ICCJ. Decizia nr. 922/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 922/2013
Dosar nr. 2978/85/2011
Şedinţa publică din 18 martie 2013
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată că, prin Sentinţa penală nr. 193 din 26 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 2978/85/2011, s-a dispus, în baza art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, condamnarea inculpatului D.B.A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, făcându-se aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În baza art. 81 C. pen., a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condiţiile art. 82 C. pen., făcându-se, totodată, aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen. şi art. 359 C. proc. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului D.B.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de contrabandă, prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, modificată de O.U.G. nr. 54/2010, şi fraudă fiscală, prevăzută de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 - 999 C. civ., a fost admisă acţiunea civilă formulată de părţile civile Ministerul Finanţelor Publice - ANAF - Autoritatea Naţională a Vămilor, prin Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Sibiu, şi Ministerul Finanţelor Publice - ANAF Bucureşti, prin Garda Financiară Secţia Sibiu şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul să plătească sumele de:
- 32.916 RON în favoarea Ministerului Finanţelor Publice - ANAF - Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Sibiu;
- 8.297 RON în favoarea Ministerul Finanţelor Publice - ANAF Bucureşti - Garda Financiară Secţia Sibiu.
În baza art. 118 lit. f) C. pen., s-a dispus confiscarea a 104.200 ţigarete VFR a căror deţinere este interzisă de lege, iar, în temeiul art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 118 alin. (3) C. pen., a fost luată aceeaşi măsură de siguranţă a confiscării cu privire la suma de 7.500 euro sau echivalentul în RON la data execuţiei, reprezentând contravaloarea autoturismului nr. de înmatriculare "X", bun indisponibilizat prin Nota de constatare nr. 4.067 din 03 mai 2010 şi anexă la Nota de constatare nr. 4067 din 03 mai 2010.
În baza art. 165 alin. (7) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra autoturismului cu nr. de înmatriculare "X", iar, în baza art. 169 C. proc. pen., s-a dispus restituirea acestuia către proprietarul său, A.S.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţa a reţinut, în fapt, că, la data de 03 mai 2010, inculpatul D.B.A. a fost oprit în trafic, fiind la volanul autoturismului cu numărul de înmatriculare "X". La controlul efectuat în interiorul autoturismului, lucrătorii din cadrul DJAOV au descoperit 521 cartuşe ţigarete VFR care aveau aplicate timbru de Republica Sârbă, fiecare cartuş conţinând câte 20 pachete, cu 20 de ţigarete în fiecare pachet, rezultând un număr de 104.200 ţigarete.
Inculpatul nu a putut prezenta documente care să ateste provenienţa bunurilor în cauză şi nici nu a putut face dovada plăţii accizelor, arătând în cuprinsul notei explicative dată în faţa organelor vamale că a găsit ţigările şi urma să le predea organelor de poliţie.
Instanţa a apreciat, însă, că această apărare nu poate fi reţinută, având în vedere cantitatea mare de ţigări transportată, modul minuţios de aranjare a acestora, dar şi atitudinea inculpatului, care ar fi avut obligaţia de a anunţa imediat organele de poliţie, împrejurări ce demonstrează faptul că acesta deţinea respectivele produse neintroduse în sistemul legal de accize şi care urmau să fie comercializate.
În drept, Tribunalul a apreciat că fapta inculpatului D.B.A. de a deţine 104.200 ţigarete VFR, având aplicate timbre de Republica Sârbă, nemarcate şi netimbrate cu timbre valabile în România şi neintroduse în sistemul legal de accize, ţigări care urmau să fie comercializate fără plata taxelor (accizelor) datorate statului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, în modalitatea ascunderii sursei taxabile (ţigarete) în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale (plata accizei).
Instanţa a apreciat, totodată, ca fiind neîntemeiată susţinerea inculpatului în sensul că fapta comisă ar întruni elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, arătând că aceasta constă în efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită în condiţiile legii, împrejurare ce nu se regăseşte în speţă, unde provenienţa ţigaretelor deţinute de inculpat este în mod cert stabilită.
Cu privire la celelalte două infracţiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, respectiv cele de contrabandă şi fraudă fiscală, prevăzute de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, modificată de O.U.G. nr. 54/2010, şi de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, Tribunalul a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., având în vedere că, la data săvârşirii, aceste fapte nu erau încriminate de legile speciale în care sunt prevăzute în prezent, alin. (3) al art. 270 din Legea nr. 86/2006 şi infracţiunea de fraudă fiscală, prevăzută de lit. l) a art. 2961 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, fiind introduse prin O.U.G. nr. 54/2010, intrată în vigoare la data de 23 iunie 2010 (după data comiterii faptei de către inculpat).
La individualizarea pedepsei aplicate pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prima instanţă a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi a ţinut seama de gradul de pericol social concret al faptei, care este unul mediu, de cantitatea mare de ţigarete, de atitudinea nesinceră a inculpatului pe parcursul procesului penal, de scopul comiterii faptelor, dar şi de elementele ce pledează în favoarea acestuia (lipsa antecedentelor penale, faptul că s-a prezentat în faţa instanţei de judecată, că este la prima confruntare cu legea penală), aspecte ce au îndreptăţit instanţa să aplice o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de lege şi cu suspendarea condiţionată a executării acesteia, conform art. 81 C. pen., apreciind că scopul prevenţiei generale şi sociale poate fi. atins şi fără executare, aşa cum reiese şi din cuprinsul referatului de evaluare.
Având în vedere dispoziţiile art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 118 alin. (3) C. pen., judecătorul fondului a apreciat că se impune confiscarea de la inculpat a sumei de 7.500 euro reprezentând contravaloarea autoturismului folosit la săvârşirea infracţiunii, autoturism care nu poate fi confiscat întrucât nu aparţine inculpatului, ci mamei sale. Or, câtă vreme acest autoturism a fost folosit şi nu poate fi. confiscat pentru motivul arătat, conform art. 118 alin. (3) C. pen., instanţa a apreciat că se impune confiscarea contravalorii acestuia, aşa cum prevăd expres dispoziţiile legale invocate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, pentru greşita individualizare a pedepsei şi omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra măsurilor asigurătorii, precum şi inculpatul D.B.A., criticând-o sub aspectul greşitei sale condamnări şi solicitând achitarea sa pentru infracţiunea de evaziune fiscală, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cu consecinţa respingerii pretenţiilor civile.
Prin Decizia penală nr. 3 din 12 ianuarie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală SL admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, a desfiinţat Sentinţa penală atacată, numai sub aspectul omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra măsurii asigurătorii a sechestrului instituit în cursul urmăririi penale şi, procedând la o nouă judecată în aceste limite, a menţinut măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanţa nr. 643/P/2010 din 19 ianuarie 2011 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu asupra autovehiculului cu număr de înmatriculare "Y".
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale Sentinţei penale atacate.
Totodată, Curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul D.B.A., iar, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a constatat că Tribunalul a reţinut în mod corect starea de fapt, administrând toate probele necesare stabilirii acesteia, şi a dat o încadrare juridică corespunzătoare faptei comise de inculpat, apreciind că aceasta întruneşte atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, în modalitatea ascunderii bunului, respectiv a ţigaretelor, în scopul eludării plăţii accizei şi T.V.A.-ului.
S-a arătat, în acest sens, că infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 este o infracţiune formală săvârşită cu intenţie directă, calificată prin scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, constând în punerea la adăpost a ţigărilor pentru a nu fi descoperite, cunoscând ca aceste bunuri nu au fost supuse accizării şi plăţii T.V.A. Urmarea imediată a faptei comisive a constat în crearea unei stări de pericol cu privire la încasarea integrală, de la toţi cei obligaţi potrivit legii, a sumelor reprezentând plata obligaţiilor fiscale.
În ce priveşte subiectul activ principal (autorul) al infracţiunii în modalitatea ascunderii bunului, Curtea a precizat că acesta poate fi orice persoană fizică responsabilă penal, deoarece acţiunea de ascundere poate fi săvârşită atât în folosul propriu, cât şi în folosul unei alte persoane (a contribuabilului).
Concretinzând la speţa de faţă, instanţa a apreciat că ascunderea a fost săvârşită în folosul altei persoane (cea care a săvârşit contrabanda), dar şi cu consecinţa obţinerii unui avantaj propriu rezultat din preţul mai scăzut de achiziţie a ţigărilor, aşa încât recuperarea prejudiciului cauzat la bugetul statului de la inculpat este justificată.
Contrar, însă, celor reţinute de Tribunal, instanţa de apel a arătat că, în cauză, nu s-a ascuns sursa impozabilă sau taxabilă, care reprezintă orice entitate care constituie „baza de calcul", ci chiar bunul, iar cantitatea, timbrajul sârbesc al ţigărilor, imposibilitatea justificării modului de dobândire creează indicii temeinice din care rezultă bănuiala verosimilă că ţigările provin din contrabandă, împrejurările cauzei demonstrând angrenarea inculpatului într-un circuit ilegal de cumpărare şi vânzare a acestora.
Pentru argumentele prezentate, s-a apreciat de către instanţa de apel că fapta inculpatului prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
Totodată, s-a apreciat de către Curte că şi pedeapsa de 2 ani închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării, aplicată inculpatului de Tribunal, este corect proporţionalizată, fiind aptă să asigure îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
Instanţa de prim control judiciar a constatat, însă, ca fiind întemeiată critica formulată de parchet cu privire la omisiunea Tribunalului de a se pronunţa asupra măsurilor asigurătorii.
Astfel, a reţinut că, deşi, prin Ordonanţa nr. 643/P/2010 din 19 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, s-a instituit măsura sechestrului asigurător asupra autoturismului cu număr de înmatriculare "Y", prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 343 alin. (3) C. proc. pen., nepronunţându-se asupra măsurii asigurătorii, precum şi dispoziţiile art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., care prevăd că dispozitivul trebuie să cuprindă şi soluţia cu privire la măsurile asigurătorii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul D.B.A., pentru nelegalitate şi netemeincie.
Astfel, invocând, în principal, cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., recurentul a susţinut că fapta pentru care a fost condamnat de instanţele inferioare nu este prevăzută de legea penală, constituind contravenţia reglementată de art. 653 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 707/2006 de aprobare a Regulamentului de punere în aplicare a Codului Vamal, motiv pentru care a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
S-a arătat, în esenţă, sub acest aspect, că, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, era necesar, pe de o parte, ca bunurile taxabile găsite asupra inculpatului să fi fost ascunse, situaţie care nu se regăseşte în cauză, având în vedere că ţigările erau aşezate la vedere în interiorul autoturismului, iar, pe de altă parte, ca autorul faptei să fi avut calitatea de comerciant sau persoană autorizată şi să fi acţionat cu intenţie directă, cerinţe care, de asemenea, nu sunt întrunite în persoana inculpatului recurent, astfel încât, în sarcina sa, nu poate fi reţinută decât fapta contravenţională anterior menţionată.
Prin prisma aceluiaşi caz de casare, inculpatul a criticat hotărârile instanţelor inferioare şi sub aspectul neaplicării în privinţa sa a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, susţinând că prejudiciul reclamat de partea civilă nu depăşeşte suma de 50.000 de euro şi că a fost recuperat prin instituirea sechestrului asigurător asupra a două autoturisme, a căror valoare acoperă paguba pretins a fi fost produsă.
Într-o teză subsidiară, recurentul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., arătând că Tribunalul şi Curtea de apel nu au lămurit problema cuantumului real al prejudiciului şi situaţia bunurilor indisponibilizate, motiv pentru care a solicitat casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.
Având în vedere că inculpatul a refuzat să dea declaraţii în faţa Tribunalului şi a instanţei de apel, Înalta Curte, după ce i-a adus la cunoştinţă dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., în temeiul art. 38514 alin. (11) C. proc. pen., a procedat, în şedinţa publică din data de 4 martie 2013, la audierea acestuia, declaraţia fiind consemnată în scris şi ataşată la fila 74 din dosar.
Examinând hotărârile atacate în raport cu criticile formulate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 13 şi 15 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul D.B.A. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
1. Analizând, cu prioritate, motivul formal de recurs care, în situaţia în care s-ar dovedi întemeiat, ar conduce, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., la casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.
Invocând acest motiv de recurs, inculpatul a susţinut că Tribunalul şi Curtea de apel nu au lămurit problema cuantumului real al prejudiciului şi situaţia bunurilor indisponibilizate, fără, însă, a face trimitere sau a se referi la anumite probe administrate sub acest aspect şi ignorate de instanţele inferioare ori la cereri esenţiale formulate în aceeaşi privinţă şi asupra cărora judecătorii nu s-ar fi pronunţat, deşi acestea aveau un caracter esenţial, de natură să garanteze drepturile recurentului şi să influenţeze soluţia procesului.
Ca urmare, faţă de acest aspect şi având în vedere împrejurarea că instanţa de fond şi cea de prim control judiciar s-au pronunţat asupra tuturor faptelor ce au format obiectul acuzaţiei penale, examinând situaţia de fapt prin luarea în considerare a întregului material probator administrat în cauză şi răspunzând tuturor apărărilor formulate de inculpat, Înalta Curte constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., nefiind identificată nicio omisiune esenţială a instanţelor inferioare de natură să atragă casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunal, astfel cum sa solicitat, în mod neîntemeiat, de către recurent.
2. Conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Deşi inculpatul D.B.A. a circumscris acestui motiv de recurs atât critica referitoare la greşita transpunere a faptei în sfera ilicitului penal, susţinând că aceasta constituie contravenţia prevăzută de art. 653 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 707/2006 de aprobare a Regulamentului de punere în aplicare a Codului Vamal, cât şi susţinerea privind neaplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, Înalta Curte va analiza prin prisma cazului de casare invocat doar prima critică menţionată, examinarea incidenţei, în speţă, a cauzei speciale de nepedepsire prevăzută de Legea pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale urmând a fi realizată prin raportare la prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 15 C. proc. pen., care se referă la casarea hotărârilor în situaţiile în care există o cauză de înlăturare a răspunderii penale.
Potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiunea de evaziune fiscală, ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, prin „ascundere", în sensul legii, înţelegându-se sustragerea de la vedere, punerea la adăpost, a bunurilor sau surselor impozabile ori taxabile, pentru a nu fi descoperite, constatate, de către organele fiscale.
În ceea ce priveşte contravenţia reglementată de art. 653 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 707/2006 de aprobare a Regulamentului de punere în aplicare a Codului Vamal, aceasta constă în sustragerea de la controlul vamal a oricăror bunuri sau mărfuri care ar trebui plasate sub un regim vamal, cu condiţia, însă, ca fapta să nu fie săvârşită în astfel de împrejurări încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiune (art. 655).
Constatând că valoarea în vamă a cantităţii de ţigări descoperită, la data de 03 mai 2010, asupra inculpatului D.B.A. este mai mică de 20.000 RON şi că nu este îndeplinită condiţia repetabilităţii faptei, prevăzută de alin. (2) lit. b) a art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal, în cauză, procurorul, prin Rezoluţia nr. 43/D/P/2010 din 08 iulie 2010, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de acesta pentru infracţiunea de complicitate la contrabandă, prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 270 alin. (2) din Legea nr. 86/2006.
De asemenea, prin Sentinţa penală recurată, inculpatul a fost achitat, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru infracţiunile de contrabandă şi de fraudă fiscală, prevăzute de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 şi art. 2961 alin. (1) lit. 1 din Legea nr. 571/2003, constatându-se că, la data săvârşirii faptelor, acestea nu erau încriminate de legile speciale în care sunt prevăzute în prezent, fiind introduse prin O.U.G. nr. 54/2010, intrată în vigoare la data de 23 iunie 2010, soluţia de achitare pronunţată de Tribunal rămânând definitivă prin neexercitarea, sub acest aspect, a căilor de atac prevăzute de lege de către Parchet şi părţile civile.
Ca urmare, având în vedere că, pentru infracţiunile anterior menţionate, încriminate în Codul vamal şi Codul fiscal -infracţiuni ce reprezintă, de fapt, forme specifice de evaziune fiscală - nu a fost angajată răspunderea penală a inculpatului, singura problemă care se ridică este, aşa cum a susţinut recurentul, aceea de a stabili dacă fapta ce formează obiectul acuzaţiei penale se încadrează în dispoziţiile legii penale generale în materie de evaziune fiscală, constituind infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, sau reprezintă o abatere contravenţională, în sensul art. 653 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 707/2006.
Raportând, însă, situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, la elementele de conţinut ale celor două norme juridice, Înalta Curte apreciază că fapta recurentului D.B.A. a fost corect încadrată de instanţele inferioare în sfera ilicitului penal, fiind prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, situaţie în care, conform art. 655 din H.G. nr. 707/2006, nu poate fi reţinută în sarcina acestuia contravenţia reglementată de art. 653 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, aşa cum a solicitat inculpatul în cuprinsul motivelor de recurs.
În acest sens, Înalta Curte reţine că, la data de 03 mai 2010, inculpatul a fost descoperit de lucrătorii din cadrul DJAOV Sibiu transportând în autoturismul cu nr. de înmatriculare "X", cantitatea de 521 cartuşe de ţigarete VFR (104.200 ţigarete), ce aveau aplicate timbru de Republica Sârbă, fără a putea prezenta documente care să ateste provenienţa bunurilor şi plata obligaţiilor fiscale. Astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit cu acest prilej şi semnat, fără obiecţiuni, de către inculpat (fila 8 d.u.p.), cartuşele de ţigări erau aşezate, în mod ordonat, în portbagajul autoturismului şi în spaţiul destinat picioarelor pasagerilor din spate, acestea din urmă fiind acoperite cu un material textil de culoare neagră, pentru a nu putea fi observate la un eventual control al organelor abilitate.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în categoria obligaţiilor fiscale se încadrează taxa pe valoare adăugată şi accizele, între produsele supuse accizării numărându-se şi tutunul prelucrat (art. 2062).
Totodată, conform aceluiaşi act normativ, produsele accizabile sunt supuse accizelor la momentul importului lor pe teritoriul României (art. 2065 lit. b), acestea pot fi eliberate pentru consum numai dacă sunt marcate prin timbre sau banderole (art. 20661 alin. (3) şi art. 20663), accizele devin exigibile în momentul eliberării pentru consum, înţelegându-se prin aceasta inclusiv deţinerea de produse accizabile în afara unui regim suspensiv de accize pentru care accizele nu au fost percepute potrivit legii (art. 2066 şi art. 2067 alin. (1) lit. b), iar, printre persoanele plătitoare de accize care au devenit exigibile se află şi cele care deţin produsele accizabile sau care sunt implicate în deţinerea acestora (art. 2069 pct. 2 lit. b).
În cauză, aşa cum au reţinut şi instanţele inferioare, inculpatul D.B.A. a săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, în modalitatea ascunderii bunurilor, cu scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, respectiv plata accizelor şi a taxei pe valoare adăugată, cartuşele cu ţigări nefiind aşezate la vedere în interiorul autoturismului, ci fiind ascunse, camuflate cu un material textil de culoare neagră, tocmai pentru a nu putea fi depistate, observate, la un eventual control din partea organelor statului. Totodată, la oprirea sa, în trafic, de către lucrătorii de poliţie şi inspectorii DJAOV Sibiu, inculpatul nu a declarat existenţa ţigărilor în autoturism, acestea fiind descoperite doar în urma controlului fizic efectuat de echipa operativă.
Modalitatea ordonată de aranjare a bunurilor, care relevă minuţiozitate şi preocupare din partea inculpatului pentru a evita descoperirea lor, infirmă susţinerea acestuia în sensul că ar fi găsit ţigările pe marginea unui drum şi că le-ar fi luat pentru a le preda lucrătorilor de poliţie, o astfel de intenţie putând fi materializată prin simpla apelare telefonică a celui mai apropiat Post de poliţie sau a numărului de urgenţă 112, cu atât mai mult cu cât cantitatea de ţigări era foarte mare, iar acestea nu erau timbrate, în condiţiile legii.
Deşi recurentul a susţinut că nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi autor al infracţiunii de evaziune fiscală reţinută în sarcina sa, Înalta Curte arată că dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 nu prevăd vreo calitate specială a subiectului activ al infracţiunii, aceasta putând fi săvârşită de orice persoană fizică sau juridică care răspunde penal. În acelaşi sens, trebuie menţionate şi dispoziţiile art. 2069 pct. 2 lit. b) raportat la art. 2067 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care stabilesc că sunt persoane plătitoare de accize care au devenit exigibile şi acelea care deţin produsele accizabile în afara unui regim suspensiv de accize, pentru care accizele nu au fost percepute potrivit legii, sau care sunt implicate în deţinerea acestora, situaţie care se regăseşte pe deplin şi în cauza de faţă.
Contrar susţinerilor recurentului, acesta a acţionat cu vinovăţie, sub forma intenţiei directe, cunoscând că bunurile deţinute au fost introduse în ţară cu încălcarea dispoziţiilor legale, neavând aplicate timbre fiscale româneşti care să ateste plata accizelor datorate statului, şi urmărind, prin ascunderea lor, sustragerea, în continuare, de la plata obligaţiilor fiscale.
Având în vedere toate motivele de fapt şi de drept expuse în dezvoltările anterioare, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată critica circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., constatând că fapta comisă de inculpat este prevăzută de legea penală, încadrându-se în dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, şi că nu se impune achitarea acestuia pentru săvârşirea respectivei infracţiuni, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., aşa cum a solicitat în cuprinsul motivelor de recurs.
3. De asemenea, Înalta Curte constată că nu este incident, în speţă, nici cazul de casare reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 15 C. proc. pen., nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005 pentru a fi înlăturată răspunderea penală a inculpatului.
Astfel, instituind o cauză specială de nepedepsire, dispoziţiile legale menţionate prevăd că, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală încriminată de Legea nr. 241/2005, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, care nu depăşeşte 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o amendă administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.
Pentru a opera, aşadar, înlocuirea pedepsei închisorii cu o sancţiune cu caracter administrativ este necesar, pe de o parte, ca valoarea prejudiciului să nu depăşească pragul de 50.000 euro, iar, pe de altă parte, ca acesta să fie acoperit până la primul termen de judecată în faţa primei instanţe, ceea ce presupune repararea efectivă şi integrală a pagubei, prin achitarea obligaţiilor fiscale şi, după caz, a accesoriilor, de la plata cărora învinuitul ori inculpatul s-a sustras.
Repararea integrală a prejudiciului până la primul termen de judecată presupune, contrar susţinerilor recurentului, o atitudine de căinţă activă din partea autorului, prin virarea efectivă a sumei de bani reprezentând contravaloarea pagubei cauzate în contul entităţii juridice constituită parte civilă în cauză, nefiind suficientă instituirea măsurii asigurătorii asupra bunurilor făptuitorului, situaţie în care, faţă de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, cauza de impunitate prevăzută de art. 10 alin. (1) teza a III-a s-ar aplica tuturor participanţilor la săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prin care s-a produs un prejudiciu ce nu depăşeşte 50.000 euro, ajungându-se, astfel, la situaţia inacceptabilă, ca norma de încriminare să fie golită de orice conţinut şi nicio faptă săvârşită în aceste condiţii să nu mai fie sancţionată prin aplicarea unei pedepse penale.
De altfel, tocmai atitudinea autorului de a repara în mod efectiv prejudiciul cauzat până la primul termen de judecată constituie unul dintre elementele esenţiale, alături de valoarea mai redusă a pagubei, care modifică fundamental pericolul social al faptei săvârşite şi justifică aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor inculpatului, menţinută prin decizia instanţei de apel, nu justifică aplicarea în privinţa sa a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, cu consecinţa încetării procesului penal sub aspectul infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, în temeiul art. 2 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. i1) C. proc. pen.
În consecinţă, constatând, faţă de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 13 şi 15 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu.
Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.B.A. şi, având în vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, îl va obliga, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.B.A. împotriva Deciziei penale nr. 3 din 12 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 923/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 865/2013. Penal. Infracţiuni la legea privind... → |
|---|
