (a se vedea în acest sens raportul de expertiză medico-legală psihiatrică), instanţa a aplicat inculpatului G.F. o pedeapsă cu închisoarea pentru comiterea infracţiunii de tentativă de omor deosebit de grav, pedeapsă orientată mult peste minimul special.

În baza art. 65 C. pen., având în vedere şi dispoziţiile art. 176 C. pen., a aplicat inculpatului G.F., alături de pedeapsa principală pentru infracţiunea de tentativă de omor deosebit de grav, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pentru o perioadă de 5 ani, calculată conform disp. art. 66 C. pen.

Având în vedere că infracţiunea ce face obiectul cauzei de faţă a fost comisă de inculpat în stare de recidivă mare postcondamnatorie, după liberarea condiţionată din executarea pedepsei de 18 ani închisoare aplicată inculpatului G.F. prin Sentinţa penală nr. 196 din 03 decembrie 1996 a Tribunalului Iaşi, menţinută prin Decizia penală nr. 64 din 15 aprilie 1997 a Curţii de Apel Iaşi, definitivă prin Decizia penală nr. 2602 din 13 noiembrie 1997 a I.C.C.J., şi înainte de considerarea că executată a pedepsei prin trecerea termenului liberării condiţionate de 1.045 zile, în cauză s-a făcut aplicarea prevederilor art. 61 C. pen. şi s-a dispus revocarea liberării condiţionate.

Întrucât inculpatul a săvârşit în termenul de liberare condiţionată o infracţiune intenţionată extrem de gravă, rezultând că scopul pedepsei prev. de art. 52 C. pen. nu a fost atins cu referire la condamnarea anterioară, instanţa, în baza art. 61 C. pen. a revocat liberarea condiţionată în cazul inculpatului G.F. şi a contopit restul de pedeapsă rămas de executat, de 1.045 zile închisoare, cu pedeapsa aplicată prin prezenta sentinţă, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa principală cea mai grea, sporită cu 3 (trei) luni închisoare, spor aplicat de instanţă în considerarea perseverenţei infracţionale de care inculpatul a dat dovadă în comiterea de infracţiuni, unele vizând dreptul la viaţă al persoanei.

În baza art. 71 C. pen. a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În raport de prevederile art. 71 alin. (2) C. pen., instanţa a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, reţinând că natura faptelor săvârşite, ansamblul circumstanţelor personale ale inculpatului şi conştientizarea minimă a încălcării normelor legale conduc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de textul de lege menţionat.

În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen., instanţa a avut în vedere hotărârea Hirst contra Marii Britanii din 06 octombrie 2005, prin care instanţa europeană a constatat încălcarea prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 1 ca urmare a interzicerii în baza legii a dreptului de a alege persoanei ce a fost condamnată la pedeapsa închisorii, apreciind că o restrângere generală, automată şi nediferenţiată a unui drept fundamental consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, depăşeşte marja de apreciere acceptabilă oricât de largă ar fi, dar şi Decizia nr. 74/2007 pronunţată de I.C.C.J. în recurs în interesul legii.

Faţă de aceste considerente, s-a apreciat că în prezenta cauză, din probatoriul administrat, nu rezultă o nedemnitate a inculpatului în ceea ce priveşte dreptul de a alege, instanţa nu va interzice exerciţiul acestui drept de natură electorală şi, în consecinţă, nu va face aplicarea art. 71 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen. în ceea ce priveşte pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen., instanţa a constatat că inculpatul nu s-a folosit de vreo funcţie, profesie sau activitate în vederea comiterii infracţiunilor, motiv pentru care constată că nu se impune aplicarea art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. Cum inculpatul nu este căsătorit şi nu are copii minori, neexistând nici posibilitatea rezonabilă de a se prevedea că ar putea fi numit tutore sau curator, nici drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. d) şi e) nu-i vor fi interzise.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, partea vătămată A.F. s-a constituit parte civilă în cauză, în termen legal, solicitând obligarea inculpatului G.F. la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Din examinarea raportului de constatare medico legală şi a înscrisurilor medicale ataşate dosarului de urmărire penală, instanţa a constatat că, urmare a agresiunii suferite, partea vătămată şi civilă a fost internat în cadrul Spitalului de Pneumologie (Pneumoftiziologie) Iaşi, în perioada 27 - 31 decembrie 2010, unde i-a fost suturată plaga cauzată de acţiunea inculpatului, starea de sănătate evoluând bine ulterior.

Prin urmare, în urma activităţii infracţionale desfăşurate de inculpatul G.F. partea vătămată şi civilă a suferit un prejudiciu de natură morală, determinat de suferinţele fizice şi, mai ales, psihice, la care a fost supus pe durata intervenţiei chirurgicale şi a zilelor de spitalizare şi îngrijire medicală, consecutive agresiunii a cărei victimă a fost, zile în care partea vătămată a fost despărţit de cei doi copii, martorii A.A.E. şi A.A.F., de a căror creştere şi educare se ocupă, conform declaraţiilor acestora.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, este cunoscut faptul că acesta este rezultatul lezării unui drept nepatrimonial şi, deşi s-a considerat că este imposibilă o reparare pecuniară a acestuia, invocându-se caracterul arbitrar al acestei reparaţii, neputându-se stabili niciun fel de echivalenţă între durerea morală şi o anumită sumă de bani, totuşi prezenţa acestuia ca parte componentă a prejudiciului în ansamblu, potrivit disp. art. 998, 999 C. civ., şi-a găsit o aplicare constantă în practica judiciară.

Despăgubirile acordate pentru prejudicii izvorâte din fapte ilicite trebuie să reprezinte întotdeauna o acoperire integrală şi nu se stabilesc în raport cu posibilităţile materiale ale inculpatului sau ale victimei. Esenţială este stabilirea concordanţei dintre întinderea prejudiciului moral şi cuantumul despăgubirii, nefiind admisă nici o diferenţă în plus, şi nici o diferenţă în minus. Pentru cuantificarea prejudiciului moral nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele, pe oricare plan, suferite de părţile civile, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze dezechilibrele morale, dificultăţile în adaptare, consecutive oricărei agresiuni. Astfel, este de reţinut că această cuantificare nu este supusă unor criterii legale de determinare. în acest caz, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de partea civilă în plan psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura în care li s-a adus atingere, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială şi socială a părţii civile. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului moral efectiv produs părţii civile.

În cauză, instanţa a fost în măsură să aplice aceste criterii, urmare a faptului că a fost produs acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin acţiunile exercitate de către inculpat, de natură a duce la evaluarea echitabilă a despăgubirilor ce ar urma să compenseze prejudiciul moral, indicii ce rezultă cu prisosinţă din raportul de constatare medico legală şi înscrisurile medicale ataşate la dosarul cauzei.

Pentru aceste considerente, în baza art. 346 C. proc. pen. şi art. 14 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 998 - 999 C. civ., inculpatul G.F. a fost obligat la plata către partea vătămată şi civilă A.F. a sumei de 3.000 RON cu titlu de despăgubiri civile - daune morale, sumă considerată necesară şi suficientă de către instanţă, alături de pedeapsa aplicată inculpatului, pentru repararea prejudiciului moral constatat.

Având în vedere înscrisurile depuse în dovedirea cheltuielilor efectuate, foaia de observaţie clinică şi menţiunile raportului de constatare medico-legală, instanţa a reţinut că în urma agresiunii suferite din partea inculpatului (agresiune a cărei realitate a fost reţinută motivat în latura penală a cauzei) partea vătămată A.F. a necesitat tratament medical de urgenţă, fiind internat în cadrul Spitalului Clinic de Pneumoftiziologie Iaşi unde a beneficiat de tratament medical corespunzător, îngrijirile medicale fiind în legătură directă de cauzalitate cu agresiunea comisă de inculpat.

Potrivit dispoziţiilor Codului civil privind răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapte ilicite (art. 998 şi urm.), instanţa a admis acţiunea civilă promovată de partea civilă Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Iaşi. Prin raportare şi la dispoziţiile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, instanţa a obligat inculpatul la plata către partea civilă Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Iaşi a sumei de 1.529,99 RON cu titlu de despăgubiri civile, plus dobânda legală prev. de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000 de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la plata efectivă.

Deşi, prin actul de sesizare a instanţei de judecată s-a atribuit calitatea de parte civilă şi Serviciului de Ambulanţă, fără ca în cursul urmăririi penale să fi existat o solicitare din partea acestei unităţi de constituire de parte civilă, instanţa a luat act că Serviciul de Ambulanţă Judeţean Iaşi nu s-a constituit parte civilă, în cauză în raport de relaţiile comunicate la solicitarea instanţei prin Adresa nr. 3341 din 12 mai 2011. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul G.F. solicitând achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., susţinând că nu el este cel care a comis fapta.

Prin Decizia penală nr. 200 din 13 decembrie 2011 Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul G.F., împotriva Sentinţei penale nr. 345 din 1 iulie 2011 a Tribunalului Iaşi, pe care a menţinut-o ca fiind legală şi temeinică.

A menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus la zi arestarea preventivă de la 1 iulie 2007, obligând apelantul la cheltuieli judiciare către stat.

Curtea a reţinut că, din analiza coroborată a materialului probator administrat, a rezultat că în mod judicios şi temeinic argumentat instanţa de fond a stabilit vinovăţia inculpatului G.F. în comiterea faptei pentru care a fost trimis în judecată, în raport de situaţia de fapt reţinută.

Instanţa de fond a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, evaluându-le în mod unitar, evidenţiind aspectele concludente ce susţin vinovăţia inculpatului şi probele ce au servit ca temei al soluţionării cauzei.

De asemenea, a verificat probatoriul administrat prin prisma apărărilor inculpatului, argumentându-şi soluţia de înlăturare a acestora, prin expunerea argumentelor de fapt şi de drept ce au fundamentat soluţia pronunţată.

Pe baza analizei amănunţite a probelor administrate în cursul urmăririi penale, dar şi a celor administrate în mod nemijlocit, prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt concretă, existând probe certe de vinovăţie a inculpatului G.F. în comiterea faptei, probe ce au înlăturat prezumţia de nevinovăţie instituită de dispoziţiile art. 66 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel, soluţia de condamnare a inculpatului se bazează pe interpretarea şi coroborarea declaraţiilor martorilor M.A., T.D., L.A., B.P., B.G., A.A.E., A.A.F. şi M.L. a raportului de expertiză medico-legală psihiatrice referitor la inculpat în care se arată că acesta suferă de tulburare de personalitate de tip impulsiv-exploziv, de declaraţiile date de inculpat şi partea vătămată.

Declaraţiile date de martori atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, precum şi celelalte mijloace de probă administrate în cauză au fost analizate temeinic de instanţa de fond prin înlăturarea declaraţiilor vădit nesincere de nevinovăţie a inculpatului şi prin verificarea tuturor apărărilor acestuia.

Dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. impun instanţei să facă o analiză a tuturor probelor administrate şi să argumenteze soluţia pronunţată pe acele probe care coroborate susţin situaţia de fapt reţinută.

Astfel, deşi inculpatul a negat comiterea faptei, instanţa de fond corect a constatat că toate probele administrate în cauză şi în special declaraţiile martorilor oculari care l-au identificat clar ca fiind autorul agresiunii,au dus la convingerea că inculpatul G.F. a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată, respectiv a lovit cu un cuţit în zona cordului pe numitul A.A.F., în urma loviturii acesta suferind o plagă înjunghiată penetrantă cu lezionarea plămânului strâng.

Instanţa de fond corect a reţinut că, faţă de zona corpului vizată şi obiectul vulnerant folosit, intenţia inculpatului G.F. a fost cea specifică infracţiunii de omor, chiar dacă nu a urmărit producerea rezultatului specific - uciderea părţii vătămate - el a prevăzut rezultatul faptei sale şi a acceptat posibilitatea producerii lui în momentul în care a aplicat o lovitură puternică cu un obiect tăietor - înţepător într-o zonă vitală a părţii vătămate.

Sub aspectul sancţionator aplicat inculpatului, Curtea a constatat că pedeapsa la care a fost condamnat inculpatul este rezultatul procesului de individualizare cu luarea în considerare a activităţii infracţionale avute anterior de inculpat, a gradului de pericol social concret al infracţiunii comise relevat de împrejurările săvârşirii ei, de urmarea produsă, precum şi a circumstanţelor personale ale inculpatului care a mai fost condamnat anterior pentru comiterea unei infracţiuni de omor.

Toate aceste elemente au fost avute în vedere la cuantificarea pedepsei aplicate inculpatului de către instanţa de fond, stabilirea unei pedepse peste minimul special prevăzut de lege fiind justă.

Soluţia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către inculpatul G.F. pe care au criticat-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, invocând în drept dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

În susţinerea recursului s-a arătat faptul că, cele două instanţe au comis o gravă eroare de fapt, întrucât inculpatul nu a comis fapta pentru care a fost condamnat, martorii audiaţi în cauză fiind determinaţi de procuror să dea declaraţii împotriva sa. Verificând cauza atât sub aspectul motivului de recurs invocat, care se circumscrie art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., cât şi din oficiu - potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. -, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică, recursul declarat de inculpatul G.F. ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., în sensul că ambele instanţe au comis grave erori de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare, nu este incident în cauză.

Pentru a fi reţinută eroarea gravă de fapt trebuie să se constate că această eroare a influenţat hotărâtor soluţia dată în cauză, adică greşita stabilire a situaţiei de fapt să fi determinat o esenţială eroare în legătură cu condamnarea sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal, cu toate consecinţele care decurg din aceasta pentru inculpat şi pentru celelalte părţi din proces, inclusiv, cu privire la soluţionarea laturii civile.

Înalta Curte constată că în cauză nu a fost comisă o gravă eroare de fapt, situaţia de fapt a fost bine stabilită de instanţele de fond şi apel în urma unei analize coroborate a întregului material probator administrat în cauză, încadrarea juridică dată faptei este justă şi corespunde situaţiei de fapt reţinute, în mod corect, apreciind instanţa de fond că sunt îndeplinite în cauză condiţiile tragerii la răspundere penală a inculpatului sub aspectul infracţiunii ce i s-au reţinut în sarcină, respectiv, tentativă de omor deosebit de grav.

Examinând probatoriul administrat în cauză prin prisma apărărilor formulate de inculpat, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză, corect evaluate şi interpretate de către instanţele de fond şi apel, dovedesc că la data de 27 decembrie 2010, pe fondul unei stări de iritare, cauzată de un incident avut cu un grup de tineri care l-au lovit cu bulgări de zăpadă în faţa blocului unde locuia, inculpatul G.F. a încercat să rezolve o problemă mai veche cu vecina de la etajul superior privind provocarea unor inundaţii şi degradarea apartamentului unde acesta locuia, situat la parterul Căminului Moldova Tricotaje din Iaşi.

În acest context, inculpatul s-a deplasat la etajul I al imobilului unde locuia, iar la toaleta de la etaj a găsit-o pe martora T.D., a apucat-o de o mână şi cu cealaltă mână a prins-o de gât, moment în care martora M.L. care se afla tot la toaletă, a fost solicitată de martora T.D. să-i anunţe soţul. Fiind alertat de strigătele celor două martore, partea vătămată A.F. care locuia la etajul 1 al imobilului a intervenit, moment în care martora T.D. a reuşit să scape din mâna inculpatului, fugind spre apartamentul său, iar în această împrejurare inculpatul a reuşit să lovească partea vătămată cu un cuţit pe care îl avea sa.

În urma loviturilor aplicate de inculpat, partea vătămată a suferit, potrivit concluziilor Raportului de expertiză medico-legală nr. 2496 din 15 februarie 2011, „o plagă înjunghiată hemitorace stâng care interesează pielea, ţesutul celular subcutanat şi planul muscular probabil penetrantă cu mic pneumotrax apical stg. suturată. Leziunile prezentate au putut fi produse prin lovire activă cu un corp tăietor-înţepător şi pot data din data de 27 decembrie 2010; (..) au necesitat 21 - 23 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare şi nu au fost de natură să-i pună în primejdie viaţa".

După comiterea faptei inculpatul a fugit, fiind identificat de organul de urmărire penală la data de 29 decembrie 2010.

Susţinerile inculpatului că nu el este autorul faptelor sunt infirmate de declaraţiile martorilor oculari date atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată, care locuiesc în imobil, T.D., M.L., A.A.E., A.A.F. şi M.A. şi care au perceput în mod direct incidentul, arătând în mod constant că inculpatul G.F. după ce a agresat-o pe martora T.D., a lovit pe partea vătămată cu un cuţit. Aceeaşi martori, contrar celor susţinute de către inculpat, că ar fi fost determinaţi de către procuror să facă declaraţii împotriva sa, l-au recunoscut pe inculpat după fizionomie ca fiind autorul faptei, fie l-au identificat în sala de judecată, după ce în cursul urmăririi penale au realizat o descriere amănunţită a semnalmentelor acestuia şi a obiectelor de vestimentaţie.

Relevante sub acest aspect sunt şi declaraţiile martorilor M.A. şi B.G. care fiind pe holul etajului I, au fost alertaţi de acţiunile violente ale inculpatului care a lovit în uşile de la intrare în apartamente şi determinaţi să intre în casă de teama acestuia, martora B.G. aflând de la vecinul său M.A. că inculpatul are un cuţit asupra sa. Împrejurarea că inculpatul a avut un comportament violent şi a lovit în uşile apartamentelor vecinilor, folosind un obiect tăietor ce a lăsat urme de zgârieturi, este confirmată şi de martorii L.A. şi B.P.

Declaraţiile martorilor confirmă declaraţiile părţii vătămate A.F. care l-a indicat pe inculpat ca fiind persoana care l-a lovit cu un cuţit şi care se coroborează cu raportul de constatare medico-legală întocmit în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că cele două instanţe, în mod justificat, au înlăturat apărările inculpatului ca nefiind susţinute de probatoriul administrat, întrucât, toţi martorii audiaţi şi în faza de judecată şi-au menţinut depoziţiile făcute în faza de urmărire penală, după cum, în mod întemeiat, au apreciat ca fiind lipsite de credibilitate şi contradictorii declaraţiile inculpatului privind situaţia de fapt relatată, desfăşurarea cronologică a evenimentelor şi activităţilor efectuate de acesta în ziua de 27 decembrie 2010.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că cele două instanţe au arătat pe larg modalitatea de comitere a faptei, probele administrate în cauză dovedind indubitabil că inculpatul a comis infracţiunea de tentativă de omor deosebit de grav asupra părţii vătămate A.F., astfel că, solicitarea recurentului inculpat în sensul achitării, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., nu este întemeiată.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicată inculpatului G.F. (9 ani închisoare), orientată spre media limitelor speciale de pedeapsă în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, reduse la jumătate urmare reţinerii fazei tentativei, Înalta Curte apreciază că au fost avute în vedere de cele două instanţe atât circumstanţele reale cât şi cele personale ale inculpatului, respectiv, că nu a recunoscut comiterea faptelor chiar în faţa unor probatorii care dovedeau contrariul, este recidivist, anterior fiind condamnat definitiv tot pentru o infracţiune de omor, împrejurări care relevă predispoziţia inculpatului la comiterea de infracţiuni prin violenţă pe fondul unei toleranţe scăzute la factori de stres, instabilitate şi irascibilitate, astfel cum rezultă din concluziile Raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 159 PSH din 18 februarie 2011 întocmit de IML Iaşi dar şi declaraţiile fratelui său G.C.

În ceea ce priveşte legalitatea aplicării dispoziţiilor privind starea de recidivă şi pedeapsa în caz de recidivă, Înalta Curte reţine că inculpatul G.F. a comis fapte din prezenta cauză, după liberarea condiţionată din executarea pedepsei de 18 ani închisoare aplicată acestuia prin Sentinţa penală nr. 196 din 03 decembrie 1996 a Tribunalului Iaşi, definitivă prin Decizia penală nr. 2602 din 13 noiembrie 1997 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi înainte de a se considera executată pedeapsa, astfel că, în mod întemeiat s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 61 C. pen. şi s-a dispus revocarea liberării, fiind contopit restul de pedeapsă de 1.045 zile cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză (9 ani), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 9 ani, sporită cu 3 luni, dată fiind perseverenţa infracţională a inculpatului în comiterea de infracţiuni contra vieţii.

În ceea ce priveşte latura civilă, Înalta Curte reţine că cele două instanţe, constatând vinovăţia inculpatului în comiterea faptei, au folosit o justă apreciere a cuantumului despăgubirilor civile la care a fost obligat inculpatul G.F., făcând o aplicare corectă a principiilor care guvernează răspunderea civilă a inculpatului, obligându-l pe acesta la înlăturarea consecinţelor dăunătoare ale faptei sale, în scopul repunerii pe cât posibil a părţi civile A.F. în situaţia anterioară producerii prejudiciului moral suferit şi acoperirii cheltuielilor ocazionate de spitalizare şi tratament medical, suportate de Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Iaşi pentru tratarea părţii vătămate.

Prima instanţă şi instanţa de apel au stabilit corect cuantumul daunelor morale (3.000 RON) şi a despăgubirilor civile solicitate (1.529,99 RON) de unitatea sanitară, în raport cu efectul infracţiunii săvârşite de inculpat, concretizat în stări de fapt rezultate din probe, care se referă la modificările prejudiciabile morale intervenite în viaţa şi familia părţii civile.

Constatând că nu este incident, pentru motivele anterior arătate, cazul de casare invocat de inculpat, circumscris art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.F., apreciind hotărârea pronunţată de instanţa de apel ca fiind legală şi temeinică.

În temeiul art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., din pedeapsa aplicată va deduce prevenţia inculpatului de la 29 decembrie 2010 la zi.

Având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, Înalta Curte, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.F. împotriva Deciziei penale nr. 200 din 13 decembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 29 decembrie 2010 la 12 martie 2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 186/2012. Penal. Dare de mită (art. 255...  ICCJ. Decizia nr. 2042/2012. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 672/2012. Penal