ICCJ. Decizia nr. 779/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 779/2012
Dosar nr. 1996/1/2012
Şedinţa publică din 16 martie 2012
Înalta Curte,deliberând
Asupra recursului penal de faţă, constată şi reţine următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 06 martie 2012, în baza art. 3002 C. proc. pen., în referire la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a constatat ca fiind legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpatei T.L.G. (fiica lui G. şi M., născută la data de 04 martie 1968 în municipiul Galaţi, judeţul Galaţi, domiciliată în Galaţi, str. B.N, deţinută în Penitenciarul Galaţi), măsură pe care a menţinut-o.
S-a dispus comunicarea măsurii locului de deţinere a inculpatei.
S-a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, formulată de inculpata T.L.G.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarea situaţie de fapt:
Din ansamblul probator administrat în faza de urmărire penală coroborat cu declaraţiile de recunoaştere a faptelor date de inculpate în faza de cercetare judecătorească - aceasta optând pentru procedura instituită prin dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. - au rezultat indicii temeinice de natura a crea presupunerea rezonabilă că inculpata T.L.G. a săvârşit infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.
Curtea a constatat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - apreciate astfel şi la luarea măsurii arestării preventive a inculpatei.
Astfel, pentru infracţiunea presupus a fi comisă de aceasta legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de patru ani şi având în vedere natura şi gravitatea deosebită a acesteia - fiind vorba despre o infracţiune de corupţie, fenomen infracţional cu un grad sporit de pericol social, realitate ce determină imperativul adoptării unor măsuri în consecinţă - modalitatea şi împrejurările concrete în care s-a reţinut săvârşirea faptei (împreună cu inculpata I.A., au încercat să influenţeze soluţionarea unui dosar penal în care acestea erau cercetare inclusiv pentru infracţiuni de corupţie), de perseverenţa de care au dat dovadă prin promisiunile repetate, de cuantumul sumelor de bani promise şi oferite denunţătorului, de scopul urmărit dar şi de impactul social negativ asupra comunităţii - s-a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatei T.L.G. ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Aspectele de ordin personal invocate de către inculpată sunt preexistente luării măsurii arestării preventive, nu pot fi privite disociat de împrejurările în care s-a reţinut săvârşirea faptei şi de gravitatea acesteia şi nu pot constitui un temei pentru înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, astfel cum a solicitat inculpata.
Susţinerile inculpatei referitoare la aplicarea principiului echităţii - în sensul că inculpata Ionescu este cercetată în stare de libertate - nu au putut fi avute în vedere ţinând cont că fiecare dintre inculpate are o situaţie juridică distinctă raportat la fapta presupus a fi comisă, contribuţia la săvârşirea acesteia, persoana fiecăreia dintre inculpate.
De asemenea, aspectul că inculpata a recunoscut comiterea faptei nu reprezintă un element de natură a modifica în vreun fel temeiurile legale prezentate şi care să facă oportună la acest moment menţinerea măsurii arestării preventive.
Curtea a constatat că, raportat la stadiul procesual, măsura arestării preventive a inculpatei T.L.G. este justificată şi prin prisma dispoziţiilor art. 136 C. proc. pen., fiind necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal, în cauză fiind menţinut un just echilibru între interesul general al comunităţii şi imperativul protejării drepturilor individuale ale inculpatei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal recurenta inculpată T.L.G., care a criticat soluţia instanţei sub aspectul netemeiniciei, întrucât în raport de gradul de pericol social concret al faptei comise, urmările produse, persoana şi conduita sa şi în raport de faptul că cealaltă inculpată care a avut o contribuţia mai mare la comiterea faptei este judecată în stare de libertate şi pentru egalitate de tratament se impune judecarea sa în stare de libertate.
Înalta Curte analizând actele dosarului prin prisma motivelor invocate apreciază că recursul formulat este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse:
Măsurile de prevenţie îşi găsesc temeiul în nevoile create de interesul superior al realizării procesului penal.
Având în vedere că prin luarea şi menţinerea măsurilor de prevenţie se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilităţii persoanei, legiuitorul a instituit garanţii procesuale temeinice, care impun respectarea strictă a dispoziţiilor legale care permit luarea şi menţinerea acestor măsuri procesuale.
Garanţiile procesuale constau în multiplele condiţii care trebuie realizate cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenţie.
Alegerea măsurii de prevenţie se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale şi alte situaţii privind persoana inculpatului.
În cadrul criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracţiunii nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură generală a infracţiunii (art. 17 C. proc. pen.), acesta fiind exprimat prin limitele de pedeapsă prevăzute în art. 148. În cadrul acestor criterii, pericolul social trebuie privit prin prisma unor circumstanţe concrete ale cauzei.
Curtea Europeană a precizat care este principiul general în această materie: „detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter de excepţie, starea de libertate fiind starea normală şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile, independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă” (cazul Wemhoff contra Germania, hotărârea din 27 iunie 1968).
Din perspectiva dreptului intern, pentru luarea şi menţinerea măsurii de prevenţie a arestului preventiv a inculpaţilor trebuie realizate cumulativ următoarele condiţii:
- să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
Conform dispoziţiilor articolului 5 paragraful 1 litera c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care face parte integrantă din dreptul intern în urma ratificării sale prin Legea nr. 30/1994 şi prin prisma prevederilor art. 20, raportat la art. 11 din Constituţia României, este permisă restrângerea libertăţii persoanei, când există motive verosimile pentru a bănui că persoana faţă de care s-a luat această măsură extremă, a săvârşit o infracţiune fără a aduce atingere prin aceasta prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură inculpata pana la soluţionarea definitiva a cauzei.
Examinând actele şi lucrările dosarului, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, în cauză sunt probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că recurenta-inculpată a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată.
- să existe probe din care să rezulte vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.;
Aşa cum se arăta arestarea inculpatei s-a dispus în temeiul art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., temei pe care l-a avut în vedere şi prima instanţă, când a dispus menţinerea măsurii arestului preventiv.
Din examinarea actelor dosarului nu reiese că, în actualul stadiu de soluţionare a cauzei, ar exista vreo probă din care să rezulte că lăsarea în libertate a inculpatei ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Menţinerea măsurii arestului preventiv trebuie să se raporteze la alte criterii decât existenţa unor indicii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, precum apărarea ordinii publice, riscul exercitării unor presiuni asupra martorilor, pericolul de a se sustrage procedurilor, etc.
Apărarea ordinii publice, este pertinent şi suficient numai dacă se bazează pe fapte capabile să demonstreze că punerea în libertate a recurentei inculpată ar tulbura în mod real ordinea publică.
Instanţa europeană a precizat că existenţa unui pericol pentru ordinea publică, care să justifice menţinerea unei persoane în stare de detenţie, nu trebuie să se refere la o ordine publică abstractă, instanţele trebuind să justifice în termeni concreţi prin ce se manifestă acea atingere a ordinii publice (Hotărârea Jablonski împotriva Polinie, (Kemmache împotriva Franţei şi hotărârea Dumont-Maliverg contra Franţa, din 31 mai 2005).
Chiar şi în situaţia în care un inculpat este menţinut în arest în baza unei necesităţi de ordine publică, poate exista o încălcare a art. 5 paragraful 3 dacă pentru acest motiv procedura se prelungeşte peste o perioadă de timp rezonabilă (Wemhoff împotriva Germaniei).
În plus, Curtea a decis că menţinerea arestării preventive nu poate anticipa o pedeapsă privativă de libertate (Dinler împotriva Turciei, hotărârea din 31 mai 2005, Dumont Maliverg împotriva Franţei, hotărârea din 31 mai 2005), concluzionându-se că dacă nu mai există un pericol concret pentru ordinea publică, „în special de sustragere, detenţia este lipsită de fundament legal”.
Menţinerea stării de arest a inculpatei poate fi justificată numai dacă ar exista indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public, care în pofida prezumţiei de nevinovăţie, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea individuală.
Detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv ameninţată, întrucât continuarea detenţiei nu trebuie să servească pentru a anticipa o eventuală pedeapsă privativă de libertate.
Potrivit art. 136 C. proc. pen., luarea şi menţinerea măsurii arestului preventiv se dispune pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Ori, din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului la acest moment procesual nimic nu justifică un interes al judecării prezentei cauze cu inculpata în stare de arest preventiv, în condiţiile în care ne aflăm în prezenţa unui probatoriu epuizat judecat pe procedura prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., şi nu există nici un fel de date noi care să justifice în continuare privarea de libertate a inculpatei prin menţinerea stării de arest.
Regula este judecarea inculpatului, pentru care funcţionează, până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, prezumţia de nevinovăţie, în stare de libertate, judecarea acestuia în stare de arest preventiv fiind excepţia şi numai atunci când sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile mai sus enunţate şi dezvoltate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., alegerea şi, desigur menţinerea măsurii preventive se face ţinându-se seama, pe lângă alte criterii şi de situaţia privind persoana faţă de care se cere a se lua, sau se menţine o astfel de măsură preventivă.
Scopul măsurilor preventive precizat de art. 136 C. proc. pen. poate fi atins şi prin revocarea măsurii arestării preventive, atitudinea şi poziţia procesuală a inculpatei constituie, în acelaşi timp, o garanţie că inculpata nu se va sustrage de la judecată sau executarea pedepsei şi nici nu va încerca să influenţeze părţile vătămate sau martorii, de altfel în cauză s-a pronunţat o hotărâre de condamnare în primă instanţă a acesteia care confirmă şi susţin apărările inculpatei.
Aplecându-ne asupra jurisprudenţei C.E.D.O., pertinente în materia supusă discuţiei, prin prisma dispoziţiilor art. 5.3 din Convenţie, se reţine ca instanţa de contencios european, prin Decizia din 10 iunie 2008 în cauza Tase vs. România, a constatat că, în contra cerinţelor legii naţionale, făcea parte din practica standard a procurorilor români să nu ofere motive concrete pentru o arestare, în special în măsura în care era implicat pretinsul pericol pentru ordinea publică. Curtea a concluzionat anterior că există o încălcare a articolului 5 §1 (c) pentru acel motiv (vezi, mutatis mutamlis, Pantea împotriva României şi Rupă împotriva României din 14 decembrie 2004).
Curtea a reiterat că o persoană acuzată de o infracţiune trebuie să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte exceptând cazul în care Statul poate arăta că există motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica detenţia continuă. Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorităţi (vezi Sarban împotriva Moldovei din 4 octombrie 2005 şi Castravet împotriva Moldovei din 13 martie 2007). Menţinerea aproape automată a detenţiei contravine garanţiilor stabilite în articolul 5 §3 (Mansur împotriva Turciei din 8 iunie 1995 şi Kalashnikov împotriva Rusiei).
Curtea a constatat că în cazul prelungirii detenţiei de mai multe ori prin folosirea aceleiaşi formule şi fără a oferi detalii cu privire la motivele deciziilor sale, prin nefurnizarea unei decizii argumentate care să poată duce la existenţa unei cercetări atente şi publice a administrării actului de justiţie (vezi Suominen împotriva Finlandei din 1 iulie 2003), sunt suficiente pentru a permite să se conchidă că, dată fiind lipsa argumentelor concrete din hotărârile tribunalelor de drept intern, prelungirea repetată a detenţiei încalcă articolul 5 alineatul (3) din Convenţie.
Jurisprudenţa C.E.D.O. a stabilit că luarea şi menţinerea acestei măsuri excepţionale, arestarea preventivă a unei persoane bănuite de săvârşirea unei infracţiuni apreciată ca având un pericol social ridicat, având în vedere şi reacţia publicului faţă de acestea - unele infracţiuni pot determina tulburări sociale - se poate justifica arestarea preventivă, cel puţin pentru o anumită perioadă de timp.
Acest motiv trebuie considerat ca relevant şi suficient numai dacă este bazat pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea acuzatului ar determina o tulburare reală a ordinii publice. În plus, privarea de libertate va continua să fie legitimă numai dacă ordinea publică va fi pe mai departe ameninţată, continuarea privării de libertate neputând fi folosită ca o anticipare a pedepsei cu închisoarea (vezi CEDO, cauza Letellier vs. Franţa din 26 iunie 1991).
Detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv ameninţată, întrucât continuarea detenţiei nu trebuie să servească pentru a anticipa o eventuală pedeapsă privativă de libertate.
Apoi, gravitatea pedepsei nu poate justifica singură lungi perioade de detenţie (Panchenko împotriva Rusiei, hotărârea din 08 februarie 200, Ilijkov împotriva Bulgariei, hotărârea din 26 iulie 2001).
Recent, în cauza Tarău c. României din 24 februarie 2009, Curtea a constatat încălcarea art. 5.3 din Convenţie ca urmare a faptului că instanţele naţionale nu au arătat în motivarea hotărârilor prin care au menţinut măsura arestării preventive, care este în concret, „pericolul pentru ordinea publică”, situaţie evidentă şi în cauza dată şi au refuzat să ia în calcul posibilitatea adoptării unei măsuri alternative dintre cele prevăzute în dreptul intern, deşi art. 5-3 din Convenţie impune autorităţilor să aibă în vedere astfel de măsuri şi să le aplice ori de câte ori situaţia se pretează şi acuzatul furnizează garanţii că va participa la proces.
Curtea acceptă, astfel, detenţia unei persoane numai pentru motive suficient de puternice, care ar putea justifica prelungirea detenţiei preventive (vezi cauza Hass vs. Polonia din 07 noiembrie2006).
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. libertatea persoanei este regula, excepţia de la această regulă constituind-o privarea de libertate (cauza Wemhoff c. Germaniei), care reprezintă o gravă derogare de la principiile libertăţii individuale şi de la prezumţia de nevinovăţie, autorităţile naţionale având obligaţia de a se asigura că, în fiecare cauză, detenţia la care este supus un acuzat nu depăşeşte o durată rezonabilă.
În conformitate şi cu Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea menţinerii stării de detenţie, dar, după o anumită perioadă de timp ea nu mai este şi suficientă.
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului-inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa C.E.D.O., care a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, că anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii” de natură să justifice o detenţie preventivă, doar pe un termen limitat şi în orice caz, ar trebui demonstrat că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică, iar menţinerea măsurii este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică este efectiv ameninţată.
Orice menţinere în stare de arest preventiv a unui inculpat, chiar şi pentru o durată scurtă, trebuie justificată în mod convingător (Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38822/97 şi Musuc împotriva Moldovei, nr. 42440/06).
Or, infracţiunea pentru care este trimisă în judecată inculpata, în raport şi de împrejurările în care se presupune că au fost comise, nu sunt în măsură, prin natura lor, să releve un pericol cert pe care l-ar prezenta aceştia pentru ordinea publică, la momentul actual.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului autorităţile judiciare pot considera necesară menţinerea în detenţie a inculpatei, în special la începutul urmăririi penale, pentru a evita ca acesta să perturbe desfăşurarea cercetărilor, mai ales dacă este vorba de cauze complexe sau inculpatul întârzie cercetările prin acţiunile sale – însă nu poate fi vorba despre acest aspect în cauza dedusă judecăţii (Hotărârea Clooth contra Belgiei din 12 decembrie 2001).
Însă după o anumită perioadă a urmăririi penale şi cu atât mai mult după trimiterea în judecată şi în condiţiile unui probatoriu pe deplin epuizat, şi a unei hotărâri de condamnare în fond imperativele judecăţii nu mai sunt suficiente pentru a justifica menţinerea arestării, deoarece pericolele existente iniţial se atenuează pe măsură ce sunt adunate probe în dovedirea vinovăţiei.
Curtea Europeană nu acceptă invocarea de o manieră generală şi abstractă a necesităţii anchetei sau judecăţii, respingând orice trimiteri la formule stereotipe.
Menţinerea măsurii arestului preventiv trebuie analizată şi din perspectiva realizării unei proporţionalităţi între privarea inculpatei de un drept fundamental, dreptul la libertate şi asigurarea prezenţei acestuia la judecarea cauzei (Hotărârea Ambruszkiewicz împotriva Poloniei). În această hotărâre Curtea a aplicat testul proporţionalităţii detenţiei atunci când a analizat dacă arestarea preventivă a inculpatului era strict necesară pentru a asigura prezenţa sa la proces şi a apreciat că alte măsuri, mai puţin severe, ar fi fost suficiente în acest scop.
Instanţa europeană consideră că, după o perioadă de detenţie, autorităţile judiciare au obligaţia de a examina dacă nu cumva alte măsuri preventive mai puţin intruzive în viaţa persoanei, ar putea să atingă scopurile vizate de privarea de libertate (Has împotriva Poloniei, hotărârea din 07 noiembrie2006).
Detenţia unei persoane este o măsură atât de gravă încât este justificată numai în ultimă instanţă, atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost analizate şi s-a constatat că sunt insuficiente pentru a proteja interesul public (Vrencev împotriva Serbiei, hotărârea 2361/05 din 23 septembrie 2008, Saadi împotriva Regatului Unit, hot.13229/03 din 29 ianuarie 2008, Witold Litwa împotriva Poloniei, 2662/95 Hotărârea din 04 aprilie2000, Hilda Hafsteinsdottir împotriva Islandei, hotărârea din 08 iunie 22004, Enhorn împotriva Suediei, hotărârea din 25 ianuarie 2005).
În condiţiile speţei, solicitarea inculpatei de a fi cercetată în stare de libertate, este una legală, pertinentă şi obiectivă deoarece starea de securitatea a societăţii în general precum şi interesul particular al vreunei persoane nu mai este ameninţată în mod real şi direct şi prin aceasta în mod evident pericolul pentru ordinea publică naţională şi a întregii comunităţi nu mai are de suferit prin judecarea acesteia în stare de libertate şi mai mult decât atât în vederea respectării principiului egalităţii de tratament cererea acesteia este cu atât mai mult îndreptăţită.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că temeiurile care au stat la baza menţinerii măsurii arestului preventiv nu mai subzistă, s-au modificat, sens în care va admite recursul declarat de inculpata T.L.G. împotriva încheierii din 6 martie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 13106/121/2011.
Va casa în parte încheierea recurată şi rejudecând în fond va revoca măsura arestării preventive.
Va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatei T.L.G. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 318/ UP din 2 decembrie 2011 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, dacă nu este arestată în altă cauză.
Va menţine celelalte dispoziţii ale încheierii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpata T.L.G. împotriva încheierii din 6 martie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori, pronunţată în Dosarul nr. 13106/121/2011.
Casează în parte încheierea recurată şi rejudecând în fond revocă măsura arestării preventive.
Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatei T.L.G. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 318/ UP din 2 decembrie 2011 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, dacă nu este arestată în altă cauză.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 769/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 937/2012. Penal → |
|---|
