ICCJ. Decizia nr. 1011/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1011/2013
Dosar nr. 28924/3/2012/a7
Şedinţa publică din 21 martie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 12 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 28924/3/2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, pe rol fiind judecarea cauzei penale având ca obiect apelul declarat de apelantul inculpat S.M. împotriva Sentinţei penale nr. 933 din 27 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. 28924/3/2012, din oficiu, conform art. 3002 C. proc. pen., a pus în discuţie legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a apelantului inculpat S.M.
Reţinând că în cauza de faţă temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea şi menţinerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susţine depăşirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului S.M., fiul lui M. şi L., născut la data de 18 august 1981, iar în baza art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a menţinut arestarea preventivă a acestuia.
În termen legal, inculpatul S.M. a declarat recurs împotriva încheierii menţionate, solicitând admiterea acestuia întrucât din întregul material probator administrat în cauză, în timpul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti rezultă că nu se mai impune menţinerea măsurii arestării preventive dispuse.
Totodată, a mai susţinut că nu sunt temeiuri care să nu justifice judecarea sa în continuare în liberate, arătând că motivele de apel formulate vizează achitarea sa, deoarece materialul probator administrat în cauză este incomplet, fiind condamnat pe baza unei singure probe, respectiv o interceptare din data de 17 mai 2012 şi trebuie să subziste principiul de drept „in dubio pro reo".
În aceeaşi ordine de idei a arătat că nu există nici o dovadă că ar încerca să se sustragă judecăţii sau că ar perturba buna desfăşurare a procesului penal, solicitând instanţei să aibă în vedere şi circumstanţele sale personale, respectiv faptul că are 2 copii minori în întreţinere, dintre care un băiat în vârstă de 11 ani, elev la Liceul GE.
Nu în ultimul rând, a precizat că în cauză au mai fost cercetate încă alte 6 persoane, inclusiv denunţătorul, faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă, faţă de alţi 3 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, iar pentru alţi 2 s-a dispus neînceperea urmăririi penale.
Recursul declarat de inculpat nu este fondat
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive, lit. „d" a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.
Art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prev. de art. 143 şi inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Cu referire la motivele de recurs invocate, se reţine că instanţa de apel, la 12 martie 2013 a constatat că în cauză şi la acest moment temeiurile de fapt şi de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, prelungirea şi menţinerea acestei măsuri nu s-au schimbat şi justifică în continuare privarea de libertate a acestuia, acuzaţiile aduse inculpatului în cauză legitimând, în continuare, detenţia preventivă a acestuia în sensul că interesul public al menţinerii ordinii, în cauza dată, trece înaintea dreptului apelantului inculpat arestat preventiv, la libertate, aspecte în raport de care a menţinut starea de arest a inculpatului S.M.
În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin Sentinţa penală nr. 933 din 27 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul S.M., în prezent încarcerat în Penitenciarul Rahova, la pedeapsa închisorii de 5 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., timp de 3 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., din momentul rămânerii definitive a prezentei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale de 5 ani închisoare.
În baza art. 864 alin. (1) C. pen. raportat la art. 83 C. pen., a revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 903/F din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. 46056/3/2009, astfel cum a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 1338 din 27 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 46056/3/2009, şi, în consecinţă, a cumulat aritmetic pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin prezenta, cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 903/F din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. 46056/3/2009, astfel cum a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 1.338 din 27 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 46056/3/2009, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare.
În baza art. 35 C. pen., a aplicat pe lângă pedeapsa rezultantă, pedeapsa complementară cea mai grea, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., timp de 3 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale rezultante.
În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., din momentul rămânerii definitive a prezentei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale rezultante de 7 ani închisoare.
În fapt s-a reţinut că în perioada 16 mai - 04 iulie 2012, S.M. a pretins, în mod direct, de la martorul denunţător P.C.M., suma de 20.000 euro, pentru ca, prin influenţa pe care a lăsat să se creadă că o are asupra funcţionarilor de la Primăria municipiul Constanţa, să îi determine pe aceştia să elibereze o hartă cadastrală necesară revendicării unei teren în suprafaţă de 50 hectare, situat pe raza judeţului Constanţa, localitatea Costineşti.
Aşa fiind, se constată că deşi hotărârea de condamnare a inculpatului pronunţată pe fond de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind în apel, ea este totuşi de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condiţiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea şi menţinerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susţine depăşirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispoziţiilor legale anterior citate.
Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescenţa acestui gen de fapte, starea de pericol şi urmările sociale produse prin însăşi natura faptei.
În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, faptul că acesta nu este la primul contact cu legea penală, suferind o condamnare definitivă prin Sentinţa penală nr. 903 din 29 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1.338 din 27 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru săvârşirea unei complicităţi la infracţiunea de înşelăciune în formă continuată, fiindu-i aplicată o pedeapsă de 2 ani închisoare a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 4 ani, precum şi împrejurările referitoare la infracţiunea de săvârşirea căreia este învinuit.
În acelaşi timp, Înalta Curte are în vedere faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează destul de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de pericol accentuat.
Faţă de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de modalitatea de săvârşire, de circumstanţele reale în care a fost produsă, de recrudescenţa acestui gen de fapte, de starea de pericol şi de urmările sociale produse prin însăşi natura faptei.
Aşa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul până la pronunţarea şi rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracţiuni şi nu tinde să reprezinte o executare anticipata a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă în cauză.
Ca atare, încheierea pronunţată la 12 martie 2013 este legală.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpatul S.M. nefiind fondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.
În baza art. 192 C. proc. pen. inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.M. împotriva încheierii din data de 12 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 28924/3/2012 (157/2013).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se a avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1013/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 1009/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
