ICCJ. Decizia nr. 1205/2013. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALA
Decizia nr. 1205/2013
Dosar nr. 715/108/2011*.
Şedinţa publică din 5 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 351 din 11 septembrie 2012, pronunţată în Dosar nr. 715/108/2011*, Tribunalul Arad a admis cererea de rejudecare formulată de condamnatul N.G.T. şi a anulat Sentinţa penală nr. 146 din 19 iulie 2001, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 256/1999, definitivă prin Decizia penală nr. 362/A din 6 septembrie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, doar în latura penală privind pe condamnatul N.G.T.
În baza art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 65 C. pen., a condamnat pe inculpatul N.G.T., fiul lui N. şi F., născut la 13 aprilie 1967, în Tulcea, domiciliat în Tulcea, str. P., judeţul Tulcea, fără antecedente penale, deţinut în Penitenciarul Arad, la:
- 10 (zece) ani închisoare pentru omor şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., cu excepţie dreptului de a alege, pe o perioadă de 5 (cinci) ani.
Pe durata şi în condiţiile art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.
A dedus din pedeapsă durata pedepsei executată din 30 decembrie 2010 la zi.
A anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii din 8 august 2001 a Tribunalului Arad, concomitent cu emiterea unui nou mandat de executare, conform prezentei.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă penală, prima instanţă a constatat că prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad la data de 8 martie 2012, condamnatul N.G.T. a solicitat rejudecarea cauzei, cu motivarea că prin Sentinţa penală nr. 146 din 19 iulie 2001, a Tribunalului Arad, a fost judecat şi condamnat în lipsă, la o pedeapsă de 15 ani închisoare, pentru comiterea unei infracţiuni de omor, prevăzută de art. 174 C. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat că prin sentinţa penală mai sus arătată, inculpatul N.G.T. a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani închisoare, reţinându-se că, împreună cu coinculpatul T.R., în data de 29 ianuarie 1996, au aplicat mai multe lovituri victimei T.P., în urma loviturilor primite acesta decedând.
Prin sentinţă s-a reţinut că, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, în parcul din Arad, situat în apropierea gării CFR, inculpaţii au aplicat fiecare, lovituri victimei, atât în zona capului cât şi în abdomen, după care au abandonat victima rămasă în stare de inconştienţă, victima decedând la scurt timp după primirea loviturilor. S-a mai reţinut că inculpaţii au părăsit localitatea Arad şi că, pe parcursul derulării procesului penal, inculpatul N. nu a fost localizat, întrucât acesta s-a sustras urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.
Prin sentinţa mai sus arătată, inculpatului T.R. i s-a aplicat o pedeapsă de 12 ani închisoare, sentinţa fiind atacată cu apel de către acest inculpat şi de către partea civilă T.P., faţă de inculpatul N.G.T., sentinţa rămânând definitivă prin neapelare.
În vederea executării pedepsei aplicate inculpatului N.G.T., a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii din 8 august 2001, mandat ce nu a putut fi pus în executare, iar la data de 5 martie 2009, a fost emis pe numele inculpatului mandatul european de arestare nr. 1/2009, mandat în baza căruia inculpatul a fost reţinut în Belgia şi predat autorităţilor române pentru executarea pedepsei, la data de 31 decembrie 2010.
Întrucât inculpatul N.G.T. a fost condamnat în lipsă, prin Sentinţa penală nr. 146/2001 a Tribunalului Arad şi apoi extrădat pentru executarea pedepsei aplicată prin această sentinţă, după formularea cererii de rejudecare după extrădare, prin încheierea de şedinţă din 3 martie 2011, instanţa a constatat îndeplinite condiţiile art. 5221 C. proc. pen. şi a dispus rejudecarea cauzei, privind pe acest inculpat, pentru infracţiunea de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., iar prin Sentinţa penală nr. 246 din 12 mai 2011, Tribunalul Arad decizând respingerea cererii de rejudecare formulată de condamnatul N.G.R., menţinându-se în integralitate dispoziţiile sentinţei a cărei rejudecare s-a solicitat.
În apel, prin Decizia penală nr. 146 din 26 septembrie 2011, instanţa de control judiciar a respins ca nefondat apelul condamnatului N.G.T., iar în recurs, prin Decizia nr. 78 din 17 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus casarea sentinţei şi a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Arad, instanţa de rejudecare fiind îndrumată să facă demersurile necesare pentru audierea în calitate de martor, a coinculpatului T.R. şi pentru a se pronunţa cu privire la utilitatea, concludenta şi pertinenţa cererii privind audierea celorlalţi martori propuşi prin actul de sesizare a instanţei.
În rejudecare, instanţa de fond a dispus respingerea cererii privind audierea martorilor propuşi prin actul de sesizare a instanţei, cu aprecierea că audierea acestora nu este utilă, concludentă şi pertinentă, în condiţiile în care martorii propuşi prin rechizitoriu nu au asistat la derularea incidentului ce a dus la decesul victimei, martorii cunoscând doar împrejurări anterioare, respectiv faptul că victima a plecat împreună cu coinculpaţii de la locul în care aceştia au consumat băuturi alcoolice, îndreptându-se împreună spre parcul din Arad unde avea să aibă loc incidentul soldat cu decesul victimei.
Conformându-se dispoziţiilor din decizia de casare, prin comisie rogatorie, a fost audiat, în calitate de martor, coinculpatul T.R., aflat în Spania, în executarea unei pedepse, în Penitenciarul din Algeciras, din declaraţia luată acestuia în comisie rogatorie, instanţa reţinând realitatea celor reţinute, atât prin actul de sesizare a instanţei, cât şi prin sentinţa a cărei rejudecare este solicitată, respectiv faptul că atât inculpatul N.G.T. cât şi condamnatul T.R. au aplicat lovituri victimei, în parcul din Arad şi că, după aplicarea loviturilor, cei doi au părăsit pe victimă, lăsând-o în stare de inconştienţă.
Coroborând ansamblul probatoriului administrat cu ocazia primei judecăţi, precum şi proba administrată în rejudecare, după extrădare, instanţa a reţinut că în mod corect a fost reţinută vinovăţia inculpatului N.G.T., loviturile aplicate de acesta, alături de martorul T.R., provocând victimei leziuni ce au condus la decesul acesteia, fapta inculpatului N.G.T. întrunind, astfel, elementele constitutive ale infracţiunii de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen.
S-a apreciat însă, că cererea formulată de către condamnatul N.G.T. este întemeiată, sub aspectul individualizării pedepsei ce a fost aplicată, astfel că tribunalul, în baza art. 5221 C. proc. pen., raportat la art. 406 alin. (1) C. proc. pen., a admis cererea de rejudecare şi a dispus anularea Sentinţei penale nr. 146 din 19 iulie 2001, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 256/1999, definitivă prin Decizia penală nr. 362/A din 6 septembrie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, doar în latura penală privind pe condamnatul N.G.T.
Procedând la reindividualizarea pedepsei, instanţa de rejudecare a avut în vedere pericolul social concret al faptei comise, modalitatea de săvârşire a acesteia, precum şi faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale. De asemenea, s-a avut în vedere că de la data comiterii acestei infracţiuni, respectiv din anul 1996, inculpatul N. nu a mai încălcat vreo normă de drept penal, nesuferind nici o altă condamnare, aceste împrejurări fiind de natură a convinge instanţa că aplicarea unei pedepse la minimul special, respectiv 10 ani închisoare, este suficientă pentru a se realiza prevenţia specială şi generală şi pentru a se atinge scopul pedepsei, în cuantumul arătat pedeapsa fiind aptă în realizarea scopului preventiv-educativ; s-a apreciat, totodată, că pedeapsa de 10 ani aplicată inculpatului, este corespunzătoare şi pentru satisfacţia ce trebuie acordată părţii vătămate, în aceleaşi condiţii în care, datorită timpului scurs de la comiterea infracţiunii, şi suferinţele de ordin moral ale părţii vătămate au, foarte probabil, o intensitate mai mică.
Aplicând o pedeapsă la minimul special, instanţa a apreciat, în contradictoriu cu susţinerile apărării, că nu se impune reţinerea de circumstanţe atenuante, în favoarea inculpatului, împrejurările solicitate a fi reţinute drept circumstanţe atenuante, respectiv timpul scurs de la data comiterii faptei şi faptul că acesta se află la prima încălcare a legii penale, fiind avute în vedere de către instanţă la individualizarea pedepsei, aşa cum s-a arătat mai sus.
Totodată, făcând aplicarea art. 65 C. pen., instanţa a aplicat inculpatului şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., cu excepţie dreptului de a alege, pe o perioadă de 5 (cinci) ani.
Ca o consecinţă a condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii, pe durata şi în condiţiile art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.
În baza art. 88 alin. (1) C. pen. a dedus din pedeapsă durata pedepsei executată din 30 decembrie 2010 la zi.
De asemenea, a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii din 8 august 2001 a Tribunalului Arad, concomitent cu emiterea unui nou mandat de executare, conform prezentei.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi condamnatul.
În motivele de apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a criticat sentinţa penală pentru netemeinicie arătând că nu se impunea reindividualizarea pedepsei deoarece instanţa a ignorat circumstanţele reale concrete în care a fost săvârşită fapta, respectiv uciderea unei persoane prin lovirea repetată în mai multe zone ale corpului, de către doi agresori, pe timp de noapte şi în loc public, urmată de lăsarea victimei în stare de inconştienţă în zăpadă, inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală şi de la judecată, plecând ilegal din ţară în ianuarie 1996.
S-a mai arătat că în primul ciclu procesual al cererii de rejudecare, inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei, arătând că doar numitul T.R. a lovit victima şi că el a încercat să ajute victima.
Totodată, s-a apreciat că instanţa a ignorat faptul că inculpatul a curmat viaţa unei persoane tinere, de 23 de ani, iar trecerea timpului nu este în măsură să atenueze suferinţele morale ale părintelui victimei, care nu a primit nici o compensaţie din partea inculpaţilor.
În motivele de apel formulate, persoana condamnată a solicitat admiterea cererii de a fi judecat în baza prevederilor art. 3201 C. proc. pen. şi reţinerea în favoarea sa a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 74 alin. (2) C. pen., cu consecinţa diminuării pedepsei aplicate sub minimul special de 10 ani închisoare, sau admiţându-se cererea de aplicare a art. 3201 C. proc. pen., sub noul minim legal şi judiciar rezultat, 6 ani şi 8 luni închisoare.
A arătat că la momentul procedural când a solicitat să i se aplice art. 3201 C. proc. pen., era în termen, prima declaraţie a sa fiind dată înainte de admiterea în principiu a cererii de rejudecare, respectiv la data de 3 martie 2011, fără să i se aducă la cunoştinţă dreptul său de a fi judecat în baza art. 3201 C. proc. pen., şi implicit înainte de a se declanşa procedura de rejudecare, care presupune ca prim act procedural citirea actului de sesizare a instanţei, şi prin urmare această cerere trebuia admisă.
A mai susţinut că rejudecarea în caz de extrădare nu se limitează la înlăturarea unei erori esenţiale asupra faptelor, ci poate avea efecte asupra individualizării pedepsei, şi prin urmare, chiar dacă probatoriul administrat cu ocazia rejudecării confirmă situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, cererea acestuia poate fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei, cu consecinţa pronunţării unei noi hotărâri, dacă probele administrate în circumstanţiere conduc instanţa de rejudecare la o altă concluzie în privinţa individualizării decât cea stabilită în primul ciclu procesual.
Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate prin prisma motivelor de apel precum şi din oficiu conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat că aceasta este temeinică şi legală sub aspectul modului de individualizare a pedepsei şi respingerii cererii de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate, apreciind că în mod corect prima instanţă a respins cerere de judecare în baza procedurii simplificate având în vedere că persoana condamnată a fost audiată în primul ciclu procesual la data de 03 martie 2011 şi a învederat instanţei că nu recunoaşte săvârşirea faptei.
Instanţa de prim control judiciar a apreciat că pentru a fi aplicabile prevederile art. 3201 C. proc. pen., este necesar ca recunoaşterea completă şi cererea de judecarea a cauzei în baza probatoriului administrat în faza de urmărire penală să aibă loc înainte de începerea cercetării judecătoreşti, ori în cauza de faţă, după admiterea în principiu a cererii de rejudecare s-a trecut la efectuarea cercetării judecătoreşti, administrarea unei probe fiind şi motivul de casare reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare
Potrivit prevederilor art. 5221 alin. (2) C. proc. pen., în procedura de rejudecare a cauzei după extrădare, dispoziţiile art. 405 - 408 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător. Din interpretarea dispoziţiilor art. 405 alin. (1) C. proc. pen., care fac referire la rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire, dispoziţii care se aplică în mod corespunzător în procedura rejudecării cauzei după extrădare, rezultă existenţa unei faze de admitere în principiu şi în cazul acestei proceduri.
Instanţa de prim control judiciar a apreciat că în faza de admitere în principiu în procedura rejudecării cauzei după extrădare, instanţa este obligată să efectueze verificări prealabile referitoare la caracterul definitiv al hotărârii pronunţate în cauză, la scopul extrădării persoanei condamnate, la modul în care a avut loc judecata iniţială, în lipsa condamnatului sau, dimpotrivă, în prezenţa acestuia.
Prin încheierea de admitere în principiu a cererii de rejudecare a cauzei, instanţa fixează şi limitele în care va avea loc rejudecarea, procedând în mod obligatoriu la audierea condamnatului şi examinând probele propuse de condamnat. În urma rejudecării cauzei, după administrarea probatoriului solicitat, dacă instanţa constată că acesta nu are nicio influenţă asupra hotărârii pronunţate în cursul primei judecăţi, va respinge cererea de rejudecare şi va menţine hotărârile pronunţate, această soluţie rezultând din aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 406 alin. (4) C. proc. pen. Dacă din probele administrate rezultă, dimpotrivă, că hotărârea pronunţată în primă judecată este netemeinică şi nelegală, instanţa, rejudecând cauza, anulează hotărârile pronunţate în prima judecată şi pronunţă o nouă hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 345 - 353 C. proc. pen., iar sub aspectul felului soluţiilor, va putea dispune oricare dintre soluţiile prevăzute în art. 345 C. proc. pen., ca urmare a aplicării corespunzătoare a prevederilor art. 406 din acelaşi cod. Aceste dispoziţii, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, abilitează instanţa să procedeze şi la analizarea temeiniciei modului de individualizare a pedepsei.
În acesta sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 569/2009: "în lipsa unei dispoziţii contrare, rejudecarea în caz de extrădare nu se limitează la înlăturarea unei erori esenţiale asupra faptelor, ci poate avea efecte asupra individualizării pedepsei şi, prin urmare, chiar dacă probatoriului administrat cu ocazia rejudecării confirmă situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, cererea acestuia poate fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei, cu consecinţa pronunţării unei noi hotărâri, dacă probele administrate în circumstanţiere conduc instanţa de rejudecare la o altă concluzie în privinţa individualizării decât cea stabilită în primul ciclu procesual".
Faţă de aceste considerente, susţinerea procurorului, prin motivele de recurs, în sensul că o nouă individualizare a executării pedepsei este nelegală, aducând atingere autorităţii de lucru judecat, a fost apreciată ca neîntemeiată.
În ce priveşte cuantumul pedepsei principale şi modalitatea de executare, instanţa de apel a apreciat că prin sentinţa penală apelată s-a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepsei raportat la criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, persoana inculpatului, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală, modul de comitere a faptei.
Potrivit dispoziţiilor art. 52 C. pen. pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului; scopul acesteia fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Instanţa de apel a reţinut că pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităţilor fiecărui individ şi raţională, să fie adecvată şi proporţională cu gravitatea faptelor comise. Infracţiunea de omor aduce atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv viaţa persoanei, cu impact social deosebit, iar asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, ar echivala cu încurajarea tacită a acestora şi a altora la săvârşirea unor fapte similare şi cu scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de ripostă a justiţiei şi protecţie a statului. Instanţa de apel a apreciat că pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată inculpatului pentru infracţiunea prev. de art. 174 C. pen. este în măsură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., respectiv reeducarea inculpatului şi prevenirea comiterii de noi fapte penale.
În ce priveşte pedeapsa accesorie aplicată inculpatului, instanţa a constatat că acestuia i-au fost interzise drepturile prev. de art. 64 lit. a) şi b), cu excepţia dreptului de a alege C. pen. Prin hotărârea pronunţată în cauza Hirst contra Marii Britanii din 06 octombrie 2005, Curtea Europeană a drepturilor Omului a decis că interzicerea generală şi nediferenţiată a dreptului de vot al deţinuţilor, dacă este aplicabilă de drept tuturor deţinuţilor condamnaţi ce se află în executarea pedepsei, indiferent de durata pedepsei principale şi independent de natura sau gravitatea infracţiunii pe care au comis-o şi de situaţia lor personală, este incompatibilă cu art. 3 din Protocolul 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Obligativitatea aplicării cauzei menţionate de către autoritatea judecătorească română rezidă din aceea că prin Legea nr. 30/1994 a fost ratificată Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, în plus, prin art. 20 alin. (2) din Constituţie se prevede că dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În acelaşi sens, au fost reţinute şi dispoziţiile Deciziei nr. LXXIV/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care a statuat că dispoziţiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I - c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen. Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că în raport cu infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, natura acesteia şi ceea ce denotă ea despre personalitatea inculpatului, în mod corect prima instanţă a interzis numai exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a - de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi lit. b) C. pen. ca pedepse accesorii.
În ceea ce priveşte reţinerea prevederilor art. 74 lit. a) C. pen., constând în conduita bună înainte de săvârşirea faptei, instanţa de apel a apreciat că această circumstanţă atenuantă nu poate fi reţinută deoarece lipsa antecedentelor penale şi comportamentul înainte de săvârşirea faptei poate constitui circumstanţă atenuantă doar dacă este de natură să releve un pericol social mai redus al faptei de natură să justifice reducerea sancţiunii ori inculpatul s-a sustras urmăririi penale şi judecăţii, prezenta cerere de rejudecare având loc tocmai datorită acestei împrejurări.
Referitor la reţinerea în beneficiul inculpatului a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen, datorită împrejurării că inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, instanţa de recurs a apreciat că nu se impune reţinerea acesteia deoarece atitudinea de recunoaştere a faptei nu a avut un rol hotărâtor asupra descoperirii faptei săvârşite.
Aşa fiind, apreciind că, în urma admiterii cererii de rejudecare, prima instanţă a reţinut în mod corect aceeaşi stare de fapt şi, în raport de împrejurările cauzei, de timpul scurs de la săvârşirea faptei, de lipsa antecedentelor penale ale inculpatului, comportament ulterior săvârşirii faptei, a făcut o corectă individualizare a pedepsei principale, precum şi a pedepselor accesorii şi complementare, instanţa de apel a respins ca nefondate apelurile formulate în cauză de inculpat şi procuror.
Împotriva Deciziei penale nr. 27/A din din 6 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, în termenul legal a declarat recurs condamnatul N.G.T.
În susţinerea recursului, recurentul condamnat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. arătând în esenţă că instanţa în mod greşit a respins cererea de judecare în baza procedurii simplificate prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. şi că, la individualizarea pedepsei, ar fi trebuit să fie reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 74 alin. (2) C. pen., cu consecinţa diminuării pedepsei aplicate inculpatului sub minimul special prevăzut de lege.
Faţă de motivele de recurs invocate de inculpat şi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 punctul 14 C. proc. pen. precum şi din oficiu prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte aplicabilitatea prevederilor art. 3201 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond şi instanţa de prim control judiciar au respins solicitarea condamnatului N.G.T. cu motivarea că aceasta nu a fost făcută în termenul legal.
Procedura simplificată a judecării în cazul recunoaşterii vinovăţiei reprezintă o procedură abreviată ce are la bază o pledoarie de vinovăţie şi poate fi aplicată doar în cazul în care inculpatul, până la începerea cercetării judecătoreşti, declară în faţa instanţei personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în rechizitoriu şi că solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.
Procedura rejudecării în caz de extrădare urmează procedura prevăzută de art. 404 - 408 C. proc. pen. care reglementează revizuirea.
Astfel, ulterior admiterii în principiu a cererii de rejudecare, judecata se va desfăşura conform dispoziţiilor Codului de procedură penală ce reglementează judecata în prima instanţă.
În raport de dispoziţiile art. 3201 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată ca la termenul din data de 03 martie 2011 condamnatul a învederat instanţei că nu recunoaşte săvârşirea faptei, declaraţia acestuia fiind consemnată în scris în declaraţia de inculpat.
Faţă de această împrejurare, instanţa de fond a procedat la începerea cercetării judecătoreşti conform procedurii de drept comun având în vedere declaraţiile persoanei condamnate.
În faţa instanţei de fond, în rejudecare după casare inculpatul N.G.T. a înţeles să invoce prevederile art. 3201 C. proc. pen. solicitând să îi fie aplicată procedura simplificată. În decizia prin care a fost trimis dosarul spre rejudecare la Tribunalul Arad această instanţă a fost îndrumată să audieze în calitate de martor coinculpatul T.R. şi să se pronunţe cu privire la utilitatea, concludenţa şi pertinenţa cererii de audiere a celorlalţi martori propuşi prin actul de sesizare a instanţei. Astfel, motivul casării a fost acela al completării cercetării judecătoreşti prin administrarea nemijlocită a unor probe de către instanţa de judecată.
În aceste condiţii, etapa procesuală de la care a fost reluată judecata a fost aceea a cercetării judecătoreşti, etapă în care inculpatul nu mai putea solicita judecarea sa în baza procedurii simplificate. Faţă de cele constatate, Înalta Curte apreciază că în mod corect a fost respinsă cererea persoanei condamnate aceasta fiind introdusă tardiv, după expirarea termenului stabilit de art. 3201 alin. (1) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 74 alin. (2) C. pen., Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt incidente în cauză şi pe cale de consecinţă nu pot fi reţinute.
Circumstanţele atenuante sunt fapte sau împrejurări prevăzute de lege sau lăsate la aprecierea instanţei care, deşi nu înlătură caracterul penal al faptei, relevă un pericol social redus al acesteia sau o periculozitate redusă a făptuitorului şi care permit judecătorului să aplice o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege.
Individualizarea pedepselor trebuie să respecte principiul proporţionalităţii pedepsei cu natura şi gradul de pericol social al faptei săvârşite, avându-se în vedere drepturile şi libertăţile fundamentale sau alte valori sociale protejate care au fost vătămate prin comiterea infracţiunii.
Conform art. 72 alin. (1) C. pen., "La stabilirea şi aplicare a pedepsei se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixat în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală."
Art. 74 C. pen. cuprinde împrejurări de fapt care raportate la cauza pendinte, pot dobândi prin aprecierea instanţei valenţe atenuante. Recunoaşterea unor date şi împrejurări ale realităţii ca circumstanţe atenuante nu este posibilă decât dacă circumstanţele avute în vedere de instanţă reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau îl caracterizează de o asemenea manieră pe inculpat, încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită în concret, satisface imperativul justei individualizări a pedepsei.
Faţă de critica formulată de recurentul condamnat referitor la faptul că instanţa de prim control judiciar, în mod nejustificat nu a reţinut circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 74 alin. (2) C. pen. cu referire la conduita bună a recurentului condamnat anterior comiterii faptei şi durata lungă de timp scursă de la data săvârşirii faptei, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată.
Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de fond şi instanţa de prim control judiciar au realizat o analiză de ansamblu a activităţii infracţionale şi, raportat la aceasta, au apreciat asupra oportunităţii reţinerii bunei conduite a infractorului anterioară săvârşirii faptei, ca circumstanţă atenuantă.
Lipsa antecedentelor penale reprezintă o stare de normalitate, inculpatul înţelegând să aibă un comportament social integrat care caracterizează o societate bazată pe respectarea principiilor statului de drept.
Trecerea timpului poate determina o diminuare a impactului social al faptei săvârşite de recurentul condamnat dar nu poate căpăta valenţele unei circumstanţe atenuante având în vedere faptul că, în raport de infracţiunea reţinută şi modalitatea de săvârşire a acesteia, împrejurarea că de la data la care s-au petrecut evenimentele şi până în prezent s-au scurs 17 ani nu diminuează pericolul concret al faptei sau consecinţele acesteia.
Spre deosebire de circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 73 C. pen., împrejurările enunţate cu titlu de exemplu de art. 74 C. pen., reprezintă o facultate din partea instanţei care poate sau nu să le aprecieze ca şi circumstanţe atenuante şi astfel să le dea eficienţă în contextul art. 76 C. pen. sau pot constitui împrejurări în favoarea infractorului care, în procesul de individualizare a pedepsei, să conteze în aprecierea orientării cuantumului stabilit spre o limită sau alta, precum şi modalitatea de executare a acesteia.
În speţă, Înalta Curte constată că, în aprecierea întregului context factual, instanţa de fond şi instanţa de prim control judiciar au dat maximă eficienţă împrejurărilor favorabile orientând pedeapsa aplicată spre minimul special prevăzut de lege.
Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va respinge ca nefondat recursul formulat de condamnatul N.G.T.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul N.G.T. împotriva Deciziei penale nr. 27/A din 6 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 5 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1189/2013. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 1234/2013. Penal → |
|---|
