ICCJ. Decizia nr. 1358/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1358/2013
Dosar nr. 33252/3/2012
Şedinţa publică din 18 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 596 din 12 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II -a penală, în baza art. 4082 alin. (5), raportat la art. 4081 alin. (10) C. proc. pen., a fost respinsă - ca nefondată - cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 829 din 26 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată prin Decizia penală nr. 44/A din 14 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală şi definitivă prin Decizia penală nr. 3219 din 23 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cerere formulată de către revizuenta C.R.E. fără antecedente penale, în prezent deţinută în Penitenciarul Târgşor.
Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut că în motivarea cererii sale, revizuenta C.R.E. a precizat că formulează cererea de revizuire ca efect al declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 3201 alin. (8) C. proc. pen. prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011, decizie prin care s-a statuat că recunoaşterea vinovăţiei în baza art. 3201 C. proc. pen. poate opera şi în situaţiile tranzitorii, respectiv după sesizarea instanţei de judecată, inclusiv în căile de atac, inculpatul putând beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă conform textului de lege menţionat, solicitând aplicarea acestora în raport de faptul că şi-a recunoscut vinovăţia în calea de atac a apelului şi să se constate că prezenta cerere este introdusă în termen de 3 luni de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., astfel cum prevede art. 4082 alin. (4) C. proc. pen., articol pe care l-a invocat şi ca temei al cererii de revizuire.
Prin Sentinţa penală nr. 935 din 20 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 1688/1/2012 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală s-a dispus trimiterea cererii de revizuire formulată de revizuenta C.R.E. la Tribunalul Bucureşti spre competentă soluţionare.
S-a apreciat de către Înalta Curte că Tribunalul Bucureşti este instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere, dispoziţie care trebuie coroborată cu cea a alineatului ultim al art. 4082 C. proc. pen., precum şi cu considerentul că partea nu trebuie privată de gradele de jurisdicţie de care ar fi beneficiat dacă s-ar fi judecat după procedura reglementată de art. 3201 C. proc. pen.
După declinarea de competenţă, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 21 august 2012, sub numărul de dosar de mai sus.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul a reţinut că cererea de revizuire formulată de către revizuenta C.R.E. este nefondată, reţinând în esenţă că, condamnarea penală a inculpatei a rămas definitivă la data de 23 septembrie 2011.
Ulterior acestui moment, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011. Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a decis că dispoziţiile art. 320 C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Or, decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie de la data publicării în M. Of. şi are putere numai pentru viitor.
O decizie pronunţată la data de 8 noiembrie 2011 şi publicată la data de 2 decembrie 2011 nu se mai poate aplica revizuentei C.R.E., deoarece cauza ei fusese soluţionată în mod definitiv încă de la 23 septembrie 2011.
Din interpretarea dispoziţiilor privind cazul de revizuire pe care îşi întemeiază petenta cererea şi care este cel prevăzut de art. 4082 alin. (1) C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii (..), rezultă că nu se poate invoca excepţia de neconstituţionalitate care a fost admisă într-o cauză pentru a se obţine revizuirea hotărârii pronunţate într-o altă cauză.
S-a mai reţinut că prin declararea neconstituţionalităţii unor prevederi legale care conduc la anihilarea fundamentului juridic pe care s-a întemeiat soluţia instanţei, este normal ca această soluţie să poată fi supusă revizuirii, însă nu se mai poate invoca acest caz particular de revizuire dacă, dimpotrivă, instanţa nu s-a întemeiat pe acele prevederi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 295 din 30 octombrie 2012, a respins apelul declarat de apelantul revizuent C.R.E., împotriva Sentinţei penale nr. 596 din 12 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 33252/3/2012, ca nefondat, însuşindu-şi argumentaţia instanţei de fond.
Împotriva sus-menţionatei decizii a declarat recurs revizuenta C.R.E. pentru cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., susţinând că în mod greşit au fost interpretate şi aplicate disp. art. 4082 alin. (1) teza I C. proc. pen., apreciind că acesta este un caz special de revizuire a unei speţe în care s-a declarat ca neconstituţional un text legal incident în cauză şi care are aplicabilitate în speţă.
În susţinerea recursului a mai arătat ca la momentul trimiterii sale în judecată nu era în vigoare Legea nr. 202/2012 privind aplicarea disp. art. 3201 C. proc. pen., a căror aplicare a solicitat-o în apel, însă instanţa de prim control judiciar a respins cererea cu motivarea că s-a depăşit momentul procesual, în raport de care recunoaşterea sa trebuia să aibă loc numai la instanţa de fond şi până la citirea rechizitoriului, dispoziţii menţinute şi în recurs.
La un interval de 3 luni de zile, s-a publicat în M. Of. decizia prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile privind momentul până la care se poate solicita aplicarea disp. art. 3201 C. proc. pen., ceea ce a creat o situaţie injustă faţă de persoana sa, fiind astfel prejudiciată în sensul că, în calitate de inculpată nu a putut beneficia de aceste dispoziţii, deşi şi-a asumat acest text de lege.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate, admiterea cererii de revizuire şi, pe cale de consecinţă, desfiinţarea hotărârii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatarea incidenţei disp. art. 3201 C. proc. pen., reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, reţinerea circumstanţelor atenuante şi reindividualizarea pedepsei aplicate.
Recursul este nefondat.
Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că prin Sentinţa penală nr. 829 din 26 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală (Dosar nr. 38097/3/2010) a cărei revizuire s-a cerut, s-a dispus condamnarea numitei C.R.E. la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. Au fost contopite cele două pedepse şi s-a dat spre executare o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare. De asemenea, s-a dispus şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi pentru o perioadă de 5 ani. S-a dedus din pedeapsa aplicată reţinerea preventivă de 24 de ore.
Prin Decizia penală nr. 44/A din 14 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a admis apelul declarat de inculpata C.R.E. şi s-a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată. Pedeapsa de 10 ani închisoare a fost redusă la 5 ani închisoare, iar pedeapsa de 2 ani închisoare a fost redusă la 1 an. De asemenea, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi a fost redusă la o perioadă de 3 ani. S-au contopit pedepsele şi s-a dat spre executare o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor.
Prin Decizia penală nr. 3219 din 23 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a fost respins ca nefondat recursul declarat în cauză de inculpata C.R.E.
Verificând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că acestea au constituit motivele cererii de revizuire, ulterior fiind susţinute şi în faţa instanţei de apel, astfel că acestea au fost temeinic analizate, ambele instanţe motivând amplu şi judicios respingerea acestora.
Potrivit disp. art. 4082 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii (..).
Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că prin folosirea sintagmei „pot fi supuse revizuirii", legiuitorul a lăsat la latitudinea instanţei selecţionarea hotărârilor ce pot fi supuse revizuirii în situaţia dată, conferind judecătorului dreptul de a aprecia în fiecare caz în parte. În aceeaşi succesiune logico-juridică se constată că revizuirea unei hotărâri în contextul prevăzut de textul de lege invocat nu este obligatorie, ci este facultativă, dând posibilitatea judecătorului să analizeze şi să dispună în fiecare caz în parte, în funcţie de situaţia concretă cu care se confruntă.
per a contrario, dacă toate hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate ar fi trebuit supuse revizuirii, legiuitorul ar fi folosit în loc de sintagma pot fi supuse revizuirii, aceea de sunt supuse revizuirii, ceea ce ar fi conferit obligativitatea instanţei de a supune revizuirii toate hotărârile aflate în situaţia prevăzută de textul de lege.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că, aşa după cum şi prima instanţa a reţinut, revizuenta C.R.E. s-ar fi putut prevala de decizia de neconstituţionalitate pentru a obţine revizuirea condamnării sale definitive numai dacă ar fi invocat excepţia în propria ei cauză, lucru pe care nu l-a făcut.
Faptul că inculpata a promovat ulterior calea de atac a revizuirii nu înseamnă că situaţia ei este una tranzitorie. Premisa revizuirii constă în existenţa unei hotărâri definitive de condamnare, iar această situaţie este în mod expres exclusă, chiar de Curtea Constituţională, de la incidenţa dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. Chiar în considerentele deciziei invocate, la pct. B, Curtea Constituţională a statuat că nu poate fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice, în absenţa cărora nu se poate vorbi de o ordine de drept.
Legiuitorul nu a înţeles că de acest caz să poată beneficia toate persoanele condamnate în mod definitiv, ci a limitat aplicabilitatea lui doar la acele cauze în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate.
Cu alte cuvinte, trebuie ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată de partea interesată - de regulă, de către inculpat - iar Curtea să fi admis excepţia, în chiar cauza a cărei revizuire se cere.
Nu se poate invoca excepţia de neconstituţionalitate care a fost admisă într-o cauză pentru a se obţine revizuirea hotărârii pronunţate într-o altă cauză.
Mecanismul este deci următorul: pe parcursul judecării cauzei - fie în primă instanţă, fie în apel, fie în recurs - partea interesată invocă o excepţie de neconstituţionalitate. în măsura în care cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este fondată şi se trece astfel de filtrul admisibilităţii în principiu, se va dispune sesizarea Curţii cu judecarea respectivei excepţii. Dacă, în timpul care se scurge până când Curtea se pronunţă, se ajunge la condamnarea definitivă a inculpatului, atunci se poate declanşa revizuirea cu condiţia, bineînţeles, ca excepţia să fi fost admisă.
Astfel, nu sunt supuse acestui caz particular de revizuire toate acele cauze penale în care instanţele de judecată au constatat incidenţa unor dispoziţii legale care ulterior au fost declarate neconstituţionale, ci doar acele cauze în care în mod efectiv dispoziţiile legale au fost criticate sub aspectul constituţionalităţii lor şi, mai mult, Curtea Constituţională a şi statuat în sensul neconstituţionalităţii lor.
Dacă în cauza soluţionată definitiv nimeni nu a invocat excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi legale incidente cauzei, iar ulterior într-o altă cauză s-a întâmplat acest lucru, cu succes, atunci prima cauză nu poate fi supusă revizuirii pentru acest motiv.
De aceea, revizuenta C.R.E. nu se poate folosi de cazul de revizuire prevăzut de art. 4082 alin. (1) C. proc. pen., deoarece excepţia de neconstituţionalitate soluţionată prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 nu a fost invocată şi admisă în propria ei cauză, adică în cauza purtând numărul 38097/3/2010.
Această soluţie se bazează pe înţelesul expresiei hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate.
Prin declararea neconstituţionalităţii unor prevederi legale care conduc la anihilarea fundamentului juridic pe care s-a întemeiat soluţia instanţei, este normal ca această soluţie să poată fi supusă revizuirii, însă nu se mai poate invoca acest caz particular de revizuire dacă, dimpotrivă, instanţa nu s-a întemeiat pe acele prevederi, iar soluţia pronunţată în prezenta cauză nu se întemeiază pe dispoziţia legală declarată neconstituţională, şi atunci cu atât mai mult hotărârea nu poate fi supusă acestui motiv de revizuire.
Aşa fiind, în raport de argumentele anterior expuse, cum în faţa instanţei de recurs, condamnata nu a invocat nici un motiv pentru care cele două hotărâri să fie nelegale sau netemeinice, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge recursul ca nefondat, menţinându-se hotărârile atacate ca fiind legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta C.R.E. împotriva Deciziei penale nr. 295 din data de 30 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenta revizuentă la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1356/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 1359/2013. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
