ICCJ. Decizia nr. 1641/2013. Penal. Asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 C.p.). Trafic internaţional de droguri (Legea 143/2000 art. 3). Recurs

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1641/2013

Dosar nr. 4792/30/2011

Şedinţa publică din 15 mai 2013

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 419/P.I. din data de 10 octombrie 2011 a Tribunalului Timiş s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de către inculpatul C.Ş.A.

În baza art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. a fost condamnat inculpatul C.Ş.A., fiul lui C. şi M., născut în Bucureşti, domiciliat în Drobeta-Turnu Severin, jud. Mehedinţi, la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.

În baza art. 10 din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de organizare şi finanţare a traficului internaţional de droguri de mare risc.

În baza art. 65 alin. (1) şi (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere ilegală de droguri de risc.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului C.Ş.A. pedeapsa cea mai grea, aceea de 15 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 6 luni închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 35 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 7 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul C.Ş.A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de inculpatul C.Ş.A. până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri de condamnare.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului C.Ş.A. durata reţinerii din data de 21 martie 2010 şi a arestului preventiv din perioada 22 martie 2010 - 25 iulie 2011.

În baza art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. a fost condamnat inculpatul B.S.G., fiul lui I. şi D., născut în Drobeta-Turnu Severin, domiciliat în Drobeta-Turnu Severin, Piaţa A., jud. Mehedinţi şi cu reşedinţa în Timişoara, str. M., jud. Timiş, la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.

În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi cu aplicarea art. 27 C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la traficul internaţional de droguri de mare risc.

În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere ilegală de droguri de risc.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului B.S.G. pedeapsa cea mai grea, aceea de 15 ani închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de inculpatul B.S.G. până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri de condamnare.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului B.S.G. durata reţinerii din data de 21 martie 2010 şi a arestului preventiv din perioada 22 martie 2010 - 25 iulie 2011.

În baza art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. a fost condamnat inculpatul M.C.N., fiul lui S. şi A., născut în Făgăraş, jud. Braşov, domiciliat în Timişoara, str. A., jud. Timiş, la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului M.C.N. pedeapsa cea mai grea, aceea de 15 ani închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de inculpatul M.C.N. până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri de condamnare.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului M.C.N. durata reţinerii din data de 21 martie 2010 şi a arestului preventiv din perioada 22 martie 2010 - 25 iulie 2011.

În baza art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. a fost condamnat inculpatul P.C.S., fiul lui E. şi M., născut în Drobeta-Turnu Severin, domiciliat în Drobeta-Turnu Severin, Aleea C., jud. Mehedinţi, la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.

În baza art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic internaţional de droguri de mare risc.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului P.C.S. pedeapsa cea mai grea, aceea de 15 ani închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-a confiscat de la inculpatul C.Ş.A. o cantitate de 390 comprimate care conţin MDMA şi cafeină, precum şi o cantitate de 397,6 gr. cannabis.

În baza art. 18 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus distrugerea drogurilor confiscate de la inculpaţi, cu păstrarea de contraprobe.

În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a confiscat de la inculpatul M.C.N. autoturismul marca M.

În baza art. 353 C. proc. pen. raportat la art. 163 C. proc. pen. s-a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit asupra autoturismului marca M. până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În baza art. 191 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a obligat fiecare dintre inculpaţi la plata sumei de 3.500 lei cheltuieli judiciare către stat.

S-a dispus plata sumei de 1592 lei din fondurile MJ către IML Timişoara reprezentând contravaloarea expertizelor medico-legale efectuate în cauză.

S-a dispus plata sumei de 200 lei din fondurile MJ către Baroul Timiş reprezentând onorariu avocat din oficiu.

S-a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timiş nr. 41/D/P/2010 emis la data de 12 iulie 2010 şi înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş sub număr unic de Dosar nr. 5892.2/30/2010, a fost trimis în judecată inculpatul C.Ş.A. pentru comiterea infracţiunilor prev. şi ped. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 10 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin acelaşi rechizitoriu, inculpatul B.S.G. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunilor prev. şi ped. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

De asemenea, organele de urmărire penală au dispus trimiterea în judecată şi a inculpaţilor M.C.N. şi M.D.C. pentru comiterea infracţiunilor prev. şi ped. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., precum şi a inculpatului P.C.S. pentru comiterea infracţiunilor prev. şi ped. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. şi art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În fapt, s-a reţinut în sarcina inculpaţilor că s-au asociat în vederea săvârşirii unor infracţiuni de trafic internaţional de droguri.

Astfel, în baza unei înţelegeri prealabile, la solicitarea inculpatului C.Ş.A., care a organizat şi finanţat întreaga operaţiune, şi cu sprijinul inculpaţilor B.S.G. şi M.C.N., inculpatul M.D.C., împreună cu inculpatul P.C.S., la data de 16 martie 2010, s-a deplasat în Olanda cu autoturismul marca M., proprietatea inculpatului M., de unde, prin intermediul numitului P.R.F., au adus în ţară o cantitate de droguri de risc şi de mare risc, respectiv cannabis şi comprimate ecstasy.

Analizând materialul probator administrat în cele două faze ale procesului penal, respectiv: procesele-verbale de sesizare din oficiu, de consemnare a unor acte premergătoare, de constatare a infracţiunii flagrante şi planşele foto, de redare a convorbirilor şi comunicărilor interceptate şi înregistrate, de percheziţie, dovezile de ridicare a unor bunuri, rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică, declaraţiile martorilor A.I.D., N.C.V. şi A.M.C., buletinele de analiză toxicologică, declaraţiile inculpaţilor, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:

La data de 25 februarie 2010 organele de poliţie judiciară din cadrul BCCO Timişoara -Serviciul Antidrog, s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că numiţii A.A.I., L.S.L., D.C.A. şi inculpatul C.Ş.A. fac parte dintr-un grup infracţional organizat cu preocupări pe linia traficului de droguri de risc şi de mare risc.

Datele preliminare existente evidenţiau împrejurarea ca membrii reţelei urmau să se deplaseze în Olanda, de unde intenţionau să procure o cantitate de cannabis şi comprimate ecstasy pe care să le aducă în ţară.

Transportul internaţional de droguri urma a fi finanţat de către inculpatul C.Ş.A., zis "R.", iar drogurile urmau a fi ascunse în autoturismul cu care se efectua deplasarea. Acest autoturism marca M. model 124 aparţine inculpatului M. şi, în prealabil, a fost modificat pentru a permite ascunderea drogurilor în locurile special amenajate în şasiu.

Persoana care facilita achiziţia drogurilor de pe piaţa olandeza este de origine română, mai exact numitul P.R.F.

Este de menţionat faptul că legătura între transportatori şi numitul P.R.F. s-a stabilit să fie asigurată de către inculpatul C. În acest sens, inculpatul C. a discutat în mod frecvent la telefon cu numitul P. în legătură cu sumele de bani ce urmau să fie folosite pentru cumpărarea drogurilor, o parte din aceşti bani fiind trimişi prin intermediul serviciului W.E.

Astfel, la data de 16 martie 2010 a fost iniţiată pregătirea transportului de droguri din Olanda, operaţiunea fiind coordonată şi finanţată de către inculpatul C., cu ajutorul inculpatului B.

În noaptea de 17 din 18 martie 2010, cei doi transportatori, inculpaţii M. şi P., au părăsit teritoriul României prin PTF Cenad, cu autoturismul marca "M.", autoturism aflat în proprietatea inculpatului M.

În ziua de 18 martie 2010, până la sosirea în Olanda, traseul transportatorilor a fost monitorizat de către inculpatul C., care, prin sms, a menţinut în permanenţă legătura cu numitul P.R. Totodată, inculpatul C. i-a expediat prin sms inculpatului M. numărul de telefon al furnizorului din Olanda.

Potrivit unei înţelegeri stabilite între inculpaţii C. şi M., autoturismul urma să fie condus la întoarcerea în ţară de către inculpatul P., inculpatul M. trebuind să se întoarcă în România cu un autocar. În schimbul serviciilor sale, inculpatul P. urma să primească o parte din droguri înainte ca maşina în care se aflau stupefiantele să fie predată inculpatului M.

În cursul nopţii de 18/19 martie 2010, prin intermediul unor sms-uri, inculpaţii C. şi M. au stabilit modalitatea în care transportatorii se vor întâlni cu furnizorul din Olanda.

La data de 19 martie 2010, în cursul serii, inculpaţii M. şi P. s-au întâlnit cu numitul P.R., ocazie cu care acesta le-a predat transportatorilor o cantitate de 400,6 gr. de cannabis şi 390 de comprimate ecstasy. Stupefiantele au fost ambalate în mai multe pungi sigilate cu bandă tip scotch de culoare maro, iar apoi ascunse într-un loc special amenajat în pragurile autoturismului M.B.

În cursul aceleiaşi seri inculpatul C. l-a contactat pe P.R., asigurându-se de plecarea transportatorilor, respectiv a inculpaţilor M. şi P.

Pe tot parcursul zilei de 19 martie 2010 inculpatul C. i-a relatat inculpatului B. modalitatea în care se desfăşoară operaţiunea şi date legate de activitatea transportatorilor şi momentul plecării acestora.

La data de 20 martie 2010 inculpatul M., prin intermediul unui sms, i-a comunicat inculpatului C. faptul că inculpatul P. a plecat spre România cu maşina, iar el efectua spre România cu autocarul.

Este de subliniat faptul că pe tot parcursul călătoriei inculpatul M. a menţinut legătura telefonică cu inculpatul P., transmiţându-i şi inculpatului C., în permanenţă, date asupra traseului parcurs şi asupra localizării autoturismului.

În aceeaşi zi, 20 martie 2010, inculpatul M., tot prin intermediul unui sms, l-a înştiinţat pe inculpatul M. că inculpatul P., în momentul în care va pătrunde pe teritoriul României, îl va contacta în mod direct în vederea predării autoturismului, care apoi trebuia condus de inculpatul M. la inculpaţii C. şi B.

În seara zilei de 20 martie 2010, în jurul orei 22:30, lucrătorii B.C.C.O. Timişoara din cadrul Serviciului Antidrog şi lucrătorii P.T.F. Cenad au monitorizat zona de intrare în ţară, sesizând apariţia autoturismului marca M.B. pe sensul de intrare în ţară. Organele de urmărire penală au procedat la oprirea autoturismului şi la legitimarea conducătorului auto, acesta fiind identificat în persoana inculpatului P.

Apoi, organele de urmărire penală au procedat la examinarea autoturismului, în vederea identificării substanţelor stupefiante, drogurile fiind depistate în pragurile şi scutul autoturismului. Acestea erau ambalate în mai multe pungi care conţineau 400,6 gr. cannabis şi 390 comprimate tip ecstasy.

Imediat după reţinerea sa, inculpatul P. a fost contactat pe telefonul mobil, în repetate rânduri, de către inculpaţii M., C., M. şi B. În condiţiile în care inculpatul P. nu a mai răspuns la telefon, în noaptea de 20/21 martie 2010, în jurul orei 23,30, inculpatul C. l-a contactat telefonic pe inculpatul M. care se afla încă pe drum, reproşându-i acestuia faptul că inculpatul P. ar fi trebuit să sosească în România, însă nu răspunde la apelurile telefonice. Cu această ocazie, inculpatul M. l-a asigurat pe inculpatul C. ca inculpatul M. a depistat un garaj pentru a adăposti autoturismul în vederea evacuării drogurilor.

În aceeaşi noapte inculpatul B. l-a contactat telefonic pe inculpatul M. pentru a-l întreba de sosirea transportatorului, acesta confirmându-i faptul ca nici la apelurile sale inculpatul P. nu a răspuns.

În dimineaţa zilei de 21 martie 2010, inculpatul P. a luat legătura cu inculpatul M. pentru a-l asigura ca este pe teritoriul României, mai exact în zona C. din imediata apropiere a Timişoarei. Imediat după această discuţie, inculpatul M. l-a contactat pe inculpatul B., căruia i-a comunicat apariţia transportului şi locaţia la care se afla autoturismul. De asemenea, inculpatul M. l-a contactat şi pe inculpatul M., anunţându-l de intrarea în ţară a transportului de stupefiante (M. se afla încă pe traseu, în autocar).

În aceeaşi dimineaţă, inculpatul M. a fost sunat de către inculpatul B. pentru a stabili modalitatea de recuperare a autoturismului.

La scurt timp, şi inculpatul C. a aflat de sosirea transportului, aspect care i-a fost comunicat de inculpatul B., inculpatul C. cerându-i inculpatului B. să-i ofere inculpatului M. suma de 100 lei pentru a se deplasa cu un taxi la locul la care se afla P., în condiţiile în care acesta le comunicase că nu se mai poate deplasa întrucât s-a stricat maşina.

În jurul orei 8,30 inculpaţii M. şi P. s-au întâlnit la locul unde se oprise inculpatul P. Inculpatul M. a fost contactat telefonic de către inculpaţii B. şi C., transmiţându-le acestora că maşina are o defecţiune tehnică, cei doi inculpaţi solicitându-i în repetate rânduri să scoată drogurile pentru că exista riscul de a fi depistate în service-ul la care urma să remedieze defecţiunea.

Inculpaţii B. şi C. au fost depistaţi de către organele de poliţie în momentul în care se deplasau spre locul în care urmau să se întâlnească cu inculpatul M.

La termenul de judecată din data de 28 februarie 2011, inculpatul M.D.C. a înţeles să beneficieze de prevederile art. 320¹ C. proc. pen., arătând că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa prin actul de inculpare şi că doreşte ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care şi le însuşeşte şi nu mai are de propus alte probe în apărare.

Ca urmare, prin Sentinţa penală nr. 317 din 01 iulie 2011 Tribunalul Timiş a dispus disjungerea cauzei faţă de inculpaţii C.Ş.A., B.S.G., M.C.N. şi P.C.S., precum şi condamnarea inculpatului M.D.C. la o pedeapsă de 4 ani închisoare.

Ca urmare a disjungerii, dosarul nou format a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş la data de 01 iulie 2011 sub numărul de Dosar nr. 4792/30/2011.

În primul rând instanţa a reţinut că, deşi în cuprinsul rechizitoriului se reţine, în expunerea stării de fapt, că un prim transport de droguri din Olanda a fost realizat de către inculpaţii M.A. şi M. la data de 27 februarie 2010, prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru actul material comis în luna februarie 2010, astfel că nu va mai analiza această faptă cu care nu a fost sesizată.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 constituie infracţiunea de trafic internaţional de droguri introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, în conformitate cu alin. (2) fapta fiind mai gravă dacă are ca obiect droguri de mare risc.

Totodată, instanţa a reţinut că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 143/2000 a înţeles să incrimineze şi activitatea de organizare, conducere sau finanţare a traficului internaţional de droguri de risc şi mare risc.

Analizând materialul probator administrat în cele două faze ale procesului penal, instanţa a reţinut că fapta inculpatului C.Ş.A. de a organiza şi finanţa activitatea de trafic internaţional de droguri de risc şi mare risc, droguri care au fost aduse în ţară de către inculpatul P.C.S., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000.

De asemenea, fapta inculpaţilor B.S.G. şi M.C.N. de a sprijini, din punct de vedere moral şi material activitatea de introducere în ţară a drogurilor, realizează conţinutul legal al infracţiunii de complicitate la traficul internaţional de droguri de risc şi mare risc.

În sfârşit, fapta inculpatului P.C.S. de a introduce în ţară, fără drept, o cantitate de 400,6 gr. cannabis şi 390 comprimate ecstasy, drogurile fiind aduse din Olanda, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

În ceea ce priveşte poziţia procesuală a inculpaţilor, instanţa a reţinut că inculpatul C. nu a recunoscut niciodată comiterea faptelor reţinute în sarcina sa. Astfel, la data de 21 martie 2010, în cursul urmăririi penale, precum şi în cursul cercetării judecătoreşti, el a refuzat să dea vreo declaraţie, prevalându-se de dispoziţiile art. 70 C. proc. pen.

Ulterior, la data de 03 iunie 2010, inculpatul a arătat că este nevinovat întrucât nu are nicio legătură cu faptele comise de inculpaţii M. şi P. El a arătat că în data de 17 martie 2010 inculpatul M. i-a cerut o sumă de bani împrumut, fără însă a-i comunica pentru ce anume va folosi banii, aflând abia ulterior că inculpatul M. urma să plece în Olanda cu inculpatul P.

Despre inculpatul P., inculpatul C. a precizat că avea cunoştinţă de împrejurarea că acesta va pleca în Olanda şi dorea să cumpere droguri de la acesta.

În sfârşit, inculpatul C. a precizat că îl cunoaşte pe numitul P.R., negând însă faptul că a discutat cu acesta despre efectuarea unor transporturi de droguri.

Totodată, inculpatul C. a negat şi faptul că a discutat vreodată la telefon cu inculpatul P., cu excepţia zilei de 21 martie 2010, când inculpatul P. i-a solicitat sprijinul pentru o problemă tehnică apărută la maşină.

După cum se va arăta ulterior, declaraţiile inculpatului C. sunt în totalitate nesincere şi contrazise de celelalte probe administrate în cauză.

La rândul său, inculpatul B. nu a recunoscut niciodată comiterea faptelor reţinute în sarcina sa. Astfel, la data de 21 martie 2010, în cursul urmăririi penale, precum şi în cursul cercetării judecătoreşti, el a refuzat să dea vreo declaraţie, prevalându-se de dispoziţiile art. 70 C. proc. pen.

La data de 08 iunie 2010 inculpatul B. a menţionat că este nevinovat. El a arătat că îl cunoaşte pe inculpatul C., dar nu s-a implicat niciodată în traficul de droguri. De asemenea, inculpatul B. a precizat că îl cunoaşte pe inculpatul M., fără însă ca acestuia să-i ofere vreodată bani.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.C.N., acesta a arătat că îl cunoaşte pe inculpatul M. întrucât acesta este prietenul său. De asemenea, inculpatul M. a precizat că îi cunoaşte şi pe inculpaţii C. şi B., cu care s-a întâlnit în mai multe localuri şi despre care ştie că sunt prietenii inculpatului M.

Despre inculpatul P., inculpatul M. a menţionat că nu l-a văzut niciodată până în dimineaţa zilei de 21 martie 2010.

În continuare, inculpatul M. a arătat că în luna martie 2010 i-a împrumutat maşina, un M., inculpatului M., acesta spunându-i că doreşte să meargă la părinţii săi. Inculpatul a recunoscut faptul că după ce a predat maşina inculpatului M. acesta l-a sunat, spunându-i că se află la vamă şi că nu poate trece în Ungaria întrucât nu are talonul autoturismului. În acest context, inculpatul M. s-a întors şi a venit până la el acasă, unde inculpatul M. i-a predat talonul autoturismului. Cu această ocazie, potrivit spuselor inculpatului M., inculpatul M. i-a transmis că doreşte să plece în străinătate, fără a-i preciza destinaţia, şi că se va întoarce peste 2 - 3 zile.

Inculpatul M. a mai menţionat că în dimineaţa zilei de 21 martie 2010 a fost sunat de către inculpatul P., care i-a transmis că s-a stricat maşina, cerându-i să vină la faţa locului cu nişte ulei pentru maşină. În acest context, el l-a sunat pe inculpatul B. şi, întrucât nu avea bani să se deplaseze la locul unde se afla autoturismul, i-a cerut 100 lei împrumut ca să-şi poată recupera maşina.

Cu banii primiţi de la inculpatul B., inculpatul M. a afirmat că s-a deplasat la locul unde se afla inculpatul P. După ce a completat uleiul maşinii, au plecat, iar pe drum inculpatul P. a adus vorba despre droguri, abia atunci realizând că autoturismul fusese folosit la traficul de droguri.

Declaraţiile inculpaţilor C., B. şi M. au fost contrazise în totalitate de celelalte probe administrate în cauză.

În primul rând instanţa a avut în vedere declaraţiile inculpaţilor M. şi P.

În cursul urmăririi penale inculpatul P. a arătat că la data de 17 martie 2010 inculpatul M. l-a întrebat dacă nu doreşte să meargă cu el în Olanda. Inculpatul M. i-a comunicat scopul călătoriei, astfel că el a acceptat să efectueze deplasarea cu condiţia să poată păstra pentru el o cantitate de droguri.

Inculpatul P. a continuat, arătând că au ajuns în Olanda în cursul serii zilei de 19 martie 2010, inculpatul M. contactându-l pe numitul P.R. de la care trebuiau să preia drogurile. La întâlnirea cu persoana arătată, P.R. le-a pus în maşină o pungă în care se aflau 400 g de cannabis şi mai multe pastile de ecstasy, droguri pe care inculpatul M. şi P.R. le-au ascuns în pragurile maşinii.

Inculpatul P. a continuat, arătând că în dimineaţa zilei de 20 martie 2010 l-a transportat pe inculpatul M. până la autogară, acesta dorind să se întoarcă în ţară cu un autocar. Totodată, inculpatul M. i-a cerut ca la sosirea în ţară să-l sune pe inculpatul M. acestuia trebuind să-i predea maşina, sens în care i-a şi predat o cartelă cu un număr de telefon.

Inculpatul P. a mai arătat că el şi-a continuat deplasarea spre ţară cu maşina, iar pe drum inculpatul M. l-a sunat mereu pentru a-i afla poziţia. Potrivit propriilor sale declaraţii, inculpatul P. a ajuns la graniţă în seara zilei de 20 martie 2010, unde a fost oprit de organele de urmărire penală, care au procedat la controlarea autoturismului, descoperind drogurile ascunse în praguri.

La rândul său inculpatul M. a arătat că la data de 17 martie 2010 a fost sunat de inculpatul C. care i-a cerut să vină până la el. La această întâlnire, inculpatul C. i-a predat suma de 1.000 euro cerându-i ca banii să fie folosiţi pentru cumpărarea de cannabis din Olanda. Totodată, inculpatul C. i-a cerut inculpatului M. să-i aducă din Olanda şi un pachet cu comprimate ecstasy, pastilele fiind cumpărate deja de numitul P.R. cu banii pe care inculpatul C. îi trimisese on-line.

După ce a discutat cu inculpatul C., inculpatul M. a luat legătura cu inculpatul P., întrebându-l pe acesta dacă nu doreşte să-l însoţească. Inculpatul P. a acceptat în schimbul primirii unei din drogurile pe care le vor transporta.

În continuare, inculpatul M. a arătat că în Olanda a luat legătura cu numitul P.R., care le-a predat drogurile cumpărate, iar inculpatul P. este cel care a ascuns stupefiantele în pragurile autoturismului.

Ulterior, fiindu-i frică să se întoarcă cu maşina acasă, inculpatul M. a luat hotărârea să revină în ţară cu un autocar. El i-a cerut inculpatului P. să-l transporte la autogară, stabilind împreună ca inculpatul P. să se întoarcă în ţară cu maşina aparţinând inculpatului M. şi în care se aflau drogurile, în vreme ce el urma să se întoarcă cu autocarul.

Inculpatul M. a recunoscut faptul că i-a cerut inculpatului P. ca, la sosirea în ţară, să-l contacteze pe inculpatul M. căruia trebuie să-i predea maşina în care erau ascunse drogurile, urmând ca inculpatul M. să predea autoturismul, mai departe, inculpatului C.

Din interpretarea declaraţiilor inculpaţilor P. şi M. se pot trage următoarele concluzii: inculpatul C. este cel care i-a cerut inculpatului M. să efectueze transportul drogurilor din Olanda în România. În acest sens, inculpatul C. i-a predat inculpatului M. o sumă de aproximativ 1000 euro, bani care urmau să fie folosiţi la cumpărarea de cannabis, în vreme ce pastilele ecstasy fuseseră deja plătite on-line.

După această discuţie, inculpatul M. l-a contactat pe inculpatul P., care a acceptat să-l însoţească în schimbul primirii unei părţi din drogurile ce urmau să fie aduse în ţară.

După ieşirea din ţară, pe drumul spre Olanda, inculpatul C., prin intermediul unor mesaje sms, a păstrat în permanenţă legătura atât cu transportatorii, interesându-se periodic de locul unde se găseau aceştia şi de momentul sosirii, cât şi cu furnizorul drogurilor, numitul P.R.

În Olanda, inculpatul M. a luat legătura cu numitul P.R., numărul de telefon al acestuia fiindu-i comunicat de către inculpatul C., care le predă celor doi o cantitate de 400 g cannabis şi 390 pastile ecstasy. Drogurile au fost ascunse în pragurile autoturismului.

Fiindu-i frică să se întoarcă în ţară cu maşina în care se aflau drogurile, inculpatul M. s-a hotărât să revină în România cu un autocar, urmând ca inculpatul P. să conducă autoturismul până în România. Inculpatul M. i-a cerut inculpatului P. ca în momentul în care ajunge în România să-l contacteze pe inculpatul M., căruia trebuie să-i predea maşina, inculpatului M. revenindu-i obligaţia de a transporta drogurile până la inculpatul C., în condiţiile în care inculpatul C. nu avea încredere în inculpatul P. În acest sens, inculpatul M. este cel care i-a predat inculpatului P. numărul de telefon al inculpatului M., precum şi o cartelă de telefon nouă.

Declaraţiile celor doi inculpaţi pot fi coroborate şi cu celelalte probe administrate în cauză. În primul rând, instanţa a luat în considerare procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, proces-verbal întocmit la data de 20 martie 2010. În cuprinsul acestui proces-verbal s-a consemnat că, la data de 20 martie 2010, în jurul orei 22,30, în PTF Cenad, a fost observat autoturismul marca M. de culoare verde, care era pe sensul de intrare în ţară. Autoturismul a fost oprit pentru control, ocazie cu care s-a procedat la legitimarea conducătorului auto, acesta fiind identificat în persoana inculpatului P.C.S.

În continuare, autoturismul a fost condus într-un garaj al PTF Cenad, în prezenţa inculpatului P., acesta recunoscând faptul că în pragurile autoturismului sau în scutul acestuia sunt ascunse mai multe pungi în care se află cannabis şi comprimate ecstasy. Inculpatul a mai arătat că drogurile nu-i aparţin, fiind ale inculpatului M., el având doar rolul de a le transporta din Olanda la Timişoara, unde urma să le predea unui anume C. (inculpatul M.), care este şi proprietarul maşinii.

Cu ocazia controlului autoturismului, în partea dreaptă faţă a scutului a fost descoperit un pachet din material plastic de culoare neagră, învelit în scotch de culoare maro, în care se aflau fragmente vegetale uscate şi muguri de culoare verde-oliv, susceptibile de a fi cannabis.

De asemenea, în partea stângă faţă a scutului au fost descoperite două pachete identice în care se aflu fragmente vegetale uscate şi muguri de culoare verde-oliv, susceptibile de a fi cannabis, în vreme ce în partea stângă spate a scutului a fost descoperit un pachet ce conţinea 390 comprimate rotunde, de culoare albastru-verzui-murdar, cu diametrul de aproximativ 10 mm şi grosimea de 3 mm, având ştanţat pe una dintre feţe logo-ul M., susceptibile de a fi ecstasy.

La stabilirea vinovăţiei inculpaţilor s-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 1 lit. c) şi d) din Legea nr. 143/2000 unde se arată că prin noţiunea de "droguri de risc" se înţeleg drogurile înscrise în tabelul nr. III din aceeaşi lege, unde se regăseşte şi cannabisul, iar prin noţiunea de "droguri de mare risc" se înţeleg drogurile înscrise în tabelele nr. I şi II din aceeaşi lege, unde se regăseşte şi Methylenedioxymetamfetamina (MDMA).

În legătură cu fragmentele vegetale şi comprimatele descoperite în autoturismul cu care s-a întors în ţară inculpatul P., acestea au fost supuse analizelor de laborator.

Astfel, potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 30 martie 2010 al Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Cluj-Napoca - Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor, Precursori, după analizele de laborator, în conţinutul celor 390 comprimate aduse în ţară de inculpatul P. s-a pus în evidenţă prezenţa methylenedioxymetamfetaminei (MDMA), substanţă care face parte din tabelul anexă nr. I din Legea nr. 143/2000.

De asemenea, potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 31 martie 2010 al Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Timişoara - Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor, Precursori, fragmentele vegetale descoperite în autoturismul cu care a venit în România inculpatul P. sunt constituite din cannabis, în conţinutul acestora punându-se în evidenţă tetrahidrocannabinolul, compus cu acţiune psihotropă, biosintetizat de planta Cannabis sativa.

În consecinţă, instanţa de fond a constatat că inculpatul P.C.S. a introdus în ţară, fără drept, o cantitate de 400 g cannabis (droguri de risc) şi 390 comprimate de ecstasy (droguri de mare risc).

După cum s-a arătat deja, implicarea inculpaţilor C., B. şi M. în traficul internaţional de droguri a fost atestată de inculpaţii M. şi P., dar declaraţiile acestora pot fi raportate, în special, la procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate, procese-verbale care se regăsesc la dosarul de urmărire penală.

Inculpatul M. a învederat organelor judiciare faptul că inculpatul C. este cel care i-a comunicat numărul de telefon al numitului P.R., persoana care i-a furnizat drogurile în Olanda. În acest sens poate fi observat faptul că în cursul zilei de 18 martie 2010 inculpatul C. i-a trimis un sms inculpatului M. cu unul dintre numerele de telefon ale furnizorului din Olanda.

Pe de altă parte, în urma analizării proceselor verbale de interceptare şi înregistrare a convorbirilor telefonice, instanţa a apreciat că legătura dintre inculpatul C. şi numitul P.R. nu poate fi contestată.

Astfel, la data de 16 martie 2011, la ora 14,05, inculpatul C. i-a trimis numitului P.R. un sms, solicitându-i să-l sune, pentru ca ulterior, la ora 19,28, să revină cu un alt sms prin care i-a cerut furnizorului să-l contacteze.

A doua zi, la data de 17 martie 2010, la ora 12,35, inculpatul C. a trimis numitului P. un alt sms prin care i-a comunicat acestuia faptul că a rezolvat problema transportului drogurilor, urmând ca transportatorii să ajungă în Olanda a doua zi. SMS-ul a avut următorul conţinut: "Omule se rezolvă. Mâine apare intervenţia".

După acest moment, la ora 17,36, P.R. l-a sunat pe inculpatul C. şi a discutat cu acesta, la telefon, despre persoana transportatorilor şi despre momentul la care cei doi (P. şi M.) vor ajunge în Olanda, furnizorul solicitând ca transportatorii să ajungă spre seară întrucât el lucrează dimineaţa, inculpatul C. asigurându-l că le va transmite această solicitarea lui M. şi P.

La data de 18 martie 2010 numitul P.R. l-a contactat pe inculpatul C., întrebându-l dacă ştie ceva de cei doi transportatori. Inculpatul C. i-a răspuns că cei doi au avut probleme tehnice cu maşina şi că îl vor contacta ei în momentul în care ajung.

În sfârşit, în cursul serii de 19 martie 2010, la ora 20,55, după ce P.R. se întâlnise cu cei doi transportatori şi le predase acestora drogurile, între el şi inculpatul C. s-a desfăşurat o altă convorbire, prin intermediul unor mesaje sms, numitul P. transmiţându-i inculpatului că s-a despărţit de transportatori şi că aceştia au plecat să se odihnească.

Aceste comunicări atestă împrejurarea că inculpatul C. s-a aflat în permanenţă în legătură cu numitul P.R., pe care l-a ţinut la curent în legătură cu momentul la care vor ajunge inculpaţii M. şi P. pentru a prelua drogurile.

Inculpatul M. a confirmat faptul că pe tot parcursul traseului spre Olanda a păstrat legătura cu inculpatul C., care s-a interesat mereu de locul unde se găseau, precum şi de momentul la care vor ajunge. În acest sens pot fi observate sms-urile trimise de inculpaţii C. şi M. la data de 18 martie 2010. Inculpatul C. l-a întrebat pe M. unde se află şi când vor ajunge în Olanda, acesta răspunzându-i că au avut probleme cu maşina, că sunt departe şi că vor ajunge la ora 4 dimineaţa. În acest context, inculpatul C., după ce a discutat acest aspect cu P.R., a continuat să trimită sms-uri inculpatului M., transmiţându-i acestuia că furnizorul din Olanda îl aşteaptă. Inculpatul M. i-a răspuns că abia a intrat în Germania şi că îl va contacta el pe P., moment în care inculpatul C. i-a trimis prin sms numărul de telefon indicat mai sus.

Tot în cursul zilei de 18 martie 2011, prin intermediul unor sms-uri, inculpatul C. a manifestat anumite rezerve faţă de persoana inculpatului P., pe care nu-l cunoştea, întrebându-l pe inculpatul M. dacă este de încredere, dacă poate conduce până în România fără să doarmă şi ce va face în situaţia în care va fi oprit de poliţie. În acest context, la ora 21,15 inculpatul M., de la un post telefonic public din Germania, l-a sunat pe inculpatul C., transmiţându-i acestuia că inculpatul P. este o persoană de încredere, că acesta va primi şi el o parte din droguri. Totodată, inculpatul M. l-a asigurat pe inculpatul C. în legătură cu faptul că inculpatul P. nu îl cunoaşte, că nu va veni să se întâlnească cu el şi că drogurile vor fi predate inculpatului M. care i le va aduce lui C.Ş.

Comunicările dintre cei doi inculpaţi au continuat şi în noaptea de 18/19 martie 2010. Prin intermediul unor sms-uri, inculpatul C. i-a transmis inculpatului M. că furnizorul P. a trebuit să meargă la serviciu şi nu se poate întâlni cu cei doi transportatori în dimineaţa zilei de 19 martie 2010. Inculpatul C. i-a cerut inculpatului M. să închirieze o cameră la un hotel, să se odihnească şi să se întâlnească cu P.R. abia după ce acesta va termina programul de lucru.

Tot în cursul nopţii inculpatul M. i-a solicitat inculpatului C. să-i comunice adresa autogării întrucât el dorea să se întoarcă cu autocarul în ţară, urmând ca inculpatul P. să conducă maşina până în România.

Inculpaţii M. şi C. au păstrat legătura şi după ce transportatorii s-au întâlnit cu P.R. şi drogurile au fost încărcate în maşină. Imediat după ce a aflat de la P.R. că drogurile au fost predate, inculpatul C. i-a trimis inculpatului M. un cod de reîncărcare a cartelei telefonice, acesta rămânând fără credit. Inculpatul M. i-a confirmat faptul că drogurile au fost încărcate şi că a doua zi dimineaţa, la prima oră, inculpatul P. va pleca către România. În acest context, inculpatul C. i-a reproşat faptul că inculpatul P. pleacă prea târziu şi astfel se schimbă întregul plan, inculpatul M. răspunzându-i că a durat mai mult ascunderea drogurilor în autoturism. Într-un final, inculpatul C. i-a cerut inculpatului M. să-i transmită inculpatului P. să nu plece mai târziu de 4 - 5 dimineaţa.

În dimineaţa zilei de 20 martie 2010, la ora 8,46, inculpatul M., printr-un sms, i-a comunicat inculpatului C. faptul că transportul a plecat din Olanda de două ore, după care, la ora 13.27 transmite faptul că inculpatul P. se află la Nurnberg, în Germania, el fiind în autocar. Ulterior, inculpatul M. i-a mai trimis două sms-uri inculpatului C. prin care l-a asigurat că totul este în regulă şi se desfăşoară conform planului.

Procesele-verbale de redare a convorbirilor şi comunicărilor telefonice interceptate şi înregistrate din perioada 16 martie 2010 - 20 martie 2010 atestă şi implicarea inculpaţilor B. şi M. în desfăşurarea activităţii infracţionale.

Astfel, la data de 16 martie 2010, în condiţiile în care nu dispunea de întreaga sumă necesară achiziţionării drogurilor din Olanda, inculpatul C. l-a contactat pe inculpatul B., solicitându-i acestuia suma de 200 euro deoarece dorea să-l trimită pe inculpatul M. în Olanda şi nu avea suficienţi bani.

A doua zi, 17 martie 2010, inculpatul C. i-a trimis un sms inculpatului B. prin care i-a comunicat faptul că transportatorii au plecat.

În consecinţă, instanţa de fond a constatat că inculpatul B. era la curent cu activităţile desfăşurate de transportatori, inculpatul C. solicitându-i chiar un ajutor financiar pentru a putea prelua drogurile din Olanda.

Aceleaşi aspecte rezultă şi din analizarea convorbirilor purtate de inculpaţii C. şi B. în seara zilei de 19 martie 2010. Cu această ocazie inculpatul C. i-a transmis celuilalt inculpat aspectele ce i-au fost comunicate de inculpatul M. (întârzierea datorată ascunderii drogurilor, împrejurarea că inculpatul P. va pleca spre România abia în dimineaţa zilei de 20 martie 2010).

În ceea ce priveşte implicarea inculpatului M., după cum s-a arătat deja inculpaţii C. şi M. se înţeleseseră ca după ce inculpatul P. va sosi în ţară, acesta să predea autoturismul în care se găseau drogurile inculpatului M. care, la rândul său, va duce stupefiantele inculpatului C. În acest sens inculpatul M. i-a şi comunicat inculpatului P. numărul de telefon al inculpatului M.

Aceste împrejurări au fost confirmate şi de procesul-verbal de redare a comunicărilor efectuate de inculpatul M. către inculpatul M., comunicări din data de 20 martie 2010 (când inculpatul P. era pe drum spre România). Prin intermediul unui sms inculpatul M. l-a înştiinţat pe inculpatul M. că atunci când P.C. va ajunge în ţară va lua legătura direct cu el pentru a-i preda autoturismul astfel încât el să-l ducă mai departe către inculpatul C.

După cum s-a putut observa anterior, în seara zilei de 20 martie 2010, în jurul orei 22,30, la intrarea în ţară prin PTF Cenad, inculpatul P. a fost oprit de organele de urmărire penală care, după examinarea autoturismului, au descoperit drogurile ascunse.

Procesele-verbale de redare a convorbirilor şi comunicărilor efectuate de inculpaţii C., B., M. şi M., atestă, fără putinţă de tăgadă, împrejurarea că toate persoanele indicate au fost implicate în traficul internaţional de droguri.

În perioada în care inculpatul P. a fost reţinut de organele de urmărire penală, a fost contactat pe telefonul său de nenumărate ori, atât de inculpatul M. (care se afla încă în autocar), cât şi de inculpaţii C., B. şi M.A. În jurul orei 23,30 inculpatul M. i-a transmis inculpatului C. că ultima dată când a discutat la telefon cu inculpatul P. acesta trecuse de Budapesta, dar din acel moment, deşi l-a sunat de mai multe ori, nu a mai răspuns.

Cu aceeaşi ocazie, inculpatul C. i-a solicitat inculpatului M. numărul de telefon al inculpatului M.A. pentru a lua legătura cu acesta după ce îi va fi predată maşina, inculpatul M. comunicându-i faptul că inculpatul M.A. a găsit un garaj unde vor putea scoate drogurile în siguranţă, lucru refuzat de către inculpatul C.

După aproximativ un sfert de oră inculpatul C. l-a sunat din nou pe inculpatul M., întrebându-l dacă a răspuns la telefon P., acesta răspunzându-i negativ, deşi afirmă că l-a sunat de 20 de ori. În această discuţie a intervenit şi inculpatul B., care se afla lângă inculpatul C., el întrebându-l pe inculpatul M.A. ce se întâmplă de nu răspunde P. Inculpatul M.A. i-a cerut să stea liniştit, afirmând că nu ştie motivul pentru care P. nu răspunde la telefon.

În condiţiile în care inculpatul P. nu a mai putut fi contactat, inculpaţii C., B. şi M. au devenit neliniştiţi. Imediat după ce a discutat cu M.A. la telefon, inculpatul B. l-a sunat pe inculpatul M. şi l-a întrebat dacă ştie ceva despre inculpatul P. Inculpatul M. i-a răspuns nu ştie nimic, în afara faptului că nu-i răspunde la telefon inculpatului M.A., şi a promis că dacă va afla ceva îl va suna imediat.

În cursul nopţii, temându-se că inculpatul P. a fugit cu drogurile, inculpatul B. i-a trimis inculpatului M. un sms prin care i-a cerut să-l sune dacă reuşeşte să-l găsească pe inculpatul P.

În dimineaţa zilei de 21 martie 2010, la ora 6,58, inculpatul P. l-a contactat telefonic pe inculpatul M., comunicându-i faptul că se află lângă Timişoara, la fabrica C. Totodată, inculpatul P. i-a transmis celuilalt inculpat că are numărul de telefon de la inculpatul M. cerându-i să se deplaseze la locul unde se afla pentru a prelua maşina.

Imediat după această convorbire inculpatul M. l-a contactat telefonic pe inculpatul B., înştiinţându-l că a ajuns transportul şi că P. se află la C. unde i s-a stricat maşina.

De asemenea, inculpatul M. l-a contactat şi pe inculpatul M., înştiinţându-l şi pe acesta că a ajuns transportul.

La ora 7,34 inculpatul M. a fost sunat de către inculpatul B. pentru a stabili modul de recuperare a autoturismului, în condiţiile în care inculpatul C. nu putea fi contactat, acesta dormind.

După aproximativ un sfert de oră, la 7,49, inculpatul C. l-a sunat pe inculpatul B. şi a aflat de la acesta că transportul a ajuns, însă s-a stricat maşina, care la acel moment era parcată la C. în apropiere de Timişoara. Inculpatul B. i-a mai comunicat şi faptul că îi va da inculpatului M. suma de 100 lei pentru a se deplasa cu un taxi în parcare să vadă dacă poate rezolva problema tehnică.

În continuare inculpatul C. l-a sunat pe inculpatul P., căruia i-a reproşat că nu a răspuns la telefon toată noaptea, transportatorul invocând faptul că a condus foarte mult şi a adormit.

La ora 8,06 inculpatul M. l-a sunat pe inculpatul P. şi l-a întrebat dacă ştie unde se află ascunse drogurile, cerându-i ca în cazul în care cunoaşte acest lucru să le scoată şi să le pună într-o pungă întrucât el va veni cu un taxi pentru a le prelua. Inculpatul P. a refuzat acest lucru afirmând că nu ştie cum să le scoată.

După aproximativ 30 de minute inculpaţii P. şi M. s-au întâlnit în parcarea fabricii C., după care s-au îndreptat împreună spre Timişoara. Pe drumul spre Timişoara cei doi inculpaţi au purtat mai multe discuţii despre cele întâmplate, discuţii care sunt redate în cuprinsul procesului-verbal întocmit la data de 21 martie 2010. Astfel, din cuprinsul acestor discuţii se poate trage concluzia că inculpatul M. avea cunoştinţă de ascunderea drogurilor în pragurile autoturismului, el făcând următoarele afirmaţii: "în prag, acolo, în spate, îi făcut, se vede (...) Aoleo şi s-a desfăcut şi acela, se vedea nană, să mor eu, dacă te opreau ăia, te luau direct.". Inculpatul M. a continuat spunându-i inculpatului P. că trebuia să scoată drogurile într-un loc mai ferit şi că împărţirea stupefiantelor urma să se facă după ce ajungea în ţară şi inculpatul M.

În toată această perioadă inculpatul M. a fost contactat telefonic, în repetate rânduri, de către inculpaţii B. şi C., care doreau ca drogurile să ajungă la ei. Inculpatul M. a afirmat că maşina este stricată şi doreşte să o lase la un service, moment în care inculpaţii C. şi B. i-au cerut să scoată drogurile din autoturism întrucât exista riscul să fie găsite la service, motiv pentru care s-au hotărât să se deplaseze ei doi personal pentru a-l ajuta. Inculpaţii C. şi B. s-au deplasat împreună spre locul de întâlnire stabilit cu inculpatul M., moment în care au şi fost reţinuţi de organele de cercetare penală.

În consecinţă, instanţa a apreciat că deşi inculpaţii C., B. şi M. neagă implicarea lor în aducerea în ţară a drogurilor de către inculpatul P., probele administrate în cauză atestă, fără putinţă de tăgadă, existenţa activităţii infracţionale.

Inculpatul C. a afirmat că nu a discutat niciodată despre droguri cu numitul P.R. El nu a oferit nicio explicaţie în legătură cu motivele pentru care, în perioada 16 martie - 19 martie 2010, a ţinut permanent legătura cu numitul P.R., transmiţându-i acestuia informaţii în legătură cu poziţia transportatorilor, momentul în care aceştia vor ajunge în Olanda.

De asemenea, inculpatul C. a menţionat că ştia că inculpatul P. urma să meargă în Olanda şi dorea să cumpere droguri de la acesta. El nu a oferit nicio explicaţie în ceea ce priveşte motivele pentru care în perioada 16 martie - 20 martie 2010 a ţinut permanent legătura cu inculpatul M., cerându-i acestuia mereu informaţii în legătură cu poziţia în care se găseau, ora la care vor ajunge, ora la care vor pleca spre casă etc.

Toate aceste aspecte au fost lămurite de inculpaţii M. şi P., care au explicat faptul că întreaga operaţiune a fost organizată de inculpatul C., care a şi finanţat achiziţia drogurilor. Inculpatul C. este cel care i-a pus în legătură cu numitul P.R., el este cel care a plătit drogurile, urmând ca în final stupefiantele să ajungă în posesia sa.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul B., este evident că acesta a cunoscut întreaga operaţiune. El a fost ţinut la curent cu desfăşurarea evenimentelor de către inculpatul C. şi i-a oferit acestuia cel puţin un sprijin moral. De asemenea, inculpatul B. s-a interesat în permanenţă de momentul la care inculpatul P. va ajunge cu drogurile în România, implicându-se activ în preluarea stupefiantelor, în condiţiile în care i-a oferit inculpatului M. suma de 100 lei pentru se deplasa în vederea preluării autoturismului, iar ulterior s-a deplasat personal la locul stabilit de inculpatul M. pentru a-l ajuta pe acesta să scoată drogurile din pragurile autoturismului.

Inculpatul M. a afirmat că el nu a făcut nimic altceva decât să împrumute maşina inculpatului M., fără ca el să fi cunoscut împrejurarea că inculpatul M. dorea să se deplaseze cu autoturismul în Olanda. Aceste afirmaţii sunt nereale. În opinia instanţei cu siguranţă inculpatul M. a cunoscut destinaţia inculpatului M., precum şi scopul acestei deplasări. În acest sens instanţa a avut în vedere convorbirile telefonice purtate de inculpaţii M. şi M. la data de 17 martie 2010 când inculpatul M. a fost nevoit să se întoarcă de la frontieră întrucât nu avea talonul maşinii. Inculpatul M. i-a predat acest talon, aspect recunoscut de altfel, ceea ce confirmă faptul că inculpatul M. cunoştea destinaţia inculpatului.

De asemenea, comunicările şi convorbirile telefonice interceptate au certificat faptul că rolul inculpatului M. a fost acela de a prelua autoturismul de la inculpatul P., după sosirea acestuia în ţară, şi de a-l preda apoi inculpatului C., evitându-se astfel o întâlnire directă între inculpatul C. şi P., C.Ş. neavând încredere în această persoană.

Acest rol al inculpatului M. a fost evidenţiat şi de inculpaţii M. şi P.

Inculpaţii au contestat utilizarea convorbirilor şi comunicărilor telefonice interceptate şi înregistrate invocând faptul că acestea sunt nelegale în condiţiile în care judecătorul care a autorizat aceste interceptări, în momentul în care a pronunţat încheierea prevăzută de lege, nu a procedat şi la întocmirea unei minute.

Aceste susţineri sunt nefondate. După cum s-a arătat şi prin încheierea de şedinţă din data de 28 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 5892.2/30/2010 al Tribunalului Timiş, confirmările autorizaţiilor provizorii de interceptare şi înregistrare au un regim special, iar cu privire la acestea legiuitorul nu a prevăzut în nicio dispoziţie legală necesitatea întocmirii unei minute, după cum a făcut-o, de exemplu, în cazul măsurilor preventive. Instanţa exprimă aceeaşi poziţie în sensul că în cazul încheierilor reglementate de art. 91¹ C. proc. pen. nu este obligatorie întocmirea unei minute, în această privinţă nefiind incidente prevederile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Este adevărat faptul că în cadrul procesului penal nu au putut fi folosite probele obţinute nelegal, în condiţiile prevăzute de art. 68 C. proc. pen. Or, în prezenta cauză, nu s-a putut considera că interceptările convorbirilor telefonice sunt nelegale. Aceste interceptări au fost autorizate şi confirmate de către un judecător de la instanţa competentă, în condiţiile prevăzute de art. 91¹ C. proc. pen., astfel că lipsa minutei, care nu este obligatorie, nu poate afecta însăşi valabilitatea probei şi nu poate conduce la constatarea nelegalităţii acestor probe.

Pentru aceste considerente instanţa a reţinut în sarcina inculpatului C.Ş.A. săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu raportare la prevederile art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000. Probele administrate în cauză au confirmat faptul că el este cel care a organizat activitatea de introducere în ţară a drogurilor de risc şi mare risc transportate de inculpatul P., în sensul că a recrutat transportatorii, a găsit persoana furnizorului, a stabilit legătura între transportatori şi furnizor, a monitorizat întregul transport şi a reglementat modalitatea de preluare a drogurilor odată cu întoarcerea în ţară a autoturismului condus de inculpatul P.

Nu în ultimul rând, prima instanţă a reţinut şi faptul că inculpatul C. a finanţat activitatea de introducere în ţară a drogurilor, inculpatul M. arătând a primit de la C.Ş. suma de aproximativ 1000 euro pentru transport şi pentru a plăti drogurile de risc (cannabisul), în vreme ce drogurile de mare risc au fost plătite on-line de acelaşi inculpat.

Sub acest aspect instanţa de fond a reţinut că inculpatul C. a solicitat audierea martorului A.M.C. Acest martor a precizat că în luna octombrie 2009 s-a deplasat în Olanda împreună cu inculpatul C., iar pe drum li s-a stricat maşina, astfel că au fost nevoiţi să apeleze la un prieten al inculpatului C. pe nume F.(P.R.), care le-a împrumutat suma de 1500 euro pentru reparaţia maşinii. Martorul a continuat arătând că în acest context i-a dat inculpatului C. suma de 300 euro pentru ca acesta să restituie o parte din datoria pe care o avea faţă de numitul P.R.

Instanţa de fond nu a luat în considerare aceste declaraţii. Deşi prin intermediul martorului A. inculpatul C. a încercat să acrediteze ideea că banii pe care i-a dat inculpatului M. ar fi reprezentat o datorie faţă de numitul P.R., acest aspect nu este real. Inculpatul M. a explicat fără echivoc faptul că suma de 1000 euro i-a fost dată de inculpatul C. pentru a cumpăra cannabis şi nu pentru a plăti vreo datorie.

Totodată, luând în considerare probele administrate în cauză, instanţa a reţinut în sarcina inculpatului P.C.S. infracţiunea prevăzută de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, acesta fiind persoana care a introdus efectiv drogurile în România.

Luând în considerare faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 26 C. pen., complicitatea este acea formă a participaţiei penale ce constă în înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, instanţa va reţine în sarcina inculpaţilor B.S.G. şi M.C.N. săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

Probele administrate în cauză au confirmat faptul că inculpatul B. l-a sprijinit, cel puţin moral, pe inculpatul C. în organizarea activităţii de trafic internaţional de droguri. El a cunoscut în permanenţă desfăşurarea evenimentelor, fiind ţinut la curent de către inculpatul C., iar după sosirea transportului în România, s-a implicat activ în organizarea preluării drogurilor de către inculpatul M., căruia i-a plătit şi transportul până la locul unde se afla inculpatul P., după care s-a oferit personal să participe la acţiunile de scoatere a drogurilor din pragurile maşinii.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.C.N., rolul acestuia a fost acela de a asigura mijlocul de transport ce a fost folosit la transportul drogurilor, aspect ce poate fi circumscris noţiunii de complicitate materială. De asemenea, inculpatul M. avea şi sarcina preluării autoturismului de la inculpatul P., odată cu sosirea acestuia în ţară, urmată de predarea maşinii inculpatului C., aspect ce poate fi, de asemenea, interpretat ca reprezentând o complicitate materială.

Sub aspectul laturii subiective, apare ca fiind evidentă împrejurarea că inculpaţii au acţionat cu intenţie directă, ei având reprezentarea faptului că desfăşoară o activitate ilegală, motiv pentru care au şi ascuns drogurile, şi urmărind ca prin aceasta să dobândească foloase materiale ilicite.

În sarcina inculpatului C.Ş.A. a fost reţinută şi săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

În condiţiile prevăzute de art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. instanţa a dispus achitarea inculpatului sub acest aspect. În opinia instanţei, în prezenta cauză, nu au putut fi reţinute atât complicitatea la traficul internaţional de droguri, cât şi organizarea şi finanţarea traficului internaţional de droguri. Actele desfăşurate de către inculpatul C.Ş.A. reprezintă elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000, infracţiune care a şi fost reţinută în sarcina sa, el organizând şi finanţând traficul internaţional de droguri, dar aceleaşi acţiuni nu pot constitui şi o complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000. Legiuitorul a apreciat că activităţile de organizare sau finanţare a traficului de droguri sunt mai periculoase şi nu reprezintă o simplă complicitate la infracţiunile prevăzute de art. 2 sau 3 din Legea nr. 143/2000, motiv pentru care aceste activităţi au fost incriminate separat. Ca atare, cel care organizează sau finanţează traficul de droguri, fără a realiza efectiv vreuna dintre modalităţile alternative de săvârşire a infracţiunilor prevăzute de art. 2 sau 3 din Legea nr. 143/2000, nu va fi tras la răspundere penală pentru complicitate la cele două infracţiuni, ci va săvârşi, în calitate de autor, o infracţiune distinctă, şi anume infracţiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 143/2000.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, instanţa a reţinut că aceasta se poate realiza, printre alte modalităţi, şi prin deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu.

Sub acest aspect, se poate constata faptul că inculpaţii C. şi B. au recunoscut că sunt consumatori de droguri.

Instanţa de fond a constatat că potrivit buletinelor de analiză toxicologică nr. 63 şi 64/T/V din 14 aprilie 2010 ale IML Timişoara, inculpaţii B.S.G. şi C.Ş.A. sunt consumatori de droguri, testele imunometrice la care aceştia au fost supuşi reacţionând pozitiv pentru tetrahidrocannabinol.

La dosarul de urmărire penală se regăsesc procesele-verbale de percheziţie domiciliară întocmite ca urmare a percheziţiilor efectuate la locuinţele inculpaţilor C. şi B. Potrivit procesului-verbal de percheziţie, în locuinţa inculpatului C.Ş.A. au fost descoperite două dispozitive metalice de mărunţire a substanţelor vegetale ce conţineau fragmente vegetale susceptibile de a fi cannabis.

În legătură cu aceste două dispozitive, martorul A.I., prietena inculpatului C., a menţionat că unul dintre dispozitive îi aparţine, iar celălalt aparţine inculpatului C. fiind folosit la consumul de droguri.

Fragmentele vegetale descoperite în cele două dispozitive au fost supuse analizelor de laborator. Potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 984142 din 06 aprilie 2010 al Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Timişoara - Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor, Precursori, după analizele de laborator, aceste fragmente vegetale sunt constituite din cannabis, în conţinutul acestora punându-se în evidenţă tetrahidrocannabinolul, compus cu acţiune psihotropă, biosintetizat de planta Cannabis sativa.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul B., la locuinţa acestuia, după cum rezultă din procesul-verbal de percheziţie domiciliară, a fost descoperită o cutie rotundă din lemn pe care se aflau mai multe fragmente vegetale. Potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 984153 din 10 aprilie 2010 al Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Timişoara - Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor, Precursori, după analizele de laborator, aceste fragmente vegetale sunt constituite din cannabis, în conţinutul acestora punându-se în evidenţă tetrahidrocannabinolul, compus cu acţiune psihotropă, biosintetizat de planta Cannabis sativa.

Pentru aceste considerente instanţa a reţinut în sarcina celor doi inculpaţi săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, ei deţinând droguri de risc în vederea propriului consum, urmând ca, sub aspectul laturii subiective, să reţină intenţia indirectă ca modalitate a vinovăţiei, inculpaţii având reprezentarea faptului că nu sunt îndreptăţiţi să deţină substanţe stupefiante, activitatea lor reprezentând o acţiune ilicită, şi cu toate acestea au acceptat această situaţie în vederea satisfacerii propriilor nevoi.

În ceea ce priveşte infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, potrivit art. 323 C. pen. aceasta constă în fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni.

În opinia instanţei, în prezenta cauză se poate vorbi despre existenţa infracţiunii prevăzute de art. 323 C. pen., în condiţiile în care grupul constituit de inculpatul C. a avut ca scop săvârşirea unor infracţiuni grave, infracţiuni specifice traficului internaţional de droguri.

Activitatea ilicită efectuată de către cei 4 inculpaţi a presupus un plan bine conturat, care implica mai multe etape:

- racolarea persoanelor dispuse ca în schimbul unor sume de bani sau a unei cantităţi de droguri să efectueze transportul stupefiantelor din Olanda;

- găsirea unui furnizor, care să achiziţioneze drogurile din Olanda cu ajutorul banilor trimişi din România de către inculpatul C., furnizor identificat în persoana numitului P.R.;

- asigurarea mijlocului de transport ce va fi folosit pentru desfăşurarea activităţii infracţionale;

- monitorizarea permanentă a activităţii transportatorilor;

- preluarea autoturismului în care au fost ascunse drogurile, după sosirea în ţară, de către o altă persoană decât cea care a efectuat efectiv transportul;

- predarea drogurilor finanţatorului acestei activităţi.

Toate aceste etape au fost parcurse de către inculpaţi, fiecare dintre ei având un rol bine stabilit, rol care a fost evidenţiat cu prilejul analizării probelor administrate în cauză.

În opinia instanţei de fond, scopul acţiunilor conjugate era evident, şi anume obţinerea de sume de bani în mod fraudulos din vânzarea stupefiantelor în România.

Prin urmare, în prezenta cauză nu se poate contesta faptul că gruparea inculpaţilor a avut drept scop săvârşirea de infracţiuni contra sănătăţii publice, infracţiuni de natură să producă consecinţe dintre cele mai grave.

Luând în considerare aspectele mai sus evidenţiate, instanţa a reţinut în sarcina celor patru inculpaţi şi infracţiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 399/2003 raportat la art. 323 C. pen. În opinia instanţei, în prezenta cauză toate elementele definitorii ale asociaţiei infracţionale se regăsesc. Astfel, grupul celor patru inculpaţi a avut o structură proprie, în care au putut fi identificate persoane cu roluri diferite (organizator şi finanţator - inculpatul C., transportator - inculpatul P., persoane care au asigurat mijlocul de transport şi preluarea drogurilor în România - inculpaţii B. şi M.), toate aceste persoane acţionând în mod coordonat, împărţindu-şi sarcinile în vederea realizării scopului menţionat anterior. În acelaşi timp, dovezile administrate în cauză confirmă existenţa grupului pe o perioadă suficientă de timp ca să asigure succesul operaţiunii, ceea ce exclude existenţa unei grupări constituite întâmplător şi spontan.

Inculpatul C. a solicitat, prin apărătorul său, schimbarea încadrării juridice a faptelor indicate de către procuror prin rechizitoriu în sensul reţinerii în sarcina sa doar a infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000 întrucât această infracţiune absoarbe în conţinutul său celelalte infracţiuni.

În temeiul art. 334 C. proc. pen. instanţa a respins această cerere ca nefondată. După cum s-a arătat deja, într-adevăr, în sarcina inculpatului C. nu au fost reţinute infracţiunile prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000 şi art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000. În condiţiile în care actele sale au constat în organizarea şi finanţarea traficului internaţional de droguri, acesta va răspunde pentru infracţiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 143/2000. Însă, în acest caz, soluţia nu poate fi aceea de schimbare a încadrării juridice, ci de achitare pentru infracţiunea de complicitate la traficul internaţional de droguri.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 323 C. pen., instanţa nu a acceptat opinia potrivit căreia această infracţiune este absorbită în infracţiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 143/2000. Este adevărat faptul că inculpatul C. a organizat traficul internaţional de droguri, însă, în acelaşi timp el şi-a manifestat voinţa de a lua parte la o asociere, formată din mai multe persoane, asociere care a avut un scop determinat. Această asociere a fost alcătuită din mai multe persoane care, urmând un plan amănunţit, în cadrul căruia a fost determinat rolul fiecărui membru al asocierii şi a urmărit atingerea unui scop prestabilit - săvârşirea unei infracţiuni, ceea ce imprimă acestei asocieri caracterul unei fapte periculoase, motiv pentru care apare ca fiind necesară şi sancţionarea unei astfel de asociaţii. În opinia instanţei inculpatul C. nu numai că a organizat şi finanţat traficul internaţional de droguri, dar a şi iniţiat constituirea unei asocieri infracţionale şi şi-a manifestat voinţa de a fi membru al unei astfel de asocieri, ceea ce realizează conţinutul legal al infracţiunii prevăzute de art. 323 C. pen.

În sfârşit, referitor la infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) C. pen., această infracţiune nu are nicio legătură cu traficul internaţional de droguri organizat şi finanţat de către inculpatul C., neputând fi absorbită în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000.

Pentru aceste considerente, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor prin actul de sesizare, cu excepţia inculpatului C., care va fi achitat pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, urmând ca la individualizarea judiciară a pedepselor ce urmează a fi aplicate să ţină seama de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptelor săvârşite, persoana inculpaţilor, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Faptele inculpaţilor prezintă un pericol social deosebit, prin acţiunile lor numiţii C.Ş.A., B.S.G., M.C.N. şi P.C.S. aducând o atingere gravă relaţiilor sociale referitoare la ocrotirea sănătăţii publice.

La stabilirea pedepselor, instanţa de fond a luat în considerare şi persoana inculpaţilor. Cu excepţia inculpatului P., care în cursul urmăririi penale a recunoscut implicarea sa în traficul de droguri, ceilalţi trei inculpaţi au adoptat un comportament nesincer aspect care va fi interpretat de către instanţă ca fiind o formă de manifestare a lipsei oricărei forme de regret raportat la evenimentele ce formează obiectul prezentului dosar.

Instanţa a reţinut că în prezenta cauză au fost introduse în ţară cantităţi mari de cannabis şi comprimate ecstasy, aspect de natură a imprima faptelor un caracter mai grav. Totodată, faptele sunt cu atât mai grave cu cât desfăşurarea activităţii infracţionale s-a realizat după un plan bine stabilit, plan care a presupus inclusiv ascunderea drogurilor pentru ca acestea să nu fie găsite la un eventual control.

Pe de altă parte, este de observat faptul că niciunul dintre inculpaţi nu este cunoscut cu antecedente penale, aspect care a fost luat în considerare cu prilejul individualizării sancţiunilor ce vor fi aplicate.

În consecinţă, în vederea atingerii scopului pedepsei aşa cum acesta este stabilit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., instanţa a apreciat ca fiind suficientă aplicarea unor sancţiuni orientate spre minimul special, după cum urmează: pentru inculpatul C. - 4 ani închisoare pentru asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, 15 ani închisoare pentru organizarea şi finanţarea traficului internaţional de droguri şi 6 luni închisoare pentru deţinere de droguri de risc, pentru inculpatul B. - 3 ani închisoare pentru asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, 15 ani închisoare pentru complicitate la traficul internaţional de droguri şi 6 luni închisoare pentru deţinere de droguri de risc, pentru inculpatul M. - 3 ani închisoare pentru asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni şi 15 ani închisoare pentru complicitate la traficul internaţional de droguri, iar pentru inculpatul P. - 3 ani închisoare pentru asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni şi 15 ani închisoare pentru trafic internaţional de droguri.

Faptele fiind comise în concurs real de infracţiuni, în temeiul art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen., instanţa a aplicat inculpaţilor pedepsele cele mai grele, respectiv 15 ani închisoare.

În cazul inculpatului C., dat fiind rolul său în iniţierea şi organizarea asocierii infracţionale, instanţa a adăugat un spor de 6 luni închisoare, care să reprezinte şi un echivalent al pedepselor ce nu vor mai fi executate, urmând ca în final inculpatul C. să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 65 alin. (1) şi (2) C. pen. instanţa de fond a aplicat celor patru inculpaţi şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani - inculpatul C. şi 5 ani ceilalţi inculpaţi, după executarea pedepsei principale, pentru infracţiunea prevăzută de art. 10 şi 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

II. Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel inculpaţii C.Ş.A., B.S.G. şi M.C.N., apel înregistrat la Curtea de Apel Timişoara sub nr. Dosar 4792/30/2011 din 15 noiembrie 2011.

În motivele de apel formulate de inculpatul C.Ş.A. s-a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, apreciindu-se că se impune desfiinţarea hotărârii cu consecinţa trimiterii spre rejudecare pentru următoarele considerente:

Cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei, ce au avut loc în şedinţa publică din data de 03 octombrie 2011 a secţiei penale a Tribunalului Timiş, deşi asistenţa juridică era obligatorie potrivit legii, aceasta a fost asigurată de un avocat care nu dobândise calitatea de avocat definitiv, în condiţiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, ceea ce echivalează cu o veritabilă lipsă de apărare a inculpatului C.Ş.A. şi, prin urmare, sentinţa penală de condamnare nr. 419/P.I. din 10 octombrie 2011 este lovită de nulitate absolută, în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. În acest sens s-a arătat că, la dezbaterea pe fond a cauzei, în şedinţa publică din data de 03 octombrie 2011, avocatul D.V. deşi a învederat instanţei de fond că nu dobândise calitatea de avocat definitiv (în condiţiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat) şi astfel nu are calitatea cerută de lege pentru a pune concluzii pe fond în faţă Tribunalului Timiş, dorind totodată să depună şi o cerere de amânare a cauzei care să justifice lipsa prezenţei avocatului titular de contract, instanţa de fond nu a ţinut seama de aspectele evidenţiate, solicitând avocatului stagiar să pună concluzii pe fondul cauzei. Se apreciază că, în cauză, apărarea asigurată inculpatului C.Ş.A., a fost una formală, ceea ce echivalează cu lipsa asistenţei juridice şi implicit cu încălcarea dreptului de apărare al acestui inculpat, vicii ce atrag neregularitatea sentinţei penale.

Încheierile de şedinţă nr. 31 din 01 martie 2010, nr. 45 din 17 martie 2010 şi nr. 56 din 25 martie 2010 pronunţate de Tribunalul Timiş în Dosarele penale nr. 31/I/2010, nr. 45/I/2010 şi nr. 56/I/2010 având ca obiect autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor şi comunicaţiilor efectuate de la posturile telefonice aparţinând inculpaţilor din prezenta cauză, sunt lovite de nulitate absolută, în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., deoarece şedinţele ce au avut loc la datele respective în camera de consiliu s-au desfăşurat în absenţa procurorului DIICOT, deşi prezenţa acestuia era obligatorie potrivit art. 315 alin. (2) C. proc. pen. Pe de altă parte, pentru Dosarele penale nr. 31/I/2010, nr. 45/I/2010 şi nr. 56/I/2010 în care s-au pronunţat aceste încheieri nu s-au scris nici minute şi nu există nici mapă cu minute, iar din copiile filelor din condica de şedinţă cameră de consiliu, respectiv 01 martie 2010 şi 24 martie 2010 nu se poate stabili legala constituire a instanţei de judecată. Consecinţa imediată şi firească a acestor neregularităţi o constituie însăşi nulitatea autorizaţiilor de interceptare şi înregistrare a convorbirilor şi comunicaţiilor efectuate de la posturile telefonice aparţinând inculpaţilor.

Astfel, se pretinde că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale precum şi asupra unor probe administrate, de natură să garanteze drepturile inculpatului şi să influenţeze soluţia procesului, sau a interpretat trunchiat materialul probator analizat. Astfel, inculpatul a invocat excepţia nulităţii actelor de urmărire penală şi a urmăririi penale în ansamblul ei deoarece, au fost încălcate normele de competenţă materială prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute instanţa de fond omiţând să se pronunţe asupra acestei excepţii atât prin încheierea de şedinţă din data de 03 octombrie 2011, cât şi prin Sentinţa penală de condamnare nr. 419/P.I. din 10 octombrie 2011. În susţinerea acestei excepţii s-a arătat că în speţa de faţă, procurorul din cadrul DIICOT nu a efectuat niciun act de urmărire penală, întreaga cauză fiind instrumentată de poliţiştii de poliţie judiciară, procurorul limitându-se la emiterea rezoluţiei de începere a urmăririi penale şi a ordonanţelor. Mai mult decât atât, procedând, astfel, procurorul de caz a încălcat dispoziţiile art. 228 alin. (1) C. proc. pen., care prevăd că, "organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b¹)". Organul de urmărire penală nu a fost legal sesizat prin vreunul din modurile prevăzute de dispoziţiile art. 221 C. proc. pen., neexistând nici plângere, nici denunţ, şi nici proces-verbal de sesizare din oficiu pentru infracţiunile prevăzute art. 3, art. 4 şi art. 10 Legea nr. 143/2000. Pe lângă nelegala sesizare a instanţei care impunea restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, s-a mai învederat, imposibilitatea instanţei de fond de a-şi întemeia hotărârea de condamnare pe actele de urmărire penală, acestea fiind lovite de nulitate absolută însă Tribunalul Timiş, deşi nu s-a pronunţat asupra acestei cereri, mai mult, şi-a întemeiat sentinţa penală de condamnare, în principal, pe probele administrate în cursul urmăririi penale. Instanţa de fond nu s-a pronunţat nici asupra excepţiei nulităţii probelor constând în interceptările şi înregistrările convorbirilor telefonice purtate de inculpaţi. În ceea ce priveşte interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul C.S.A. s-a arătat că este nelegală de îndată ce atât ordonanţa cu titlu provizoriu nr. 68/2010 emisă la 26 februarie 2010 de DIICOT - ST Timişoara, cât şi încheierea nr. 31 din 01 martie 2010 a Tribunalului Timiş de confirmare a acestei ordonanţe privesc pe numitul R.C., fiul lui F. şi al A., născut în municipiul Drobeta-Turnu Severin cu domiciliul în aceeaşi localitate pe str. D. şi nu pe inculpatul în discuţie, C.Ş.A. care are o identitate distinctă. Mai mult decât atât, postul telefonic care a fost interceptat nu i-a aparţinut niciodată inculpatului C.Ş.A., ci numitului R.C., persoană rămasă neidentificată. Se apreciază că mijloacele de probă privind interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice au fost obţinute nelegal, deoarece la data efectuării interceptărilor nu era începută urmărirea penală faţă de niciunul dintre inculpaţii din prezenta cauză, urmărirea penală a fost începută la data de 19 martie 2010, iar interceptările şi înregistrările audio au fost anterioare acestei date, fiind efectuate în faza actelor premergătoare. S-a mai solicitat instanţei de fond să facă aplicarea faţă de inculpat a prevederilor art. 16 din Legea nr. 143/2000, însă tribunalul nu s-a pronunţat asupra acestei cereri şi nici nu a respins motivat solicitarea, cum de altfel nu s-a pronunţat asupra unor probe esenţiale administrate în cauză, dând o preponderenţă excesivă probelor constând în interceptările convorbirilor telefonice purtate de inculpaţi. Totodată, interpretând, în mod tendenţios declaraţiile inculpaţilor P. şi M., după ce, în prealabil, în mod abuziv, a respins declaraţiile celorlalţi inculpaţi, instanţa a săvârşit o gravă încălcare a drepturilor procesuale ale inculpatului C.Ş.A., de natură a influenţa negativ aflarea adevărului în prezenta cauză. Mai mult decât atât, instanţa de fond ca şi organele de urmărire penală, au dat dovadă de o totală lipsă de rol activ, nepreocupându-se practic ca, în cadrul cercetării judecătoreşti, să lămurească împrejurările asupra cărora plana un dubiu evident, împrejurări de care depindea justa soluţionare a cauzei.

În mod greşit instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000, precum şi ale infracţiunii prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 323 C. pen., aflate în concurs. În acest sens se arată în motivele de apel că la termenul de judecată din data de 3 octombrie 2011 s-a solicitat instanţei schimbarea încadrării juridice, din infracţiunile de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 8 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 323 C. pen.), complicitate la infracţiunea de trafic internaţional de droguri de risc şi de mare risc (art. 26 C. pen. rap la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000) şi infracţiunea de organizare, conducere sau finanţare a faptelor prev. de art. 2 - 9 din Legea nr. 143/2000 (art. 10 din Legea nr. 143/2000), în infracţiunea de organizare, conducere sau finanţare a faptelor prev. de art. 2 - 9 din Legea nr. 143/2000 (art. 10 din Legea nr. 143/2000). Tribunalul Timiş a consemnat greşit cererea, în sensul că am fi solicitat ca din toate infracţiunile cu care fusese sesizată instanţa de judecată, adică inclusiv art. 4 din Legea nr. 143/2000, să se schimbe încadrarea juridică prin reţinerea numai a art. 10 din Legea nr. 143/2000. Aprecierea instanţei de fond, cum că pentru infracţiunile din care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice, în cazul în care acestea ar fi absorbite de incriminarea din art. 10 din Legea nr. 143/2000, soluţia ar fi aceea de achitare şi nu de schimbare a încadrării, este neconcludentă, din moment ce s-a solicitat ca această schimbare de încadrare juridică să se facă prin încheiere separată şi nu o dată cu deliberarea. În ceea ce priveşte infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 8 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 323 C. pen.), dat fiind faptul că între inculpaţi nu a intervenit o înţelegere prealabilă de a organiza un ansamblu infracţional în vederea traficului internaţional de droguri, fără o repartizare ierarhică a sarcinilor în interiorul grupului, nu se pot reţine dispoziţiile acestui articol (323 C. pen.), ci numai art. 10 care pedepseşte mai aspru simpla organizare a participanţilor în vederea comiterii faptelor incriminate la art. 2 - 9 din această lege. A mai arătat că motivarea instanţei este superficială, ruptă din context, astfel că, în situaţia respingerii cererii de schimbare a încadrării juridice formulate, se impunea ca Tribunalul Timiş să dispună achitarea inculpatului C.Ş.A. pentru infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 8 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 323 C. pen.). Cu privire la infracţiunea de organizare, conducere sau finanţare a faptelor prev. de art. 2 - 9 din Legea nr. 143/2000 (art. 10 din Legea nr. 143/2000), având în vedere insuficienţa ansamblului probator administrat în cauză faţă de inculpatul C.Ş.A., situaţie care impunea să se dea eficienţă deplină dispoziţiilor art. 5² C. proc. pen. referitoare la prezumţia de nevinovăţie şi, drept urmare, să se facă aplicarea principiului instituţional în materie de probaţiune, anume principiul "in dubio pro reo", instanţa de fond trebuia să dispună achitarea inculpatului pentru infracţiunea de organizare, conducere sau finanţare a faptelor prev. de art. 2 - 9 din Legea nr. 143/2000 (art. 10 din Legea nr. 143/2000), în baza art. 11, pct. 2, lit. a) C. proc. pen., rap. la art. 10, lit. c) C. proc. pen. Existenţa dubiului cu privire la identitatea persoanelor între care au fost purtate discuţiile referitoare la transportul de droguri, face ca aceste discuţii să nu poată fi atribuite în mod legal numiţilor C.Ş.A. şi P.R.F., cu consecinţa netemeiniciei sentinţei penale apelate. În aceste condiţii, transferul unei sume de bani din partea inculpatului C.Ş.A. pentru P.R.F., în lipsa unor probe certe care să ateste destinaţia acestora (adrese din partea operatorilor telefonici în sensul că numerele interceptate chiar aparţin numitului P.) nu poate fi considerat element material al infracţiunii de finanţare prev. de art. 10 din Legea nr. 143/2000, astfel că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei din urmă infracţiuni. S-a mai arătat că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, soluţia care se impunea a fi adoptată în speţă era achitarea inculpatului în temeiul art. 11, pct. 2, lit. a) C. proc. pen., rap. la art. 10, lit. c) C. proc. pen. În acest sens se arată că raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 984141/2010 al Laboratorului de analiză şi profil al drogurilor din cadrul DIICOT Timişoara, întocmit în urma analizei de laborator a fragmentelor vegetale prelevate de pe dispozitivele ridicate de la locuinţa inculpatului, a atestat prezenţa canabisului, respectiv a THC-ului. Din procesul-verbal de predare-primire a probelor rămase în urma analizelor chimice de laborator efectuate asupra celor două dispozitive şi a cântarului, rezultă cu certitudine că în urma acestor analize nu a mai rămas niciun fragment vegetal şi implicit nicio cantitate de substanţă stupefiantă. Astfel, din cele de mai sus reiese cu evidenţă faptul că fragmentele vegetale prezente pe dispozitivele de mărunţire şi pe cântar au fost în cantităţi infime, constituind cel mai probabil urme, resturi rezultate în urma utilizării acelor instrumente. Coroborând aceste împrejurări, cu faptul că apartamentul de unde au fost ridicate aceste instrumente nu este proprietatea inculpatului, nici domiciliul acestuia şi cu afirmaţia martorei A.D., fiica proprietarei şi persoana care domicilia efectiv la această adresă, rezultă că nu se poate stabili cu certitudine dacă aceste resturi de fragmente vegetale îi aparţineau martorei sau inculpatului. Având în vedere ansamblul probator administrat în cauză cu privire la această faptă, fiind vorba de probe indirecte, din coroborarea acestora nu reiese cu certitudine că resturile vegetale găsite pe aceste instrumente îi aparţineau efectiv inculpatului C.Ş.A., astfel că în ceea ce priveşte această infracţiune există un dubiu evident în privinţa autorului, dubiu care îi profită inculpatului conform adagiului latin "in dubio pro reo".

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate din prisma motivelor de apel precum şi din oficiu potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a apreciat că hotărârea penală atacată este netemeinică în ceea ce priveşte cuantumul pedepselor aplicate inculpaţilor, urmare a greşitei individualizări judiciare a acestora, pentru considerentele ce vor fi prezentate.

În privinţa primului motiv de apel al inculpatului C.Ş.A., referitor la necesitatea desfiinţării sentinţei penale apelate şi restituirea cauzei la instanţa de fond, întrucât la termenul de judecată acordat pentru soluţionarea cauzei de către prima instanţă, respectiv 3 octombrie 2011 s-a prezentat pentru inculpatul apelant un apărător stagiar care nu dobândise calitatea de avocat definitiv în condiţiile Legii nr. 51/95 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat ceea ce echivalează cu o lipsă de apărare, instanţa de apel apreciază că acest motiv este nefondat.

Prin rechizitoriul DIICOT- Serviciul Teritorial Timişoara din Dosar nr. 41/D/P/2010 au fost trimişi în judecată inculpaţii P.C., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen., art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., C.Ş.A., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen., art. 26 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) şi (2), art. 4 alin. (1), art. 10 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., B.S.G., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen., art. 26 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., M.C.N. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen., art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., şi M.D.C. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen., art. 26 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

La termenul de judecată din data de 1 iulie 2011, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului M.D.C. potrivit încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare în regim de detenţie. Judecătorul cauzei a formulat cereri de abţinere de la soluţionarea cauzei disjunse privind pe inculpaţii C.Ş., B.S., M.C. şi P.C., invocându-se dispoziţiile art. 47 alin. (2) C. proc. pen., cerere de abţinere admisă de către instanţa de fond.

La termenul de judecată din data de 21 iulie 2011, instanţa de fond învestită cu soluţionarea cauzei, în temeiul art. 300² raportat la art. 139 alin. (1) şi (3⁵) C. proc. pen., art. 145¹ C. proc. pen. a înlocuit măsura arestării preventive a inculpaţilor C.Ş., B.S., M.C. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, la soluţionarea cauzei inculpatul C.Ş. fiind asistat de către apărătorii aleşi C.T., R.D. şi D.P., acordându-se termen de judecată la data de 05 septembrie 2011. La termenul de judecată din data de 5 septembrie 2011 instanţa a încuviinţat cererea inculpatului C.Ş. privind audierea martorei N.C.V., martoră faţă de care s-a dispus citarea în vederea prezentării pentru audiere. La termenul de judecată din data de 20 septembrie 2011 s-a procedat la audierea martorei, constatându-se că inculpatul C.Ş. s-a conformat dispoziţiilor stabilite de către instanţă în ceea ce priveşte indicarea domiciliului martorului A.C. propus spre audiere, astfel încât s-a admis cererea formulată de către inculpat dispunându-se citarea acestui martor, care a fost audiat la termenul de judecată din 3 octombrie 2010. La termenul de judecată din 3 octombrie 2011 pentru inculpatul C.Ş. s-a prezentat avocat D.V. despre care se susţine în faţa instanţei de apel că nu ar îndeplini condiţiile legale pentru exercitarea profesiei de avocat, în sensul că nu a susţinut examenul de capacitate pentru a deveni avocat definitiv, fapt ce ar echivala cu o lipsă de apărare a inculpatului.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 modificată prin O.U.G. nr. 159 din 12 noiembrie 2008, "avocatul stagiar poate pune concluzii numai la judecătorie şi poate asista ori reprezenta partea la instituţiile prevăzute la art. 3 - instanţe judecătoreşti -, stabilind un singur caz de nulitate absolută privitor la asistenţa juridică în conţinutul art. 25 alin. (2) din aceiaşi lege, respectiv când actele specifice profesiei de avocat efectuate în mod public - de o persoană care nu a dovedit calitatea de avocat în condiţiile legii - sunt nule dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi remediată în alt mod. În acelaşi art. 25 alin. (2) este prevăzută însă şi o derogare de la nulitatea absolută anterior prezentată, respectiv eroarea comună asupra calităţii persoanei ce a exercitat acte specifice profesiei de avocat, în raport de modul de împlinire a acestor atribute. Faţă de aceste norme juridice se reţine că avocatul stagiar poate asista partea, indiferent de rangul instanţei, singura prohibiţie prevăzută de lege fiind aceea de a formula concluzii la instanţele ierarhic superioare judecătoriei în cazul avocatului stagiar, fără a fi prevăzută o sancţiune expresă în cazul încălcării acestor norme (art. 22 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 modificată).

În consecinţă, în absenţa unei prevederi exprese care să indice sancţiunea nulităţii absolute a actului de asistenţă juridică îndeplinit cu încălcarea disp. art 22 din Legea nr. 51/1995 de către avocatul stagiar, sancţiunea aplicabilă trebuie dedusă din interpretarea analogică a prevederilor art. 22 şi art. 28 din Legea nr. 51/1995, care pe de o parte, dispun ca "avocatul înscris în Uniunea Baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, cu dată certă", iar pe de altă parte, impun sancţiunea nulităţii absolute numai pentru actele specifice profesiei de avocat efectuate de către persoană care nu are această calitate şi dacă au produs o vătămare ce nu poate fi remediată înalt mod. Prin urmare, cât timp legiuitorul a prevăzut o excepţie de la cazul de nulitate absolută prev. de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, chiar în cazul persoanei care nu are calitatea de avocat dar a efectuat acte specifice acestei profesii în mod public, când modul de împlinire a acestor activităţi a fost de natură să producă o eroare comună privitor la calitatea celui ce le-a săvârşit, cu atât mai mult îndeplinirea actelor de asistenţă juridică de către un avocat stagiar în faţa unei instanţe la care nu poate formula concluzii în perioada de stagiatură nu poate reprezenta o cauză de nulitate absolută a acestor activităţi. Mai mult, din analiza practicalei sentinţei penale apelate, rezultă că avocatul stagiar din Baroul Mehedinţi - D.V., nu a adus la cunoştinţa preşedintelui completului de judecată calitatea sa de avocat stagiar, iar apărările sale formulate cu ocazia soluţionării cauzei nu pot fi interpretate ca provenind de la o persoană care nu are capacitatea de a asigura asistenţă. Astfel, apărătorul inculpatului C.Ş. a solicitat instanţei de judecată să pună din nou în discuţie cererea de schimbare de încadrare juridică a faptei pentru respectarea principiului continuităţii şi pentru că această excepţie a fost pusă în discuţie la completul de judecată învestit iniţial cu soluţionarea cauzei. Apărătorul inculpatului C.Ş. a susţinut cererea de schimbare de încadrare juridică din infracţiunile prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 323 C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 10 Legea nr. 143/2000 în infracţiunea prev de art. 10 din Legea nr. 143/2000, dezvoltându-şi punctul de vedere cu privire la necesitatea aplicării dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., fapt ce a fost de natură a forma convingerea instanţei că solicitarea provine de la o persoană calificată, îndreptăţită să formuleze astfel de cereri în faţa Tribunalului. Apărătorul ales al inculpatului C.Ş. a invocat în susţinerea cererii de schimbare de încadrare juridică şi Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. 414/2008, solicitând şi efectuarea unei adrese la Penitenciarul Timişoara pentru evidenţierea comportamentului inculpatului. În acelaşi timp avocatul stagiar D.V. alături de apărătorul D.P. au formulat concluzii scrise. Aşadar, avocatul stagiar este cel care a creat eroarea asupra calităţii sale de avocat definitiv cu drept de a pune concluzii în faţa Tribunalului Timiş, astfel că acesta nu îşi poate invoca în faţa instanţei de apel propria culpă în derularea raporturilor procesuale. Analizând apărările formulate de către apărătorul stagiar pentru inculpatul C.Ş. instanţa a apreciat că acesta a avut parte de o apărare reală şi efectivă, apărătorul cunoscând speţa dedusă judecăţii şi punând concluzii în conformitate cu interesul clientului. Instanţa de apel a reţinut că inculpatul C.Ş. nu a invocat împrejurarea că apărătorul ales care l-a asistat la soluţionarea cauzei este avocat stagiar, informare care trebuia făcută odată cu judecarea cauzei, astfel că neregularitatea invocată de apelanţi ar fi putut constitui o cauză de nulitate relativă supusă procedurii prevăzută în art. 197 alin. (4) C. proc. pen., respectiv putând fi invocată numai în cursul efectuării actului, întrucât inculpatul C.Ş. a fost prezent la soluţionarea cauzei. Modul în care a procedat avocatul stagiar din cadrul Baroului Mehedinţi de a se prezenta în faţa Tribunalului Timiş pentru a participa la dezbaterea unei cauze penale în faţa unei instanţe la care nu avea dreptul de a pune concluzii este de natură să atragă răspunderea disciplinară a avocatului în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 modificată.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel referitor la împrejurarea că încheierile de şedinţă nr. 31 din 01 martie 2010, nr. 45 din 17 martie 2010 şi nr. 56 din 25 martie 2010 pronunţate de Tribunalul Timiş în Dosarele penale nr. 31/I/2010, nr. 45/I/2010 şi nr. 56/I/2010 având ca obiect autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor şi comunicaţiilor efectuate de la posturile telefonice aparţinând inculpaţilor din prezenta cauză, sunt lovite de nulitate absolută, în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., deoarece şedinţele ce au avut loc la datele respective în camera de consiliu s-au desfăşurat în absenţa procurorului DIICOT, deşi prezenţa acestuia era obligatorie potrivit art. 315 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond a procedat în mod corect în ceea ce priveşte solicitarea formulată de DIICOT referitoare la autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor şi comunicaţiilor efectuate de la posturile telefonice aparţinând inculpaţilor. Este adevărat că dispoziţiile art. 315 C. proc. pen. instituie obligativitatea procurorului de a participa la soluţionarea şedinţelor de judecată desfăşurate de instanţele de apel şi recurs, dar în materia interceptărilor şi înregistrărilor audio-video este consacrată de dispoziţiile art. 91¹ şi urm. C. proc. pen. ca o procedură diferită. Potrivit art. 91¹ C. proc. pen. interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea şi localizarea participanţilor nu poate fi efectuată prin alte mijloace, ori cercetarea ar fi întârziată. Alin. (3) menţionează că autorizaţia se poate acorda pe o durată ce nu depăşeşte 30 de zile, în camera de consiliu, de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar în lipsa preşedintelui instanţei se va desemna un judecător cu atribuţii în acordarea acestor autorizări. Din analiza dispoziţiilor menţionate rezultă că condiţia impusă de textul de lege a fost îndeplinită, în sensul că autorizările înregistrărilor şi convorbirilor telefonice ale inculpaţilor au fost acordate de judecătorul desemnat de preşedintele instanţei, şedinţa desfăşurându-se în camera de consiliu. Textul de lege nu face referiri cu privire la necesitatea prezenţei procurorului la soluţionarea acestei cereri, fiind vorba de o procedură necontencioasă dată exclusiv în competenţa judecătorului care analizează oportunitatea admiterii sesizării privind autorizarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor. Dispoziţiile art. 315 C. proc. pen. invocate de către apărătorul ales al inculpatului C.Ş. ca motiv de apel şi care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la şedinţele de judecată în apel şi recurs precum şi în cazul în care instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu iar legea prevede pentru fapta comisă pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare, precum şi atunci când unul dintre inculpaţi se află în detenţie sau sunt incidente prevederile art. 171 alin. (1) C. proc. pen., au un caracter general şi nu sunt aplicabile în materia confirmărilor autorizaţiilor provizorii de interceptare şi înregistrare care au un regim special pentru care prevederile Codului de procedură penală nu cuprind dispoziţie relativ la prezenţa procurorului la soluţionarea cererii, cum este de pildă cazul dispoziţiilor art. 140² C. proc. pen. referitor la plângerea împotriva ordonanţelor procurorului privind măsurile preventive şi în care se menţionează în alin. (4) că participarea procurorului la judecarea plângerii este obligatorie, la dispoziţiile art. 140³ C. proc. pen. referitoare la calea de atac împotriva încheierii pronunţată de judecător în cursul urmăririi penale privind măsurile preventive unde alin. (4) consacră obligativitatea participării procurorului la judecarea recursului. În mod corect s-a apreciat de către instanţa de fond că lipsa minutei în cazul încheierilor de autorizare a interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice nu este de natură a afecta valabilitatea probei legal obţinută, în condiţiile în care legiuitorul nu obligă la întocmirea acestei minute printr-o dispoziţie expresă, fiind vorba despre o procedură necontencioasă asemănătoare percheziţiei domiciliare reglementată de art. 100 şi urm. C. proc. pen., în cuprinsul căruia este menţionată la alin. (4) obligativitatea participării procurorului la soluţionarea cererii de către instanţă. Prin urmare, instanţa a apreciat că probele au fost obţinute legal în sensul prevederilor art. 64 alin. (2) C. proc. pen., astfel încât la soluţionarea cauzei vor fi avute în vedere procesele-verbale de înregistrare şi interceptare a convorbirilor telefonice. Încheierile de şedinţă pronunţate în materia autorizării şi interceptării convorbirilor telefonice poartă un regim juridic special în condiţiile în care şedinţele de judecată nu sunt publice şi nu există o condică de şedinţă accesibilă publicului, dată fiind raţiunea reglementării şi momentul procesual în care are loc autorizarea. Fiind vorba de măsură ce se ia cu precădere în cursul urmăririi penale iar scopul pentru care se aplică art. 91¹ C. proc. pen. fiind acela al stabilirii situaţiei de fapt a comiterii unor infracţiuni, legiuitorul a reglementat această procedură într-o manieră simplă care nu urmează regulile generale ale desfăşurării procesului penal, ce implică prezenţa condicii de şedinţă, a mapei cu minute şi a celorlalte acte procesuale necesare într-o cauză penală. Întrucât de cele mai multe ori la momentul la care organul de urmărire penală solicită autorizarea şi interceptarea convorbirilor şi comunicărilor există indicii rezonabile privind săvârşirea unor anumite infracţiuni, publicitatea reclamată de către apărătorul inculpatului referitor la prezenţa unei condici de şedinţă sau a anunţării şedinţelor derulate în camera de consiliu ar avea ca scop estomparea caracterului secret al procedurii cu consecinţa aducerii la cunoştinţa opiniei publice şi implicit a persoanelor faţă de care se ia o asemenea măsură a cauzei aflate pe rol, fapt ce ar fi de natură să îngreuneze urmărirea penală şi să asigure exonerarea de la tragerea la răspundere a celor vinovaţi.

În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la necompetenţa organelor de cercetare penală, instanţa de apel a reţinut că în cauză urmărirea penală a fost efectuată de către organul competent. Potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 508/2004 procurorii DIICOT efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunea prev în art. 12 alin. (1) din Lege, iar potrivit art. 9 alin. (1³) din acelaşi act normativ ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară anume desemnaţi efectuează acte de cercetare penală dispuse de către procurorii DIICOT. Din interpretarea dispoziţiilor legale rezultă că organele de poliţie judiciară efectuează acte de cercetare penală care se circumscriu noţiunii de acte îndeplinite în cursul urmăririi penale, putând îndeplini orice act stabilit prin delegare de către procurorul care supraveghează urmărirea penală în cauza dată. La baza formării Dosarului penal nr. 41/D/P/2010 stă procesul-verbal de sesizare din oficiu întocmit la data de 25 februarie 2010 de către organele de poliţie judiciară din cadrul BCCO - Serviciul antidrog, care îndeplineşte condiţiile prev. în art. 221 C. proc. pen. relativ la modurile de sesizare a organelor de urmărire penală. Fiind vorba despre o sesizare din oficiu s-a întocmit procesul-verbal la care face referire articolul de mai sus şi s-au dat eficienţă dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. referitor la obligaţia instituită în sarcina organului de urmărire penală care sesizat în vreunul dintre modurile prev. în art. 221 C. proc. pen. de a proceda la începerea urmăririi penale prin rezoluţie motivată. În cauză s-a procedat în acest fel întrucât organele de urmărire penală nu au sesizat incidenţa vreunei cauze de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, astfel încât sesizării din oficiu fiind considerată ca furnizând informaţii ce se impun a fi verificate i s-a dat eficienţă juridică.

Analizând conţinutul actului procesual intitulat proces-verbal de sesizare din oficiu întocmit de către organele de cercetare penală, instanţa de apel a apreciat că acesta îndeplineşte rigorile legale făcându-se referire la persoanele faţă de care există suspiciuni în ceea ce priveşte traficul internaţional şi naţional de droguri de risc şi mare risc, fapte prev. de art. 3 alin. (1) şi (2) art. 2 alin. (1), (2), art. 4 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000, descriindu-se starea de fapt despre care lucrătorii de poliţie judiciară au primit informaţii, parte din persoane fiind cunoscute după porecle de genul "A.", "P." "R.", "P.", şi despre care se bănuia că au pus bazele unei grupări infracţionale pentru săvârşirea şi a infracţiunii prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003. Raportat la modalitatea mai sus descrisă instanţa de apel a apreciat că urmărirea penală a fost efectuată de către organul competent potrivit atribuţiilor legale, nefiind vorba de efectuarea unor acte cu încălcarea normelor de competenţă care ar atrage restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

În ceea ce priveşte solicitarea apărătorului inculpatului C.Ş.A. prin care se solicită a se constata că interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul C.Ş.A. este nelegală de îndată ce atât ordonanţa cu titlu provizoriu nr. 68/2010 emisă la 26 februarie 2010 de DIICOT - ST Timişoara, cât şi încheierea nr. 31 din 01 martie 2010 a Tribunalului Timiş de confirmare a acestei ordonanţe privesc pe numitul R.C., fiul lui F. şi al A., născut în municipiul Drobeta-Turnu Severin cu domiciliul în aceeaşi localitate pe str. D. şi nu pe inculpatul în discuţie, C.Ş.A. care are o identitate distinctă, instanţa de apel apreciază că nu se impune excluderea din câmpul probator a acestor mijloace de probă, pentru considerentele ce vor fi prezentate.

Prin referatul din data de 01 martie 2010 întocmit de DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara s-a solicitat, în temeiul art. 91¹ şi 91² C. proc. pen. confirmarea autorizării ordonanţei cu titlu provizoriu nr. 68 din 26 februarie 2010 (emisă pe o perioadă de 48 ore din data de 27 februarie 2010 până la data de 01 martie 2010) pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice şi comunicaţiilor efectuate de la următoarele posturi: x - utilizat de R.C., y - utilizat de A.A.I., q - utilizat de D.C.A., w - utilizat de L.S.L. Prin acelaşi referat s-a mai cerut instanţei competente prelungirea de autorizare pe o perioadă de 28 de zile din data de 01 martie 2010 - până la data de 28 martie 2010 pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice şi comunicaţiilor şi IMEI-urilor efectuate de la posturile telefonice: x, IMEI - a - utilizat de R.C., y, IMEI - b - utilizat de A.A.I., q, IMEI - c - utilizat de D.C.A., w, IMEI - d - utilizat de L.S.L., precum şi eliberarea unor autorizaţii nou pe o perioadă de 30 de zile începând cu data emiterii pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice, comunicaţiilor, SMS, efectuate de la următoarele posturi telefonice: xxx şi aaa utilizate de o persoană neidentificată până la data cererii; bbb utilizat de o persoană poreclită "M." neidentificată până în prezent; ddd - utilizat de un tânăr poreclit "P." neidentificată. Prin ordonanţa de autorizare provizorie nr. 68 din 26 februarie 2010 s-a dispus autorizarea cu titlu provizoriu pentru interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor, convorbirilor telefonice efectuate de la următoarele posturi telefonice: x - utilizat de R.C., y - utilizat de A.A.I., q - utilizat de D.C.A, w - utilizat de L.S.L., localizarea titularilor posturilor telefonice, precum şi poziţionarea în teren ( stradă, număr, etc).

Prin încheierea nr. 31 din 1 martie 2010 pronunţată în Camera de Consiliu de către Tribunalul Timiş s-a admis cererea formulată de DIICOT Serviciul Teritorial Timişoara şi s-a confirmat ordonanţa cu titlu provizoriu nr. 68 din 26 februarie 2010 din Dosar nr. 41/D/P/2010, privind interceptarea şi înregistrarea pe bandă magnetică sau orice alt tip de suport, a convorbirilor şi a mesajelor SMS purtate de la posturile telefonice, autorizarea în continuare pe mai departe interceptarea şi înregistrarea pe bandă magnetică a convorbirilor şi mesajelor de la aceste posturile telefonice menţionate pe o perioadă de 28 de zile, respectiv din data de 1 martie 2010 până la data de 28 martie 2010 şi de la posturile telefonice xxx şi aaa utilizate de o persoană neidentificată până la data cererii; bbb utilizat de o persoană poreclită "M." neidentificată până în prezent; ddd - utilizat de un tânăr poreclit "P." neidentificat, pe o perioadă de 30 de zile, respectiv din 1 martie 2010 până la data de 30 martie 2010. Potrivit acestor încheieri au fost ulterior emise autorizaţiile având ca obiect interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicaţiilor telefonice, astfel: autorizaţia nr. 81 din 01 martie 2010 pentru postul telefonic bbb utilizat de o persoană poreclită "M." neidentificată până în prezent, autorizaţia nr. 82 din 1 martie 2010 pentru postul telefonic ddd - utilizat de un tânăr poreclit "P." neidentificat, aaa utilizate de o persoană neidentificată, autorizaţia nr. 80 din 1 martie 2010 pentru postul telefonic aaa utilizat de o persoană neidentificată până la data cererii, autorizaţia nr. 79 din 1 martie 2010 pentru postul telefonic xxx utilizat de o persoană neidentificată - emise pentru o perioadă de 30 de zile respectiv 1 martie 2010 - 30 martie 2010; precum şi autorizaţia nr. 78 din 1 martie 2010 pentru postul telefonic nr. w - utilizat de L.S.L., autorizaţia nr. 77 din 1 martie 2010 pentru postul telefonic nr. q - utilizat de D.C.A., autorizaţia nr. 76 din 1 martie 2010 pentru postul telefonic nr. y - utilizat de A.A.I. şi nr. 75 din 1 martie 2010 pentru postul telefonic x - utilizat de R.C., acestea fiind emise pentru o perioadă de 28 de zile, respectiv 1 martie 2010 - 28 martie 2010.

La data de 16 martie 2010, DIICOT Serviciul Teritorial Timişoara se adresează cu o nouă cerere instanţei competente prin care se solicită confirmarea de autorizare a ordonanţei cu titlu provizoriu nr. 84/2010 din 12 martie 2010 în acelaşi dosar de urmărire penală, prin care s-a autorizat pentru o perioadă de 48 ore (12 martie 2010 ora 17,00 - 14 martie 2010 ora 17,00) pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice de la posturile telefonice nr. p - utilizat de M.D.C.; nr. r - utilizat de numitul "C.", prelungirea de autorizare pentru 28 de zile din 15 martie 2010 până la 11 aprilie 2010 privind interceptarea convorbirilor telefonice, comunicaţiilor şi IMEI-ului aferent de la postul telefonic nr. r - utilizat de numitul "C.", precum şi eliberarea unei autorizaţii noi pentru o perioadă de 28 de zile, privind interceptarea convorbirilor telefonice, comunicaţiilor şi IMEI-ului aferent de la postul telefonic p - utilizat de M.D.C. Această cerere a fost admisă de instanţă prin încheierea nr. 45 din 17 martie 2010 a Tribunalului Timiş.

La data de 21 martie 2010 DIICOT Serviciul Teritorial Timişoara a emis ordonanţa cu titlu provizoriu nr. 99 prin care s-a dispus autorizarea cu titlu provizoriu pe o perioadă de 48 ore a interceptărilor înregistrărilor audio-video şi ambiental a discuţiilor purtate cu ocazia întâlnirilor derulate între P.C.S. şi M.C.N. La data de 24 martie 2010 acelaşi serviciu solicita instanţei confirmarea ordonanţei cu titlu provizoriu nr. 99 din 21 martie 2010 pentru interceptarea înregistrărilor audio-video şi ambiental a discuţiilor purtate cu ocazia întâlnirilor derulate între P.C.S. şi M.C.N., arătând în motivare că la DIICOT se află în lucru Dosarul penal nr. 41/D/P/2010 privind pe inculpaţii P.C.S., C.Ş.A., B.S.G., M.C.N., M.D.C.Ş.a, cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, trafic internaţional de droguri de risc şi mare risc şi finanţare a activităţilor de introducere în ţară a drogurilor de risc şi mare risc, fapte prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 3 alin. (1), (2), art. 2 alin. (1), (2), art. 10 din Legea nr. 143/2000, în fapt reţinându-se că la data de 20 martie 2010 inc. P.C.S., prin PTF Cenad judeţ Timiş a introdus în ţară droguri de risc şi mare risc (500 gr cannabis, 390 pastile ecstasy) disimulate în autoturismul marca M., activitate finanţată de C.Ş.A. şi B.S.G. S-a mai arătat că inc. M.C.N. este proprietarul autoturismului M. care, în prealabil a fost pus la dispoziţia inc. P.C. prin intermediul inc. M. D. În condiţiile în care s-a executat activităţile dispuse prin ordonanţa 99 din 21 martie 2010 în urma cărora s-a dispus reţinerea inc. P.C.S. şi M.C.N. s-a solicitat confirmarea acesteia.

Din prezentarea actelor procesuale emise în cauză se desprinde cu uşurinţă concluzia că la începutul actelor întocmite organele de urmărire penală, acestea aveau indicii generale cu privire la existenţa unei grupări infracţionale care manifestă preocupări în introducerea pe teritoriul ţării a unor importante cantităţi de droguri de risc şi mare risc, membrii acesteia fiind şi nominalizaţi după porecle, respectiv "R., A., M., P. etc". Ulterior, pe măsură ce actele de urmărire penală au fost canalizate pe identificarea persoanelor ale căror porecle erau cunoscute de anchetatori s-a reuşit stabilirea exactă a identităţii şi indicarea, în solicitările ulterioare, a numelor şi prenumelor inculpaţilor, alăturat poreclelor cunoscute. Astfel, s-a stabilit că porecla "R." aparţine inculpatului C.Ş.A., nefiind fondată susţinerea apărătorului acestuia potrivit căreia ar fi vorba despre două persoane diferite. De altfel, dovadă în sensul că inculpatul C.Ş.A. era cunoscut în cercul său de prieteni cu apelativul "R." este depoziţia inculpatului P.C. care a făcut vorbire de predarea unei cantităţi de droguri către "R.", a coinculpatului M.D. care a relatat că are cunoştinţă despre faptul că o parte din banii necesari achiziţionării drogurilor din Olanda proveneau de la "R.". Aceste persoane menţionate mai sus făceau parte din anturajul inculpatului C.Ş.A. şi l-au indicat în depoziţiile date, atât cu porecla cunoscută cât şi cu identitatea sa reală, ambele nefiind contestate de inculpat, prin urmare, faţă de cele mai sus expuse, instanţa de apel apreciază că persoana cu apelativul "ale cărei convorbiri au fost interceptate şi înregistrate este una şi aceiaşi persoană cu inculpatul C.Ş., nefiind vorba despre vreo nulitate, iar solicitarea de îndreptare a erorii materiale nu reprezintă o substituire de persoană, câtă vreme s-a dovedit fără putinţă de tăgadă că utilizatorul postului telefonic este inculpatul C.Ş.A.

În ceea ce priveşte solicitarea formulată de către apărătorul inculpatului C.Ş. de desfiinţare a sentinţei penale atacate întrucât instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale de natură să influenţeze soluţia adoptată, instanţa de apel apreciază că acest motiv nu se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. care reglementează expres cazurile în care, instanţa de apel desfiinţând sentinţa primei instanţe şi dispunând rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, poate efectua acest lucru. Aceste cazuri se referă la judecarea cauzei în lipsa unei părţi nelegal citată sau care legal citată a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, precum şi în situaţia existenţei cazurilor de nulitate prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. cu excepţia cazului de necompetenţă. Instanţa de apel în limitele efectului devolutiv reglementat de art. 371 alin. (2) C. proc. pen. s-a pronunţat asupra cererilor formulate de către inculpat în condiţiile în care declaraţia de apel a inculpaţilor a avut efect devolutiv integral, repunând în discuţie toate aspectele care au constituit obiectul judecării la prima instanţă.

Un alt motiv de apel al inculpatului C.Ş. vizează neregularitatea mijloacelor de probă constând în înregistrările audio şi video, administrate înainte de începerea urmăririi penale şi care ar fi lovite de nulitate absolută. În motivarea acestei cereri s-a susţinut că interceptările telefonice au fost administrate înainte de începerea urmăririi penale faţă de inculpat şi drept urmare nu pot fi avute în vedere în dovedirea infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, câtă vreme începerea urmăririi penale a avut loc la data de 19 martie 2010 iar autorizaţia de interceptare a convorbirilor telefonice a fost efectuată pe perioada 28 februarie 2010 - 21 martie 2010 fiind vorba de probe obţinute nelegal.

Cu privire la solicitarea inculpatului de a se constata nelegalitatea probelor pe motivul încuviinţării interceptărilor înainte de începerea urmăririi penale, Curtea de Apel Timişoara a constatat că încheierile de autorizare a interceptărilor convorbirilor şi comunicărilor au fost emise la datele de mai sus, parte din ele anterior începerii urmăririi penale în cauză faţă de inculpat.

Inculpatul nominalizat a invocat în sprijinul afirmaţiilor sale cauzele C. şi D.P. contra României dar instanţa de apel a observat că cele două cauze la care inculpatul a făcut trimitere priveşte situaţii anterioare modificărilor Codului de procedură penală când Curtea europeană a Drepturilor Omului constatase deficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie dorit de supremaţia dreptului într-o societate democratică respectiv: - definirea categoriilor de persoane ce pot fi puse sub ascultare judiciară; natura infracţiunilor ce ar putea conduce la aceasta; stabilirea unei durate în timp a executării măsurii; condiţiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează convorbirile interceptate; precauţiile de luat pentru a transmite, intacte şi complete, înregistrările realizate, în vederea controlului eventual din partea judecătorului şi a apărării; circumstanţele în care se poate sau trebuie să se efectueze ştergerea sau distrugerea benzilor respective, în special după neînceperea urmăririi penale sau punere în libertate; trebuie de asemenea să se ia în calcul alte garanţii, ca cele care cer ca măsura să fie autorizată şi punerea sa în aplicare să fie controlată de o autoritate independentă, în special de un magistrat. Actual Codul de procedură penală oferă garanţiile necesare, iar autorizaţia de interceptare a fost dată de judecător, care a stabilit durata în timp şi a indicat posturile telefonice.

De altfel, prin Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009 publicată în M. Of. nr. 563/13.08.2009, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91¹ C. proc. pen., reţinând în esenţă că interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestora poate fi cel mult o problemă de aplicare. În consecinţă dispoziţiile art. 91¹ C. proc. pen. nu au fost declarate neconstituţionale, iar din conţinutul acestora nu rezultă în mod expres condiţia să fie începută urmărirea penală, ceea ce denotă că acestea nu sunt nelegale.

De asemenea Curtea de Apel Timişoara a reţinut că în cauză condamnarea nu a avut loc în baza unei singure probe ci, prin coroborarea tuturor probelor administrate.

Cu privire la solicitarea apărătorului inculpatului C.Ş.A. de reţinere în favoarea clientului său a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000, instanţa de apel a reţinut că articolul citat stipulează că în situaţia în care persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2 - 10 din Legea nr. 143/2000, în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri, beneficiază de reducerea la jumătate a limitei pedepsei prevăzute de lege. Acordarea acestui beneficiu legal este lăsată la aprecierea instanţei care, în situaţia în care ar constata că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, respectiv un denunţ formulat şi o sentinţă penală de condamnare dispusă în cauza penală rezultată ca urmare a denunţului, este obligată să facă aplicarea acestor dispoziţii ce instituie o cauză legală de reducere a pedepsei aplicate.

La adresa formulată de către instanţă către DIICOT Serviciul Teritorial Timişoara prin care s-a solicitat a se comunica dacă inculpatul C.Ş. beneficiază de prevederile art. 16 din Legea nr. 143/2000 prin prisma denunţului înregistrat sub nr. 115/D/P/2010, DIICOT Serviciul Teritorial Timişoara a răspuns că inculpatul C.Ş. a formulat în cursul urmăririi penale un denunţ pentru a putea beneficia de cauza de reducere a pedepsei, dar denunţul formulat de inculpat a conţinut date insuficiente pentru identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni legate de traficul de stupefiante, apreciindu-se că nu poate beneficia de cauza care vizează reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă. Se mai arată în referatul întocmit de către DIICOT Serviciul Teritorial Timişoara, că denunţul inculpatului a conţinut date de ordin general care nu au putut fi valorificate prin activităţile specifice derulate de organele de cercetare penală, în condiţiile în care acesta a arătat că a achiziţionat stupefiante pentru consum propriu de la domiciliul unui cetăţean timişorean localizat într-o zonă limitrofă a oraşului Timişoara, fără a fi menţionate particularităţile imobilului de unde s-au efectuat tranzacţiile. În referatul întocmit mai este menţionată şi poziţia inculpatului C.Ş.A. care nu a fost în măsură să identifice persoana acuzată de trafic de stupefiante, potrivit procesului-verbal de efectuare a unei recunoaşteri după planşa foto a persoanei, fiind menţionată şi poziţia inculpatului care a mai formulat alte două denunţuri la fel de general.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că în mod corect instanţa de fond nu a reţinut în sarcina inculpatului C.Ş.A. prevederile art. 16 din Legea nr. 143/2000, în condiţiile în care nu s-a dovedit că informaţiile furnizate de către inculpat au dus la identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanelor implicate în traficul de droguri.

În ceea ce priveşte starea de fapt reţinută de prima instanţă în privinţa tuturor inculpaţilor, instanţa de apel a apreciat că aceasta este corectă, fiind rezultatul evaluării probelor administrate în cauză şi din care rezultă că inculpaţii că s-au asociat în vederea săvârşirii unor infracţiuni de trafic internaţional de droguri. Astfel, în baza unei înţelegeri prealabile, la solicitarea inculpatului C.Ş.A., care a organizat şi finanţat întreaga operaţiune, şi cu sprijinul inculpaţilor B.S.G. şi M.C.N., inculpatul M.D.C., împreună cu inculpatul P.C.S., la data de 16 martie 2010, s-a deplasat în Olanda cu autoturismul marca M., proprietatea inculpatului M., de unde, prin intermediul numitului P.R.F., au adus în ţară o cantitate de droguri de risc şi de mare risc, respectiv cannabis şi comprimate ecstasy.

Probele administrate în cauză au confirmat faptul că inculpatul C.Ş.A. el este cel care a organizat activitatea de introducere în ţară a drogurilor de risc şi mare risc transportate de inculpatul P.C., în sensul că a recrutat transportatorii, a găsit persoana furnizorului, a stabilit legătura între transportatori şi furnizor, a monitorizat întregul transport şi a reglementat modalitatea de preluare a drogurilor odată cu întoarcerea în ţară a autoturismului condus de inculpatul P.C. şi a finanţat activitatea de introducere în ţară a drogurilor, inculpatul M. arătând a primit de la C.Ş. suma de aproximativ 1000 euro pentru transport şi pentru a plăti drogurile de risc (cannabisul), în vreme ce drogurile de mare risc au fost plătite on-line de acelaşi inculpat.

Potrivit dispoziţiilor art. 26 C. pen., complicitatea este acea formă a participaţiei penale ce constă în înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, astfel că în mod corect s-a reţinut în sarcina inculpaţilor B.S.G. şi M.C.N. săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000. Probele administrate în cauză au confirmat faptul că inculpatul B. l-a sprijinit, cel puţin moral, pe inculpatul C. în organizarea activităţii de trafic internaţional de droguri, el a cunoscut în permanenţă desfăşurarea evenimentelor, fiind ţinut la curent de către inculpatul C., iar după sosirea transportului în România, s-a implicat activ în organizarea preluării drogurilor de către inculpatul M., căruia i-a plătit şi transportul până la locul unde se afla inculpatul P., după care s-a oferit personal să participe la acţiunile de scoatere a drogurilor din pragurile maşinii.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.C.N., rolul acestuia a fost acela de a asigura mijlocul de transport ce a fost folosit la transportul drogurilor, aspect ce poate fi circumscris noţiunii de complicitate materială şi avea şi sarcina preluării autoturismului de la inculpatul P., odată cu sosirea acestuia în ţară, urmată de predarea maşinii inculpatului C.

Sub aspectul laturii subiective, este evidentă împrejurarea că inculpaţii au acţionat cu intenţie directă, ei având reprezentarea faptului că desfăşoară o activitate ilegală, motiv pentru care au şi ascuns drogurile, şi urmărind ca prin aceasta să dobândească foloase materiale ilicite.

În sarcina inculpatului C.Ş.A. a fost reţinută şi săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

În condiţiile prevăzute de art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. instanţa de fond în mod corect a dispus achitarea inculpatului sub acest aspect. În prezenta cauză, nu pot fi reţinute atât complicitatea la traficul internaţional de droguri, cât şi organizarea şi finanţarea traficului internaţional de droguri. Actele desfăşurate de către inculpatul C.Ş.A. reprezintă elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000, infracţiune care a şi fost reţinută în sarcina sa, el organizând şi finanţând traficul internaţional de droguri, dar aceleaşi acţiuni nu pot constitui şi o complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000. Legiuitorul a apreciat că activităţile de organizare sau finanţare a traficului de droguri sunt mai periculoase şi nu reprezintă o simplă complicitate la infracţiunile prevăzute de art. 2 sau 3 din Legea nr. 143/2000, motiv pentru care aceste activităţi au fost incriminate separat. Ca atare, cel care organizează sau finanţează traficul de droguri, fără a realiza efectiv vreuna dintre modalităţile alternative de săvârşire a infracţiunilor prevăzute de art. 2 sau 3 din Legea nr. 143/2000, nu va fi tras la răspundere penală pentru complicitate la cele două infracţiuni, ci va săvârşi, în calitate de autor, o infracţiune distinctă, şi anume infracţiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 143/2000.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, instanţa de apel a reţinut că aceasta se poate realiza şi prin deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu. Sub acest aspect, inculpaţii C. şi B. au recunoscut că sunt consumatori de droguri. Potrivit buletinelor de analiză toxicologică nr. 63 şi 64/T/V din 14 aprilie 2010 ale IML Timişoara, inculpaţii B.S.G. şi C.Ş.A. sunt consumatori de droguri, testele imunometrice la care aceştia au fost supuşi reacţionând pozitiv pentru tetrahidrocannabinol. Pe de altă parte, potrivit procesului-verbal de percheziţie, în locuinţa inculpatului C.Ş.A. au fost descoperite două dispozitive metalice de mărunţire a substanţelor vegetale ce conţineau fragmente vegetale susceptibile de a fi cannabis. În legătură cu aceste două dispozitive, martorul A.I., prietena inculpatului C., a menţionat că unul dintre dispozitive îi aparţine, iar celălalt aparţine inculpatului C. fiind folosit la consumul de droguri. Fragmentele vegetale descoperite în cele două dispozitive au fost supuse analizelor de laborator, iar potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 984142 din 06 aprilie 2010 al Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Timişoara - Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor, Precursori, după analizele de laborator, aceste fragmente vegetale sunt constituite din cannabis, în conţinutul acestora punându-se în evidenţă tetrahidrocannabinolul, compus cu acţiune psihotropă, biosintetizat de planta Cannabis sativa.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul B., la locuinţa acestuia, a fost descoperită o cutie rotundă din lemn pe care se aflau mai multe fragmente vegetale. Potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 984153 din 10 aprilie 2010 al Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Timişoara - Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor, Precursori, după analizele de laborator, aceste fragmente vegetale sunt constituite din cannabis, în conţinutul acestora punându-se în evidenţă tetrahidrocannabinolul, compus cu acţiune psihotropă, biosintetizat de planta Cannabis sativa.

Pentru aceste considerente instanţa a reţinut în sarcina celor doi inculpaţi săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, ei deţinând droguri de risc în vederea propriului consum, urmând ca, sub aspectul laturii subiective, reţinându-se intenţia indirectă ca modalitate a vinovăţiei, inculpaţii având reprezentarea faptului că nu sunt îndreptăţiţi să deţină substanţe stupefiante, activitatea lor reprezentând o acţiune ilicită, şi cu toate acestea au acceptat această situaţie în vederea satisfacerii propriilor nevoi.

Organele de urmărire penală au reţinut în sarcina celor 4 inculpaţi şi comiterea infracţiunii prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003, infracţiune care face trimitere la infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art. 323 C. pen. În ceea ce priveşte infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, potrivit art. 323 C. pen. aceasta constă în fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni.

Dovezile administrate în cauză atestă faptul că fiecare dintre inculpaţii C., P., B. şi M., trimişi în judecată în prezenta cauză, potrivit unui rol prestabilit la activitatea ce a avut ca finalitate aducerea în România, din Olanda, de către inculpatul P., a unor droguri de risc şi mare risc. Activitatea ilicită efectuată de către cei patru inculpaţi a presupus un plan bine conturat, care implica mai multe etape: racolarea persoanelor dispuse ca în schimbul unor sume de bani sau a unei cantităţi de droguri să efectueze transportul stupefiantelor din Olanda; găsirea unui furnizor, care să achiziţioneze drogurile din Olanda cu ajutorul banilor trimişi din România de către inculpatul C., furnizor identificat în persoana numitului P.R.; asigurarea mijlocului de transport ce va fi folosit pentru desfăşurarea activităţii infracţionale; monitorizarea permanentă a activităţii transportatorilor; preluarea autoturismului în care au fost ascunse drogurile, după sosirea în ţară, de către o altă persoană decât cea care a efectuat efectiv transportul; predarea drogurilor finanţatorului acestei activităţi, toate aceste etape fiind parcurse de către inculpaţi, fiecare dintre ei având un rol bine stabilit, rol care a fost evidenţiat cu prilejul analizării probelor administrate în cauză.

În prezenta cauză nu se poate contesta faptul că gruparea inculpaţilor a avut drept scop săvârşirea de infracţiuni contra sănătăţii publice, infracţiuni de natură să producă consecinţe dintre cele mai grave şi luând în considerare aceste aspecte, instanţa de apel apreciază că în mod judicios s-a reţinut în sarcina celor patru inculpaţi şi infracţiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 399/2003 raportat la art. 323 C. pen. Astfel, grupul celor patru inculpaţi a avut o structură proprie, în care au putut fi identificate persoane cu roluri diferite (organizator şi finanţator - inculpatul C., transportator - inculpatul P., persoane care au asigurat mijlocul de transport şi preluarea drogurilor în România - inculpaţii B. şi M.), toate aceste persoane acţionând în mod coordonat, împărţindu-şi sarcinile în vederea realizării scopului menţionat anterior. În acelaşi timp, dovezile administrate în cauză au confirmat existenţa grupului pe o perioadă suficientă de timp ca să asigure succesul operaţiunii, ceea ce exclude existenţa unei grupări constituite întâmplător şi spontan.

În ceea ce priveşte modalitatea în care a procedat instanţa de fond cu ocazia solicitării schimbării încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului C.Ş.A., din infracţiunea prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003, raportat la art. 323 C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 10 din Legea nr. 143/2000 în infracţiunea prev. de art. 10 din Legea nr. 143/2000, instanţa de apel a apreciat că în mod corect s-a respins solicitarea prin interpretarea dispoziţiilor legale citate şi conform cărora în condiţiile în care activitatea inculpatului a constat în organizarea şi finanţarea traficului internaţional de droguri va fi angajată răspunderea penală pentru infracţiunea în care s-a schimbat încadrarea juridică, iar soluţia va fi cea de achitare pentru infracţiunea de complicitate la traficul internaţional de droguri. Infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni nu poate fi absorbită în infracţiunea prev. de art. 10 din Legea nr. 143/2000, deoarece activitatea ilicită a inculpatului C.Ş.A. nu a constatat doar în organizarea traficului internaţional de droguri, ci acesta a manifestat preocupări şi în a lua parte la o asociere cu un scop determinat şi formată din mai multe persoane. În cadrul acestei asocieri a luat parte şi inculpatul C.Ş. care urmează a răspunde pentru această activitate şi care asemenea celorlalţi inculpaţi avea un rol bine determinat pentru atingerea scopului prestabilit, astfel că în mod corect s-a apreciat că este vorba de o infracţiune de sine stătătoare. Infracţiunea prev. de art. 4 din Legea nr. 143/2000 cu privire la care s-a făcut afirmaţia că ar fi absorbită în conţinutul legal al infracţiunii prev. de art. 10 din Legea nr. 143/2000, din analiza textului de lege care reglementează cele două activităţi ilicite, instanţa de apel a reţinut că deţinerea ilegală de droguri de risc nu poate fi apreciată ca o parte componentă a infracţiunii de organizare şi finanţare a traficului internaţional de droguri de mare risc, fiind vorba de laturi obiective diferite în cazul celor două.

În conformitate cu dispoziţiile art. 72 C. pen., la stabilirea şi aplicarea pedepsei se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele speciale de pedeapsă, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana inculpatului şi de împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. Atingerea dublului scop preventiv şi educativ al pedepsei este condiţionată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte şi durata sancţiunii şi natura sa pe de altă parte.

Criteriile generale de individualizare a pedepselor sunt expres prevăzute de legiuitor în dispoziţiile art. 72 C. pen. şi orice abatere de la judicioasa lor utilizare în procesul de stabilire şi aplicare a pedepsei presupune analizarea obiectivă a probelor de la dosar care duc la aplicarea acestora.

Transpunând aceste reguli la speţa de faţă, reţinând vinovăţia inculpaţilor pentru infracţiunile cu privire la care instanţa de fond a dispus condamnarea lor, instanţa de apel apreciază că se impune o redozare a pedepselor raportat la persoana inculpaţilor, gradul de implicare al acestora în activitatea infracţională, rolul avut de fiecare dintre membrii asociaţiei organizate în vederea atingerii scopului propus, cantitatea de droguri traficată, ca şi lipsa de antecedente penale a inculpaţilor.

Astfel, în vederea realizării scopului pedepsei, respectiv reeducarea inculpaţilor şi prevenirea săvârşirii de noi fapte antisociale se impune condamnarea acestora la pedeapsa închisorii în regim de detenţie, aceasta fiind unica modalitate prin care inculpaţii vor conştientiza semnificaţia socială a activităţilor ilicite.

Aşa fiind, prin Decizia penală nr. 60/A din 28 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, s-au admis apelurile declarate de inculpaţii C.Ş.A., B.S.G. şi M.C.N. împotriva Sentinţei penale nr. 419 din 10 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş.

S-a desfiinţat sentinţa penală apelată şi rejudecând cauza:

În baza art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. şi art. 76 lit. c) C. pen. a fost condamnat inculpatul C.Ş.A., la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.

În baza art. 10 din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. şi art. 76 lit. a) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de organizare şi finanţare a traficului internaţional de droguri de mare risc.

În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. şi art. 76 lit. e) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere ilegală de droguri de risc.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului C.Ş.A. pedeapsa cea mai grea, aceea de 8 ani închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. şi art. 76 lit. c) C. pen. a fost condamnat inculpatul B.S.G., la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.

În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi cu aplicarea art. 27 C. pen. şi art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. şi art. 76 lit. a) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la traficul internaţional de droguri de mare risc.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului B.S.G. pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. şi art. 76 lit. c) C. pen. a fost condamnat inculpatul M.C.N., la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.

În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi cu aplicarea art. 27 C. pen. şi art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. şi art. 76 lit. a) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la traficul internaţional de droguri de mare risc.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului M.C.N. pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

III. Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara şi inculpaţii C.Ş.A., B.S.G. şi M.C.N.

În recursul declarat de procuror întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. s-a arătat că acesta vizează un unic aspect şi anume netemeinicia pedepselor aplicate de către instanţa de apel în sensul reţinerii în mod nejustificat de circumstanţe atenuante.

În primul rând, Curtea de Apel Timişoara nu a motivat în ce constau aceste circumstanţe atenuante din punctul de vedere al conţinutului, respectiv în ce măsură împrejurările pe care le-a avut în vedere ar fi fost de natură să uşureze situaţia inculpaţilor.

Dimpotrivă, instanţa trebuia să observe că inculpaţii au acţionat organizat, în mod conjugat, pentru realizarea unei infracţiuni deosebit de grave, în care fiecare dintre ei a avut un rol bine stabilit. Astfel, inculpatul C. este cel care a organizat întreaga activitate infracţională de introducere în ţară a drogurilor transportate ulterior de către inculpatul P., în sensul că el a găsit furnizorul, a recrutat transportatorii, a stabilit contactul acestora cu furnizorul, a monitorizat întregul transport prin purtarea de conversaţii telefonice sau prin sms în permanenţă cu cei doi care s-au deplasat în Olanda, a finanţat achiziţia drogurilor alături de inculpatul B. şi de asemenea, acesta din urmă a cunoscut întreaga activitate desfăşurată şi a stat alături de inculpatul C. pentru monitorizarea transportului, sprijinind activitatea infracţională inclusiv prin împrumutul acordat inculpatului C. în vederea cumpărării de droguri.

S-a mai menţionat că inculpatul M. a cunoscut destinaţia şi scopul deplasării celorlalţi inculpaţi în Olanda, iar autoturismul pe care l-a pus la dispoziţie era adaptat în vederea ascunderii cantităţii de droguri iar în cele din urmă, inculpaţii au reuşit introducerea unei cantităţi mari de droguri în ţară.

Reprezentantul parchetului a subliniat, totodată, că fapta prezintă prin natura ei un pericol social deosebit, că cea mai mare parte dintre inculpaţi nu şi-au recunoscut contribuţia la săvârşirea infracţiunii în pofida probelor evidente, iar toate aceste împrejurări demonstrează că circumstanţele atenuante acordate de instanţa de apel nu îşi găseau justificarea. În consecinţă, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi menţinerea sentinţei atacate.

În recursul declarat de inculpatul C.Ş.A. s-au invocat ca motive de casare cele prevăzute de art. 385⁹ pct. 6, 10, 18 şi 17² C. proc. pen.

S-a arătat, totodată, că motivul de recurs prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. se referă la infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 reţinută în sarcina inculpatului C. Asupra acestui aspect, s-a învederat instanţei că, ţinând cont de cantitatea extrem de mică de drog deţinută de inculpat, consideră că s-a făcut o greşită aplicare a legii în sensul că s-ar fi justificat aplicarea unei sancţiuni administrative şi s-a apreciat că fapta sa nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi solicită achitarea acestuia în temeiul art. 18¹ C. pen., dacă va reuşi să convingă instanţa că pentru celelalte două infracţiuni pentru care a fost condamnat, ar trebui să se dispună achitarea în baza art. 10 lit. c) C. pen.

În dezvoltarea motivului de recurs prev. de art. 385⁹ pct. 6 C. proc. pen., s-a solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, având în vedere lipsa unei apărări concrete în condiţii de legalitate în faţa acestei instanţe.

S-a arătat că instanţa de apel, pentru a salva situaţia, a menţionat că s-ar fi întocmit concluzii scrise de către doi avocaţi, dintre care unul definitiv şi unul stagiar, susţinere nereală, având în vedere că la dosarul instanţei de fond nu este menţionat decât un avocat stagiar.

S-a mai arătat că motivul de apel referitor la lipsa de apărare în faţa primei instanţe a fost respins cu motivarea că este vorba despre o eroare comună, dar consideră că ar trebui avute în vedere limitele în care se aplică principiul error communis facit jus, acesta nefiind aplicabil, în opinia sa, atunci când este vorba despre drepturile fundamentale ale unui inculpat. De asemenea, s-a considerat că trebuie să discute şi de o anumită culpă în această situaţie, iar inculpatul nu este dator să suporte ceea ce cu bună sau rea-credinţă, din neglijenţă, din neobservare sau cu intenţie au săvârşit un avocat şi un complet care nici măcar în deliberare nu a observat că, concluziile scrise erau depus de un avocat stagiar.

S-a mai arătat că inculpatul sau inculpaţii nu ar trebui să suporte rezultatul greşelilor apărătorilor şi eventual ale instanţei, deoarece aceştia au o poziţie cu totul diferită, nu au contribuit şi eroarea nu este comună şi lor.

În concluzie, s-a considerat că inculpatul C. a beneficiat în faţa instanţei de fond de o apărare neefectivă, ineficace şi exercitată de o persoană care nu avea dreptul să o exercite, ceea ce înseamnă că actele de procedură efectuate de aceasta sau la care aceasta a contribuit sunt nule.

În al doilea rând, prin prisma cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., s-au invocat două critici.

Pe de o parte, s-a arătat că instanţele nu s-au pronunţat pe o cerere esenţială de constatare a nulităţii probelor, făcând referire în acest context la nulitatea actelor de urmărire penală datorată lipsei de delegare a ofiţerilor de poliţie judiciară, precum şi la nulitatea interceptărilor comunicaţiilor purtate de inculpatul C. Referitor la cel din urmă aspect, s-a arătat că la data de 15 martie 2010 s-a întocmit un proces-verbal de redare a convorbirilor pretins purtate între inculpatul C. şi alte persoane în perioada 12 martie 2010 - 21 martie 2010, proces-verbal care a fost certificat olograf de către procurorul de caz tot la data de 15 martie 2010; întrebarea este cum putea şti procurorul de caz în data de 15 martie 2010 ce se discuta pe 20 martie 2010 sau pe 21 martie 2010 şi din acest motiv, s-a considerat că există dubii suficient de puternice cu privire la realitatea acelor convorbiri şi la momentul în care s-au purtat; este extrem de probabilă o gravă eroare a procurorului care a certificat procesul-verbal şi a poliţistului care a transcris, nefiind respectate dispoziţiile de la 91¹ şi urm. C. proc. pen. De asemenea, s-a subliniat că preşedintele instanţei este persoana autorizată conform Codului de procedură penală să dispună asupra cererilor de autorizare a interceptărilor, iar semnatarul autorizaţiilor de interceptare nu a fost desemnat să îl înlocuiască printr-o dispoziţie care să poată fi probată.

S-a arătat că nu s-au întocmit minute ale încheierilor prin care s-au autorizat interceptările, apreciind că minutele erau necesare, deoarece regula este că dispoziţia dată de judecător se consemnează de îndată ce a luat hotărârea în forma scrisă a minutei.

În plus, s-a mai învederat instanţei că la momentul autorizării interceptărilor nu era începută urmărirea penală în cauză, iar deliberarea care a avut loc a fost nelegală; judecătorul învestit cu cererea de autorizare a deliberat, însă nu a observat că data începerii urmăririi penale este ulterioară sesizării lui, este ulterioară chiar acelei autorizaţii provizorii.

A doua critică invocată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen. se referă la faptul că instanţele nu s-au pronunţat cu privire la unele probe esenţiale, care puteau să influenţeze soluţia procesului, respectiv declaraţia martorei N.C. dată în faţa primei instanţe şi declaraţia extrajudiciară a lui P.R.F. care ar fi putut să genereze, şi de fapt de aceea a şi fost depusă, o citare a acestora în vederea audierii. Această declaraţie extrajudiciară nu era o probă ce se administrează direct, ci un indiciu suficient de puternic pentru a convinge completul că P.R.F. trebuie audiat.

Cu referire la cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. şi în replică la concluziile orale formulate de procuror, în sensul că inculpatul C. a ţinut legătura cu toţi ceilalţi inculpaţi, s-a solicitat a se observa că fie R.C., fie C., cel în sarcina căruia se pun acele convorbiri, nu au avut niciun contact telefonic - fie prin convorbire, fie prin sms - cu intimatul inculpat P.

Totodată, s-a subliniat că eroarea gravă de fapt constă în faptul că s-a făcut o confuzie de persoane, iar dacă se va admite motivul de recurs prevăzut de art. 385⁹ pct. 6 C. proc. pen. şi se va dispune casarea cu trimitere spre rejudecare, ar fi posibil ca în rejudecare să se discute şi utilitatea administrării unor probe care să clarifice şi această chestiune, instanţa de recurs având posibilitatea să caseze cu indicaţia de a fi audiat P., precum şi numitul R.C. iar datele de identificare ale acestuia pot fi aflate de autorităţile judiciare; de exemplu în actele de procedură efectuate s-a menţionat inclusiv CNP-ul acestuia, deci existau posibilităţi ca acesta să fie chemat spre audiere şi să clarifice confuzia.

În opinia acestui recurent inculpat se pretinde că R.C. este cel care ar fi săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată inculpatul C. şi de asemenea, s-a mai apreciat că acuzarea şi instanţele se sprijină în a justifica identitatea dintre R.- cu privire la care s-au emis autorizaţiile de interceptare - şi C.Ş. S-au folosit, de exemplu, declaraţiile lui M., care spune că inculpatul C.Ş. ar avea porecla de R.

Concluzionând pe acest aspect, s-a arătat că nu inculpatul C.Ş. este autorul şi că ar exista un alt autor, cel mai probabil R.C., motiv pentru care solicită achitarea clientului său conform disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

În recursul declarat de inculpatul B.S.G. a fost invocat în primul rând cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., solicitând totodată casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond.

S-a invocat, de asemenea, cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., solicitând instanţei de recurs casarea deciziei recurate, iar în rejudecare să dispună în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 323 C. pen., precum şi pentru cea prevăzută de art. 26 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, deoarece s-a apreciat că pentru prima infracţiune lipseşte intenţia pe latura subiectivă, iar pentru cea de a doua lipseşte latura obiectivă.

S-a arătat, de asemenea, că faţă de lipsa elementelor constitutive ale infracţiunilor sus-menţionate, înţelege să invoce şi cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen.

În dezvoltarea motivului de recurs prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., s-a arătat că atât decizia cât şi sentinţa nu sunt corespunzător motivate, iar în motivarea hotărârii instanţei de apel nu există niciun element în plus faţă de sentinţă. De asemenea, s-a apreciat că, începând de la rechizitoriul întocmit în acest dosar şi continuând cu cele două hotărâri, nu există o motivare care să contureze săvârşirea acestor infracţiuni de către inculpatul B.

O primă inadvertenţă ar fi aceea că în tot rechizitoriul se folosesc cu privire la inculpatul B. sintagmele de "organizator"/"finanţator", dar în dispozitivul rechizitoriului se dispune neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea prev. de art. 10 din Legea nr. 143/2000, inculpatul B. fiind trimis în judecată, printre altele, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000. Or, instanţa de fond vine în sprijinul organului de urmărire penală şi încearcă să dea o motivare (reluată şi de instanţa de apel), spunând că acea complicitate rezidă în următorul aspect: "Probele administrate în cauză au confirmat faptul că inculpatul B. l-a sprijinit cel puţin moral pe inculpatul C."; a doua motivare ar fi că inculpatul B. i-a împrumutat 100 lei inculpatului M., după care s-a oferit personal să participe la acţiunile de scoatere a drogurilor.

Cu privire la primul argument al instanţei de fond, că inculpatul B. l-a sprijinit cel puţin moral pe inculpatul C., s-a subliniat că ultimul nominalizat a fost trimis în judecată şi pentru art. 26 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, care prin sentinţa primei instanţe s-a pierdut undeva ceea ce înseamnă că inculpatul B. a fost complice la fapta de complicitate a lui C., deşi nu există nicio probă în acest sens.

S-a subliniat, totodată, că deşi inculpatul C. a fost trimis în judecată atât pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000, cât şi pentru art. 10 din aceeaşi lege, fără să existe o schimbare a încadrării juridice, inculpatul C. este condamnat pentru art. 10 rap la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000; complicitatea la traficul internaţional de droguri de risc şi mare risc s-a pierdut undeva şi cu alte cuvinte, dacă s-a reţinut sprijinul moral pe care inculpatul B. i l-a acordat lui C., ar fi trebuit să se reţină că acesta este complice la infracţiunea prev. de art. 10 rap la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi nicidecum la art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 iar aceste inadvertenţe nu pot fi sancţionate altfel decât prin casarea cu trimitere spre rejudecare.

S-a mai arătat că în faţa primei instanţe s-a solicitat şi trimiterea dosarului la organul de urmărire penală pentru refacerea urmăririi penale, deoarece în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B. este o totală contradicţie între expozitivul şi dispozitivul rechizitoriului; mai precis, s-a solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, urmând ca aceasta să pună în discuţie oportunitatea refacerii urmăririi penale.

Cu privire la cealaltă lapidară motivare a instanţei, că inculpatul B. i-a oferit suma de 100 lei inculpatului M. pentru a se deplasa cu taxiul, s-a subliniat că nici acesta din urmă nu a fost autorul faptei, ci a fost complice la infracţiunea de trafic internaţional de droguri - infracţiune ce s-a consumat în momentul în care drogurile au fost introduse în ţară. S-a mai arătat că această complicitate, fie ea şi morală, trebuie să fie anterioară sau concomitentă cu săvârşirea infracţiunii şi de asemenea, că nu există nicio probă că inculpatul B. s-a oferit personal să participe la acţiunile de scoatere a drogurilor.

Cu referire la nulitatea unor probe în legătură cu care sunt incidente disp. art. 64 alin. (2) C. proc. pen. s-a făcut trimitere la Decizia nr. 17/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, în care se arată că aplicabilitatea prevederilor art. 309 C. proc. pen. nefiind limitată la situaţia când instanţa soluţionează cauza în fond, rezultă că ori de câte ori instanţa deliberează şi se pronunţă asupra unei măsuri, rezultatul acestei deliberări se consemnează într-o minută.

S-a mai arătat că din economia textului art. 91¹ C. proc. pen., rezultă că în această situaţie are loc o deliberare; astfel, acest text de lege stipulează că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, dacă sunt date şi indicii temeinice, ceea ce înseamnă că judecătorul poate să respingă o astfel de cerere de autorizare.

Aşadar, pentru ca judecătorul să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 91¹ C. proc. pen., acesta trebuie să delibereze şi s-a apreciat că în mod simplist s-a susţinut că nu este nevoie de minută decât atunci când se discută despre o măsură preventivă, arătând totodată că din Decizia nr. 17/2005 rezultă că este nevoie de minută cu atât mai mult atunci când e vorba de o măsură preventivă.

Legiuitorul nu face vreo distincţie în funcţie de felul hotărârii, ci atâta timp cât se dispune asupra unei măsuri, este nevoie de minută şi în concluzie, s-a considerat că încheierile de autorizare a interceptărilor în condiţiile art. 91¹ C. proc. pen. sunt nule din pricina lipsei minutei.

În esenţă, s-a apreciat că nu sunt probe care să-l incrimineze pe inculpatul B., solicitând admiterea recursului.

În subsidiar, s-a solicitat, prin prisma cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., redozarea pedepsei aplicate inculpatului sub aspectul cuantumului, apreciind că pedeapsa de 6 ani închisoare este excesivă, iar sub aspectul modalităţii de executare, s-a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 86¹ C. pen.

În fine, în recursul declarat de inculpatul M.C.N. s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen., solicitându-se admiterea recursului, casarea celor două hotărâri şi, în rejudecare, achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., având în vedere că lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv vinovăţia.

Astfel, în toate declaraţiile date în faza de urmărire penală şi în faza cercetării judecătoreşti, atât inculpatul M. cât şi inculpatul P. arată fără echivoc că inculpatul M. nu a cunoscut scopul pentru care a fost împrumutată maşina acestuia, iar aceste susţineri sunt întărite şi de declaraţiile martorei A.I.D. fosta prietenă a inculpatului C., care a arătat că îi cunoaşte pe toţi ceilalţi inculpaţi, însă niciodată nu a auzit vorbindu-se despre inculpatul M. şi nici nu l-a văzut şi aceeaşi susţinere o face şi fosta prietenă a inculpatului B. la termenul din 3 octombrie 2011. S-a considerat că aceste declaraţii de martori nu au fost analizate în mod obiectiv de către instanţele de fond şi de apel şi nu s-a dat valoare probatorie.

În ceea ce priveşte soluţia instanţelor de condamnare a inculpatului M., s-a subliniat că singurele probe pe care se fundamentează această soluţie sunt cele două declaraţii ale inculpaţilor M. şi P., apreciindu-se că acestea sunt sincere şi corespund adevărului; totodată, însă, aceşti doi inculpaţi arată, fără putinţă de tăgadă, că inculpatul M. nu a cunoscut scopul pentru care a fost folosit autoturismul său şi nici măcar nu a fost beneficiarul drogurilor. În consecinţă, s-a considerat că instanţa a dat o valoare probatorie trunchiată acestor declaraţii.

De asemenea, s-a considerat a fi relevant şi faptul că pentru inculpatul M. testul privind consumul de droguri a ieşit negativ, deoarece se ştie că persoanele care sunt în asemenea anturaje sunt şi consumatori. Prin urmare, s-a solicitat instanţei de recurs să dea valoare acestui aspect în ceea ce priveşte circumstanţierea.

S-a mai arătat că probele converg spre ideea că inculpatul M. nu a cunoscut scopul pentru care a fost utilizat autoturismul său, făcând trimitere în acest sens la declaraţia inculpatului M., aflată la dosar fond.

În subsidiar, s-a invocat cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., solicitându-se redozarea pedepsei cu aplicarea disp. art. 86¹ C. pen.

Examinând actele şi lucrările dosarului, decizia recurată în raport de motivele de critică invocată în recursurile de faţă şi deja expuse detaliat, precum şi de cazurile de casare sus-indicate, Înalta Curte, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, are în vedere că totalitatea recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara şi inculpaţii C.Ş.A., B.S.G. şi M.C.N. împotriva Deciziei penale nr. 60/A din 28 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, se privesc ca nefondate şi urmează a fi respinse ca atare în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

B.1./C.2. Sub aspectul motivului comun de critică din recursurile promovate de inculpaţii C.Ş.A. şi B.S.G. prin care se tinde la soluţia casării cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, pretinzându-se incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., susţinându-se în esenţă nulitatea probei administrate în cursul urmăririi penale a interceptărilor convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon de către inculpaţii nominalizaţi şi a înregistrărilor de imagini, ceea ce ar atrage sancţiunea inutilizabilităţii acestor mijloace de probă obţinute în mod ilegal în baza art. 62 C. proc. pen., Înalta Curte are în vedere nepertinenţa acestuia.

a) Astfel, prima chestiune iterată de recurentul inculpat C.Ş.A. în sensul nepronunţării de către instanţa de apel pe această cerere esenţială de constatare a nulităţii probelor sus-indicate administrate în faza de urmărire penală este înfrântă fără dubiu de arătarea faptului că dimpotrivă instanţa Curţii de Apel Timişoara a analizat pe larg această critică în cuprinsul filei 30 a deciziei recurate stabilind caracterul ei nejustificat şi pronunţându-se în sensul respingerii ei.

Se reaminteşte de către instanţa de recurs a Înaltei Curţi că în recursul declarat de inculpatul C.Ş.A. se pretinde că interceptările telefonice au fost administrate înainte de începerea urmăririi penale faţă de acesta şi drept urmare nu pot fi avute în vedere în dovedirea infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, câtă vreme începerea urmăririi penale a avut loc la data de 19 martie 2010, iar autorizaţia de interceptare a convorbirilor telefonice a fost efectuată pe perioada 28 februarie 2010 - 21 martie 2010 fiind vorba de probe obţinute nelegal.

Cu privire la solicitarea inculpatului nominalizat de a se constata nelegalitatea probelor pe motivul încuviinţării interceptărilor înainte de începerea urmăririi penale, Înalta Curte constată că încheierile de autorizare a interceptărilor convorbirilor şi comunicărilor au fost emise la datele de mai sus, parte din ele anterior începerii urmăririi penale în cauză faţă de inculpat.

Pe de altă parte, deşi inculpatul recurent nominalizat a invocat în sprijinul afirmaţiilor sale cauzele Calmanovici şi Dumitru Popescu contra României se are în vedere că cele două cauze la care s-a făcut trimitere priveşte situaţii anterioare modificărilor Codului de procedură penală când Curtea europeană a Drepturilor Omului constatase deficienţe incompatibile cu supremaţia dreptului într-o societate democratică respectiv: - definirea categoriilor de persoane ce pot fi puse sub ascultare judiciară; natura infracţiunilor ce ar putea conduce la aceasta; stabilirea unei durate în timp a executării măsurii; condiţiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează convorbirile interceptate; precauţiile de luat pentru a transmite, intacte şi complete, înregistrările realizate, în vederea controlului din partea judecătorului şi a apărării; circumstanţele în care se poate sau trebuie să se efectueze ştergerea sau distrugerea benzilor respective, în special după neînceperea urmăririi penale sau punere în libertate; alte garanţii, ca cele care cer ca măsura să fie autorizată şi punerea sa în aplicare să fie controlată de o autoritate independentă, în special de un magistrat.

Or, normele C. proc. pen. oferă garanţiile necesare, iar autorizaţia de interceptare a fost dată de judecător, care a stabilit durata în timp şi a indicat posturile telefonice.

În consecinţă dispoziţiile art. 91¹ C. proc. pen. nu au fost declarate neconstituţionale, iar din conţinutul acestora nu rezultă în mod expres condiţia să fie începută urmărirea penală, ceea ce denotă că acestea nu sunt nelegale.

În raport de toate cele mai înainte arătate, Înalta Curte are în vedere că statuarea instanţei de apel în sensul că încheierile de şedinţă nr. 31 din 01 martie 2010, nr. 45 din 17 martie 2010 şi nr. 56 din 25 martie 2010 pronunţate de Tribunalul Timiş în Dosarele penale nr. 31/1/2010, nr. 45/I/2010 şi nr. 56/I/2010 având ca obiect autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor şi comunicaţiilor efectuate de la posturile telefonice aparţinând inculpaţilor recurenţi din prezenta cauză, nu sunt lovite de sancţiunea nulităţii absolute prev. de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., fiind legale şi temeinice.

Astfel, deşi este real că dispoziţiile art. 315 C. proc. pen. instituie obligativitatea procurorului de a participa la soluţionarea şedinţelor de judecată desfăşurate de instanţele de apel şi recurs, materia interceptărilor şi înregistrărilor audio-video este consacrată de dispoziţiile art. 91¹ şi urm C. proc. pen. ca o procedură diferită. În consecinţă prin dispoziţiile alin. (1) din art. 91¹ C. proc. pen. se prevede că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea şi localizarea participanţilor nu poate fi efectuată prin alte mijloace, ori cercetarea ar fi întârziată, iar dispoziţiile alin. (3) statuează că autorizaţia se poate acorda pe o durată ce nu depăşeşte 30 de zile, în camera de consiliu, de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar în lipsa preşedintelui instanţei se va desemna un judecător cu atribuţii în acordarea acestor autorizări.

Din analiza dispoziţiilor menţionate rezultă că condiţia impusă de textul de lege a fost îndeplinită, în sensul că autorizările înregistrărilor şi convorbirilor telefonice ale inculpaţilor au fost acordate de judecătorul desemnat de preşedintele instanţei, şedinţa desfăşurându-se în camera de consiliu. Textul de lege suscitat nu face referiri cu privire la necesitatea prezenţei procurorului la soluţionarea acestei cereri, fiind vorba de o procedură necontencioasă dată exclusiv în competenţa judecătorului care analizează oportunitatea admiterii sesizării privind autorizarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor.

Dispoziţiile art. 315 C. proc. pen. invocate de către inculpatul C.Ş. ca motiv de apel şi care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la şedinţele de judecată în apel şi recurs precum şi în cazul în care instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu, iar legea prevede pentru fapta comisă pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare, precum şi atunci când unul dintre inculpaţi se află în detenţie sau sunt incidente prevederile art. 171 alin. (1) C. proc. pen., au un caracter general şi nu sunt aplicabile în materia confirmărilor autorizaţiilor provizorii de interceptare şi înregistrare care au un regim special pentru care prevederile Codului de procedură penală nu cuprind o dispoziţie relativ la prezenţa procurorului la soluţionarea cererii, cum este de pildă cazul dispoziţiilor art. 140² C. proc. pen. referitor la plângerea împotriva ordonanţelor procurorului privind măsurile preventive şi în care se menţionează în alin. (4) că participarea procurorului la judecarea plângerii este obligatorie, or dispoziţiile art. 140³ C. proc. pen. referitoare la calea de atac împotriva încheierii pronunţată de judecător în cursul urmăririi penale privind măsurile preventive unde alin. (4) consacră obligativitatea participării procurorului la judecarea recursului.

b) Pe de altă parte, nu are pertinenţă nici secunda chestiune iterată de aceiaşi recurenţi inculpaţi C.Ş.A. şi B.S.G. subsumat aceluiaşi unic motiv de critică prin care se pretinde că preşedintele instanţei este persoana autorizată conform Codului de procedură penală să dispună asupra cererilor de autorizare a interceptărilor, iar semnatarul autorizaţiilor de interceptare nu a fost desemnat să îl înlocuiască printr-o dispoziţie care să poată fi probată şi că nu s-au întocmit minute ale încheierilor prin care s-au autorizat interceptările, apreciind că acestea erau necesare, deoarece regula este că dispoziţia dată de judecător se consemnează de îndată ce a luat hotărârea în forma scrisă a minutei.

Or, avându-se în vedere, cu titlu de premisă, dispoziţiile art. 309 C. proc. pen. care definesc minuta şi unde se reglementează obiectul deliberării vizând instanţa de judecată, acest text de lege referindu-se la deliberarea privind hotărârea pronunţată de instanţa de fond se are în vedere că legea operează cu două instituţii în ceea ce priveşte judecătorul. Una din instituţii este cea a instanţei de judecată, instituţie de drept procesual penal despre care se vorbeşte din momentul în care instanţa este sesizată cu rechizitoriul iar, până în acel moment, toate cererile din cursul urmăririi penale sunt soluţionate de judecător.

Aşadar, din examinarea tuturor dispoziţiilor ce ţin de procesul deliberării, de felul hotărârilor, se vorbeşte de instanţă de judecată şi de minută din momentul în care instanţa a fost sesizată cu rechizitoriul, stipulându-se totodată că întocmirea minutei este obligatorie şi în cazul în care judecătorul sau instanţa dispun asupra măsurilor preventive.

În consecinţă, textul de lege sus-citat se referă în mod expres la măsuri preventive şi nu se opreşte la sintagma "măsuri", aşa după cum au susţinut recurenţii inculpaţi indicaţi. În plus, se foloseşte instituţia de judecător, cu care operează întreaga urmărire penală faţă de cererile adresate la acel moment, judecătorul având obligaţia să pronunţe o minută doar atunci când este vorba de măsuri preventive şi prin urmare, textul este clar şi orice extindere a lui este doar pro causa şi nu poate fi interpretată în sensul că instanţa ar avea obligaţia în cursul urmăririi penale să emită o minută atunci când dă o atare încheiere de autorizare.

Astfel, în mod judicios ambele instanţe, de fond şi prim control judiciar, au statuat în mod legal că lipsa minutei în cazul încheierilor de autorizare a interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice nu este de natură a afecta valabilitatea probei legal obţinută, în condiţiile în care legiuitorul nu obligă la întocmirea acestei minute printr-o dispoziţie expresă, fiind vorba despre o procedură necontencioasă asemănătoare percheziţiei domiciliare reglementată de art. 100 şi urm C. proc. pen., în cuprinsul căruia este menţionată la alin. (4) obligativitatea participării procurorului la soluţionarea cererii de către instanţă.

Prin urmare, aceleaşi instanţe au apreciat în mod justificat că probele au fost obţinute legal în sensul prevederilor art. 64 alin. (2) C. proc. pen., astfel încât la soluţionarea cauzei au fost avute în vedere procesele-verbale de înregistrare şi interceptare a convorbirilor telefonice.

Încheierile de şedinţă pronunţate în materia autorizării şi interceptării convorbirilor telefonice poartă un regim juridic special în condiţiile în care şedinţele de judecată nu sunt publice şi nu există o condică de şedinţă accesibilă publicului, dată fiind raţiunea reglementării şi momentul procesual în care are loc autorizarea deoarece această măsură se ia cu precădere în cursul urmăririi penale iar scopul pentru care se aplică art. 91¹ C. proc. pen. fiind acela al stabilirii situaţiei de fapt a comiterii unor infracţiuni, legiuitorul a reglementat această procedură care nu urmează regulile generale ale desfăşurării procesului penal, ce implică prezenţa condicii de şedinţă, a mapei cu minute şi a celorlalte acte procesuale necesare într-o cauză penală.

Pe de altă parte, întrucât de cele mai multe ori la momentul la care organul de urmărire penală solicită autorizarea şi interceptarea convorbirilor şi comunicărilor există indicii rezonabile privind săvârşirea unor anumite infracţiuni, publicitatea reclamată de către recurenţii inculpaţi referitor la prezenţa unei condici de şedinţă sau a anunţării şedinţelor derulate în camera de consiliu ar anihila caracterul secret al procedurii cu consecinţa aducerii la cunoştinţa opiniei publice şi implicit a persoanelor faţă de care se ia o asemenea măsură a cauzei aflate pe rol, fapt ce ar fi de natură să îngreuneze urmărirea penală şi să asigure exonerarea de la tragerea la răspundere a celor vinovaţi.

B.2. De asemenea, nu este fondată nici critica recurentului inculpat C.Ş.A. din nou subsumat cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., prin care se tinde la casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pretinzându-se nulitatea actelor de urmărire penală datorată lipsei de delegare a ofiţerilor de poliţie judiciară de către procuror în cursul urmăririi penale.

Aceasta, întrucât cu titlu de premisă, se reţine că într-adevăr în conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 508/2004 procurorii DIICOT efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiune prev. în art. 12 alin. (1) din Lege, iar potrivit art. 9 alin. (1³) din acelaşi act normativ ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară anume desemnaţi efectuează acte de cercetare penală dispuse de către procurorii DIICOT.

Or, din interpretarea dispoziţiilor legale sus-citate rezultă că organele de poliţie judiciară efectuează acte de cercetare penală care se circumscriu noţiunii de acte îndeplinite în cursul urmăririi penale, putând îndeplini orice act stabilit prin delegare de către procurorul care supraveghează urmărirea penală în cauza dată iar, în speţă la baza formării Dosarului penal nr. 41/D/P/2010 stă procesul-verbal de sesizare din oficiu întocmit la data de 25 februarie 2010 de către organele de poliţie judiciară din cadrul BCCO - Serviciul antidrog, care îndeplineşte condiţiile prev. în art. 221 C. proc. pen. relativ la modurile de sesizare a organelor de urmărire penală şi fiind vorba despre o sesizare din oficiu s-a întocmit procesul-verbal la care face referire articolul de mai sus şi s-au dat eficienţă dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. referitor la obligaţia instituită în sarcina organului de urmărire penală care a fost sesizat în vreunul dintre modurile prev. în art. 221 C. proc. pen. de a proceda la începerea urmăririi penale prin rezoluţie motivată.

În cauză s-a procedat astfel întrucât organele de urmărire penală nu au sesizat incidenţa vreunei cauze de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, astfel încât sesizării din oficiu fiind considerată ca furnizând informaţii ce se impun a fi verificate i s-a dat eficienţă juridică.

Înalta Curte, analizând conţinutul actului procesual intitulat proces-verbal de sesizare din oficiu întocmit de către organele de cercetare penală, reţine că acesta îndeplineşte cerinţele legii făcându-se referire la persoanele faţă de care există suspiciuni în ceea ce priveşte traficul internaţional şi naţional de droguri de risc şi mare risc, fapte prev. de art. 3 alin. (1) şi (2) art. 2 alin. (1), (2), art. 4 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000, descriindu-se starea de fapt despre care lucrătorii de poliţie judiciară au primit informaţii, parte din persoane fiind cunoscute după porecle de genul "A.", "P." "R.", "P." şi despre care se bănuia că au pus bazele unei grupări infracţionale pentru săvârşirea şi a infracţiunii prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003. Astfel se conchide că urmărirea penală a fost efectuată de către organul competent potrivit atribuţiilor legale, nefiind vorba de efectuarea unor acte cu încălcarea normelor de competenţă care ar atrage restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

De altfel, decisiv este aspectul că la dosarul de urmărire penală al cauzei există acele ordonanţe de delegare; de fapt, acestea sunt enumerate şi în rechizitoriu, în mod greşit la capitolul "Mijloace de probă" şi nu la datele privind urmărirea penală, dar existenţa lor este confirmată şi prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 316 C. proc. pen., şi această pretinsă nulitate este acoperită.

B.3. Concomitent, nu este pertinent niciun alt motiv de critică invocat în recursul declarat de inculpatul C.Ş.A., întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., prin care se solicită a se constata că interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul C.Ş.A. este nelegală de îndată ce atât Ordonanţa cu titlu provizoriu nr. 68/2010 emisă la 26 februarie 2010 de DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara, cât şi încheierea nr. 31 din 01 martie 2010 a Tribunalului Timiş de confirmare a acestei ordonanţe privesc pe numitul R.C., fiul lui F. şi al A., născut la data de 10 noiembrie 1984 în municipiul Drobeta-Turnu Severin cu domiciliul în aceeaşi localitate pe str. D. şi nu pe inculpatul în discuţie, C.Ş.A. şi în consecinţă nu se impune excluderea acestor mijloace de probă, pentru considerentele ce vor fi prezentate.

În acest punct de analiză Înalta Curte reţine că prin referatul din data de 01 martie 2010 întocmit de DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara s-a solicitat, în temeiul art. 91¹ şi 91² C. proc. pen. confirmarea autorizării Ordonanţei cu titlu provizoriu nr. 68 din 26 februarie 2010 (emisă pe o perioadă de 48 ore din data de 27 februarie 2010 până la data de 01 martie 2010) pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice şi comunicaţiilor efectuate de la următoarele posturi: x - utilizat de R.C., y - utilizat de A.A.I., q - utilizat de D.C.A., w - utilizat de L.S.L.

Prin acelaşi referat procurorul a mai cerut instanţei competente prelungirea de autorizare pe o perioadă de 28 de zile din data de 01 martie 2010 - până la data de 28 martie 2010 pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice şi comunicaţiilor şi IMEI-urilor efectuate de la posturile telefonice : x, IMEI - a - utilizat de R.C., y, IMEI - b - utilizat de A.A.I., q, IMEI - c - utilizat de D.C.A., w, IMEI - d - utilizat de L.S.L., precum şi eliberarea unor autorizaţii nou pe o perioadă de 30 de zile începând cu data emiterii pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice, comunicaţiilor, SMS, efectuate de la următoarele posturi telefonice: xxx şi aaa utilizate de o persoană neidentificată până la data cererii; bbb utilizat de o persoană poreclită " M." neidentificată până în prezent; ddd - utilizat de un tânăr poreclit "P." neidentificată.

Prin Ordonanţa de autorizare provizorie nr. 68 din 26 februarie 2010 procurorul a dispus autorizarea cu titlu provizoriu pentru interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor, convorbirilor telefonice efectuate de la următoarele posturi telefonice : x - utilizat de R.C., y - utilizat de A.A.I., q - utilizat de D.C.A., w - utilizat de L.S.L., localizarea titularilor posturilor telefonice, precum şi poziţionarea în teren (stradă, număr, etc).

Prin încheierea nr. 31 din 1 martie 2010 pronunţată în Camera de Consiliu de către Tribunalul Timiş s-a admis cererea formulată de DIICOT Serviciul Teritorial Timişoara şi s-a confirmat Ordonanţa cu titlu provizoriu nr. 68 din 26 februarie 2010 din Dosar nr. 41/D/P/2010, privind interceptarea şi înregistrarea pe bandă magnetică sau orice alt tip de suport, a convorbirilor şi a mesajelor SMS purtate de la posturile telefonice, autorizarea în continuare pe mai departe interceptarea şi înregistrarea pe bandă magnetică a convorbirilor şi mesajelor de la aceste posturile telefonice menţionate pe o perioadă de 28 de zile, respectiv din data de 1 martie 2010 până la data de 28 martie 2010 şi de la posturile telefonice xxx şi aaa utilizate de o persoană neidentificată până la data cererii; bbb utilizat de o persoană poreclită "M." neidentificată până în prezent; ddd - utilizat de un tânăr poreclit "P." neidentificat, pe o perioadă de 30 de zile, respectiv din 1 martie 2010 până la data de 30 martie 2010. În consecinţa acestor încheieri au fost ulterior emise autorizaţiile având ca obiect interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicaţiilor telefonice, astfel: autorizaţia din 01 martie 2010 pentru postul telefonic bbb utilizat de o persoană poreclită "M." neidentificată până în prezent, autorizaţia din 1 martie 2010 pentru postul telefonic ddd - utilizat de un tânăr poreclit "P." neidentificat, aaa utilizate de o persoană neidentificată, autorizaţia din 1 martie 2010 pentru postul telefonic aaa utilizat de o persoană neidentificată până la data cererii, autorizaţia din 1 martie 2010 pentru postul telefonic xxx utilizat de o persoană neidentificată - emise pentru o perioadă de 30 de zile respectiv 1 martie 2010 - 30 martie 2010; precum şi autorizaţia din 1 martie 2010 pentru postul telefonic w - utilizat de L.S.L., autorizaţia din 1 martie 2010 pentru postul telefonic nr. q - utilizat de D.C.A., autorizaţia din 1 martie 2010 pentru postul telefonic nr. y - utilizat de A.A.I. şi din 1 martie 2010 pentru postul telefonic nr. x - utilizat de R.C., acestea fiind emise pentru o perioadă de 28 de zile, respectiv 1 martie 2010 - 28 martie 2010.

Ulterior, la data de 16 martie 2010, DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara se adresează cu o nouă cerere instanţei competente prin care se solicită confirmarea de autorizare a Ordonanţei cu titlu provizoriu nr. 84/2010 din 12 martie 2010 în acelaşi dosar de urmărire penală, prin care s-a autorizat pentru o perioadă de 48 ore (12 martie 2010 ora 17,00 - 14 martie 2010 ora 17,00) pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice de la posturile telefonice: nr. ccc utilizat de M.D.C.; nr. ddd utilizat de numitul "C.", prelungirea de autorizare pentru 28 de zile din 15 martie 2010 până la 11 aprilie 2010 privind interceptarea convorbirilor telefonice, comunicaţiilor şi IMEI-ului aferent de la postul telefonic nr. ddd - utilizat de numitul "C.", precum şi eliberarea unei autorizaţii noi pentru o perioadă de 28 de zile, privind interceptarea convorbirilor telefonice, comunicaţiilor şi IMEI-ului aferent de la postul telefonic nr. ccc - utilizat de M.D.C. Această cerere a fost admisă de instanţă prin încheierea nr. 45 din 17 martie 2010 a Tribunalului Timiş.

La data de 21 martie 2010 DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara a emis ordonanţa cu titlu provizoriu nr. 99 prin care s-a dispus autorizarea cu titlu provizoriu pe o perioadă de 48 ore a interceptărilor înregistrărilor audio-video şi ambiental a discuţiilor purtate cu ocazia întâlnirilor derulate între P.C.S. şi M.C.N., iar la data de 24 martie 2010 procurorul a solicitat instanţei confirmarea ordonanţei cu titlu provizoriu nr. 99 din 21 martie 2010 pentru interceptarea înregistrărilor audio-video şi ambiental a discuţiilor purtate cu ocazia întâlnirilor derulate între P.C.S. şi M.C.N., arătând în motivare că la DIICOT se află în lucru Dosarul penal nr. 41/D/P/2010 privind pe inculpaţii P.C.S., C.Ş.A., B.S.G., M.C.N., M.D.C.Ş., cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, trafic internaţional de droguri de risc şi mare risc şi finanţare a activităţilor de introducere în ţară a drogurilor de risc şi mare risc, fapte prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 3 alin. (1), (2), art. 2 alin. (1), (2), art. 10 din Legea nr. 143/2000, în fapt reţinându-se că la data de 20 martie 2010 inculpatul P.C.S., prin PTF Cenad judeţ Timiş a introdus în ţară droguri de risc şi mare risc (500 gr cannabis, 390 pastile ecstasy) disimulate în autoturismul marca M., activitate finanţată de inculpaţii C.Ş.A. şi B.S.G. şi că inculpatul M.C.N. este proprietarul autoturismului M. care, în prealabil a fost pus la dispoziţia inculpatului P.C. prin intermediul inculpatului M.D.

Astfel, din prezentarea actelor procesuale emise în cauză rezultă că organele de urmărire penală aveau indicii generale cu privire la existenţa unei grupări infracţionale care manifestă preocupări în introducerea pe teritoriul ţării a unor importante cantităţi de droguri de risc şi mare risc, membrii acesteia fiind şi nominalizaţi după porecle, respectiv "R., A., M., P. etc". ulterior, pe măsură ce actele de urmărire penală au fost canalizate pe identificarea persoanelor ale căror porecle erau cunoscute de anchetatori s-a reuşit stabilirea exactă a identităţii şi indicarea, în solicitările ulterioare, a numelor şi prenumelor inculpaţilor, alăturat poreclelor cunoscute.

Astfel, s-a stabilit că porecla "R." aparţine inculpatului C.Ş.A., nefiind fondată susţinerea apărătorului acestuia potrivit căreia ar fi vorba despre două persoane diferite.

De altfel, dovadă în sensul că inculpatul recurent C.Ş.A. era cunoscut în cercul său de prieteni cu apelativul "R." este depoziţia inculpatului P.C. care a făcut vorbire de predarea unei cantităţi de droguri către "R.", a coinculpatului M.D. care a relatat că are cunoştinţă despre faptul că o parte din banii necesari achiziţionării drogurilor din Olanda proveneau de la "R.".

Aceste persoane menţionate mai sus făceau parte din anturajul inculpatului C.Ş.A. şi l-au indicat în depoziţiile date, atât cu porecla cunoscută cât şi cu identitatea sa reală, ambele nefiind contestate de inculpat şi prin urmare, persoana cu apelativul "R." ale cărei convorbiri au fost interceptate şi înregistrate este una şi aceiaşi persoană cu inculpatul C.Ş., nefiind vorba despre vreo nulitate, iar solicitarea de îndreptare a erorii materiale ce reprezintă o substituire de persoană este nejustificată câtă vreme s-a dovedit fără putinţă de tăgadă că utilizatorul postului telefonic este inculpatul C.Ş.A.

B.4. În fine, nici ultima din criticile iterate de acelaşi recurent C.Ş.A., întemeiată pe acelaşi caz de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., prin care s-a pretins că instanţele de fond şi de apel nu s-au pronunţat cu privire la unele probe esenţiale, care puteau să influenţeze soluţia procesului, respectiv declaraţia martorei N.C. dată în faţa primei instanţe şi declaraţia extrajudiciară a lui P.R.F.

Aceasta, deoarece declaraţia extrajudiciară a fost depusă ca un înscris, iar instanţa de fond a întrebat procurorul şi părţile dacă mai au cereri de formulat şi din moment ce cererea de administrare a probei cu audierea martorului respectiv nu a fost formulată în mod expres, nu se poate invoca faptul că instanţa nu s-ar fi pronunţat pe o astfel de declaraţie.

De altfel, nu s-a invocat nici în faţa instanţei de recurs în ce ar fi constat pertinenţa şi concludenţa unei astfel de probe în raport cu ansamblul probatoriului administrat şi care să îi susţină nevinovăţia sa.

B.5. Nu este fondată nici critica recurentului inculpat C.Ş.A. întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 6 C. proc. pen. prin care se solicită casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, pretinzându-se lipsa unei apărări concrete asigurată în condiţii de legalitate pentru acest inculpat în faţa instanţei de fond.

Aceasta, întrucât cu titlu de premisă se are în vedere că în faţa primei instanţe, la termenul de judecată din 03 octombrie 2011, pentru inculpatul C.Ş. s-a prezentat avocat D.V. despre care se pretinde că nu ar îndeplini condiţiile legale pentru exercitarea profesiei de avocat, în sensul că nu a susţinut examenul de capacitate pentru a deveni avocat definitiv, fapt ce ar echivala cu o lipsă de apărare a inculpatului.

În acest punct de analiză se reţine că potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 modificată prin O.U.G. nr. 159 din 12 noiembrie 2008, "avocatul stagiar poate pune concluzii numai la judecătorie şi poate asista ori reprezenta partea la instituţiile prevăzute la art. 3 - instanţe judecătoreşti -, stabilind un singur caz de nulitate absolută privitor la asistenţa juridică în conţinutul art. 25 alin. (2) din aceiaşi lege, respectiv când actele specifice profesiei de avocat efectuate în mod public - de o persoană care nu a dovedit calitatea de avocat în condiţiile legii - sunt nule dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi remediată în alt mod.

Pe de altă parte, în acelaşi text al art. 25 alin. (2) este prevăzută însă şi o derogare de la nulitatea absolută anterior prezentată, respectiv eroarea comună asupra calităţii persoanei ce a exercitat acte specifice profesiei de avocat, în raport de modul de împlinire a acestor atribute. Aşadar, avocatul stagiar poate asista partea, indiferent de nivelul de jurisdicţie al instanţei, singura interdicţie prevăzută de lege fiind aceea de a formula concluzii la instanţele ierarhic superioare judecătoriei, fără a fi prevăzută o sancţiune expresă în cazul încălcării acestor norme (art. 22 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 modificată).

Prin urmare, cât timp legiuitorul a prevăzut o excepţie de la cazul de nulitate absolută prev. de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, chiar în cazul persoanei care nu are calitatea de avocat, dar a efectuat acte specifice acestei profesii în mod public, când modul de împlinire a acestor activităţi a fost de natură să producă o eroare comună privitor la calitatea celui ce le-a săvârşit; cu atât mai mult îndeplinirea actelor de asistenţă juridică de către un avocat stagiar în faţa unei instanţe la care nu poate formula concluzii în perioada de stagiatură nu poate reprezenta o cauză de nulitate absolută a acestor activităţi. De altfel, din analiza practicalei sentinţei penale recurate, rezultă că avocatul stagiar din Baroul Mehedinţi - D.V., nu a adus la cunoştinţa preşedintelui completului de judecată calitatea sa de avocat stagiar, iar apărările sale formulate cu ocazia soluţionării cauzei nu pot fi interpretate ca provenind de la o persoană care nu are capacitatea de a asigura asistenţă.

Astfel, apărătorul inculpatului C.Ş. a solicitat instanţei de judecată să pună din nou în discuţie cererea de schimbare de încadrare juridică a faptei pentru respectarea principiului continuităţii şi pentru că această excepţie a fost pusă în discuţie la completul de judecată învestit iniţial cu soluţionarea cauzei şi a susţinut cererea de schimbare de încadrare juridică din infracţiunile prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 323 C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 10 Legea nr. 143/2000 în infracţiunea prev. de art. 10 din Legea nr. 143/2000, dezvoltându-şi punctul de vedere cu privire la necesitatea aplicării dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., fapt ce a fost de natură a forma convingerea instanţei că solicitarea provine de la o persoană calificată, îndreptăţită să formuleze astfel de cereri în faţa Tribunalului.

Apărătorul ales al inculpatului C.Ş. a invocat în susţinerea cererii de schimbare de încadrare juridică şi Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. 414/2008, solicitând şi efectuarea unei adrese la Penitenciarul Timişoara pentru evidenţierea comportamentului inculpatului.

În acelaşi timp avocatul stagiar D.V. alături de apărătorul D.P. au formulat concluzii scrise.

Aşadar, avocatul stagiar este cel care a creat eroarea asupra calităţii sale de avocat definitiv cu drept de a pune concluzii în faţa Tribunalului Timiş, astfel că acesta nu îşi poate invoca în faţa instanţei de apel propria culpă în derularea raporturilor procesuale.

Or, analizând apărările formulate de către apărătorul stagiar pentru inculpatul C.Ş. se are în vedere că acesta avut parte de o apărare reală şi efectivă, apărătorul cunoscând speţa dedusă judecăţii şi punând concluzii în conformitate cu interesul clientului şi că inculpatul C.Ş. nu a invocat împrejurarea că apărătorul ales care l-a asistat la soluţionarea cauzei este avocat stagiar, informare care trebuia făcută odată cu judecarea cauzei, astfel că neregularitatea invocată ar fi putut constitui o cauză de nulitate relativă supusă procedurii prevăzută în art. 197 alin. (4) C. proc. pen., respectiv putând fi invocată numai în cursul efectuării actului, întrucât inculpatul C.Ş. a fost prezent la soluţionarea cauzei. Pe de altă parte, este fără dubiu că modul în care a procedat avocatul stagiar din cadrul Baroului Mehedinţi de a se prezenta în faţa Tribunalului Timiş pentru a participa la dezbaterea unei cauze penale în faţa unei instanţe la care nu avea dreptul de a pune concluzii este de natură să atragă răspunderea sa disciplinară în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 modificată.

Se conchide că este lipsită de pertinenţă cererea recurentului inculpat C.Ş.A. vizând trimiterea cauzei spre rejudecare ca urmare a lipsei unei apărări efective, în sensul că hotărârea instanţei de fond ar fi fost lovită întrucât această sancţiune, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen., este atrasă de neasistarea inculpatului atunci când apărarea este obligatorie, ceea ce nu este cazul în speţă, fiindcă inculpatul a fost asistat; iar legea nu face distincţie la art. 197 alin. (2) C. proc. pen. între un apărător stagiar sau definitiv, ci impune doar obligativitatea ca inculpatul să fie asistat. Este adevărat că în acest caz a avut loc o încălcare a dispoziţiei speciale din Legea nr. 51/1991, dar această încălcare trebuie privită prin prisma disp. art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., fiind vorba de o nulitate relativă, care ar putea conduce la efectul nulităţii absolute dacă ar fi îndeplinite toate condiţiile textului însă acestea nu sunt îndeplinite, în primul rând pentru că nu a fost invocată în termenul prevăzut de lege.

Astfel, în momentul în care apărătorul a susţinut atât cererile, cât şi concluziile pentru inculpatul C., acesta din urmă era în situaţia invocării cererii privind constatarea nulităţii apărării în cursul efectuării actului, respectiv momentul în care avocatul depunea concluzii.

În al doilea rând, inculpatul nominalizat nu a dovedit o vătămare în ceea ce priveşte efectul nulităţii relative, pentru că avocatul a susţinut toate cererile, făcând o apărare eficientă; deci nu se poate vorbi despre o lipsă de apărare, din moment ce în faţa instanţei de recurs apărarea invocă aceleaşi aspecte, nefiind satisfăcută de modul în care a răspuns Curtea de Apel.

Se concluzionează că nu se poate constata o nulitate relativă, întrucât pe de o parte aceasta nu a fost invocată în cursul efectuării actului, iar pe de altă parte nu i-a fost produsă inculpatului o vătămare care să conducă la nulitatea hotărârii respective, cu atât mai mult cu cât au fost depuse şi concluzii scrise.

B.6. Nu este întemeiată următoarea critică din recursul inculpatului C.Ş.A. prin care pretinzându-se incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., se tinde la achitarea în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. (fapta fiind săvârşită de un alt autor, probabil numitul R.C.).

Cu titlu de premisă, se are în vedere că potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Astfel cum s-a statuat şi prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, incidenţa dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată.

Aşadar, prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Pornind de la aceste explicaţii din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, dezvoltate anterior şi în doctrina de specialitate, Înalta Curte constată că nu există contradicţie evidentă între cele reţinute prin hotărârea recurată şi conţinutul probele administrate, starea de fapt reţinută nefiind consecinţa unei denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize coroborate a acestora.

În urma consideraţiilor metateoretice de mai sus, Înalta Curte are în vedere că ambele instanţe, de fond şi de apel, au reţinut corect situaţia de fapt imputată în sarcina fiecăruia dintre recurenţii inculpaţi de faţă, pe baza examinării complete a probelor administrate în cele două faze ale procesului penal, respectiv: procesele-verbale de sesizare din oficiu, de consemnare a unor acte premergătoare, de constatare a infracţiunii flagrante şi planşele foto, de redare a convorbirilor şi comunicărilor interceptate şi înregistrate, de percheziţie, dovezile de ridicare a unor bunuri, rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică, declaraţiile martorilor A.I.D., N.C.V. şi A.M.C., buletinele de analiză toxicologică, declaraţiile inculpaţilor, constând în esenţă, în aceea că aceştia s-au asociat în vederea săvârşirii unor infracţiuni de trafic internaţional de droguri.

Astfel, la data de 25 februarie 2010 organele de poliţie judiciară din cadrul BCCO Timişoara - Serviciul Antidrog, s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că numiţii A.A.I., L.S.L., D.C.A. şi inculpatul C.Ş.A. fac parte dintr-un grup infracţional organizat cu preocupări pe linia traficului de droguri de risc şi de mare risc.

Datele preliminare existente evidenţiau împrejurarea ca membrii reţelei urmau să se deplaseze în Olanda, de unde intenţionau sa procure o cantitate de cannabis şi comprimate ecstasy pe care să le aducă în ţară.

Transportul internaţional de droguri urma a fi finanţat de către inculpatul recurent C.Ş.A., zis "R.", iar drogurile urmau a fi ascunse în autoturismul cu care se efectua deplasarea respectiv un autoturism marca M. ce aparţine inculpatului recurent M.C.N. şi care, în prealabil, a fost modificat pentru a permite ascunderea drogurilor în locurile special amenajate în şasiu.

Persoana care facilita achiziţia drogurilor de pe piaţa olandeză este de origine română, mai exact numitul P.R.F.

Este de menţionat faptul că legătura între transportatori şi numitul P.R.F. s-a stabilit să fie asigurată de către inculpatul C.

În acest sens, inculpatul recurent C. a discutat în mod frecvent la telefon cu numitul P. în legătură cu sumele de bani ce urmau să fie folosite pentru cumpărarea drogurilor, o parte din aceşti bani fiind trimişi prin intermediul serviciului W.E.

În noaptea de 17/18 martie 2010, cei doi transportatori, inculpaţii M. şi P., au părăsit teritoriul României prin PTF Cenad, cu autoturismul marca "M.", autoturism aflat în proprietatea inculpatului M.

În ziua de 18 martie 2010, până la sosirea în Olanda, traseul transportatorilor a fost monitorizat de către inculpatul recurent C.Ş.A., care, prin sms, care a menţinut în permanenţă legătura cu numitul P.R. Totodată, inculpatul C. i-a expediat prin sms inculpatului M. numărul de telefon al furnizorului din Olanda.

În cursul nopţii de 18/19 martie 2010, prin intermediul unor sms-uri, inculpaţii C. şi M. au stabilit modalitatea în care transportatorii se vor întâlni cu furnizorul din Olanda.

La data de 19 martie 2010, în cursul serii, inculpaţii M. şi P. s-au întâlnit cu numitul P.R., ocazie cu care acesta le-a predat transportatorilor o cantitate de 400,6 gr. de cannabis şi 390 de comprimate ecstasy. Stupefiantele au fost ambalate în mai multe pungi sigilate cu banda tip scotch de culoare maro, iar apoi ascunse într-un loc special amenajat în pragurile autoturismului M.

În cursul aceleiaşi seri inculpatul C. l-a contactat pe P.R., asigurându-se de plecarea transportatorilor, respectiv a inculpaţilor M. şi P.

Pe tot parcursul zilei de 19 martie 2010 inculpatul recurent C. i-a relatat inculpatului recurent B. modalitatea în care se desfăşoară operaţiunea şi date legate de activitatea transportatorilor şi momentul plecării acestora.

În seara zilei de 20 martie 2010, în jurul orei 22:30, lucrătorii B.C.C.O. Timişoara din cadrul Serviciului Antidrog şi lucrătorii P.T.F. Cenad au monitorizat zona de intrare în ţară, sesizând apariţia autoturismului marca M. pe sensul de intrare în ţară. Organele de urmărire penală au procedat la oprirea autoturismului şi la legitimarea conducătorului auto, acesta fiind identificat în persoana inculpatului P.

Imediat după reţinerea sa, inculpatul P. a fost contactat pe telefonul mobil, în repetate rânduri, de către inculpaţii M., C., M. şi B.

În condiţiile în care inculpatul P. nu a mai răspuns la telefon, în noaptea de 20/21 martie 2010, în jurul orei 23,30, inculpatul C. l-a contactat telefonic pe inculpatul M. care se afla încă pe drum, reproşându-i acestuia faptul că inculpatul P. ar fi trebuit să sosească în România, însă nu răspunde la apelurile telefonice. Cu această ocazie, inculpatul M. l-a asigurat pe inculpatul C. că inculpatul M. a depistat un garaj pentru a adăposti autoturismul în vederea evacuării drogurilor.

În aceeaşi noapte inculpatul recurent B. l-a contactat telefonic pe inculpatul M. pentru a-l întreba de sosirea transportatorului, acesta confirmându-i faptul că nici la apelurile sale inculpatul P. nu a răspuns.

În aceeaşi dimineaţă, inculpatul M. a fost sunat de către inculpatul B. pentru a stabili modalitatea de recuperare a autoturismului.

În jurul orei 8,30 inculpaţii M. şi P. s-au întâlnit la locul unde se oprise inculpatul P. Inculpatul M. a fost contactat telefonic de către inculpaţii recurenţi B. şi C., transmiţându-le acestora că maşina are o defecţiune tehnică, cei doi inculpaţi solicitându-i în repetate rânduri să scoată drogurile pentru că exista riscul de a fi depistate în service-ul la care urma să remedieze defecţiunea.

Inculpaţii recurenţi B. şi C. au fost depistaţi de către organele de poliţie în momentul în care se deplasau spre locul în care urmau să se întâlnească cu inculpatul M.

Ca urmare a disjungerii, dosarul nou format a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş la data de 01 iulie 2011 sub numărul de dosar 4792/30/2011.

Pe de altă parte, se are în vedere că recurentul inculpat C.Ş.A. nu a recunoscut niciodată comiterea faptelor reţinute în sarcina sa. Astfel, la data de 21 martie 2010, în cursul urmăririi penale, precum şi în cursul cercetării judecătoreşti, el a refuzat să dea vreo declaraţie, prevalându-se de dispoziţiile art. 70 C. proc. pen.

Ulterior, la data de 03 iunie 2010, inculpatul nominalizat a arătat că este nevinovat întrucât nu are nicio legătură cu faptele comise de inculpaţii M. şi P. şi a arătat că în data de 17 martie 2010 inculpatul M. i-a cerut o sumă de bani împrumut, fără însă a-i comunica pentru ce anume va folosi banii, aflând abia ulterior că inculpatul M. urma să plece în Olanda cu inculpatul P.

Despre inculpatul P., inculpatul C. a precizat că avea cunoştinţă de împrejurarea că acesta va pleca în Olanda şi dorea să cumpere droguri de la acesta.

În sfârşit, inculpatul C. a precizat că îl cunoaşte pe numitul P.R., negând însă faptul că a discutat cu acesta despre efectuarea unor transporturi de droguri.

După cum se va arăta ulterior, declaraţiile inculpatului C. sunt în totalitate nesincere şi contrazise de celelalte probe administrate în cauză.

Astfel, depoziţiile date pro causa de recurentul inculpat nominalizat nu reflectă decât poziţia sa subiectivă de eludare a necesarei răspunderi angajate în cauză şi sunt anihilate fără dubiu de declaraţiile inculpaţilor M. şi P.

În cursul urmăririi penale inculpatul P. a arătat că la data de 17 martie 2010 inculpatul M. l-a întrebat dacă nu doreşte să meargă cu el în Olanda şi i-a comunicat scopul călătoriei, astfel că el a acceptat să efectueze deplasarea cu condiţia să poată păstra pentru el o cantitate de droguri.

Inculpatul P. a continuat arătând că au ajuns în Olanda în cursul serii zilei de 19 martie 2010, inculpatul M. contactându-l pe numitul P.R. de la care trebuiau să preia drogurile. La întâlnirea cu persoana arătată, P.R. le-a pus în maşină o pungă în care se aflau 400 g de cannabis şi mai multe pastile de ecstasy, droguri pe care inculpatul M. şi P.R. le-au ascuns în pragurile maşinii.

Inculpatul P. a mai arătat că în dimineaţa zilei de 20 martie 2010 l-a transportat pe inculpatul M. până la autogară, acesta dorind să se întoarcă în ţară cu un autocar. Totodată, inculpatul M. i-a cerut ca la sosirea în ţară să-l sune pe inculpatul M. acestuia trebuind să-i predea maşina, sens în care i-a şi predat o cartelă cu un număr de telefon.

Inculpatul P. a relatat că şi-a continuat deplasarea spre ţară cu maşina, iar pe drum inculpatul M. l-a sunat mereu pentru a-i afla poziţia. Potrivit propriilor sale declaraţii, inculpatul P. a ajuns la graniţă în seara zilei de 20 martie 2010, unde a fost oprit de organele de urmărire penală, care au procedat la controlarea autoturismului, descoperind drogurile ascunse în praguri.

Concomitent, inculpatul M.D.C. a arătat că la data de 17 martie 2010 a fost sunat de inculpatul C. care i-a cerut să vină până la el. La această întâlnire, inculpatul C. i-a predat suma de 1.000 euro cerându-i ca banii să fie folosiţi pentru cumpărarea de cannabis din Olanda. Totodată, inculpatul C. i-a cerut inculpatului M. să-i aducă din Olanda şi un pachet cu comprimate ecstasy, pastilele fiind cumpărate deja de numitul P.R. cu banii pe care inculpatul C. îi trimisese on-line.

Inculpatul M. a continuat arătând că inculpatul C. este cel care i-a dat numărul de telefon al numitului P.R., iar pe parcursul călătoriei efectuate spre Olanda, a păstrat legătura cu inculpatul C., acesta interesându-se de locul în care se găseau atât la dus, cât şi la întors precum şi că în Olanda a luat legătura cu numitul P.R., care le-a predat drogurile cumpărate, iar inculpatul P. este cel care a ascuns stupefiantele în pragurile autoturismului.

Din interpretarea declaraţiilor inculpaţilor P. şi M. rezultă fără echivoc că inculpatul C. este cel care i-a cerut inculpatului M. să efectueze transportul drogurilor din Olanda în România. În acest sens, inculpatul C. i-a predat inculpatului M. o sumă de aproximativ 1000 euro, bani care urmau să fie folosiţi la cumpărarea de cannabis, în vreme ce pastilele ecstasy fuseseră deja plătite on-line.

După această discuţie, inculpatul M. îl contactează pe inculpatul P., care acceptă să-l însoţească în schimbul primirii unei părţi din drogurile ce urmau să fie aduse în ţară.

În Olanda, inculpatul M. ia legătura cu numitul P.R., numărul de telefon al acestuia fiindu-i comunicat de către inculpatul C., care le predă celor doi o cantitate de 400 g cannabis şi 390 pastile ecstasy, care au fost ascunse în pragurile autoturismului.

Declaraţiile celor doi inculpaţi deja nominalizaţi se coroborează şi cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv cu procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante întocmit la data de 20 martie 2010 în cuprinsul căruia s-a consemnat că, la data de 20 martie 2010, în jurul orei 22,30, în PTF Cenad, a fost observat autoturismul marca M. de culoare verde, care era pe sensul de intrare în ţară. Autoturismul a fost oprit pentru control, ocazie cu care s-a procedat la legitimarea conducătorului auto, acesta fiind identificat în persoana inculpatului P.C.S.

În continuare, autoturismul a fost condus într-un garaj al PTF Cenad, în prezenţa inculpatului P., acesta recunoscând faptul că în pragurile autoturismului sau în scutul acestuia sunt ascunse mai multe pungi în care se află cannabis şi comprimate ecstasy şi că drogurile nu-i aparţin, fiind ale inculpatului M., el având doar rolul de a le transporta din Olanda la Timişoara, unde urma să le predea unui anume C. (inculpatul M.), care este şi proprietarul maşinii.

Înalta Curte, la stabilirea vinovăţiei inculpaţilor recurenţi în prezenta cauză are în vedere şi dispoziţiile art. 1 lit. c) şi d) din Legea nr. 143/2000 unde se arată că prin noţiunea de "droguri de risc" se înţeleg drogurile înscrise în tabelul nr. III din aceeaşi lege, unde se regăseşte şi cannabisul, iar prin noţiunea de "droguri de mare risc" se înţeleg drogurile înscrise în tabelele nr. I şi II din aceeaşi lege, unde se regăseşte şi Methylenedioxymetamfetamina (MDMA).

În legătură cu fragmentele vegetale şi comprimatele descoperite în autoturismul cu care s-a întors în ţară inculpatul P., acestea au fost supuse analizelor de laborator.

Astfel, potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 942170 din 30 martie 2010 al Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Cluj-Napoca - Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor, Precursori, după analizele de laborator, în conţinutul celor 390 comprimate aduse în ţară de inculpatul P. s-a pus în evidenţă prezenţa methylenedioxymetamfetaminei (MDMA), substanţă care face parte din tabelul anexă nr. I din Legea nr. 143/2000.

De asemenea, potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 984143 din 31 martie 2010 al Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Timişoara - Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor, Precursori, fragmentele vegetale descoperite în autoturismul cu care a venit în România inculpatul P. sunt constituite din cannabis, în conţinutul acestora punându-se în evidenţă tetrahidrocannabinolul, compus cu acţiune psihotropă, biosintetizat de planta Cannabis sativa.

În consecinţă, rezultă că inculpatul P.C.S. a introdus în ţară, fără drept, o cantitate de 400 g cannabis (droguri de risc) şi 390 comprimate de ecstasy (droguri de mare risc).

După cum s-a arătat deja, participaţia inculpaţilor recurenţi C., B. şi M. în traficul internaţional de droguri a fost atestată de inculpaţii M. şi P., iar declaraţiile acestora se coroborează esenţialmente cu procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate, autorizate în condiţiile legii şi care se regăsesc la dosarul de urmărire penală.

Inculpatul M. a învederat organelor judiciare faptul că inculpatul C. este cel care i-a comunicat numărul de telefon al numitului P.R., persoana care i-a furnizat drogurile în Olanda şi în acest sens se reţine că în cursul zilei de 18 martie 2010 inculpatul C. i-a trimis un sms inculpatului M. cu unul dintre numerele de telefon ale furnizorului din Olanda.

Pe de altă parte, în urma analizării proceselor-verbale de interceptare şi înregistrare a convorbirilor telefonice rezultă fără dubiu legătura dintre inculpatul C. şi numitul P.R.

Astfel, la data de 16 martie 2011, la ora 14,05, inculpatul recurent C. i-a trimis numitului P.R. un sms, solicitându-i să-l sune, pentru ca ulterior, la ora 19,28, să revină cu un alt sms prin care i-a cerut furnizorului să-l contacteze.

Ulterior a doua zi, la data de 17 martie 2010, la ora 12,35, inculpatul C. a trimis numitului P. un alt sms prin care i-a comunicat acestuia faptul că a rezolvat problema transportului drogurilor, urmând ca transportatorii să ajungă în Olanda a doua zi. SMS-ul a avut următorul conţinut : "Omule se rezolvă. Mâine apare intervenţia".

La data de 18 martie 2010 numitul P.R. l-a contactat pe inculpatul recurent C., întrebându-l dacă ştie ceva de cei doi transportatori. Inculpatul C. i-a răspuns că cei doi au avut probleme tehnice cu maşina şi că îl vor contacta ei în momentul în care ajung.

În sfârşit, în cursul serii zilei de 19 martie 2010, la ora 20,55, după ce P.R. se întâlnise cu cei doi transportatori şi le predase acestora drogurile, între el şi inculpatul recurent C. s-a desfăşurat o altă convorbire, prin intermediul unor mesaje sms, numitul P. transmiţându-i inculpatului că s-a despărţit de transportatori şi că aceştia au plecat să se odihnească.

Inculpatul M. a confirmat faptul că pe tot parcursul traseului spre Olanda a păstrat legătura cu inculpatul recurent C., care s-a interesat mereu de locul unde se găseau, precum şi de momentul la care vor ajunge.

În acest sens sunt ilustrative sms-urile trimise de inculpaţii C. şi M. la data de 18 martie 2010.

Astfel inculpatul C. l-a întrebat pe M. unde se află şi când vor ajunge în Olanda, acesta răspunzându-i că au avut probleme cu maşina, că sunt departe şi că vor ajunge la ora 4 dimineaţa şi în acest context, inculpatul C., după ce a discutat acest aspect cu P.R., a continuat să trimită sms-uri inculpatului M., transmiţându-i acestuia că furnizorul din Olanda îl aşteaptă. Inculpatul M. i-a răspuns că abia a intrat în Germania şi că îl va contacta el pe P., moment în care inculpatul C. i-a trimis prin sms numărul de telefon indicat mai sus.

Tot în cursul zilei de 18 martie 2011, prin intermediul unor sms-uri, inculpatul recurent C. a manifestat anumite rezerve faţă de persoana inculpatului P., pe care nu-l cunoştea, întrebându-l pe inculpatul M. dacă este de încredere, dacă poate conduce până în România fără să doarmă şi ce va face în situaţia în care va fi oprit de poliţie.

Ulterior în aceeaşi dată, la ora 21,15 inculpatul M., de la un post telefonic public din Germania, l-a sunat pe inculpatul C., transmiţându-i acestuia că inculpatul P. este o persoană de încredere, că acesta va primi şi el o parte din droguri. Totodată, inculpatul M. l-a asigurat pe inculpatul C. în legătură cu faptul că inculpatul P. nu îl cunoaşte, că nu va veni să se întâlnească cu el şi că drogurile vor fi predate inculpatului M. care i le va aduce lui C.Ş.

Comunicările dintre cei doi inculpaţi au continuat şi în noaptea de 18/19 martie 2010 când prin intermediul unor sms-uri, inculpatul C. i-a transmis inculpatului M. că furnizorul P. a trebuit să meargă la serviciu şi nu se poate întâlni cu cei doi transportatori în dimineaţa zilei de 19 martie 2010. Inculpatul C. i-a cerut inculpatului M. să închirieze o cameră la un hotel, să se odihnească şi să se întâlnească cu P.R. abia după ce acesta va termina programul de lucru.

Inculpaţii M. şi C. au păstrat legătura şi după ce transportatorii s-au întâlnit cu P.R. şi drogurile au fost încărcate în maşină, iar imediat după ce a aflat de la P.R. că drogurile au fost predate, inculpatul recurent C. i-a trimis inculpatului M. un cod de reîncărcare a cartelei telefonice, acesta rămânând fără credit. Inculpatul M. i-a confirmat faptul că drogurile au fost încărcate şi că a doua zi dimineaţa, la prima oră, inculpatul P. va pleca către România.

În acest cadru, inculpatul C. i-a reproşat faptul că inculpatul P. pleacă prea târziu şi astfel se schimbă întregul plan, inculpatul M. răspunzându-i că a durat mai mult ascunderea drogurilor în autoturism iar într-un final, inculpatul C. i-a cerut inculpatului M. să-i transmită inculpatului P. să nu plece mai târziu de 4 - 5 dimineaţa.

Ulterior în dimineaţa zilei de 20 martie 2010, la ora 8,46, inculpatul M., printr-un sms, i-a comunicat inculpatului recurent C. faptul că transportul a plecat din Olanda de două ore, după care, la ora 13.27 a transmis că inculpatul P. se află la Nurenberg, în Germania, el fiind în autocar.

Concomitent, inculpatul M. i-a mai trimis două sms-uri inculpatului C. prin care l-a asigurat că totul este în regulă şi se desfăşoară conform planului.

Fără a relua consideraţiile expuse pe larg la punctul de analiză B.3. din considerentele deciziei de faţă, Înalta Curte are în vedere că apărarea recurentului inculpat C.Ş.A. de a pretinde că faptele sale infracţionale în realitate ar fi fost comise de un alt autor pe nume R.C. este lipsită de orice suport probator, întrucât în consens cu instanţele de fond şi prim control judiciar se reţine că porecla "R." aparţine inculpatului C.Ş.A., nefiind temeinică susţinerea potrivit căreia ar fi vorba despre două persoane diferite.

De altfel, relevantă în sensul că inculpatul recurent C.Ş.A. era cunoscut în cercul său de prieteni cu apelativul "R." este depoziţia inculpatului P.C. care a făcut vorbire de predarea unei cantităţi de droguri către "R.", a coinculpatului M.D. care a relatat că are cunoştinţă despre faptul că o parte din banii necesari achiziţionării drogurilor din Olanda proveneau de la "R.".

Or, aceste persoane menţionate mai sus făceau parte din anturajul inculpatului C.Ş.A. şi l-au indicat în depoziţiile date, atât cu porecla cunoscută cât şi cu identitatea sa reală, ambele nefiind contestate de inculpat.

B.7. În fine, ultimul motiv de critică invocat în recursul aceluiaşi inculpat C.Ş.A. prin care se tinde în baza cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. la aplicarea unei sancţiuni administrative în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b¹) C. proc. pen. combinat cu art. 18¹ C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 este nepertinent.

Aceasta, deoarece cu titlu de premisă se reţine că, potrivit buletinelor de analiză toxicologică nr. 63 şi 64/T/V din 14 aprilie 2010 ale IML Timişoara, inculpaţii recurenţi B.S.G. şi C.Ş.A. sunt consumatori de droguri, testele imunometrice la care aceştia au fost supuşi reacţionând pozitiv pentru tetrahidrocannabinol.

Pe de altă parte, potrivit procesului-verbal de percheziţie, în locuinţa inculpatului recurent C.Ş.A. au fost descoperite două dispozitive metalice de mărunţire a substanţelor vegetale ce conţineau fragmente vegetale susceptibile de a fi cannabis. În legătură cu aceste două dispozitive, martorul A.I., prietena inculpatului recurent C., a menţionat că unul dintre dispozitive îi aparţine, iar celălalt aparţine inculpatului C. fiind folosit la consumul de droguri.

Fragmentele vegetale descoperite în cele două dispozitive au fost supuse analizelor de laborator, iar potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 984142 din 06 aprilie 2010 al Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Timişoara - Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor, Precursori, după analizele de laborator, aceste fragmente vegetale sunt constituite din cannabis, în conţinutul acestora punându-se în evidenţă tetrahidrocannabinolul, compus cu acţiune psihotropă, biosintetizat de planta Cannabis sativa.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul recurent B., la locuinţa acestuia, a fost descoperită o cutie rotundă din lemn pe care se aflau mai multe fragmente vegetale iar potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 984153 din 10 aprilie 2010 al Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Timişoara - Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor, Precursori, după analizele de laborator, aceste fragmente vegetale sunt constituite din cannabis, în conţinutul acestora punându-se în evidenţă tetrahidrocannabinolul, compus cu acţiune psihotropă, biosintetizat de planta Cannabis sativa.

Aşa fiind în mod judicios, în drept ambele instanţe de fond şi de apel au reţinut în sarcina celor doi inculpaţi recurenţi nominalizaţi săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, aceştia deţinând droguri de risc în vederea propriului consum, cu menţiunea ca, sub aspectul laturii subiective, se reţine intenţia indirectă ca modalitate a vinovăţiei, inculpaţii deja menţionaţi având reprezentarea faptului că nu sunt îndreptăţiţi să deţină substanţe stupefiante, activitatea lor reprezentând o acţiune ilicită, şi cu toate acestea au acceptat în vederea satisfacerii propriilor nevoi.

În raport de cele mai sus expuse este lipsită de temei cererea acestui recurent inculpat de a se statua că în mod contrar fapta imputată nu prezintă ca trăsătură esenţială pericolul social al unei infracţiuni.

C.1. Cu referire la primul motiv de critică invocat prin recursul declarat de inculpatul B.S.G. prin care pretinzându-se incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. se susţine că atât hotărârea instanţei de fond, cât şi decizia instanţei de apel nu sunt corespunzător motivate, Înalta Curte are în vedere nepertinenţa acestuia.

Aceasta deoarece ambele hotărâri criticate au fost motivate cu totala amplitudine, cu referire la examinarea probatoriului administrat în cauză şi dovezile a căror analiză coroborată generează concluzia săvârşirii cu vinovăţie de către acesta a infracţiunilor imputate, fiind respectate pe deplin exigenţele în materie stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Din acest punct de vedere, se reţine că prin hotărârea de primă instanţă din decizia instanţei de apel a Curţii de Apel Timişoara sunt indicate toate argumentele prin care s-au răspuns la criticile iterate de acest recurent inculpat.

C.3./D.1. Totodată, nu este fondat nici motivul comun de critică invocat de către recurenţii inculpaţi B.S.G. şi M.C.N. prin care pretinzându-se incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen. se tinde la achitare în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Întrucât la punctul de analiză anterior din considerentele prezentei decizii B.6. s-a arătat de către Înalta Curte pe larg că ambele instanţe, de fond şi de apel, au reţinut corect situaţia de fapt imputată, inclusiv în sarcina acestor doi recurenţi inculpaţi; în acest punct de analiză se reţine cu titlu de premisă că la termenul de judecată din 8 iunie 2010 în faţa primei instanţe prin declaraţiile date ambii inculpaţi nominalizaţi au susţinut că sunt nevinovaţi de infracţiunile imputate în sarcina lor.

Astfel, recurentul inculpat B.S.G. a pretins că îl cunoaşte pe inculpatul C., dar nu s-a implicat niciodată în traficul de droguri şi de asemenea, că îl cunoaşte pe inculpatul M., fără însă ca acestuia să-i ofere vreodată bani.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.C.N., acesta a arătat că îl cunoaşte pe inculpatul M. întrucât acesta este prietenul său şi că îi cunoaşte şi pe inculpaţii C. şi B., cu care s-a întâlnit în mai multe localuri şi despre care ştie că sunt prietenii inculpatului M.; iar despre inculpatul P., inculpatul M. a menţionat că nu l-a văzut niciodată până în dimineaţa zilei de 21 martie 2010.

În continuare, inculpatul M. a arătat că în luna martie 2010 i-a împrumutat maşina, un M., inculpatului M., acesta spunându-i că doreşte să meargă la părinţii săi. Inculpatul nominalizat a recunoscut faptul că după ce a predat maşina inculpatului M. acesta l-a sunat, spunându-i că se află la vamă şi că nu poate trece în Ungaria întrucât nu are talonul autoturismului. În acest context, inculpatul M. s-a întors şi a venit până la el acasă, unde inculpatul M. i-a predat talonul autoturismului şi cu această ocazie, potrivit spuselor inculpatului M., inculpatul M. i-a transmis că doreşte să plece în străinătate, fără a-i preciza destinaţia, şi că se va întoarce peste 2 - 3 zile.

Inculpatul M. a mai menţionat că în dimineaţa zilei de 21 martie 2010 a fost sunat de către inculpatul P., care i-a transmis că s-a stricat maşina, cerându-i să vină la faţa locului cu nişte ulei pentru maşină şi în acest cadru, l-a sunat pe inculpatul B. şi, întrucât nu avea bani să se deplaseze la locul unde se afla autoturismul, i-a cerut 100 lei împrumut ca să-şi poată recupera maşina.

Cu banii primiţi de la inculpatul B., inculpatul M. a afirmat că s-a deplasat la locul unde se afla inculpatul P., iar după ce a completat uleiul maşinii, au plecat, iar pe drum inculpatul P. a adus vorba despre droguri, abia atunci realizând că autoturismul fusese folosit la traficul de droguri.

Or, din nou se are în vedere că depoziţiile acestor recurenţi inculpaţi B.S.G. şi M.C.N. sunt contrazise în totalitate de declaraţiile incriminatoare date de inculpaţii M.D.C. şi P.C.S. şi care au fost expuse pe larg în analiza detaliată realizată mai înainte la punctul B.6., motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Concomitent, Înalta Curte pentru statuarea vinovăţiei acestor recurenţi inculpaţi B.S.G. şi M.C.N. are în vedere că procesele-verbale de redare a convorbirilor şi comunicărilor telefonice interceptate în condiţiile legii şi înregistrate din perioada 16 martie 2010 - 20 martie 2010 atestă şi implicarea inculpaţilor B. şi M. în desfăşurarea activităţii infracţionale.

Astfel, la data de 16 martie 2010, în condiţiile în care nu dispunea de întreaga sumă necesară achiziţionării drogurilor din Olanda, inculpatul recurent C. l-a contactat pe inculpatul B., solicitându-i acestuia suma de 200 euro deoarece dorea să-l trimită pe inculpatul M. în Olanda şi nu avea suficienţi bani.

Ulterior a doua zi, 17 martie 2010, inculpatul recurent C. i-a trimis un sms inculpatului recurent B. prin care i-a comunicat faptul că transportatorii au plecat.

În consecinţă, rezultă fără dubiu că inculpatul B. era la curent cu activităţile desfăşurate de transportatori, inculpatul C. solicitându-i chiar un ajutor financiar pentru a putea prelua drogurile din Olanda.

Aceleaşi aspecte rezultă şi din analizarea convorbirilor purtate de inculpaţii recurenţi C. şi B. în seara zilei de 19 martie 2010. Cu această ocazie inculpatul C. i-a transmis celuilalt inculpat aspectele ce i-au fost comunicate de inculpatul M. (întârzierea datorată ascunderii drogurilor, împrejurarea că inculpatul P. va pleca spre România abia în dimineaţa zilei de 20 martie 2010).

În ceea ce priveşte inculpatul recurent M.C.N., după cum s-a arătat deja inculpaţii C. şi M. se înţeleseseră ca după ce inculpatul P. va sosi în ţară, acesta să predea autoturismul în care se găseau drogurile inculpatului M. care, la rândul său, va duce stupefiantele inculpatului C. şi în acest sens inculpatul M. i-a şi comunicat inculpatului P. numărul de telefon al inculpatului M.

Aceste împrejurări sunt confirmate şi de procesul-verbal de redare a comunicărilor efectuate de inculpatul M. către inculpatul M., comunicări din data de 20 martie 2010 (când inculpatul P. era pe drum spre România).

Astfel, prin intermediul unui sms inculpatul M. l-a înştiinţat pe inculpatul M. că atunci când P.C. va ajunge în ţară va lua legătura direct cu el pentru a-i preda autoturismul astfel încât el să-l ducă mai departe către inculpatul C.

Or, după cum s-a indicat anterior, în seara zilei de 20 martie 2010, în jurul orei 22,30, la intrarea în ţară prin PTF Cenad, inculpatul P. a fost oprit de organele de urmărire penală care, după examinarea autoturismului, au descoperit drogurile ascunse.

Înalta Curte are în vedere că procesele-verbale de redare a convorbirilor şi comunicărilor efectuate de inculpaţii C., B., M. şi M. atestă împrejurarea că aceştia au fost implicaţi în traficul internaţional de droguri.

Astfel în perioada în care inculpatul P. a fost reţinut de organele de urmărire penală, a fost contactat pe telefonul său de nenumărate ori, atât de inculpatul M. (care se afla încă în autocar), cât şi de inculpaţii C., B. şi M. În jurul orei 23,30 inculpatul M. i-a transmis inculpatului C. că ultima dată când a discutat la telefon cu inculpatul P. acesta trecuse de Budapesta, dar din acel moment, deşi l-a sunat de mai multe ori, nu a mai răspuns.

Cu aceeaşi ocazie, inculpatul C. i-a solicitat inculpatului M. numărul de telefon al inculpatului M. pentru a lua legătura cu acesta după ce îi va fi predată maşina, inculpatul M. comunicându-i faptul că inculpatul M. a găsit un garaj unde vor putea scoate drogurile în siguranţă, lucru refuzat de către inculpatul C.

După aproximativ un sfert de oră inculpatul C. l-a sunat din nou pe inculpatul M., întrebându-l dacă a răspuns la telefon P., acesta răspunzându-i negativ, deşi afirmă că l-a sunat de 20 de ori. În această discuţie a intervenit şi inculpatul B., care se afla lângă inculpatul C., el întrebându-l pe inculpatul M. ce se întâmplă de nu răspunde P. Inculpatul M. i-a cerut să stea liniştit, afirmând că nu ştie motivul pentru care P. nu răspunde la telefon.

În condiţiile în care inculpatul P. nu a mai putut fi contactat, inculpaţii C., B. şi M. au devenit neliniştiţi. Imediat după ce a discutat cu M. la telefon, inculpatul B. l-a sunat pe inculpatul M. şi l-a întrebat dacă ştie ceva despre inculpatul P. Inculpatul M. i-a răspuns nu ştie nimic, în afara faptului că nu-i răspunde la telefon inculpatului M., şi a promis că dacă va afla ceva îl va suna imediat.

În dimineaţa zilei de 21 martie 2010, la ora 6,58, inculpatul P. l-a contactat telefonic pe inculpatul M., comunicându-i faptul că se află lângă Timişoara, la fabrica C. şi i-a transmis celuilalt inculpat că are numărul de telefon de la inculpatul M. cerându-i să se deplaseze la locul unde se afla pentru a prelua maşina.

Imediat după această convorbire inculpatul M. l-a contactat telefonic pe inculpatul B., înştiinţându-l că a ajuns transportul şi că inculpatul P. se află la C. unde i s-a stricat maşina.

De asemenea, inculpatul M. l-a contactat şi pe inculpatul M., înştiinţându-l şi pe acesta că a ajuns transportul.

În continuare la ora 7,34 a dimineţii zilei de 21 martie 2010 inculpatul M. a fost sunat de către inculpatul B. pentru a stabili modul de recuperare a autoturismului, în condiţiile în care inculpatul C. nu putea fi contactat, acesta dormind.

În continuare inculpatul C. l-a sunat pe inculpatul P., căruia i-a reproşat că nu a răspuns la telefon toată noaptea, transportatorul invocând faptul că a condus foarte mult şi a adormit, iar la ora 8,06 inculpatul M. l-a sunat pe inculpatul P. şi l-a întrebat dacă ştie unde se află ascunse drogurile, cerându-i ca în cazul în care cunoaşte acest lucru să le scoată şi să le pună într-o pungă întrucât el va veni cu un taxi pentru a le prelua dar inculpatul P. a refuzat acest lucru afirmând că nu ştie cum să le scoată.

Ulterior, după aproximativ 30 de minute inculpaţii P. şi M. s-au întâlnit în parcarea fabricii C., după care s-au îndreptat împreună spre Timişoara, iar pe drumul spre Timişoara cei doi inculpaţi au purtat mai multe discuţii despre cele întâmplate, discuţii care sunt redate în cuprinsul procesului verbal întocmit la data de 21 martie 2010.

Astfel, din cuprinsul acestor discuţii rezultă că inculpatul M. avea cunoştinţă de ascunderea drogurilor în pragurile autoturismului, el făcând următoarele afirmaţii: "în prag, acolo, în spate, îi făcut, se vede (...) Aoleo şi s-a desfăcut şi acela, se vedea nană, să mor eu, dacă te opreau ăia, te luau direct". Inculpatul M. a continuat spunându-i inculpatului P. că trebuia să scoată drogurile într-un loc mai ferit şi că împărţirea stupefiantelor urma să se facă după ce ajungea în ţară şi inculpatul M.

În toată această perioadă inculpatul M. a fost contactat telefonic, în repetate rânduri, de către inculpaţii B. şi C., care doreau ca drogurile să ajungă la ei.

Inculpatul M. a afirmat că maşina este stricată şi doreşte să o lase la un service, moment în care inculpaţii C. şi B. i-au cerut să scoată drogurile din autoturism întrucât exista riscul să fie găsite la service, motiv pentru care s-au hotărât să se deplaseze ei doi personal pentru a-l ajuta.

Inculpaţii C. şi B. s-au deplasat împreună spre locul de întâlnire stabilit cu inculpatul M., moment în care au şi fost reţinuţi de organele de cercetare penală.

În consecinţă, avându-se în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 26 C. pen., complicitatea este acea formă a participaţiei penale ce constă în înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, Înalta Curte are în vedere că în mod corect s-a statuat în sarcina inculpaţilor recurenţi B.S.G. şi M.C.N. săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

Aceasta, întrucât probele administrate în cauză au confirmat faptul că inculpatul B. l-a sprijinit, cel puţin moral, pe inculpatul C. în organizarea activităţii de trafic internaţional de droguri şi a cunoscut în permanenţă desfăşurarea evenimentelor, fiind ţinut la curent de către inculpatul C., iar după sosirea transportului în România, s-a implicat activ în organizarea preluării drogurilor de către inculpatul M., căruia i-a plătit şi transportul până la locul unde se afla inculpatul P., după care s-a oferit personal să participe la acţiunile de scoatere a drogurilor din pragurile maşinii.

Pe de altă parte, se reţine că recurentul inculpat M.C.N. a pretins că nu a făcut nimic altceva decât să împrumute maşina inculpatului M., fără ca el să fi cunoscut împrejurarea că inculpatul M. dorea să se deplaseze cu autoturismul în Olanda dar aceste afirmaţii sunt nereale întrucât acesta a cunoscut destinaţia inculpatului M., precum şi scopul acestei deplasări.

În acest sens se au în vedere convorbirile telefonice purtate de inculpaţii M. şi M. la data de 17 martie 2010 când inculpatul M. a fost nevoit să se întoarcă de la frontieră întrucât nu avea talonul maşinii. Inculpatul M. i-a predat acest talon, aspect recunoscut de altfel, ceea ce confirmă faptul că inculpatul M. cunoştea destinaţia inculpatului.

De asemenea, comunicările şi convorbirile telefonice interceptate au certificat faptul că rolul inculpatului M. a fost acela de a prelua autoturismul de la inculpatul P., după sosirea acestuia în ţară, şi de a-l preda apoi inculpatului C., evitându-se astfel o întâlnire directă între inculpatul recurent C. şi inculpatul P., primul neavând încredere în secundul.

A./C.4./D.2. Având în vedere că prin recursul procurorului este criticată netemeinicia pedepselor aplicate de către instanţa de apel solicitându-se sub acest aspect menţinerea sentinţei primei instanţe, iar pe de altă parte, ambii recurenţi inculpaţi B.S.G. şi M.C.N. solicită reindividualizarea pedepselor aplicate prin dispunerea suspendării sub supraveghere a acestora în condiţiile art. 86¹ C. pen. - Înalta Curte în tiparul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., într-o analiză comună a acestor critici are în vedere nepertinenţa lor.

Aceasta, întrucât pedepsele rezultante de opt ani închisoare aplicată recurentului inculpat C.Ş.A., de şase ani închisoare stabilită pentru recurentul inculpat B.S.G. şi respectiv, de patru ani închisoare ce urmează a fi executată de recurentul inculpat M.C.N., ca urmare a reţinerii pentru fiecare a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) C. pen. cu efectul reducerii celor anterior stabilite de către instanţa de fond prin conformare la dispoziţiilor art. 76 lit. a) C. pen. sunt apte în totalitate să satisfacă scopurile şi finalităţile definitive prin dispoziţiile art. 52 C. pen., respectiv să constituie reale măsuri de constrângere şi reeducare a acestora, cât şi să prevină săvârşirea a noi infracţiuni de trafic internaţional de droguri de mare risc.

Concomitent, aceleaşi pedepse rezultante deja indicate au fost corespunzător dozate prin decizia atacată pronunţată de către instanţa de apel prin conformare deplină la criteriile legale de individualizare judiciară prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv avându-se în vedere pericolul social generic şi concret, extrem de sporit al faptelor comise, existenţa grupului de criminalitate organizată în care s-au asociat recurenţii inculpaţi şi care a avut o structură proprie, în care au putut fi identificate persoane cu roluri diferite (organizator şi finanţator - inculpatul C., transportator - inculpatul P., persoane care au asigurat mijlocul de transport şi preluarea drogurilor în România - inculpaţii B. şi M.), toate aceste persoane acţionând în mod coordonat, împărţindu-şi sarcinile în vederea realizării scopului menţionat anterior, cantităţile extrem de mari de cannabis şi comprimate ecstasy introduse în contra legii pe teritoriul naţional al României.

Totodată, au fost avute în vedere şi datele care circumstanţiază persoana recurenţilor inculpaţi deja nominalizaţi, care nu au antecedente penale şi au avut o poziţie procesuală de negare a infracţiunilor comise.

Faţă de toate cele sus expuse, se conchide în sensul inexistenţei unor elemente care să justifice majorarea cuantumului pedepselor cu închisoarea stabilite, aşa cum se cere în recursul procurorului şi nici a unor elemente care să genereze modificarea regimului privativ de executare a aceloraşi pedepse, aşa cum se solicită în recursurile declarate de inculpaţii B.S.G. şi M.C.N.

Urmează ca sumele de bani cu titlu de cheltuieli judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de procuror să rămână în sarcina statului.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara şi inculpaţii C.Ş.A., B.S.G. şi M.C.N. împotriva Deciziei penale nr. 60/A din 28 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 150 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 mai 2013.

Procesat de GGC - NN

← ICCJ. Decizia nr. 1595/2013. Penal. Rejudecarea după extrădare...		ICCJ. Decizia nr. 1688/2013. Penal. Rejudecarea după extrădare... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1641/2013. Penal. Asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 C.p.). Trafic internaţional de droguri (Legea 143/2000 art. 3). Recurs