ICCJ. Decizia nr. 1339/2013. Penal. şantajul (art.194 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1339/2013
Dosar nr. 4986/102/2011
Şedinţa publică din 17 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 58 din 18 mai 2012, Tribunalul Mureş, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului K.M., din infracţiunea de instigare neurmată de executare la infracţiunea de dare de mită, prevăzută şi pedepsită de art. 25 C. pen., raportat la art. 29 alin. (1) C. pen., raportat la art. 255 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în aceeaşi infracţiune, dar prevăzută şi pedepsită de art. 29 alin. (1) C. pen., raportat la art. 255 alin. (1) C. pen.
- în baza art. 194 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul B.N.R., la pedeapsa de un an închisoare, pentru comiterea infracţiunii de şantaj sub formă continuată.
- în baza art. 83 C. pen., a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 440 din data de 16 octombrie 2007 a Judecătoriei Reghin şi a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa nou aplicată, care nu se vor contopi, astfel că inculpatul B.N.R. va executa, în final, pedeapsa de 2 ani închisoare.
- în baza şi în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen., i-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
- în baza art. 29 alin. (1) C. pen., raportat la art. 255 alin. (1) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul K.M., la pedeapsa de 5 luni închisoare, pentru instigare neurmată de executare la comiterea infracţiunii de dare de mită.
- în baza art. 88 C. pen., a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive din data de 3 februarie 2010 până la data de 3 mai 2010.
- în baza şi în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen., i-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
- a constatat că partea vătămată O.M.C. nu s-a constituit parte civilă.
- în temeiul art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen., a dispus confiscarea specială de la inculpatul B.N.R. a sumei de 1.000 lei, primită de la partea vătămată O.M.C., în condiţiile în care partea vătămată nu a formulat pretenţii civile.
- în baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., a dispus confiscarea specială de la inculpatul K.M. a telefonului mobil marca N. de care inculpatul s-a folosit la comiterea faptei, telefon ridicat şi depus la camera de corpuri delicte a Tribunalului Mureş, înscris în Registrul de valori şi corpuri delicte la poziţia 13/2011.
- în temeiul art. 191 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., i-a obligat pe inculpaţi să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat în cauză, în sumă de 470 lei inculpatul B.N.R. şi în sumă de 370 lei, inculpatul K.M.
Prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj de care este acuzat inculpatul B.N.R., că s-a dovedit cu certitudine întâlnirea dintre inculpatul B.N.R. cu partea vătămată O.M.C. şi cu martorii P.E. şi G.I., după ce aceştia au ieşit din Postul de poliţie Brâncoveneşti; deplasarea lor la barul din localitate şi discuţia legată de problema părţii vătămate şi a martorilor cu dosarul penal pe care-l aveau ca urmare a agresării unor persoane; promisiunile inculpatului de a-i ajuta să rezolve altfel problema respectivă decât pe cale legală; deplasarea tuturor la Reghin, întâlnirea şi discuţia părţii vătămate O.M.C. cu numitul K.M., zis „M.”, precum şi promisiunea acestuia că va interveni la cineva competent să rezolve problema tinerilor; solicitarea unei sume de bani de la partea vătămată şi martori în acest sens, respectiv 1.200 lei şi primirea de către K.M. a sumei de 200 lei drept avans; acordarea unui interval de o oră pentru ca partea vătămată şi martorii să vină cu suma promisă, toate urmate de înţelegerea de către partea vătămată şi martori că, de fapt, problema lor nu putea fi rezolvată de K.M. şi că urmau să fie înşelaţi; solicitarea prin ameninţări de către inculpatul B.N.R. de la partea vătămată a sumei de 1.000 lei; primirea acestei sume şi a unui telefon mobil, urmată de alte solicitări, tot prin ameninţări, ale inculpatului, pentru alte sume de bani.
A arătat că, declaraţiile părţii vătămate se coroborează cu declaraţiile martorilor, parţial cu declaraţiile numitului K.M. şi chiar cu aspecte din declaraţiile inculpatului B.N.R.
A apreciat că inculpatul K.M. a confirmat în mare parte relatările părţii vătămate şi ale martorilor, inclusiv primirea sumei de 200 lei (chiar dacă sub o altă motivaţie decât cea oferită de partea vătămată), precum şi întâlnirea din localitatea Brâncoveneşti, de lângă postul de poliţie, ocazie cu care i-a cerut nepotului său, inculpatul B.N.R., să-i restituie părţii vătămate bunurile obţinute de aceasta ca urmare a ameninţărilor adresate şi să lase partea vătămată în pace. Tot numitul K.M. a arătat că după ce partea vătămată a discutat cu inculpatul a primit confirmarea de la aceasta că inculpatul îi va restituit bunurile primite.
A apreciat că şi inculpatul B.N.R. a confirmat în mare parte starea de fapt descrisă, cu precizarea că nu a recunoscut că ar fi proferat în mai multe rânduri ameninţări la adresa părţii vătămate pentru a obţine astfel sume de bani sau alte bunuri.
De altfel, şi alţi martori au confirmat problemele pe care le avea partea vătămată cu inculpatul chiar dacă unii, pe parcursul judecăţii, şi-au nuanţat declaraţiile, nuanţare care poate fi pusă pe seama trecerii timpului şi estompării memoriei, iar alţii au aflat indirect despre aceste probleme, de la alte persoane, gen mama părţii vătămate.
Proba cea mai evidentă şi concludentă a apreciat că este dată de aspectele reieşite din conţinutul convorbirilor telefonice dintre inculpat şi partea vătămată, interceptate şi înregistrate, acestea conducând clar la concluzia că inculpatul a apelat telefonic pe partea vătămată şi i-a solicitat unele sume de bani.
Ca atare, unele afirmaţii din declaraţiile inculpatului B.N.R. care contrazic starea de fapt dovedită cu certitudine şi descrisă mai sus, au fost înlăturate ca nesincere.
În privinţa instigării neurmate de executare la infracţiunea de dare de mită, de care este acuzat inculpatul K.M., declaraţiile membrilor familiei V. a apreciat că se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
Martora V.D.E. a arătat clar că inculpatul K.M. s-a angajat să o ajute în rezolvarea problemei fiului ei, V.A.L., cu dosarul penal pe care-l avea acesta pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Reghin, inculpatul lăsând să se înţeleagă că are oarecare trecere pe lângă prim-procurorul parchetului. Este adevărat că pentru acest serviciu inculpatul nu a solicitat nici un folos material pentru el, însă a sugerat clar că martora ar trebui să pregătească suma de 1.000 lei pentru a fi daţi prim-procurorului.
Din conţinutul convorbirilor purtate, din comportamentul inculpatului, din atitudinea acestuia şi din prezenţa fizică a acestuia în biroul prim-procurorului, martora a dedus că inculpatul chiar ar putea avea influenţă pe lângă prim-procuror, motiv pentru care, într-o primă fază, a luat hotărârea de a urma calea indicată de inculpat pentru a putea rezolva favorabil problema fiului său. Această rezoluţie a martorei rezultă din faptul că a acceptat să se întâlnească cu inculpatul înainte ca fiul său să dea curs invitaţiei prim-procurorului de a se prezenta la parchet în vederea prezentării materialului de urmărire penală.
Faptul că, ulterior, martora s-a răzgândit şi s-a prezentat cu fiul său direct la parchet fără a-l mai suna şi a se întâlni cu inculpatul K.M., poate fi asimilat doar cu o neexecutare a rezoluţiei luate, ceea ce are influenţă doar asupra corectei încadrări juridice a faptei inculpatului şi nicidecum asupra existenţei sau inexistenţei unei fapte prevăzute de legea penală.
Nepunerea în executare a rezoluţiei luate de către martora V.D.E. se datorează exclusiv acesteia şi nicidecum vreunei intervenţii a inculpatului.
Conţinutul convorbirilor telefonice şi directe purtate de martora V.D.E. cu inculpatul, convorbiri interceptate şi înregistrate, conţinutul convorbirilor directe dintre inculpat şi prim-procuror, interceptate şi înregistrate, precum şi acţiunile inculpatului din perioada critică, înregistrate audio şi video, confirmă pe deplin atât oferta făcută de inculpat martorei V.D.E., de a o ajuta în rezolvarea favorabilă a problemei fiului acesteia, cât şi solicitarea ca aceasta să vină cu suma de 1.000 lei într-un plic pentru a fi daţi cuiva, inculpatul folosind expresia „hai cu 10 milioane într-un plic, şi când vine eu te bag înăuntru şi îi dai direct în mână„. Rezultă, de asemenea, abordarea în cadrul discuţiei purtate de inculpat cu prim-procurorul D.D. a problemei dosarului numitului V.A.L.
Faptul că inculpatul, deşi recunoaşte aceste convorbiri, le pune într-un anumit context, din care să rezulte că doar a mimat aceste afirmaţii pentru a face pe plac martorei V.D.E., nu poate fi credibil, pentru că derularea ulterioară a evenimentelor demonstrează că a avut o mult mai mare implicare şi un mai mare interes în a se rezolva altfel decât legal dosarul penal al numitului V.A.L. decât încearcă să acrediteze.
Nici justificarea prezenţei sale la sediul parchetului din Reghin nu este credibilă, nici poliţia şi nici parchetul neavând nici o atribuţiune legală în repartizarea locuinţelor sociale, acesta fiind atributul exclusiv al primăriei sau al consiliului local.
Singura chestiune care a fost lămurită în privinţa acestei fapte a fost corecta încadrare juridică a ei.
Aşa cum s-a mai arătat, inculpatul K.M. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de instigare neurmată de executare la infracţiunea de dare de mită, prevăzută şi pedepsită de art. 25 C. pen., raportat la art. 29 alin. (1) C. pen., raportat la art. 255 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.
Potrivit art. 25 C. pen., instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Potrivit art. 27 C. pen., instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72.
Potrivit art. 29 alin. (1) C. pen., actele de instigare neurmate de executarea faptei, precum şi actele de instigare urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, se sancţionează cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general.
Potrivit doctrinei penale instigarea poate îmbrăca mai multe forme, în raport cu atitudinea celui instigat.
Astfel, în primul rând, persoana instigată nu poate fi determinată să ia hotărârea de a săvârşi infracţiunea. În această situaţie nu sunt îndeplinite condiţiile instigării, iar persoana ce a încercat determinarea nu este un participant.
În al doilea rând, persoana instigată poate fi determinată să accepte hotărârea de a trece la săvârşirea faptei, caz în care pot exista mai multe situaţii:
a) instigatul să comită fapta prevăzută de legea penală la care a fost instigat, situaţie în care avem de-a face cu o instigare perfectă, reuşită, fiind incidente prevederile art. 25 C. pen.;
b) instigatul să înceapă săvârşirea faptei prevăzute de legea penală dar să se desisteze sau să împiedice producerea rezultatului, situaţie în care pentru instigat sunt incidente prevederile art. 22 C. pen., iar pentru instigator cele ale art. 29 alin. (1) C. pen.;
c) instigatul să se răzgândească şi să nu treacă la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, ori să treacă la săvârşire faptei însă să realizeze doar o tentativă nepedepsibilă, situaţie în care avem de-a face cu o instigare neurmată de executare. În acest ultim caz nu sunt îndeplinite condiţiile participaţiei penale deoarece nu s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, iar fapta instigatorului este una de sine stătătoare şi pedepsită după regulile înscrise în art. 29 alin. (1) C. pen.
În speţa de faţă ne aflăm în ipoteza menţionată la lit. c), situaţie în care nu sunt incidente prevederile art. 25 C. pen., ci doar cele ale art. 29 alin. (1) C. pen., referitoare la instigarea neurmată de executare.
Ca atare, a fost admisă cererea procurorului şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului K.M., din infracţiunea de instigare neurmată de executare la infracţiunea de dare de mită, prevăzută şi pedepsită de art. 25 C. pen., raportat la art. 29 alin. (1) C. pen., raportat la art. 255 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în aceeaşi infracţiune dar prevăzută şi pedepsită de art. 29 alin. (1) C. pen., raportat la art. 255 alin. (1) C. pen.
Au fost eliminate şi dispoziţiile art. 37 lit. b) C. pen., întrucât fapta prevăzută la art. 29 alin. (1) C. pen., fiind sancţionată cu o pedeapsă cuprinsă între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general, adică între 15 zile şi 6 luni închisoare, nu mai este îndeplinit cel de-al doilea termen al recidivei mari postexecutorii, respectiv inculpatul nu a săvârşit din nou o faptă cu intenţie pentru care legea să prevadă pedeapsa mai mare de un an închisoare.
În drept, fapta inculpatului B.N.R., care, în cursul lunii decembrie 2009, prin ameninţări, a pretins şi primit de la partea vătămată O.M.C. suma de 1.000 lei şi un telefon mobil, iar ulterior, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, i-a cerut părţii vătămate, tot prin ameninţări, şi suma de 500 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj sub formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 194 alin. (l) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Fapta inculpatului K.M. care în cursul lunilor ianuarie – februarie 2010, în urma mai multor discuţii telefonice cu martora V.E.D., a încercat să o determine pe aceasta să dea mită suma de 1.000 lei prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Reghin, pentru ca acesta să dea o soluţie favorabilă într-un dosar în care era cercetat fiul său, V.A.L., martora fiind iniţial convinsă de acţiunea inculpatului, însă, ulterior, s-a răzgândit şi nu a mai trecut la comiterea faptei la care a fost instigată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare neurmată de executare la infracţiunea de dare de mită, prevăzută şi pedepsită de art. 29 alin. (1) C. pen., raportat la art. 255 alin. (1) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii K.M. şi B.N.R., precum şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş.
Parchetul a criticat hotărârea din perspectiva tratamentului sancţionator aplicat inculpaţilor, solicitând majorarea pedepselor.
Inculpatul K.M. a invocat netemeinicia hotărârii sub aspectul individualizării pedepsei, pe care o consideră prea severă.
Inculpatul B.N.R. a contestat legalitatea şi temeinicia hotărârii de condamnare, arătând că nicio probă nu îl indică pe el ca fiind autorul infracţiunii de şantaj, astfel că solicită achitarea în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Instanţa de apel a apreciat, ca nefondate, apelurile inculpaţilor, reţinând pentru inculpatul K.M. că pedeapsa a fost corect individualizată, iar pentru inculpatul B.N.R. că în mod corect s-a dispus condamnarea acestuia pentru infracţiunea de şantaj, în baza probelor administrate în cauză.
Apelul parchetului a fost apreciat ca fondat, constatându-se că prima instanţă nu a reţinut în sarcina inculpatului B.N.R. aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., iar pedeapsa se impune a fi majorată pentru a fi conformă principiului proporţionalităţii şi nevoilor asigurării reinserţiei sociale şi prevenţiei generale.
În consecinţă, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia penală nr. 82/ A din 2 noiembrie 2012, în conformitate cu art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii K.M. şi B.N.R. împotriva sentinţei penale nr. 58 din 18 mai 2012 pronunţate de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 4986/102/2011.
În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş împotriva aceleiaşi sentinţe.
A desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând cauza în limitele de mai jos:
În baza art. 345 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul B.N.R., la un an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi reţinerea art. 37 lit. a) C. pen.
Potrivit art. 83 C. pen., a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 440 din 16 octombrie 2007 a Judecătoriei Reghin, adăugând această pedeapsă la cea de un an şi 6 luni închisoare stabilită prin prezenta hotărâre şi a aplicat inculpatului pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale atacate, privind: schimbarea încadrării juridice a faptei pentru săvârşirea căreia a fost trimis în judecată inculpatul K.M.; condamnarea acestui inculpat pentru comiterea instigării neurmate de executare la infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 29 alin. (1) raportat la art. 255 alin. (1) C. pen.; durata pedepsei principale aplicate acestui inculpat; impunerea şi natura pedepselor accesorii aplicate inculpaţilor K.M. şi B.N.R.; constatările vizând absenţa acţiunii civile; aplicarea dispoziţiilor art. 118 alin. (1) lit. b) şi e) C. pen., vizând confiscarea specială; obligarea inculpaţilor la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză şi cuantumul acestor cheltuieli.
Potrivit art. 192 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., a obligat pe inculpaţi să suporte o parte din cheltuielile judiciare avansate de stat în apel, după cum urmează:
- inculpatul K.M. în cuantum de 250 lei, din care suma de 150 lei, parte din onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru inculpat, se virează din fondurile Ministerului Justiţiei;
- inculpatul B.N.R., în sumă de 100 lei.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., au rămas în sarcina statului restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în apelul procurorului, în cuantum de 250 lei, din care suma de 150 lei, parte din onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul K.M., s-a stabilit a fi plătit din fondurile Ministerului Justiţiei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul B.N.R., care a solicitat, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât acesta nu a fost asistat de apărător la urmărirea penală, iar coinculpatul K.M. nu a fost asistat de avocat la judecata în primă instanţă. În ipoteza în care nu se va da curs solicitării de trimitere spre rejudecare, inculpatul critică soluţia de greşita condamnare, susţinând că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de şantaj, iar, cu caracter subsidiar, critică individualizarea pedepsei, solicitând schimbarea modalităţii de executare.
Recursul este neîntemeiat.
Înalta Curte, analizând decizia recurată, atât prin prisma criticilor formulate de inculpat, cât şi conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., apreciază că aceasta este legală şi temeinică.
Sub aspect formal, Înalta Curte constată că, deşi sunt menţionate de recurent cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 2, 10, 14 şi 17 C. proc. pen., acestea nu corespund întru-totul, apărărilor formulate. De asemenea, şi solicitarea de achitare este formulată în aceeaşi ambiguitate, învederându-se atât dispoziţiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen., cât şi ale art. 10 lit. d) C. proc. pen.
În acest context, Înalta Curte constată că nu se poate răspunde, punctual, cazurilor de casare greşit indicate de recurent şi va proceda la o încadrare a criticilor formulate în raport de susţinerile inculpatului.
O primă susţinere vizează lipsa apărătorului inculpatului recurent de la urmărirea penală şi lipsa apărătorului coinculpatului K.M. de la judecata în primă instanţă, critică ce corespunde cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., dar nu este fondată.
Pentru a se reţine incidenţa acestui caz de casare este necesar să se constate că urmărirea penală sau judecata să fi avut loc în lipsa apărătorului atunci când prezenţa acestuia era obligatorie.
Inculpatul recurent nu s-a aflat în cursul urmăririi penale în vreuna din situaţiile expres prevăzute în art. 171 alin. (2) C. proc. pen., în care asistenţa juridică este obligatorie.
Susţinerea acestuia că este analfabet nu este justificată în condiţiile în care din actele dosarului rezultă că are 4 clase, iar declaraţia din cursul urmăririi penale a fost luată în condiţii de deplină legalitate, consemnându-se, de altfel, în cuprinsul acesteia, că inculpatul nu a solicitat asistenţa unui apărător din oficiu, iar declaraţia a fost semnată de inculpat după ce i-a fost citită.
Cât priveşte situaţia coinculpatului K.M. este de observat că acesta nu a declarat recurs, situaţie în care inculpatul B.N.R. nici nu ar putea invoca nulitatea hotărârii pentru lipsa de apărare a altui inculpat decât, eventual, probând o vătămare, lucru nedovedit în speţă.
Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar admite că neasistenţa coinculpatului de un avocat i-ar fi putut produce vreo vătămare, susţinerea este nefondată şi nu poate fi încadrată în cazul de casare mai sus evocat deoarece, în raport de infracţiunea pentru care inculpatul K.M. a fost trimis în judecată, respectiv art. 29 alin. (1) C. pen., raportat la art. 255 alin. (1) C. pen., nici asistenţa juridică a acestuia în cursul judecăţii nu era obligatorie, conform art. 171 alin. (3) C. proc. pen., aspect corect constatat de prima instanţă.
O altă critică a inculpatului recurent vizează greşita condamnare pentru infracţiunea de şantaj, din apărările acestuia rezultând că recunoaşte, în mare parte, starea de fapt descrisă, dar că în discuţiile cu partea vătămată nu a proferat ameninţări la adresa acestuia pentru a obţine sume de bani sau alte bunuri.
Prin urmare, se încearcă a se invoca neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de şantaj, ceea ce, în opinia apărării, ar fi trebuit să conducă la o soluţie de achitare în baza art. 10 lit. d) [(nu lit. d) şi e), achitarea pentru cele două situaţii distinct prevăzute în art. 10 C. proc. pen., neputând fi dispusă concomitent)].
Cazul de casare în raport de aceste apărări, este cel prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., dar nu este fondat.
Apărarea inculpatului B.N.R. în sensul că nu a adresat ameninţări părţii vătămate pentru a obţine sume de bani sau alte bunuri este contrazisă de declaraţiile martorilor P.C.C., G.I., C.I.G., P.E.E., precum şi de cele afirmate de partea vătămată. În plus, pus în faţa proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice purtate cu partea vătămată, inculpatul nu a oferit nicio explicaţie a conţinutului acestor convorbiri. A invocat faptul că a vândut telefonul cu respectivul număr, dar nu a putut să indice nici data, nici locul, nici persoana care l-a cumpărat sau alte detalii ale tranzacţiei.
În baza acestor probe, în mod corect s-a constatat săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de şantaj pentru care s-a dispus condamnarea în cauză.
Nici critica subsidiară formulată de inculpat sub aspectul individualizării pedepsei (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.) nu poate fi reţinută.
Solicitarea acestuia de schimbare a modalităţii de executare este inadmisibilă în raport de împrejurarea că acesta a comis fapta în stare de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., instanţa procedând la aplicarea art. 83 C. pen. şi revocând suspendarea condiţionată a executării unei pedepse anterioare, text ce conduce la executarea pedepsei în regim de detenţie.
Pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.N.R. împotriva deciziei penale nr. 82/ A din 2 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1255/2013. Penal. Contestaţie la executare... | ICCJ. Decizia nr. 1340/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
