ICCJ. Decizia nr. 757/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 757/2012

Dosar nr.290/59/2011

Şedinţa publică din 15 martie 2012

Asupra recursului de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 294/PI din 22 iunie 2011 Tribunalul Timiş, în baza art. 5221 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 406 alin. (4) C. proc. pen. a respins cererea de rejudecare a sentinţei penale nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 a Tribunalului Timiș, formulată de condamnatul S.G.D.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. condamnatul a fost obligat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă prin neapelare, numitul S.G.D. a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

La data de 25 februarie 2011, condamnatul a formulat o cerere de rejudecare a cauzei, în condiţiile prevăzute de art. 5221 C. proc. pen., întrucât nu a fost prezent la judecata care a avut ca rezultat condamnarea sa la o pedeapsă de 10 ani închisoare întrucât a fost plecat din ţară timp de 12 ani.

Potrivit dispoziţiilor art. 5221 C. proc. pen. este posibilă rejudecarea cauzei de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului, în cazul unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, dacă aceasta a fost extrădată sau predată în baza unui mandat european de arestare.

S-a reţinut că din actele depuse la dosar, rezultă că S.G.D. a fost arestat, la data de 13 septembrie 2010, în Bosnia Herţegovina în vederea extrădării sale către România, pentru punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 1685 din 19 decembrie 2000 emis de Tribunalul Timiş pe numele său ca urmare a rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 1115 din 24 noiembrie 2000.

Condamnatul a fost predat autorităţilor judiciare române la data de 27 ianuarie 2011.

Instanţa a mai reţinut că numitul S.G.D. nu a participat la procesul ce a format obiectul dosarului nr. 6264/P/2000 al Tribunalului Timiş, întrucât nu a fost prezent nici la urmărire penală şi nici la vreun termen de judecată, întrucât era plecat din ţară.

Ca atare, atâta timp cât condamnatul a făcut obiectul unei cereri de extrădare admisă de autorităţile judiciare din Bosnia şi el a fost judecat şi condamnat în lipsă de către Tribunalul Timiş în cursul anului 2000, la termenul de judecată din data de 03 iunie 2011 instanţa a admis, în principiu, cererea de rejudecare formulată de condamnatul S.G.D.

La acelaşi termen de judecată, instanţa a solicitat condamnatului să precizeze limitele rejudecării, acesta menţionând personal că nu doreşte ca martorii propuşi prin rechizitoriul nr. 854/P/1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş să fie reaudiaţi, înţelegând să se folosească doar de înscrisuri.

La termenul de judecată din data de 22 iunie 2011 instanţa a procedat la audierea condamnatului, declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosar, după care, în contextul în care condamnatul a precizat că nu mai are alte probe de propus în apărare, instanţa a rămas să se pronunţe asupra fondului cererii de rejudecare, urmând să stabilească dacă aceasta este sau nu fondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 5221 C. proc. pen. dispoziţiile art. 404-408 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător cererilor de rejudecare.

În conformitate cu prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. pen., dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge.

În condiţiile în care aceste prevederi legale se aplică în mod corespunzător şi cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., instanţa a apreciat că în situaţia în care cererea de rejudecare este nefondată, sentinţa de condamnare fiind temeinică şi legală, ea poate fi respinsă ca neîntemeiată.

Or, în opinia instanţei, cererea de rejudecare este nefondată.

Condamnatul nu a negat faptul că în cursul anului 1998, pe baza unor înţelegeri verbale, a achiziţionat de la SCA D.P. şi SCA F.P. anumite cantităţi de grâu, la preţul de 800 lei/kg fără T.V.A., urmând ca plata să o facă la un interval de 30 de zile. Condamnatul a recunoscut şi faptul că datora celor două societăţi comerciale sumele de 7.057,82 RON şi, respectiv, 7.361, 50 RON.

De asemenea, condamnatul a recunoscut faptul că la data de 25 august 1998 a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unei cantităţi de 1000 t de cereale cu SC S.I. SRL, livrând acestei societăţi comerciale şi cantitatea de grâu achiziţionată de la societăţile agricole.

Instanţa de fond a reţinut că, ceea ce a contestat practic condamnatul a fost susţinerea din cuprinsul rechizitoriului referitoare la intenţia sa de a frauda, intenţie despre care acuzarea a susţinut că a existat în momentul achiziţionării cerealelor, concluzia sa întemeindu-se pe împrejurarea că a oferit o sumă mult mai mare pe kg faţă de preţul de revânzare.

În ceea ce priveşte existenţa contractelor, modalitatea de executare a acestora şi încasarea banilor de către SC G. SRL, al cărei administrator era condamnatul, instanţa reţinut că nu există nici un fel de îndoială. În acest sens, pe lângă declaraţiile condamnatului, care a recunoscut existenţa convenţiilor, faptul că grâul a fost livrat la SC S.I. SRL la solicitarea sa şi că a încasat de la această societate comercială suma de 75.000.000 lei, au fost avute în vedere şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, respectiv: N.M. şi T.C. persoane angajate la SA D.P., care au relatat modalitatea în care s-au desfăşurat relaţiile comerciale cu SC G. SRL, M.D. şi N.J., persoane angajate la SA F.P., care au relatat modalitatea în care s-au desfăşurat relaţiile comerciale cu SC G. SRL, R.Ş., persoana care l-a însoţit pe condamnat la întâlnirea cu reprezentanţii celor două societăţi agricole şi care a asistat la negocierile dintre părţi, M.G., B.F., B.M., R.G., D.V., B.I., Ş.F., persoane care au fost implicate în transportul cerealelor de la cele două societăţi agricole şi predarea lor la B.M.

S-a mai reţinut că sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de înşelăciune poate fi săvârşită numai cu intenţie, ceea ce presupune că făptuitorul realizează că desfăşoară o activitate de inducere în eroare şi că prin aceasta pricinuieşte o pagubă, urmare a cărei producere o doreşte.

A reţinut instanţa de fond că în prezenta cauză nu poate fi contestată reaua credinţă a condamnatului întrucât rezultă din probele existente la dosar, că la achiziţionarea cerealelor de la societăţile agricole din Periam, numitul S.G.D. a oferit o sumă de 800 lei/kg, sumă care, la data respectivă, potrivit declaraţiilor martorilor, era mult peste preţul pieţei, ceea ce a determinat acceptarea imediată de către reprezentanţii celor două societăţi agricole a acestor oferte.

La numai o zi după acest moment, condamnatul a încheiat un alt contract cu SC S.D.I. SRL, privind vânzarea unor cereale către această societate comercială, el revânzând practic cerealele achiziţionate de la P. la un preţ de 800 lei/kg, după numai o zi, la un preţ de 500 lei/kg.

Condamnatul s-a apărat arătând că acest contract a fost încheiat pentru o cantitate mult mai mare de grâu, respectiv 1000 t, ceea ce a determinat oferirea unui preţ mai scăzut, însă, la dosarul cauzei se regăseşte contractul din 25 august 1998 încheiat între SC S.D.I. SRL şi SC G. SRL, prin care societatea administrată de condamnat s-a obligat să vândă către cumpărător o cantitate de 1000 t cereale la preţul de 500 lei/kg, urmând ca SC S.D.I. SRL să plătească suma de 76.000.000 lei la predarea unei cantităţi de 150 t, iar restul de 75.000.000 lei urma să fie plătit după ce vânzătorul va preda o cantitate de minim 50 t/zi lucrătoare.

Instanţa de fond a mai reţinut că, din înscrisurile existente la dosar, rezultă că societatea administrată de condamnat, în afara cerealelor achiziţionate de la Periam, nu a livrat alte cantităţi de cereale către SC S.D.I. SRL, ceea ce certifică intenţia condamnatului de a frauda. Potrivit procesului verbal întocmit de organele de urmărire penală la data de 18 martie 1999, în zilele de 25 august 1998 şi 26 august 1998 SC G. SRL a livrat către SC S.D.I. SRL o cantitate de aproximativ 171 de t de grâu (achiziţionată de la cele două societăţi agricole din Periam), fără ca ulterior să mai existe alte livrări de cereale, ceea ce a şi condus la formularea unei adrese din parte cumpărătorului, SC S.D.I. SRL prin care a cerut ca SC G. SRL să-şi respecte angajamentele asumate prin contract, întrucât nelivrarea cerealelor pune în dificultate firma cumpărătoare, aceasta neputându-şi respecta obligaţiile faţă de terţi.

Ca atare, în condiţiile în care condamnatul a achiziţionat cerealele la preţul de 800 lei/kg, revânzându-le a doua zi la preţul de 500 lei/kg, încasând banii de la beneficiarul final şi dispărând cu aceştia, reaua sa credinţă nu poate fi pusă la îndoială. Condamnatul a recurs la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu SC S.D.I. SRL pentru o cantitate mare de cereale, deşi ştia că nu va respecta acest contract, tocmai pentru a masca intenţia de fraudare, aspect confirmat prin aceea că în afara cantităţii de grâu achiziţionată de la Periam nu a mai făcut alte livrări de cereale către beneficiar, deşi avea obligaţia contractuală de a preda cel puţin 50 t de grâu în fiecare zi.

Împrejurarea că numitul S.G.D. a avut intenţia de a induce în eroare reprezentanţii celor două societăţi comerciale din Periam rezultă şi din faptul că SC G. SRL nu funcţiona la sediul declarat. Potrivit procesului verbal întocmit la data de 15 septembrie 1999 apartamentul unde se afla sediul societăţii fusese vândut unei persoane fizice, societatea nefuncţionând la sediul declarat.

Condamnatul nu a oferit nicio explicaţie în legătură cu motivele pentru care, deşi în luna august 1998 a încasat de la SC S.D.I. SRL suma de 75.000.000 lei, el nu a făcut nici un demers, timp de 13 ani, pentru a achita, cel puţin în parte, datoriile către societăţile de la Periam. Acesta a precizat că la data de 01 septembrie 1998 a fost arestat preventiv într-un alt dosar, fiind eliberat la data de 28 octombrie 1998, după care a plecat în Serbia întrucât avea probleme medicale. Instanţa a apreciat că, chiar dacă condamnatul a avut probleme medicale, intervalul de timp de 13 ani era suficient de îndelungat pentru a-şi achita datoriile. Rămânerea sa în pasivitate în toată această perioadă a condus la formarea convingerii instanţei că intenţia condamnatului nu a fost aceea de aşi respecta obligaţiile contractuale, ci de a induce în eroare şi a dispărea cu sumele de bani încasate.

Condamnatul a mai arătat că martorul R.Ş. le-a transmis celor de la Periam situaţia sa de sănătate, adăugând şi că cele două firme au formulat plângerile abia în anul 2000 pentru a se sustrage de la plata taxelor de timbru.

Instanţa a reţinut că aceste susţineri sunt contrazise de probele administrate în cauză. Martorul R.Ş. a fost audiat şi nu a menţionat că ar fi transmis cuiva împrejurarea că numitul S.G.D. ar avea probleme de sănătate, el arătând doar că la rândul său a fost înşelat de condamnat. În ceea ce priveşte plângerile părţilor vătămate, acestea au fost adresate organelor de urmărire penală nu în cursul anului 2000, după cum a susţinut condamnatul, ci la data de 02 decembrie 1998.

În consecinţă, observând şi fişa de cazier judiciar a condamnatului, din care rezultă că în aceeaşi perioadă împotriva acestuia a fost pusă în mişcare acţiunea penală în alte 4 dosare de înşelăciune, instanţa a apreciat că intenţia condamnatului de a înşela a fost evidentă, sens în care hotărârea de condamnare apare ca temeinică şi legală.

Condamnatul a invocat faptul că în cauză se impune încetarea procesului penal întrucât plângerea prealabilă a părţilor vătămate a fost introdusă cu nerespectarea termenului de 2 luni prevăzut de art. 284 C. proc. pen.

Instanţa a înlăturat aceste susţineri, în cazul infracţiunii de înşelăciune nefiind necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, acţiunea penală putând fi pusă în mişcare din oficiu.

Condamnatul a mai solicitat şi schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. întrucât prin OUG nr. 207/2000, s-a modificat limita prejudiciului care atrage noţiunea de consecinţe deosebit de grave de la 50.000.000 lei la 2.000.000 lei.

Instanţa a reţinut că într-adevăr, prin OUG nr. 207/2000 noţiunea de „consecinţe deosebit de grave” prevăzută de art. 146 C. pen. a fost modificată, legiuitorul majorând limita pagubei, care să atragă aplicarea dispoziţiilor art. 146 C. pen., de la 50.000.000 lei la 2.000.000 lei.

Această ordonanţă de urgenţă a fost publicată în M. Of. la data de 22 noiembrie 2000.

Potrivit dispoziţiilor art. 78 din Constituţia României legile intră în vigoare în 3 zile de la publicarea în M. Of., dacă nu este prevăzută o dată ulterioară în conţinutul lor.

OUG nr. 207/2000 nu conţine nicio prevedere în legătură cu data intrării în vigoare, motiv pentru care se aplică principiul general potrivit căruia legea a intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării, respectiv la data de 26 noiembrie 2000.

Or, hotărârea de condamnare a fost pronunţată la data de 24 noiembrie 2000, dată la care OUG nr. 207/2000 nu era în vigoare.

Instanţa a reţinut că potrivit deciziei nr. 8/2007 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie pronunţată în interesul legii, modificarea înţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave” nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi, apoi, nu poate conduce la reducerea pedepsei aplicată în cauză, întrucât modificarea acestui text nu este identică cu cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară.

Ca atare, susţinerile condamnatului nu au fost luate în considerare.

Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă a declarat apel, în termen, inculpatul S.G.D. criticând-o pentru greşita apreciere asupra elementelor constitutive ale infracţiunii şi încadrarea juridică dată faptei de înşelăciune, precum şi cu privire la pretinse neregularităţi ale actului de sesizare al instanţei.

Inculpatul a arătat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) în raport de art. 5 din OUG nr. 207/2000 întrucât Decizia nr. 8/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii, se referă la contestaţia la executare, or, în cauză, el se află în situaţia reglementată de art. 5221 C. proc. pen., respectiv rejudecarea cauzei sale. Sub acest aspect inculpatul a solicitat în principal încetarea procesului penal, iar subsidiar aplicarea unei pedepse îndreptată spre minimul special.

Cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii, inculpatul a arătat că prima instanţă în mod greşit a reţinut că a avut intenţia de a înşela în condiţiile în care a existat înţelegerea verbală că va plăti în 30 de zile, înţelegere ce nu a mai putut fi respectată întrucât a fost arestat preventiv la data de 01 septembrie 1998 iar după eliberare a suferit o intervenţie chirurgicală în Serbia, iar firma sa a fost blocată. Cu privire la acest aspect critica sa se întemeiază şi pe art. 1 Protocolul nr. 4 C.E.D.O.

Cu privire la neregularităţile actului de sesizare acesta a invocat greşita reţinere a împrejurării că s-ar fi sustras de la urmărire penală, eroarea cu privire la antecedenţa penală şi durata urmăririi penale până la emiterea rechizitoriului.

Prin Decizia penală nr. 155/A din 10 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 379 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. s-a apelul declarat de inculpatul S.G.D., împotriva sentinţei penale nr. 294/PI din 22 iunie 2011 pronunţată în dosar nr. 290/59/2011 al Tribunalului Timiş, pe care a desfiinţat-o şi în consecinţă:

În baza art. 5221 cu referire la art. 406 C. proc. pen. a admis cererea de rejudecare formulată de inculpatul S.G.D. şi a anulat în latură penală sentinţa penală nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Timiş pronunţată în dosar nr. 6264/P/2000 numai cu privire la greşita aplicare a pedepsei accesorii şi în consecinţă

- a înlăturat aplicarea pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. a) teza a I-a C. pen.

A menţinut restul dispoziţiilor cuprinse în sentinţa penală.

Pentru a decide astfel, s-a reţinut că vinovăţia inculpatului sub forma intenţiei a rezultat din modalitatea în care inculpatul a acţionat în sensul că pentru a fi sigur de încheierea contractelor de vânzare cumpărare, acesta a oferit un preţ mult mai mare decât preţul pieţei (800 lei/lg) promiţând că va achita sumele de bani în termen de 30 de zile.

În fapt, inculpatul (în calitate de reprezentant al SC G. SRL) încheiase în aceeaşi zi, de 25 august 2008, un contract de vânzare cumpărare prin care vindea cantitatea de grâu (încă necumpărată) la SC D.I. SRL cu un preţ mult mai mic de 500 lei/kg. Astfel, s-a apreciat că nici un comerciant nu ar fi încheiat un contract de vânzare cumpărare în care el urma să rămână în pierdere, fiind de esenţa societăţilor comerciale săvârşirea de fapte de comerţ în vederea obţinerii de profit.

În aceste împrejurări susţinerea inculpatului că nu a avut intenţia de a înşela este nefondată. Susţinerea inculpatului, că a existat înţelegerea să efectueze plata în termen de 30 zile, înţelegere neonorată întrucât a fost arestat la data de 1 septembrie 2008, ar dovedi că nu a avut intenţia de a înşela, a fost primită. S-a reţinut că inculpatul a fost arestat, într-o altă cauză, la data de 1 septembrie 2008, fiind pus în libertate la data de 21 octombrie 1998 iar ulterior liberării sale, acesta nu a făcut vreo plată către părţile vătămate.

Pentru a se verifica buna sa credinţă, trimiterea sa în judecată a avut loc la circa 9 luni de la data săvârşirii faptei, timp în care nu a încercat să ia legătura cu părţile vătămate, a părăsit teritoriul României, deşi era cercetat şi în alte cauze penale.

S-a mai reţinut că referirea la art. 1 Protocolul nr. 4 C.E.D.O. nu are aplicabilitate în cauză, întrucât actul la care se face referire priveşte împrejurarea în care o persoană nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală. Or, în cauză inculpatul prin folosirea unor manopere dolosive (oferirea unui preţ aproape dublu faţă de preţul pieţei) faţă de creditorul obligaţiei a obţinut încheierea contractului ştiind de la început că nu va plăti preţul la care s-a obligat (în aceeaşi zi a încheiat un contract prin care a vândut cantitatea de marfă la un preţ mult mai mic).

A mai reţinut instanţa de prim control judiciar că în mod legal, prima instanţă, a apreciat asupra elementelor constitutive ale acestei infracţiuni concluzionând că în condiţiile în care a existat inducerea în eroare cu intenţie fapta trebuie încadrată juridic la art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen.

Cu privire la comiterea formei agravate prevăzută de alin. (5), inculpatul a susţinut că în mod greşit prima instanţă nu a dat eficienţă art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) privitor la legea penală mai favorabilă, în condiţiile în care i s-a admis cererea de rejudecare iar potrivit art. 1 pct. 5 din OUG nr. 207/2000 s-a redefinit noţiunea de consecinţe deosebit de grave ca fiind o pagubă materială mai mare de 1.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.

În acest sens, s-a reţinut că rejudecarea în caz de extrădare are ca scop garantarea dreptului persoanei extrădate, care a fost judecată şi condamnată în lipsă, la un proces echitabil şi, în principal, exercitarea dreptul său la apărare într-un nou ciclu procesual, ceea ce presupune posibilitatea acesteia de a fi audiată, de a interoga martorii sau părţile din proces şi de a administra probe în apărarea sa, atât cu privire la situaţia de fapt, cât şi în circumstanţiere. În lipsa unei dispoziţii contrare, rejudecarea în caz de extrădare nu se limitează la înlăturarea unei erori esenţiale asupra faptelor, ci poate avea efecte asupra individualizării pedepsei şi, prin urmare, chiar dacă probatoriului administrat cu ocazia rejudecării confirmă situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, cererea acestuia poate fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei, cu consecinţa pronunţării unei noi hotărâri, dacă probele administrate în circumstanţiere conduc instanţa de rejudecare la o altă concluzie în privinţa individualizării decât cea stabilită în primul ciclu procesual.

În privinţa legii penale aplicabile instanţa a reţinut că deşi provoacă rejudecarea cauzei, procedura instituită de art. 5221 C. proc. pen., permite instanţei analizarea situaţiei de fapt şi de drept în intervalul de la comiterea faptei şi până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în primul ciclu procesual.

În cauză, în mod legal, în primul ciclu procesual, s-a reţinut forma calificată prevăzută de alin. (5) a art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), prejudiciul cauzat fiind mai mare de 50.000.000 lei, astfel că nu se impune aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în condiţiile în care OUG nr. 207/2000 a intrat în vigoare după pronunţarea sentinţei de condamnare.

Sub aspectul individualizării pedepsei stabilite inculpatului, atât în ceea ce priveşte cuantumul, cât şi modalitatea de executare s-a reţinut că au fost evaluate în contextul cauzei, criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social în concret al faptei comise, natura infracţiunii, circumstanţele reale ale săvârşirii acesteia şi circumstanţele personale ale inculpatului.

Instanţa de prim control judiciar a constat că prin cuantumul pedepsei aplicate acestuia, egală cu minimul special prevăzut de lege, în mod just s-a apreciat că aceasta este singura în măsură să asigure realizarea scopului pedepsei, cel de exemplaritate, dar şi cel educativ, în vederea asigurării prevenţiei generale şi speciale.

În raport cu cele menţionate, instanţa a considerat că pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea ce a făcut obiectul judecăţii reflectă toate criteriile ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor, acestea fiind evaluate, în mod plural, dându-se relevanţă şi principiului proporţionalităţii între gravitatea faptei comise şi profilul socio-moral şi de personalitate al inculpatului, aşa încât nu s-a impus reducerea pedepsei.

Totodată, a apreciat că nu este justificată solicitarea inculpatului de reducere a pedepsei aplicate de prima instanţă, ca efect al circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., deoarece, pe de o parte, nu sunt întrunite cerinţele legii iar pe de altă parte, prima instanţă a valorificat eficient criteriile prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), considerând justificat că doar o pedeapsă, în cuantumul indicat, va asigura realizarea scopului prevăzut în art. 52 C. pen.

Apelul declarat de inculpat a fost apreciat ca fondat sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei accesorii.

Cu privire la pedeapsa accesorie şi complementară, în temeiul art. 3 din Protocolul nr. 1. Dreptul de a vota, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa în materie, Hotărârea din 30 martie 2004 „Hirst c. Marea Britanie”, s-a apreciat că, faţă de natura infracţiunilor care au atras aceste pedepse, nu se impune interzicerea dreptului menţionat, inculpatului fiindu-i interzis doar dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.G.D. criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, în esenţă, pentru următoarele motive:

- instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale şi asupra tuturor motivelor de apel formulate;

- s-a stabilit o încadrare juridică greşită prin reţinerea dispoziţiilor OUG nr. 207/2000 cu referire la Decizia nr. 8/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite;

- s-a comis o gravă eroare de fapt care a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnate.

A invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 172 şi 18 C. proc. pen.

A solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat în cauză pentru ca instanţa să se pronunţe cu privire la toate motivele de apel formulate şi cu privire la cererile esenţiale care sunt de natură să-i garanteze drepturile şi să influenţeze soluţia procesului;

- într-un prim subsidiar, constatându-se că s-a comis o gravă eroare de fapt în stabilirea stării de fapt, să se dispună achitarea sa, în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) sau e) C. proc. pen.,

- într-un ultim subsidiar, să se dispună schimbarea încadrării juridice dată faptei reţinute în sarcina sa din infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1) C. pen. motivat de faptul că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 207/2000.

Recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta:

Examinând hotărârea recurată, actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor formulate dar şi din oficiu cauza, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., caz pe care urmează a-l analiza, în mod prioritar, criticilor avansate.

Textul punctului 10 al art. 3859 C. proc. pen., cuprinde cazul de casare vizând situaţia în care „instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului”.

Acest caz de casare implică două aspecte: primul se referă la situaţia în care s-a omis de către prima instanţă sau de către instanţa de apel,să se pronunţe asupra unor probe administrate, iar al doilea aspect are în vedere situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale pentru părţi.

În ambele situaţii trebuie ca probele sau cererile să fi fost de natură a garanta drepturile şi de a influenţa soluţia procesului.

Omisiunea esenţială se referă la o cerere esenţială pentru părţi.

O asemenea cerere poate fi făcută în faţa primei instanţei sau a instanţei de apel.

În cazul în care prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unei astfel de cereri, este necesar ca în faţa instanţei de apel, aceeaşi cerere să se reiterată iar dacă instanţa de apel a omis şi ea să se pronunţe asupra cererii astfel formulate, ne aflăm în faţa unei nulităţi relative, numai dacă nepronunţarea asupra cererii a influenţat şi judecata în apel, situaţie în care este incident cazul de casare examinat.

Este de observat că legea prevede ca cererea să „fie de natură” să „influenţeze soluţia procesului” aspect ce presupune o posibilitate, nu neapărat şi o soluţionare a cauzei în sensul cerut.

Aşadar,dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra unor asemenea cereri esenţiale în desfăşurarea şi soluţionarea cauzei, procedând la judecată, nulitatea relativă operează şi afectează hotărârea de fond a cauzei.

În speţa dedusa judecăţii, recurentul inculpat a invocat faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de a se verifica incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 47 C. pen., raportat la împrejurarea că s-a aflat în imposibilitate de a respecta înţelegerea cu partea contractantă (dosar apel).

Aşadar, s-a cerut de către inculpat constatarea unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei iar instanţa de apel nu s-a preocupat de o astfel de cerere şi nici prin motivarea vinovăţiei inculpatului, nu a exclus o astfel de cauză.

În aceste condiţii, ne aflăm în faţa unei omisiuni esenţiale, deoarece cererea formulată de inculpat este un mijloc de apărare care ar fi putut atrage o altă soluţie, cerere asupra căreia instanţa trebuia să se pronunţe, fie prin admiterea, fie prin respingerea ei.

Cum acest caz de casare rezultă din încălcarea normelor de procedură penală, aflate sub sancţiunea nulităţii relative (art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.), recurentului inculpat i s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, decât prin casarea hotărârii atacate.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 378 alin. (3) C. proc. pen. instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate aspect care cade sub incidenţa cazului de casare susmenţionat.

Aşa fiind, văzând dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. urmează a admite recursul declarat de inculpatul S.G.D. împotriva deciziei penale nr. 155/A din 10 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, a casa Decizia penală atacată şi a trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de acesta aceleiaşi instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de condamnatul S.G.D. împotriva deciziei penale nr. 155/A din 10 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

Casează Decizia penală atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de condamnatul S.G.D., aceleiaşi instanţe.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 943/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune...  ICCJ. Decizia nr. 752/2012. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 757/2012. Penal