ICCJ. Decizia nr. 1029/2013. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 1029/2013
Dosar nr. 1924/1/2013
Şedinţa publică din 25 martie 2013
Asupra recursului penal de faţă ;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 31 din 7 martie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 362/33/2013, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a respins propunerea de arestare preventivă a inculpatului G.V., formulată de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj.
În baza art. 1451 C. proc. pen., a dispus luarea faţă de inculpatul G.V. a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara pe o durata de 30 zile.
Pe durata acestei măsuri, a impus inculpatului următoarele obligaţii:
- să se prezinte la organul de urmărire penală sau după caz la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
- să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, respectiv Poliţia municipiului Bistriţa, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei de judecată; să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme; să nu ia legătura cu ceilalţi inculpaţi din cauză precum şi cu martori, experţi sau alte persoane din dosar;
- să nu desfăşoare activităţi în exercitarea cărora au săvârşit faptele. A atras atenţia inculpatului că în caz de încălcare cu rea credinţă a măsurii aplicate sau a obligaţiilor stabilite, măsura va fi înlocuită cu măsura arestării preventive.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 149 C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. şi există vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen., când se consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, judecătorul dispune arestarea preventivă a acestuia arătând temeiurile care justifică luarea acestei măsuri, temeiul arestării fiind art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Din materialul probator au rezultat probe şi indicii temeinice în sensul că inculpatul P.I.V., în cursul anului 2012, posibil începând cu luna iunie, ar fi iniţiat un grup infracţional organizat, specializat în comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală şi de producţie a produselor accizabile în afara antrepozitelor fiscale autorizate, activităţi infracţionale care s-au desfăşurat la punctul de lucru din Ş., judeţul Bistriţa Năsăud al SC P.A.L. SA, firmă care a preluat activul constând în fabrică de alcool cu toate instalaţiile aferente de la SC P.P. SRL. Inculpatul P.I.V. a asigurat conducerea grupului, coordonând activitatea infracţională a membrilor din zona de execuţie cu cea a persoanelor aflate pe palierul de distribuţie ilicită de alcool, precum şi cu cea a persoanelor de sprijin din cadrul diferitelor autorităţi.
S-a mai arătat că, pe palierul de comandă au fost identificaţi „locotenenţii" liderului grupului infracţional organizat, respectiv inculpatul P.M.C., fratele inculpatului P.I.V. şi inculpatul T.A.V.C. - asociat (acţionar majoritar) în firmă alături de P.I.V.. Inculpatul P.M.C. s-a implicat în coordonarea activităţilor de producere de alcool în afara antrepozitului fiscal, de scoatere a acestuia din perimetrul fabricii, de livrare către persoanele aflate pe palierul de distribuţie şi a coordonat activitatea lucrătorilor din fabrică, în mod nemijlocit, ori prin intermediul inculpatului M.M.N.. Inculpatul T.A.V.C. s-a ocupat, în principal, de finanţarea activităţii de producţie ilicită de alcool etilic şi de coordonarea aprovizionării cu materie primă, respectiv atât de segmentul de achiziţionare cerealelor (porumb şi faină de porumb) cât şi de segmentul de transport la sediul punctului de lucru, utilizând mijloacele de transport pe care le deţine în cadrul firmei SC A.L.T. SRL.
Liderul grupului infracţional l-a racolat pe inculpatul M.M.N. pentru ca acesta să conducă întregul proces tehnologic din fabrică, având pregătire în domeniul industriei alimentare
Inculpatul P.I.V. l-a racolat ca persoană de sprijin pe inculpatul N.T., inspector vamal ocupând funcţia de şef birou autorizaţii în cadrul D.J.A.O.V. Bistriţa Năsăud, cu atribuţii directe de supraveghere vamală a SC P.A.L. SA.
Pe palierul de distribuţie a alcoolului produs în mod ilicit au fost identificaţi învinuiţii Ş.I., C.D.S., D.V., R.L.V. şi alţii.
Parchetul a învederat că, fără a se putea stabili cu certitudine începutul activităţii infracţionale, posibil încă din vara anului 2012, instalaţia de alcool din cadrul fabricii situate în Ş., a început să producă alcool etilic rafinat, în mod ilicit, alcool pe care inculpaţii l-au distribuit „la negru", disimulând produsul în recipiente etichetate cu denumiri precum soluţie anti mucegai, lichid de spălat parbrize, apă de gură şi altele, iar alcoolul era colorat, posibil cu fenolftaleină şi, ulterior, tratat cu mici cantităţi de acid citric pentru a înlătura culoarea şi pentru a fi pus în vânzare ca şi alcool alimentar. În data de 19 decembrie 2012, antrepozitarul propus (SC P.A.L. SA) a intrat în probe tehnologice până la data de 15 februarie 2013.
În fapt, inculpaţii au produs alcool etilic pe care l-au sustras din instalaţie, perioada de probe tehnologice conferind o aparenţă de legalitate pentru activităţile infracţionale.
La finalizarea perioadei de probe tehnologice instalaţia a fost sigilată de reprezentanţii D.J.A.O.V. Bistriţa Năsăud, printre care s-a aflat inculpatul N.T. Şi după această dată a continuat producţia ilicită de alcool etilic rafinat, ascunderea produsului, transportarea acestuia în afara incintei fabricii şi livrarea către învinuiţii specializaţi pe distribuţie ilicită.
Inculpatul N.T. a sprijinit, cu intenţie, activităţile ilegale de producere de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal şi de evaziune fiscală, avertizându-i pe membrii grupului infracţional organizat anterior efectuării controalelor din partea D.R.A.O.V. Cluj şi a subunităţilor arondate, cu referire la D.J.A.O.V. Bistriţa Năsăud, efectuând controale cu caracter formal, lipsite de eficienţă, aplicând cu intenţie în mod ineficient sigiliile vamale pe instalaţia de producere de alcool, cu scopul de a permite membrilor grupului să sustragă alcool din instalaţie şi infonnându-i pe învinuiţi cu privire la informaţiile şi datele deţinute la nivelul autorităţii vamale, în legătură cu activităţile ilicite desfăşurate în cadrul SC P.A.L. SA.
În perioada 27 februarie 2013-28 februarie 2013, la solicitarea inculpatului P.I.V., inculpatul G.V., ofiţer de poliţie judiciară în cadrul I.P.J. Bistriţa-Năsăud, i-a permis acestuia accesul la informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, respectiv cele obţinute în urma accesării bazei de date D.E.P.A.B.D. cu privire la cadre şi autoturisme de serviciu care ar fi putut fi implicate în combaterea activităţilor ilicite desfăşurate de grupul condus de inculpatul P.I.V. (cauza fiind disjunsă), iar în data de 28 februarie 2013, în intervalul orar 14,24-14,25, inculpatul P.I.V. i-a remis inculpatului G.V. o sumă de bani pentru a-1 determina să îi ofere informaţiile solicitate.
La percheziţia din data de 05 martie 2013 s-a constatat că instalaţia de produs alcool din fabrică se afla în parametri care indicau o activitate de producţie nocturnă, iar în perimetrul în care se află fabrica, într-un depozit închiriat de SC P.A.L. SA de la SC P.P. SRL, a fost descoperită cantitatea de aproximativ 8.000 de litri de alcool etilic rafinat, de concentraţie alcoolică 93%, ambalată în recipienţi de plastic de 1 şi 5 litri, unele PET-uri purtând etichete cu inscripţii de tipul „lichid anti mucegai".
Conform adresei D.R.A.O.V. Cluj, din 06 martie 2013 A.N.A.F. - A.N.V. s-a constituit parte civilă în cauză, cu suma de 286.884 RON, reprezentând accize eludate la plată de inculpaţi.
Starea de fapt menţionată a rezultat din procesul-verbal de sesizare din oficiu, procesele-verbale de consemnare a efectuării unor acte premergătoare începerii urmăririi penale, procesele-verbale de redare a convorbirilor şi comunicărilor telefonice interceptate şi înregistrate în mod autorizat, procesele-verbale de percheziţie domiciliară, înscrisuri, declaraţiile martorilor, declaraţiile învinuiţilor şi inculpaţilor, documentele puse la dispoziţie de D.R.A.O.V. Cluj şi alte mijloace materiale de probă.
În speţă, instanţa a apreciat că sunt întrunite cerinţele art. 143 C. proc. pen., raportat la existenţa probelor sau indiciilor temeinice că s-au săvârşit fapte prevăzute de legea penală.
De asemenea, instanţa a constatat că, cu referire la inculpatul G.V., este îndeplinită prima condiţie prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., infracţiunea de care este bănuit inculpatul fiind pedepsită cu închisoarea mai mare de 4 ani, însă cea de-a doua cerinţă a acestui text, respectiv că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică nu este îndeplinită în speţă, inculpatul fiind la prima confruntare cu legea penală şi prezentându-se la solicitările organelor de urmărire penală, mai puţin în faţa instanţei, întrucât a fost internat în spital, conform adeverinţei depuse la dosar.
Cu referire la infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie reţinută în sarcina inculpatului G.V., instanţa a constatat că acesta nu a recunoscut că i-ar fi furnizat inculpatului P.I.V. informaţii din baza de date D.E.P.A.B.D., ci dimpotrivă, acesta din urmă i-ar fi comunicat atât numele cât şi numărul maşinii persoanei respective. A mai reţinut că inculpatul G.V. i-a spus inculpatului P.I.V. să facă o plângere împotriva persoanei respective, neexistând nici un motiv pentru care să fie remunerat de inculpatul P.I.V.
Subliniind că aceste apărări ale inculpatului urmează a fi analizate în cursul cercetărilor penale ce vor decurge în continuare, Curtea le-a luat în considerare şi în acest moment procedural, pentru a nu recurge la cea mai excesivă dintre măsurile preventive, consecinţele luării unei asemenea măsuri fiind mult mai grave.
În acest context, Curtea a arătat că CEDO a statuat asupra faptului că invocarea nevoilor anchetei într-un mod general şi abstract nu este suficientă pentru a justifica luarea măsurii preventive; dacă riscul că inculpatul va încerca să ascundă dovezi sau riscul presiunii asupra martorilor sau al obstrucţionării anchetei în alte moduri este formulat de o manieră generală, fără a se indica fapte concrete care să arate că acel risc există în realitate, nu se impune luarea acestei măsuri.
Ca atare, în speţă existând posibilitatea ca cercetările să se întindă pe o perioadă mai lungă de timp, prima instanţă a considerat că nu se justifică privarea de libertate a inculpatului pentru toată această perioadă.
Totodată, instanţa de fond a apreciat că în cauză nu subzistă condiţia impusă de art. 148 lit. f) C. proc. pen. cu privire la „existenţa probelor că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică", această condiţie neputând fi apreciată în funcţie de gravitatea sporită a faptelor de care este acuzat inculpatul şi de rezonanţa în rândul opiniei publice, determinând reacţia negativă a acesteia, ci presupune existenţa unor riscuri de natură a pune în primejdie funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora, elemente ce trebuie să decurgă atât din circumstanţele reale ale cauzei, cât şi din cele personale privindu-l pe inculpat şi care, în prezent, nu sunt reliefate.
Curtea a acordat atenţie în analiza sa şi faptului că luarea şi menţinerea măsurilor preventive trebuie să fie în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., „pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei".
Apreciind că „pericolul concret pentru ordinea publică" la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen. nu poate fi analizat facându-se abstracţie de prevederile art. 136 C. proc. pen., instanţa de fond a considerat că măsurii preventive nu i se poate da o altă natură juridică, punitivă, întrucât funcţionalitatea unei astfel de măsuri constă în a preveni sau înlătura împrejurările care împiedică realizarea în bune condiţiuni a procesului penal.
Făcând referire la normele interne procesual penale şi constituţionale, interpretate prin coroborare şi prin prisma dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, prima instanţă a arătat că dreptul la libertate este un drept inalienabil, la care nu se poate renunţa, garanţiile ce îl însoţesc privesc toate persoanele, iar normele legale ce prevăd cazurile în care se poate realiza o abatere de la principiul că nicio persoană nu poate fi privată de libertatea sa au caracter derogatoriu, cazurile pe care le reglementează fiind interpretate restrictiv.
Curtea a precizat că, în jurisprudenţa sa, CEDO a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei); să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei); sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei şi Hendriks împotriva Olandei).
În acest sens, s-a reţinut că pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei din 4 oct.2005), la fel fiind în cazul tulburării ordinii publice.
Pe de altă parte, Curtea a analizat şi împrejurarea că, în acord cu art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, autorităţile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanţii în ceea ce priveşte prezentarea sa la proces.
Astfel, instanţa a constatat că existenţa pericolului concret pentru ordinea publică se impune a se stabili în funcţie de art. 148 lit. f) C. C. proc. pen., dar şi de elemente ce ţin de persoana inculpatului, astfel după cum acestea sunt prevăzute de art. 136 alin. (8) C. proc. pen., or, în cauză nu există probe certe în sensul că inculpatul reprezintă, în stare de libertate, un pericol concret pentru ordinea publică, acesta se află la prima confruntare cu legea penală, nu există probe că s-a sustras de la urmărirea penală sau că a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, iar actele dosarului nu relevă dovezi din care să reiasă că inculpatul ar împiedica, liber fiind, ancheta penală, neexistând riscul ca el să nu se prezinte în instanţă.
Instanţa de fond a apreciat astfel că măsurile alternative ce sunt oferite de legislaţia română, respectiv măsura obligării de a nu părăsi ţara, reglementată de art. 145 C. proc. pen., oferă garanţiile suficiente care să asigure buna desfăşurare a procesului penal în continuare, cu inculpatul în stare de libertate, astfel că, respingând propunerea de arestare preventivă a inculpatului, a dispus luarea faţă de acesta a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, impunând inculpatului obligaţiile arătate în dispozitivul încheierii atacate.
Împotriva încheierii nr. 31 din 7 martie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 362/33/2013 de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj.
Potrivit motivelor de recurs aflate la dosar, parchetul a solicitat Înaltei Curţi admiterea recursului declarat, casarea încheierii atacate şi, în rejudecare, pronunţarea unei hotărâri prin care, în temeiul art. 1491 C. proc. pen., să dispună luarea măsurii arestării preventive pe 29 de zile împotriva inculpatului G.V.
Ministerul Public a arătat că, prin ordonanţa din data de 06 martie 2013 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului G.V., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, infracţiune pedepsită cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.
Din materialul probator au rezultat probe şi indicii temeinice în sensul că, în perioada 27 februarie 2013-28 februarie 2013, la solicitarea inculpatului P.I.V., inculpatul G.V., ofiţer de poliţie judiciară în cadrul I.P.J. Bistriţa-Năsăud, i-a permis acestuia accesul la informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, respectiv cele obţinute în urma accesării bazei de date D.E.P.A.B.D. cu privire la cadre şi autoturisme de serviciu care ar fi putut fi implicate în combaterea activităţilor ilicite desfăşurate de grupul condus de inculpatul P.I.V. (cauza fiind disjunsă), iar în data de 28 februarie 2013, în intervalul orar 14,24-14,25, inculpatul P.I.V. i-a remis inculpatului G.V. o sumă de bani pentru a-l determina să îi ofere informaţiile solicitate.
În convorbirea telefonică din data de 28 februarie 2013, ora 14.33.18, inculpatul G.V. i-a comunicat telefonic inculpatului P.I.V. situaţia autoturismului verificat, informându-l pe liderul grupului că maşina este înmatriculată pe numele SC V.I. SRL. Conform adresei din data de 11 martie 2013 a Ministerului Administraţiei şi Internelor - D.E.P.A.B.D., accesarea bazei de date pe criteriul numărului de înmatriculare s-a făcut în data de 28 februarie 2013 orele 14.29.54 şi 14.30.37, de către utilizatorul VX, observându-se că momentul accesării se situează, din punct de vedere cronologic, între întâlnirea inculpaţilor la orele 14,24-14,25 şi cel al discuţiei lor telefonice de la ora 14.33.18.
Cu prilejul declaraţiei din data de 06 martie 2013, inculpatul G.V. a recunoscut că nu a accesat personal baza de date ci a apelat la dispecerul de serviciu, respectiv la agentul şef principal S.V., dispecer în cadrul I.P.J. Bistriţa Năsăud titular al user-ului VX.
Aspectele menţionate rezultă din autorizaţiile de interceptare de convorbiri şi comunicări telefonice, de înregistrare în mediul ambiental şi de înregistrare de imagini emise în cauză de instanţa de judecată şi din procesele-verbale de redare efectuate în cauză.
Ministerul Public a criticat soluţia primei instanţe, arătând că, în speţă îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând indicii temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa fiind închisoarea de peste 4 ani.
De asemenea, parchetul a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, întrucât activitatea sa infracţională s-a comis în clandestinitate şi cu luarea de măsuri deosebite pentru păstrarea conspirativităţii. Mai mult, inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală, în urma verificărilor efectuate la spitalul de urgenţă rezultând că, în realitate, inculpatul G.V. nu a fost internat nici măcar pentru o oră, iar afecţiunile de care suferă acest inculpat nu justifică internarea acestuia în spital.
Prin urmare, parchetul a arătat că la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere doar datele legate de persoana infractorului ci şi date referitoare la faptă, nu de puţine ori aceasta fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia şi cei care concurează la înfăptuirea ei nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii.
Ministerul Public a invocat dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, arătând că, pentru a se putea dispune privarea de libertate trebuie să existe o suspiciune rezonabilă că o persoană a săvârşit o anumită infracţiune, nefiind necesar ca la momentul arestării anchetatorii să aibă suficiente probe pentru a aduce o acuzaţie; faptele ce au dat naştere suspiciunii (bănuielii) nu trebuie să fie la acelaşi nivel cu faptele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a aduce o acuzaţie ce trebuie să existe la un moment procesual ulterior în cadrul urmăririi penale (hotărârea CEDO din 29 noiembrie 1988 în cauza Brogan ş.a. contra Marii Britanii, hotărârea CEDO din 22 octombrie 1997 în cauza Erdagoz contra Turciei, hotărârea CEDO din 16 octombrie 2001 în cauza O"Hara contra Marii Britanii).
În subsidiar, parchetul a solicitat ca, în rejudecare, să se dispună arestarea preventivă a inculpatului P.I.V. şi adoptarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu faţă de ceilalţi inculpaţi, inclusiv faţă de inculpatul G.V., însă, cu ocazia concluziilor orale, reprezentantul parchetului a precizat că nu mai susţine aceste solicitări.
Concluziile orale ale reprezentantului Ministerului Public, prin care s-au susţinut motivele scrise de recurs depuse la dosarul cauzei, au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Referitor la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.CO.T. - Serviciul Teritorial Cluj, apărătorul ales al inculpatului a formulat concluzii orale, prezentate în partea introductivă a prezentei hotărâri, solicitând respingerea recursului şi menţinerea încheierii nr. 31 din 7 martie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, ca fiind temeinică şi legală.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că aceasta este temeinică şi legală.
Potrivit art. 149 C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. şi există vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen., când se consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, judecătorul dispune arestarea preventivă a acestuia, arătând temeiurile care justifică luarea acestei măsuri, temeiul arestării fiind art. 148 lit. f) C. proc. pen.
În speţă, în mod corect a apreciat prima instanţă că sunt întrunite cerinţele art. 143 C. proc. pen., raportat la existenţa probelor sau indiciilor temeinice că s-au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, prin analiza ansamblului probator existent la dosarul cauzei, respectiv, procesul-verbal de sesizare din oficiu, procesele-verbale de consemnare a efectuării unor acte premergătoare începerii urmăririi penale, procesele-verbale de redare a convorbirilor şi comunicărilor telefonice interceptate şi înregistrate în mod autorizat, înscrisuri, declaraţiile martorilor, declaraţiile învinuiţilor şi inculpaţilor, documentele puse la dispoziţie de D.R.A.O.V. Cluj şi alte mijloace materiale de probă.
De asemenea, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, constată că este îndeplinită prima condiţie prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., infracţiunea de care este bănuit inculpatul, prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, fiind pedepsită cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
În continuare, observând faptul că starea de fapt a fost în mod judicios reţinută de instanţa de fond, cu privire la analiza îndeplinirii celei de a doua condiţii prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecăţii, nu există probe că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Se reţine că, prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994, Parlamentul României a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, amendată prin protocoalele nr. 3 din 6 mai 1963, nr. 5 din 20 ianuarie 1966 şi nr. 8 din 19 martie 1985 şi completată cu Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963, care fac parte din aceasta. România a ratificat, de asemenea: primul Protocol adiţional la convenţie, Protocolul nr. 4 recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele deja înscrise în convenţie şi în primul protocol adiţional la convenţie, Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, Protocolul nr. 7, Protocolul nr. 9, şi Protocolul nr. 10.
Prin prisma dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dreptul la libertate este un drept inalienabil, la care nu se poate renunţa, iar garanţiile ce îl însoţesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestui drept într-o societate democratică.
Obiectul art. 5 parag. 3, ce formează un întreg cu parag. 1 lit. c) din acelaşi articol (cauza Lawless contra Irlandei, Hotărârea din 1 iulie 1961), constă în a oferi persoanelor a căror stare de libertate este pusă în discuţie, o garanţie specială, constând intr-o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (cauza Schiesser contra Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979; cauza Calmanovici contra României, publicată în M. Of. nr. 283/30.04.2009).
Înalta Curte subliniază că normele legale ce prevăd cazurile în care se poate deroga de la principiul că nici o persoană nu poate fi privată de libertatea sa, au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv. Aceasta, deoarece regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice mod şi de orice intensitate a substanţei dreptului imprimă acestuia drept fundamental un caracter relativ. Aşa fiind, cazurile în care legea naţională şi normele europene acceptă ca fiind licită privarea de libertate sunt reglementate prin norme imperative şi exprese, enumerările folosite de legiuitor fiind limitative şi exhaustive.
Plecând de la jurisprudenţa CEDO, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existentei "pericolului pentru ordinea publică", printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul personal al acestuia. Totodată, instanţele naţionale au mai stabilit că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o noua infracţiune sau de reacţia publica declanşată de faptele comise. Rezonanta în opinia publică, o anumită stare de nesiguranţă generată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidenţiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noţiune care nu trebuie confundată cu cea de "pericol social al faptelor" comise.
Înalta Curte, reţinând că este de datoria instanţelor interne să ofere în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv ameninţată dacă acuzatul ar fi lăsat liber (vezi, mutatis mutandis, Letellier, § 51; Calmanovici, § 99), constată că în cauză, nu există probe certe în sensul că inculpatul - persoană lipsită de antecedente penale, reprezintă, în stare de libertate, un pericol concret pentru ordinea publică, din actele dosarului nerezultând dovezi din care să reiasă că inculpatul ar împiedica, liber fiind, ancheta penală sau că ar exista riscul ca el să nu se prezinte în instanţă, văzând şi împrejurarea că, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, inculpatul s-a prezentat la solicitările organelor de urmărire penală, iar motivul neprezentării sale în faţa instanţei a fost unul întemeiat, datorat internării sale în spital, inculpatul prezentând, în acest sens, acte medicale doveditoare.
În astfel de situaţii, practica instanţei europene a reţinut că privarea de libertate a unei persoane nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, sunt considerate insuficiente pentru salvgardarea unui interes personal sau public ce ar impune detenţia (cauza Witold Litwa contra Poloniei).
În raport de dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., Înalta Curte constată că prima instanţă a procedat corect atunci când a decis că scopul măsurilor preventive poate fi atins şi fără privarea de libertate a inculpatului, respectiv prin aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, în speţă fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1451 C. proc. pen. şi art. 143 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la existenţa unor probe şi indicii temeinice privind comiterea de către inculpat a infracţiunilor pentru care este cercetat.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj împotriva încheierii nr. 31 din 7 martie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. 362/33/2013, privind pe inculpatul G.V.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 25 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj împotriva încheierii nr. 31 din 7 martie 2013 a Curtii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. 362/33/2013, privind pe inculpatul G.V.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 25 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1211/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1028/2013. Penal. Propunere de arestare... → |
|---|
