ICCJ. Decizia nr. 1012/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1012/2013
Dosar nr. 13003/63/2012/a6
Şedinţa publică din 21 martie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 12 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3003/63/2012, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pe rol fiind soluţionarea apelurilor declarate de DIICOT -Serviciul Teritorial Craiova şi de inculpaţii R.P., arestat preventiv în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova şi P.D.C., împotriva Sentinţei penale nr. 522 din 7 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia penală, în Dosarul nr. 13003/63/2012, privind şi pe inculpatul P.M., potrivit dispoziţiilor prev. de art. 3002 C. proc. pen., raportat la art. 160b C. proc. pen., a pus în discuţie verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive faţă de apelantul inculpat R.P.
Reţinând că în cauza de faţă de la data când s-a verificat ultima dată legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive, nu au intervenit elemente noi, care să conducă la concluzia că s-ar fi schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, fiind incidente disp. art. 148 lit. f) C. proc. pen., potrivit dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen. şi ale art. 1601, art. 1602a C. proc. pen. a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului R.P. şi a menţinut starea de arest preventiv a acestuia.
Prin aceeaşi încheiere, s-a respins ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.P., apreciindu-se că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă în continuare pericol pentru ordinea publică, iar punerea în libertate a acestuia sub control judiciar chiar sub condiţia respectării obligaţiilor corelative prevăzute de lege nu oferă suficiente garanţii pentru protecţia ordinii publice, înlăturarea riscului de comitere de noi infracţiuni şi buna desfăşurare a procesului penal.
În termen legal, inculpatul R.P. a declarat recurs împotriva încheierii menţionate, solicitând admiterea acestuia şi punerea sa în libertate, susţinând că din probele administrate rezultă că nu se mai impune menţinerea stării de arest, întrucât temeiurile avute în vedere Ia luarea acestei masuri s-au schimbat, nu prezintă pericol pentru ordinea publică, a recunoscut de Ia început săvârşirea infracţiunilor comise, astfel că nu mai are cum zădărnici aflarea adevărului.
De asemenea, a mai precizat că se află în arest preventiv de 14 luni, şi în raport de faptul că ceilalţi coinculpaţi sunt toţi liberi, pentru egalitate de tratament se impune şi judecarea sa în libertate.
Cu privire la recursul declarat împotriva dispoziţiei din încheiere vizând respingerea cererii de liberare provizorie formulată, a solicitat admiterea şi judecarea în libertate, în raport de circumstanţele sale personal, respectiv atitudinea sinceră avută pe parcursul procesului penal, faptul că are un copil minor în întreţinere, a fost angajat cu carte de muncă şi nu va împiedica aflarea adevărului sau buna desfăşurare a procesului penal.
Recursul declarat de inculpat nu este fondat.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de Ia judecată, se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventiva.
Art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prev. de art. 143 şi inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Cu referire Ia motivele de recurs invocate, se reţine că instanţa de apel, Ia 12 martie 2013 a constatat că în cauză şi Ia acest moment sunt îndeplinite cumulativ şi condiţiile impuse de art. 148 lit. f) C. proc. pen., că temeiurile de fapt şi de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, prelungirea şi menţinerea acestei măsuri nu s-au schimbat şi justifică în continuare privarea de libertate a acestuia, în raport de care a menţinut starea de arest a inculpatului R.P.
Totodată, în ceea ce priveşte cererea de liberare provizorie sub control judiciar, instanţa de apel a constatat că pericolul concret pentru ordinea publică avut în vedere la arestarea preventivă a inculpatului, nu s-a diminuat într-o asemenea măsură încât să impună înlocuirea măsurii arestării preventive cu liberarea provizorie sub control judiciară, astfel că, pericolul pentru ordinea publică fiind încă actual, se impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin Sentinţa penală nr. 522 din 7 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 13003/63/2012, s-a dispus: în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului R.P., pentru infracţiunea de spălare a banilor în formă continuată prev. de art. 23 alin. (1) lit. a), c) din Legea 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În baza disp. art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat inculpatul R.P. la pedeapsa de 6 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), C. pen. pe o durată de 3 ani ca pedeapsă complementară.
În baza disp. art. 42 alin. (1), (2) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 46 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 a fost condamnat inculpatul R.P. la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani ca pedeapsă complementară.
În baza disp. art. 24 alin. (2) teza I, din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 9 din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani ca pedeapsă complementară.
În baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 a fost condamnat inculpatul R.P. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 27 alin. (2) teza I din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 9 din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 lit. b) C. pen. inculpatul R.P., va executa pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), teza a II-a, lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară.
S-au aplicat disp. art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe durata prev. de art. 71 C. pen.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus durata reţinerii şi arestării preventive cu începere de la 03 februarie 2012, la zi.
Aşa fiind, se constată că deşi hotărârea de condamnare a inculpatului pronunţată pe fond de Tribunalul Dolj nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind în apel, ea este totuşi de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condiţiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea şi menţinerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susţine depăşirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispoziţiilor legale anterior citate.
Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescenţa acestui gen de fapte, starea de pericol şi urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor.
În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea Iui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, comportamentul procesual al acestuia, care a recunoscut comiterea faptelor, precum şi împrejurările referitoare la infracţiunile de săvârşirea cărora este învinuit, ţinându-se cont de numărul mare de persoane participante la activitatea infracţională, de rolul esenţial pe care l-a avut inculpatul - acesta fiind printre iniţiatorii activităţilor de care este acuzat -, amploarea fenomenului infracţional, urmările produse ca urmare a prejudiciilor create unor persoane fizice din România şi din străinătate - prejudicii de altfel neacoperite -, lipsa unui loc de muncă - acest fapt fiind o împrejurare care a favorizat activitatea inculpatului pentru obţinerea de venituri.
În acelaşi timp, Înalta Curte are în vedere faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează destul de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de pericol accentuat.
Faţă de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de modalitatea de săvârşire, de circumstanţele reale în care a fost produsă, de recrudescenţa acestui gen de fapte, de starea de pericol şi de urmările sociale produse prin însăşi natura faptei.
Aşa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul până la pronunţarea şi rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracţiuni şi nu tinde să reprezinte o executare anticipata a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă în cauză.
Se constată totodată că, la acest moment procesual, nu au intervenit elemente noi care să justifice punerea în libertate a inculpatului prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulate, cu atât mai mult cu cât inculpatul a fost găsit vinovat în primă instanţă, fiind condamnat pentru faptele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, astfel că pericolul concret pentru ordinea publică avut în vedere la arestarea preventivă a inculpatului, nu s-a diminuat într-o asemenea măsură încât să impună înlocuirea măsurii arestării preventive cu liberarea provizorie sub control judiciară. Pericolul pentru ordinea publică fiind încă actual, se impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu există temeiuri care să impună revocarea măsurii arestului preventiv sau înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate, aceasta nefiind în măsură să-şi realizeze scopul descris de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., respectiv să asigure buna desfăşurare a procesului penal şi garantarea adevărului.
Aşa fiind, în acest moment procesual nu se poate susţine că prin luarea unei măsuri alternative detenţiei provizorii, buna desfăşurare a procesului penal, în stadiul actual al procesului, prin lăsarea în libertate a inculpatului, nu ar crea o rezonanţă negativă în rândul opiniei publice, o stare de neîncredere în actul de justiţie, dată fiind complexitatea deosebită a cauzei şi infracţiunile pentru care inculpatul este cercetat, infracţiuni grave.
Ca atare, încheierea pronunţată la 12 martie 2013 este legală. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpatul R.P. nefiind fondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.
În baza art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.P. împotriva Încheierii din data de 12 martie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 13003/63/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1683/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 87/2013. Penal. Strămutare (art. 55 şi... → |
|---|
