ICCJ. Decizia nr. 793/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 793/2012
Dosar nr. 20753/245/2007
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Asupra excepţiei de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 3089 din 15 octombrie 2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi în Dosarul nr. 20753/245/2007, inculpatul M.D.M. a fost condamnat, alături de coinculpatii M.B. şi V.I.G. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) - alin. (2) lit. a) C. pen.
Apelurile declarate de cei trei inculpaţi împotriva susmenţionatei hotărâri au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 243 din 5 mai 2009, a Tribunalului Iaşi, secţia penală.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au formulat recurs inculpaţii V.I.G. şi M.D.M. care au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia penală rir.141 din 25 februarie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Împotriva deciziei susmenţionate a formulat recurs condamnatul M.D.M. care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 20753/245/2007.
La termenul acordat pentru soluţionarea recursului, 19 martie 2012, Înalta Curte, din oficiu, în temeiul dispoziţiilor art. 302 alin. (1) raportat la art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen. şi art. 3851 C. proc. pen., a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de condamnatul M.D.M., concluziile apărătorului recurentului condamnat şi ale reprezentatului parchetului fiind consemnate în practicaua prezentei decizii.
Analizând recursul declarat de condamnatul M.D.M., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecţiei judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigenţele art. 1, 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În consecinţă, revine părţii interesate, obligaţia de a alege şi exercita în condiţiile legii, calea procesuală prevăzută în C. proc. pen.
Astfel, corespunzător principiului constituţional al exercitării căilor de atac numai în condiţiile legii, legea procesuală penală a reglementat cadrul căilor de atac, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că numitul M.D.M. a formulat recurs împotriva unei decizii definitive pronunţate în recurs, demersul său tinzând la reluarea controlului judiciar.
Or, potrivit reglementării dată prin legea procesuală penală, în materie de control judiciar, căile de atac nu pot fi exercitate nelimitat, atâta timp cât părţile sunt nemulţumite de soluţia definitivă dată cauzei penale.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Aşadar, limitând calea de atac menţionată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, C. proc. pen. a stabilit principiul unicităţii acesteia, în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare.
Hotărârea prin care se soluţionează recursul este definitivă, potrivit distincţiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., aşa încât, împotriva acesteia nu se poate declara un nou recurs.
Prin urmare, exercitarea de către condamnatul M.D.M. a căii de atac a recursului în condiţiile în care legea interzice, nu este admisibilă potrivit dreptului comun.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul M.D.M. împotriva deciziei penale nr. 141 din 25 februarie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, va obliga recurentul condamnat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul M.D.M. împotriva deciziei penale nr. 141 din 25 februarie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 794/2012. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 791/2012. Penal → |
|---|
