ICCJ. Decizia nr. 786/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 786/2012
Dosar nr. 2039/1/2012
Şedinţa publică din 16 martie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 7 martie 2012 Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 1912/30/2011, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpaţilor M.M., M.D., M.M.Ţ. zis „Ţ", M.L. şi V.M.
În temeiul art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest a inculpatului M.D.
S-au respins cererile inculpaţilor privind revocarea măsurii arestării preventive şi cererea inculpaţilor M.M.Ţ., V.M. şi M.D. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv ţara.
Pentru a se hotărî astfel s-a reţinut că inculpaţii au fost trimişi în judecată şi condamnaţi prin sentinţa penală nr. 33 din 31 ianuarie 2012 a Tribunalului Timiş pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane în formă continuată, prev. de art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 42 C. pen., trafic de minori în formă continuată, prev. de art. 13 alin. (1) - (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 42 C. pen. şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. şi omor deosebit de grav (art. 176 C. pen.).
S-a reţinut că în ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., aceasta este îndeplinită în sensul că pentru fapta comisă de inculpaţi legea prevede pedeapsa mai mare de 4 ani închisoare.
În ce priveşte respectarea dreptului la libertate al inculpaţilor, este adevărat că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală - nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate".
Prin prisma dispoziţiilor art. 6 şi 5 parag. 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, termenul rezonabil de soluţionare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpat în arest preventiv şi prin prisma principiului conform căruia, până la pronunţarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar şi prin prisma criteriilor cum sunt: natura cauzei deduse judecăţii, complexitatea acesteia, numărul părţilor implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate ş.a.
Prin urmare, instanţa este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire al faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpatului şi din consecinţele demersului acestuia.
Faţă de cele reţinute, s-a considerat şi că lăsarea inculpaţilor în libertate ar încuraja săvârşirea unor fapte similare celor imputate prin actul de sesizare a instanţei atât de către inculpaţi, cât şi de către alte persoane, ce ar percepe lăsarea în libertate a acestora ca pe o lipsă de reacţie corespunzătoare a autorităţilor.
Împotriva acestei încheieri, inculpatul M.M.Ţ. a declarat, în termen legal, recurs, iar apărător a solicitat admiterea recursului şi revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că acesta nu prezintă pericol pentru ordinea publică.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instaţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În raport cu stipulaţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 23 din Constituţia României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal.
Pericolul pentru ordinea publică îşi găseşte expresia şi în starea de nelinişte, în sentimentul de insecuritate în rândul societăţii, generat de faptul că persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni grave sunt cercetate şi judecate în stare de libertate.
Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, Înalta Curte apreciază că el rezultă din modul în care se presupune că a fost săvârşită fapta, pentru care a şi fost condamnat de instanţa de fond.
În plus, simpla trecere a unei anume perioade de timp nu este de natură să diminueze rezonanţa asupra gradului de pericol public a faptelor deduse judecăţii, faptele imputate inculpatului fiind generatoare de puternice emoţii şi de o puternică stare de insecuritate în rândul comunităţii în care au fost comise şi din care inculpatul provine (ca şi adresă de reşedinţă). Pe de altă parte, indiciile de repetabilitate a unor acte din sfera ilicitului penal permit concluzia că inculpatul, dacă ar fi lăsat în libertate, ar reveni în mediul din care a fost scos prin luarea măsurii preventive, reactivând astfel riscul de reiterare a acţiunilor ilicite eliminat prin privarea sa de libertate.
Aşa fiind, Curtea constată că protejarea ordinii publice şi asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal fac necasară menţinerea arestării preventive a inculpatului M.M.Ţ.
Recursul declarat învederându-se, aşadar, nefondat, urmează ca, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.M.Ţ. împotriva încheierii din 7 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1912/30/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 785/2012. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 788/2012. Penal → |
|---|
