ICCJ. Decizia nr. 1704/2013. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1704/2013
Dosar nr. 3355/1/2012
Şedinţa publică din 21 mai 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - S.T. Ploieşti, prin rechizitoriul din data de 23 ianuarie 2009 din Dosarul nr. 26/D/P/2008 a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:
- D.T. pentru săvârşirea infracţiunilor de constituirea unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; tentativă la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2); delapidare cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., complicitate la infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., bancrută frauduloasă prev. de art 143 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2006 cu aplic. art 41 alin. (2) C. pen., fals material în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. cu aplic. art 41 alin. (2) C. pen., spălare de bani prev. de art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.
M.L.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de constituirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; tentativă la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prev. de art 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplic. art 41 alin. (2) C. pen., bancrută frauduloasă prev. de art. 143 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2006 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., complicitate la infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave prev. de art 26 rap. la art 215/1 alin. (1) şi (2) C. pen.; fals material în înscrisuri sub semnătura privata prev. de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.; delapidare în formă calificată prev. de art. 2151 alin. (1) şi (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.; complicitate la infracţiunea de spălare de bani prev. de art. 26 rap. la art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.
U.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de constituirea, sprijinirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; complicitate la infracţiunea de tentativa la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 26 rap. la art. 20 coroborat cu art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., cu aplic. art 41 alin. (2) C. pen.; complicitate la bancruta frauduloasa prev. de art. 26 rap. la art. 143 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2006 cu aplic. art 41, toate cu aplic. art 33 lit. a) C. pen.
B.D.A.R. pentru săvârşirea infracţiunilor de aderare, sprijinire unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; delapidare în forma calificata prev. de art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. cu aplic. art 41 alin. (2) C. pen.; tentativă la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.; fals în înscrisuri sub semnătura privata prev. de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.; bancrută frauduloasă prev. de art. 143 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2006 cu aplic. art 41 alin. (2) C. pen.; înşelăciune în forma calificată prev. de art 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplic. art. 33, lit. a) C. pen.
P.A.G. pentru săvârşirea infracţiunilor de aderare, sprijinire la un grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.; complicitate la bancrută frauduloasă prev. de art. 26 rap. la art 143 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2006, cu art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că în perioada mai-octombrie 2007, inculpaţii mai sus menţionaţi, au constituit un grup organizat al cărui lider a fost inculpatul D.T., administrator la SC N.C. SRL, cu scopul de a desfăşura o activitate infracţională care a avut ca rezultat producerea unui prejudiciu de 342.447 euro în patrimoniul SC E. SA Ploieşti.
La data de 24 mai 2007, inculpatul M.L.D., de profesie avocat, a devenit acţionarul majoritar al societăţii SC E. SA, acesta primind pachetul majoritar de acţiuni pentru care trebuia să achite suma de un milion de euro în termen de 45 de zile de la data autentificării contractului încheiat la 25 aprilie 2007. La data de 21 iunie 2007, i-a fost remisă suma de un milion de euro de către SC N.C. SRL, prin ordin de plată semnat de inculpatul D.T.
Inculpaţii D.T. şi M.L.D., împreună cu B.D.A.R., numită administrator unic al SC E. SA, în scopul realizării rezoluţiei infracţionale de a falimenta această societate, au renunţat la un program informatic de contabilitate, încheind un contract de prestări servicii de contabilitate cu o altă formă de specialitate.
Pentru realizarea rezoluţiei infracţionale, inculpaţii au încheiat contracte între SC E. SA şi SC N.C. SRL, inclusiv un contract pentru restituirea împrumutului acordat primei societăţi de către acţionarul majoritar M.L.D., fără ca în prealabil să fi fost încheiat un contract de împrumut. Inculpaţii au recurs la întocmirea de documente nereale, emiterea de facturi fictive, precum şi la încheierea mai multor contracte de închiriere oneroase.
Ca urmare, la data de 12 octombrie 2007, inculpata B.D.A.R. a formulat o cerere de deschidere a procedurii pentru constatarea insolvenţei SC E. SA, aceasta neavând la acea dată în mod oficial calitatea de administrator unic.
Actul de inculpare reţine că starea de insolvenţă a SC E. SA a fost provocată în mod artificial, cu scopul readucerii în patrimoniul acestei societăţi de active înstrăinate anterior, în beneficiul inculpaţilor implicaţi în cauză şi cu complicitatea inculpatului U.D., specialist în procedura insolvenţei.
În esenţă, în baza probelor administrate în timpul urmăririi penale, prin actul de sesizare s-au reţinut următoarele activităţi concrete ale inculpaţilor care realizează conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată.
Anterior cesionarii acţiunilor societăţii comerciale SC E. SA către inculpatul M.L.D., acesta a conceput, împreuna cu coinculpaţii D.T., U.D., B.D.A.R. şi P.A.G., un plan privind provocarea rapida şi artificiala a stării de insolvenţă a acestei societăţi, cu scopul de a readuce în patrimoniul ei de active înstrăinate anterior, pentru a realiza beneficii nejustificate în calitatea lor de noi creditori ai SC E. SA.
În calitate de director general şi administrator al SC N.C. SRL, inculpatul D.T. a încheiat cu SC E. SA, reprezentata de B.D.A.R., sprijinita de P.A.G., un contract de închiriere de utilaje de panificaţie, de lucrări de construcţii, montaj şi amenajări, prin care s-a atestat executarea unor lucrări nejustificate şi nereale în raport cu starea şi dotarea societăţii beneficiare.
Inculpaţii M.L.D. şi D.T., împreuna cu inculpatele B.D.A.R. şi P.A.G., ajutaţi de coinculpatul U.D., s-au folosit de bunurile şi creditele debitoarei SC E. SA în interes personal.
Inculpatul D.T. a recurs la mijloace de inducere în eroare a SC B.I. SRL cu ocazia derulării de comenzi având ca obiect livrări de mărfuri către SC E. SA, cu privire la solvabilitatea acestei din urma firme, iar în calitate de administrator al SC N.C. SRL a folosit, din fondurile acestei societăţi, suma de 900.000 euro, pe care a dat-o coinculpatului M.L.D., însuşindu-şi totodată, în interesul sau, suma de 13.000.000 ROL.
Inculpatul M.L.D., deşi participase la aducerea SC E. SA în stare de insolvenţă, a înstrăinat unele active ale acesteia în frauda creditorilor şi a preluat de la coinculpatul D.T., fără documente justificative, suma de 16,5 miliarde ROL provenind din fondurile SC N.C. SRL.
Inculpatul U.D. a asigurat realizarea planului de provocare a stării de insolenta a SC E. SA, în scopul readucerii în patrimoniul acesteia a activelor înstrăinate anterior, pentru a beneficia de ele ceilalţi inculpaţi, în calitate de noi creditori ai societăţii respective.
Tot inculpatul U.D. a prezentat date şi concluzii nereale, în contractul autentificat sub nr. 1374 din 16 mai 2007, date şi concluzii nereale cu privire la situaţia SC E. SA, iar în raportul nr. 1, încheiat în calitate de administrator judiciar, a diminuat valoarea activelor acestei societăţi prin prezentare de date aparente şi a creat în mod artificial aparenţa ca societatea respectiva nu ar mai putea face fata datoriilor comerciale.
În calitatea sa de practician în insolvenţă, inculpatul U.D. nu a introdus acţiuni pentru anularea tuturor actelor de înstrăinare presupus frauduloase încheiate de SC E. SA în dauna drepturilor creditorilor acestei societăţi.
Inculpatul U.D. a mai dispus, în interes personal, continuarea unor activităţi decătre SC E. SA, constând în închirieri de spaţiu şi de utilaje, deşi aceasta societate se îndrepta vădit spre încetarea de plăti, deturnând totodată o parte din activul ce-i avea şi mărindu-i în mod fictiv pasivul.
Din ansamblul probeior administrate în cauză, Curtea a reţinut următoarele: I. în legătură cu infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, Curtea a apreciat că nu rezultă din nici o probă administrată în cauză, atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii, existenţa elementelor constitutive ale acestei infracţiuni sub aspectul laturii subiective şi laturii obiective.
Asocierea, în sensul prevăzut de textul de lege mai sus indicat, implică exprimarea consimţământului celui în cauză de a adera la o astfel de structură.
O cerinţă la fel de importantă este aceea ca iniţiatorii şi ceilalţi participanţi să aibă reprezentarea, fie şi în linii generale a activităţii infracţionale care urmează să fie desfăşurată şi a rolului pe care îl va avea fiecare dintre ei. Această reprezentare, care constituie un element de esenţă a laturii subiective a infracţiunii, trebuie să existe în momentul constituirii grupului, sau în varianta aderării la un grup infracţional deja constituit, în momentul când acest act se produce.
Faţă de aspectele arătate, Curtea a constatat că niciuna dintre probele administrate în faza de urmărire penală şi în faza de judecată nu sunt de natură a demonstra aspecte esenţiale precum: condiţiile în care se presupune că există acest grup infracţional, modul de constituire, când şi în ce mod inculpaţii şi-au exprimat acordul pentru a constitui un asemenea grup infracţional, precum şi aspectul subiectiv privind reprezentarea activităţii infracţionale pe care urmau să o desfăşoare într-o asemenea structură.
Totodată, Curtea a mai reţinut că actul de sesizare cuprinde simple afirmaţii şi interpretări subiective ale procurorului în legătură cu existenţa unui grup infracţional organizat pe care inculpaţii l-au constituit, fără ca aceste susţineri să fie demonstrate de vreuna din probele administrate. Argumentul potrivit căreia un astfel de grup era constituit din inculpaţii din această cauză, pentru că actele juridice încheiate de societate nu puteau forma obiectul verificării unor alte persoane nu are un temei juridic. Există autorităţi publice care au competenţa potrivit legii de a face astfel de verificări privind activitatea oricărei societăţi comerciale (organele financiare, poliţia, etc).
În concret, din probele dosarului, Curtea a reţinut că, inculpatele B.D.A.R. şi P.A.G. au avut calitatea de salariaţi ai SC E. SA Ploieşti, calitate în care au executat dispoziţiile stabilite de către Adunarea Generală a Acţionarilor societăţii (acţionarul majoritar cu 98% fiind iniţial M.L.D. iar apoi D.T. şi SC N.C. SRL prin D.T.) şi au îndeplinit atribuţiile de serviciu specifice funcţiilor încredinţate.
Inculpatul U.D., participant la insolvenţă, a fost numit de judecătorul silnic, respectându-se procedura legală şi a îndeplinit atribuţiile stabilite prin lege, specifice administratorului judiciar, respectiv ale entităţii juridice „U.D. ŞI Asociaţii SRL” şi a acţionat în numele şi pentru această entitate juridică. Curtea a apreciat că s-a făcut confuzie între practicianul in insolventa U.D. şi administratorul judiciar real „U.D. şi Asociaţii SRL" atribuind eticheta de operaţiuni nelegale activităţilor desfăşurate de acesta în litera şi spiritul legii insolvenţei cu referire specială la promovarea acţiunilor în anulare a unor contracte de vânzare cumpărare. Totodată s-a mai constata că, din probele administrate în cauză rezultă că şi alte persoane, în perioada de referinţă, au desfăşurat activităţi de natură comercială cu inculpaţii consideraţi a fi format un grup organizat, fără ca acestea să fie incluse în structura unui astfel de grup. Numitul C.L. a îndeplinit funcţia de director la SC E. SA până la data de 1 octombrie 2007, fără a fi integrat în acest grup infracţional organizat, cu toate că până la această dată s-au derulat activităţi importante referitoare la restructurarea societăţii comerciale şi reorganizarea managementului acesteia.
Prin urmare, Curtea a constatat că fapta reţinută în actul de sesizare privind constituirea inculpaţilor într-un grup infracţional organizat nu există în materialitatea ei. În consecinţă, în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) din C. proc. pen., inculpaţii D.T., M.L.D., U.D., B.D.A.R. şi P.A.G. au fost achitaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.
II. În legătură cu infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) şi (2) reţinută în Capitolul I al rechizitoriului, Curtea a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Astfel, cu referire la contractul de închiriere încheiat la daat de 22 iunie 2007 între SC N.C. SRL şi SC E. SA având ca obiect un spaţiu situat în Ploieşti, str. L.T., cu destinaţia de sediu, Curtea a constatat că decizia cu privire la închiriere a unui spaţiu este o decizie pur comercială a cărei oportunitate este lăsată de legiuitor la latitudinea conducerii executive a societăţii comerciale.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că imobilul situat în str. M. unde se afla sediul SC E. SA fusese revendicat în condiţiile Legii nr. 10/2001 de fostul proprietar, de la care fusese preluat abuziv în timpul regimului comunist iar acţiunea fusese admisă de instanţa de judecată, societatea neputând aştepta să fie evacuată, pentru ca apoi să-şi caute un nou sediu.
În ceea ce priveşte deciziile ce au implicat mutarea sediului social, Curtea a constatat că aceasta au avut o desfăşurare firească având în vedere faptul că închirierea oricărui spaţiu, independent de destinaţia sa, este un atribut în competenţa organului care administrează societatea şi nu a adunării generale a acţionarilor.
Schimbarea sediului implică modificarea actelor constitutive. Aprobarea unei astfel de operaţiuni este un atribut al adunării generale al acţionarilor iar pentru ca adunarea generală să poată schimba sediul societăţii este necesar ca aceasta să deţină spaţiul care va constitui noul sediu. S-a mai constata de asemenea că contractul de închiriere în cauză nu a fost însă încheiat de vreunul dintre inculpaţi ci de către fostul director al societăţii, C.L.
Astfel, s-a reţinut că operaţiunea s-a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, iar plăţile efectuate pentru lunile iulie şi august 2007 nu pot fi apreciate ca fiind abuzive, câtă vreme erau datorate, SC E. SA intrând efectiv în posesia spaţiului încă din luna iunie 2007.
Totodată, s-a constatat că B.D.A.R. a încheiat numai actul adiţional la contractul de închiriere, deoarece s-a dovedit că SC E. SA are nevoie de mai mult spaţiu decât cel prevăzut în contractul de închiriere iniţial deoarece numai arhiva societăţii a ocupat un etaj întreg.
Dincolo însă de acestea, probele administrate în cauză (acte, martori, completarea la raportul de expertiză) demonstrează că, în nici un caz, cuantumul chiriei nu-i depăşeşte pe acela stabilit de către societatea SC N.C. SRL în raporturile cu alte societăţi comerciale - la spaţii echivalente ca suprafaţă - ba chiar este inferior acestora.
În ceea ce priveşte contractul de închiriere nr. 547 încheiat la data de 31 august 2007 având ca obiect utilaje de la SC N.C. SRL, contract apreciat de parchet ca păgubitor pentru SC E. SA Curtea a reţinut că şi în acest caz considerentele referitoare la puterea şi efectele convenţiilor dintre părţi îşi găsesc aplicabilitatea.
Astfel, s-a constatat, în esenţă, că societatea de leasing R.L. de la care SC E. SA achiziţionase utilajele pe care le avea în uz la acea dată, a refuzat reeşalonarea ratelor astfel că au fost efectuate demersuri pentru contractarea unui împrumut de la o altă bancă. Convenţia încheiată între SC N.C. SRL şi SC E. SA era mai avantajoasă câtă vreme achitarea chiriei stabilite în euro nu era obligaţie lunară.
Prin prisma eficienţei economice, Curtea apreciat că achiziţionarea noilor utilaje era mai avantajoasă pentru că s-ar fi plătit un preţ de aproximativ 176.653 euro, în condiţiile în care la societatea de leasing mai era de plată suma de 160.628 euro pentru utilaje învechite şi cu mare risc de a fi luate oricând sub efectul pactului comisoriu de gradul IV.
Contractul de leasing este ca natură juridică o închiriere, căreia i se adaugă o opţiune de cumpărare care poate fi exercitată sau nu, de beneficiar. Rata de leasing este un preţ al folosinţei bunului şi ea este luată în considerare ca parte a preţului numai dacă beneficiarul optează, la sfârşitul perioadei de leasing, pentru cumpărarea bunului.
Ca urmare, prin renunţarea la contractul de leasing înainte de termen s-a apreciat că nu se poate susţine că i s-ar fi cauzat beneficiarului, care era SC E. SA, un prejudiciu egal cu suma ratelor plătite de acesta până atunci, pentru că ratele au constituit preţul folosinţei (chirie).
În aceste condiţii închirierea unor utilaje similare de la SC N.C. SRL. a fost considerată ca necesară pentru continuarea producţiei şi chiar benefică pentru SC E. SA, iar nu prejudiciabilă, aşa cum s-a susţinut prin rechizitoriu, chiar dacă chiria care urma să fie plătită era mai mare decât ratele de leasing.
În privinţa calităţii subiectului activ al infracţiunii de delapidare, potrivit textului de lege incriminatoriu această infracţiune presupune un subiect calificat, respectiv „funcţionar" care gestionează sau administrează valorile sau bunurile ce formează obiectul material al infracţiunii.
În perioada descrisă inculpaţii M.L.D. şi D.T. nu aveau acea calitate şi deci nu puteau fi autori ai infracţiunii. Calitatea de funcţionar o avea doar inculpata B.D.A.R., administrator al SC E. SA.
În ceea ce priveşte sumele la care actul de sesizare se referă şi care ar constitui obiectul infracţiunii de delapidare, respectiv: 275.000 RON contravaloare chirie pentru sediu (iulie 2007 - mai 2008) ; 450.000 RON contravaloare chirie utilaje (iulie 2007 -mai 2008) şi despre care autorul actului de sesizare apreciază că au fost însuşite prin întocmirea şi folosirea de acte fictive realizându-se conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen., Curtea a apreciat că, din probele existente la dosar nu reises că acestea ar fi false.
Totodată Curtea a constatat că facturile care consemnează operaţiuni comercială fără a fi falsificate prin contrafacerea scrierii ori subscrierii, ori prin alterarea lor în orice mod nu pot constitui probe care să demonstreze realizarea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen. raportat la art. 288 C. pen. mai ales că, în contextul infracţiunilor amintite este necesar ca făptuitorul să folosească înscrisul falsificat ori să-l încredinţeze altei persoane spre folosire în vederea producerii de consecinţe juridice.
S-a apreciat că îndeplinirea acestor condiţii nu rezultă din probele administrate în cauză şi prin urmare nu poate fi reţinută în sarcina inculpaţilor infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen.
În baza acestor argumente şi în temeiul disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., inculpaţii au fost achitaţi pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare la care se referă actul de sesizare.
Totodată, s-a dispus achitarea inculpaţilor în temeiul disp. art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru săvârşirea infr. prev.de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.
III. Referitor la infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. reţinută în capitolul II al rechizitoriului, Curtea a apreciat că fapta nu există pentru următoarele considerente:
Conform actului de sesizare obiectul acestei infracţiuni îl formează modul în care inculpatul D.T. a procurat suma de bani pe care a împrumutat-o inculpatului M.L.D. în vederea achiziţionării acţiunilor de la SC E. SA. Totodată, în actul de sesizare s-au făcut referiri la sumele de bani ridicate din contul SC N.C. SRL, în numerar, fără documente.
Referitor la suma de 1.784.567 RON pe care inculpatul D.T. a ridicat-o din casierie în perioada 2006 - 2008, din probele administrate, Curtea a reţinut că în intervalul de timp menţionat SC N.C. SRL a desfăşurat activităţi de construcţie la peste 200 de şantiere diferite din ţară. Sumele respective au fost cheltuite pentru procurarea de combustibil în vederea încălzirii barăcilor în care erau cazaţi muncitorii şi combustibil pentru utilaje. Dat fiind condiţiile de şantier, cuantumul relativ mic al acestor sume şi în mod deosebit urgenţa procurării bunurilor respective a fost imposibilă obţinerea de acte justificative.
Aceste aspecte rezultă din probele administrate, respectiv, declaraţiile martorilor G. şi B. şi copiile contractelor de subantrepriză depuse la dosar. Totodată, s-a mai reţinut că, în acest interval, societatea comercială a fost verificată de mai multe ori de organele specializate ale statului fără a se constata prejudicii prin ridicarea acestor sume de bani. SC N.C. SRL are ca unic asociat pe inculpatul D.T. iar acesta nu a ridicat dividendele din societatea comercială. Din declaraţiile martorilor audiaţi rezultă că sumele de bani cheltuite pentru societate şi pentru care în mod obiectiv nu se puteau face justificări cu acte erau compensate cu dividende. Acest lucru a fost confirmat şi de expertiza contabilă potrivit căreia SC N.C. SRL a compensat astfel de sume rezultate din cheltuieli ocazionale necesare fără posibilitatea întocmirii unor documente justificative cu dividendele cuvenite inculpatului D.
Conform ordinului de plată din 21 iunie 2007, i s-a transferat inculpatului M.L.D. suma de un milion de euro pe care acesta a folosit-o pentru a achiziţiona 98 % din acţiunile aparţinând SC E. SA.
Curtea a constatat că din această sumă 500.000 euro îi aparţineau inculpatului D.T., provenind dintr-un credit bancar personal, contractat de acesta de la Banca C., la dosar existând înscrisuri în acest sens iar diferenţa de 500.000 de euro provenea din fondurile SC N.C. SRL, suma fiind înregistrată în evidenţa contabilă a societăţii.
S-a apreciat ca relevant faptul că pe ordinul de plată cu care s-a efectuat operaţiunea bancară de virare a sumei în contul inculpatului M. s-a menţionat expres „contravaloare acţiuni SC E. SA" astfel că, din punct de vedere comercial, suma a fost destinată unei investiţii pentru societatea comercială. Ulterior, prin contractul de cesiune încheiat între inculpatul M. şi SC N.C. SRL, aceasta din urmă a devenit acţionar la SC E. SA.
Conform înţelegerii între inculpaţii D.T. şi M.L.D., 98 % din acţiunile SC E. SA erau partajate după cum urmează: 25 % inculpatului D.T. şi 53 % SC N.C. SRL. S-a apreciat că această operaţiune comercială poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, nefiind necesară forma scrisă mai ales că după încheierea contractului de cesiune de către inculpatul M.L.D., această înţelegere s-a şi materializat.
Curtea a constatat că în cauză nu există probe care să demonstreze că inculpatul M.L.D. a înlesnit sau a ajutat în vreun fel ca inculpatul D.T. să-şi însuşească suma de 500.000 de euro şi prin urmare inculpatul M. ar fi săvârşit infracţiunea de complicitate la delapidare. Totodată instanţa a mai constatat că nu există acte sau fapte săvârşite de către inculpatul M.L.D. în sensul dispoziţiilor art. 26 C. pen. În raport cu aceste considerente şi în temeiul disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., inculpatul D.T. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare iar inculpatul M.L.D. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la delapidare.
IV. În legătură cu infracţiunea de tentativă la înşelăciune prevăzută de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen, (Capitolul III al rechizitoriului) Curtea a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive pentru ca aceasta să fie reţinută.
Din probatoriul administrat în cauză, cu deosebire din completarea raportului de expertiză contabilă efectuată la această instanţă, rezultă că la 1 iulie 2007 SC E. SA avea datorii foarte mari către creditorii săi, atât către stat, cât şi către diferite societăţi comerciale. La începutul lunii septembrie 2007, această societate comercială avea datorii neplătite de peste 90 de zile şi nici nu existau posibilităţi de plată, aspecte ce realizează condiţiile prevăzute de art. 3 lit. a) din Legea nr. 85/2006 respectiv nedeclararea procedurii de insolvenţă ar fi putut atrage răspunderea penală a persoanelor vinovate.
Aceste condiţii obiective au determinat declanşarea procedurii şi introducerea la Tribunalul Prahova a cererii de reorganizare judiciară, fapt realizat la data de 7 septembrie 2007. La primul termen de judecată, judecătorul sindic, a constatat că cererea de deschidere a procedurii insolvenţei este întemeiată şi a hotărât numirea unui administrator judiciar. În continuarea procedurii, administratorul judiciar reprezentat de inculpatul U.D. şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite de art. 20 din Legea nr. 85/2006 toate măsurile luate fiind consemnate în rapoarte scrise şi supuse analizei judecătorului sindic.
Cererea de deschidere a procedurii de reorganizare judiciară a fost apreciată ca întemeiată de judecătorul sindic, care, avea posibilitatea potrivit legii să o respingă. Prin sentinţa de deschidere a procedurii generale de reorganizare judiciară nu s-a ridicat dreptul de administrare al societăţii, dar toate operaţiunile ulterioare s-au desfăşurat sub supravegherea administratorului judiciar care Ie-a supus aprobării comitetului creditorilor.
În cadrul acestei proceduri, creditorii societăţii, între care şi inculpaţii D.T., ca reprezentant al SC N.C. SRL şi M.L.D., s-au înscris în tabelul creditorilor, creanţele lor fiind verificate de către administratorul judiciar, au fost admise şi necontestate şi, ulterior, aprobate de către judecătorul sindic.
La cererea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Prahova, în calitate de creditor, inculpatul U.D. a formulat cereri de anulare a unui număr de 16 contracte, apreciind că ele sunt frauduloase pentru că ar aduce atingere drepturilor creditorilor. La data de 1 februarie 2008 adunarea creditorilor majoritari a aprobat promovarea unui număr de 16 acţiuni în anulare. Nu au fost introduse actele de vânzare nr. V1. şi V2. din 20 iulie 2007, deoarece cumpărătorii activelor la preţuri evident foarte mici, în urma discuţiilor cu administratorul judiciar, au înţeles să achite diferenţele de preţ şi prin urmare nu a mai fost necesară derularea procedurilor judiciare.
Din raportul de expertiză tehnică şi din alte înscrisuri, a rezultat că la vânzarea imobilelor din V.N. şi V.D., acestea nu au fost subevaluate. Societatea comercială avea nevoie urgenţă de lichidităţi şi, în raport cu acest fapt, ţinând cont şi de starea imobilelor, preţul stabilit a apărut ca fiind unul corect.
În legătură cu operaţiunile de vânzare a imobilelor din V.N. şi V.D., Curtea a reţinut că inculpatul M.L.D. nu a fost implicat în mod nemijlocit, vânzarea acestor bunuri fiind hotărâtă de vechea adunare generală al cărui acţionar majoritar era la data respectivă partea vătămată R.M.
Curtea a mai reţinut că la data înscrierii în tabelul creditorilor SC N.C. SRL, M.L.D. şi societatea de avocatură „M.B. şi Z." erau creditori reali, creanţele lor erau certe, lichide şi exigibile, dar procentul din creanţele cu care ei erau înscrişi în tabelul creditorilor era insuficient pentru a determina adoptarea hotărârii de formulare a acţiunilor în anularea actelor de înstrăinare a activelor.
Având în vedere că M.L.D., era acţionar majoritar, deciziile au aparţinut acestuia, aşa cum rezultă şi din înţelegea dintre M. şi D.T. O astfel de situaţie nu a fost ascunsă nici un moment faţă de ceilalţi parteneri de afaceri.
Curtea a constatat totodată, că părţile vătămate R.M. şi R.C. nu au fost induse în nici un fel în eroare de către inculpaţii menţionaţi deoarece în concret, în cauză exista un demers judiciar privind procedura de reorganizare judiciară la cererea creditorilor societăţii şi acest fapt nu poate fi reţinut ca o acţiune infracţională a inculpaţilor, care în acest fel au avut intenţia de a înşela persoane fizice sau juridice.
Insolvenţa este atrasă de insuficienţa fondurilor băneşti necesare pentru plata tuturor creanţelor care sunt scadente la un moment dat, independent de faptul că societatea comercială în cauză are active care într-un viitor nedeterminat ar putea fi valorificate.
Neînscrierea în lista prezentată creditorilor a contractelor V1. şi V2. din 20 iulie 2007 a fost apreciată în actul de sesizare ca un fapt ce demonstrează intenţia frauduloasă a inculpaţilor.
Curtea a constatat că această acţiune a fost justificată şi prin urmare, nu poate fi considerată frauduloasă. Lichidatorul a negociat cu toţi cumpărătorii de imobile preţul real al acestora. Cumpărătorul N.A. a fost de acord şi a achitat diferenţa de preţ solicitată de lichidator. Potrivit Legii nr. 85/2006, termenul pentru introducerea acţiunilor în anulare era de 18 luni. înainte de expirarea acestui termen, lichidatorul „U.D. şi Asociaţii SRL" a fost înlocuit de instanţă, în octombrie 2008.
Curtea a mai reţinut că au fost respectate prevederile Legii nr. 85/2006, privind depunerea planului de reorganizare judiciară. Planul a fost depus în termenul stipulat de lege, având în vedere data la care a fost afişat tabloul definitiv de creanţă.
Totodată, Curtea a apreciat că nu poate fi acceptată ca fiind un aspect al intenţiei frauduloase a inculpaţilor nici faptul că s-ar fi încercat inducerea în eroare a cumpărătorilor de bună credinţă, prin culpabilizarea în instanţa comercială a vechii administraţii. De altfel, nu se indică în concret care sunt acţiunile prin care s-ar fi realizat inducerea în eroare. Mai ales că în actul de sesizare nu se precizează subiecţii de drept care ar fi fost induşi în eroare prin presupusele manopere frauduloase şi nici care ar fi fost aceste manopere.
Faţă de aceste aspecte, Curtea a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., deoarece inculpaţii au acţionat în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare şi potrivit calităţii pe care o aveau în societate însă nu au avut intenţia şi nici nu au efectuat acţiuni specifice în vederea lezării intereselor unor persoane fizice sau juridice. În consecinţă, în baza disp. art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
V. În legătură cu infracţiunea de bancrută frauduloasă prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2006, Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor, art. 143 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2006, constituie infracţiunea de bancrută frauduloasă fapta persoanei care „înfăţişează datorii inexistente, sau prezintă în registrele debitorului, în alt act, sau în situaţia financiară sume nedeclarate, fiecare dintre acestea fiind săvârşite în dauna creditorilor".
Curtea a constatat, în conformitate cu probele administrate, că toate creanţele pe care SC N.C. SRL, societatea civilă de avocaţi şi inculpatul M.L.D. le-au avut faţă de SC E. SA sunt reale, deoarece au fost analizate, au fost demonstrate şi au fost acceptate în cadrul procedurii insoivenţei, fără a fi contestate.
În perioada de referinţă s-au făcut plăţi de către SC E. SA către SC N.C. SRL strict necesare pentru continuarea activităţii fără a afecta interesele creditorilor societăţii. Nici una dintre creanţe nu a fost prezentată şi obţinută în dauna vreunui creditor. În rechizitoriu s-a menţionat de altfel că patrimoniul societăţii comerciale era de aproximativ 14 milioane de euro iar datoriile acesteia de aproximativ 4 milioane de euro.
Actele contabile existente la dosar demonstrează că datoriile SC E. SA către SC N.C. SRL, inculpatului M. şi societatea civilă de avocaţi „ M., B. şi Z.", exced procedurii de insolvenţă, ele fiind contractate înainte de deschiderea acestei proceduri. Mai mult, textul de lege incriminatoriu prevede instituirea unei proceduri selective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă. În cauză, nu s-a făcut dovada unor plăţi selective în favoarea celor trei categorii de creanţe mai sus menţionate.
Prin urmare, Curtea a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive atât sub aspectul laturii subiective cât şi obiective ale acestei infracţiuni. în consecinţă, în baza disp. art. 10 lit. d), inculpaţii au fost achitaţi pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 143 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2006 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.
Pentru aceleaşi motive, în temeiul disp. art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus şi achitarea inculpatei P.A.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 rap. la art. 143 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2006 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în cauză neexistând acte de complicitate ale acestei inculpate la săvârşirea infracţiunii.
VI. În legătură cu infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., Curtea a constatat următoarele:
Raporturile comerciale între SC B.I. SRL şi SC E. SA s-au derulat în conformitate cu contractul încheiat. Din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că la recepţia produselor livrate de către SC B.I. SRL s-au constatat în mod reperat lipsuri cantitative şi calitative, fapt comunicat furnizorului SC B.I. SRL care nu s-a prezentat pentru rezolvarea diferendului.
Inculpata P.A.G., avea în atribuţiile de serviciu supravegherea derulării acestui contract, aceasta dând dipoziţie să nu mai fie alimentat contul din care se plăteau biletele la ordin predate furnizorului. În acest fel s-a ajuns la situaţia în care pentru un număr redus de livrări să nu mai poată fi decontate biletele la ordin. Astfel, faptele avute în vedere în actul de sesizare au fost apreciate ca fiind raporturi comerciale care pot genera eventual litigii comerciale dar în nici un caz nu pot fi considerate ca manopere dolosive de înşelăciune în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.
S-a constata că SC B.I. SA nu a înregistrat un prejudiciu în sensul legii penale, deoarece este înscrisă cu creanţa pe care o are de recuperat în tabelul creditorilor.
Curtea a mai constatat şi că nu există probe în cauză care să demonstreze că inculpaţii D.T. şi M.L.D. au avut vreo iniţiativă sau au purtat discuţii în legătură cu relaţiile comerciale dintre cele două societăţi sau au dispus nealimentarea contului societăţii pentru a nu se putea încasa sumele pretinse de SC B.I. SA.
Prin urmare, nici unul dintre inculpaţii mai sus menţionaţi nu au săvârşit acte materiale de natură a induce în eroare pe SC B.I. SA.
Astfel, Curtea a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive în ceea ce priveşte latura obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii de înşelăciune şi prin urmare, în temeiui disp. art.10, lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.
VII. În legătură cu infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002, Curtea a reţinut următoarele:
În conformitate cu textul de lege latura obiectivă a acestei infracţiuni trebuie să cuprinsă în esenţă trei faze: plasarea banilor, albirea (stratificarea) acestora şi crearea unei aparenţe de provenienţă licită (integrarea). Nici una dintre aceste faze nu rezultă din probele administrate în cauză. În conformitate cu textul normativ şi doctrina în materie scopul săvârşirii acestei fapte penale este ascunderea sursei ilicite a fondurilor, mai precis suma de bani în cauză trebuie să provină dintr-o activitate ilicită de natură infracţională.
Din probele administrate în cauză, aşa cum reiese din cele mai sus arătate, a rezultat că banii obţinuţi de inculpatul D.T. provin din surse legale şi toate operaţiunile subsecvente s-au desfăşurat la vedere prin acte legale. De asemenea, probele administrate în cauză dovedesc faptul că sumele de bani predate inculpatului M.L.D. de către inculpatul D.T. au avut o sursă licită, respectiv, creditul bancar. Astfel, Curtea a predat că nu se realizează cea de-a doua fază a unei astfel de infracţiuni, respectiv „albirea" sau stratificarea banilor, din moment ce aceştia proveneau din surse licite.
S-a mai reţinut în actul de sesizare că inculpatul M.D. a comis această infracţiune sub forma complicităţii, deoarece a acceptat primirea unor sume de bani de la inculpatul D.T. pentru achiziţionarea de acţiuni la SC E. SA.
În legătură cu acest aspect, Curtea a constatat că această sumă de bani avea o provenienţă legală iar inculpatul M.L.D. nu a cunoscut provenienţa banilor şi nici operaţiunile efectuate de inculpatul D.T. pentru obţinerea lor.
În consecinţă, Curtea a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive în ceea ce priveşte latura obiectivă şi latura subiectivă a acestei infracţiuni şi, prin urmare în temeiul disp. art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului D.T. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi a inculpatului M.L.D. pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni sub forma complicităţii.
VIII. În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Curtea a constatat că actele şi faptele inculpaţilor, întreaga lor activitate la care rechizitoriul se referă şi aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, nu au putut genera prejudicii, în sensul legii penale, părţilor civile constituite în cauză.
Prin urmare, au fost respinse ca nefondate acţiunile civile formulate de părţile civile V.C.A., V.G.D. şi SC B.I. SRL.
IX. În ceea ce priveşte sechestrul asigurător dispus de parchet în faza de urmărire penală, asupra bunurilor inculpaţilor M.L.D., D.T. şi asupra bunurilor părţii vătămate SC E. SA Ploieşti, Curtea a dispus ridicarea acestuia întrucât s-a reţinut faptul că, în cauză nu a existat un prejudiciu care să justifice menţinerea acestuia.
În termenul legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - S.T. Piteşti şi intimaţii inculpaţi U.D. şi M.L.D. criticând sentinţa Curţii de Apel Piteşti pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reprezentantul Parchetului a precizat că susţine parţial motivele de recurs care au fost declarate în scris de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - S.T. Piteşti, în sensul că solicită condamnarea inculpaţilor D.T., M.L.D. şi B.D.A.R. pentru delapidare prin traficarea sumelor aparţinând SC E. SA în folosul SC N.C. SRL (prima faptă din actul de sesizare).
Totodată, a solicitat condamnarea inculpatului D.T. pentru delapidarea sumelor aparţinând SC N.C. SRL. cu complicitatea inculpatului M.L.D. (a doua faptă din actul de sesizare).
În ceea ce priveşte cea de-a treia faptă descrisă în actul de sesizare, respectiv tentativa la înşelăciune, a apreciat că soluţia prin care s-a dispus achitarea este corectă pentru toţi inculpaţii, cu excepţia inculpatului U.D., cu privire la care a formulat cerere de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de gestiune frauduloasă.
Cu privire la cel de-al patrulea capitol al actului de sesizare, referitor la săvârşirea infracţiunii de bancrută frauduloasă, reprezentantul Parchetului a apreciat că soluţia prin care s-a dispus achitarea a fost una corectă pentru toţi inculpaţii, cu excepţia inculpatului U.D. pentru care a solicitat condamnarea.
În continuare, a apreciat corectă şi soluţia prin care s-a dispus achitarea pentru fapta de înşelăciune săvârşită în dauna părţii vătămate SC B.I. SRL.
Cu privire la penultima faptă descrisă în actul de sesizare, respectiv infracţiunea de spălare de bani şi complicitate la spălare de bani, a considerat corectă soluţia prin care s-a dispus achitarea inculpatului D.T., însă a apreciat că a fost greşită soluţia de achitare pentru inculpatul M.L.D. pentru care a solicitat, schimbarea încadrării juridice din complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 în infracţiunea prevăzută de art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002, săvârşită în calitate de autor.
În final, a precizat că apreciază corectă soluţia de achitare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.
Totodată, a solicitat admiterea recursului declarat de inculpatul M.L.D. în ceea ce priveşte achitarea pentru infracţiunea de bancrută frauduloasă, temeiul fiind prevăzut de dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., fapta fiind săvârşită de inculpatul U.D.
În susţinerea recursului, intimatul inculpat M.L.D. a apreciat că este greşit temeiul achitării pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., respectiv cel prevăzut de art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., temeiul corect fiind cel prevăzut de dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. În acelaşi mod a apreciat şi cu privre la infracţiunea de spălare de bani pentru care a apreciat că temeiul corect este art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
De asemenea, şi cu privire la infracţiunea de bancrută frauduloasă, prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 86/2006 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a considerat că temeiul achitării este greşit, corect fiind cel prevăzut de dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Şi în ceea ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. a apreciat că temeiul în baza căruia s-a dispus achitarea, cel prevăzut de dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. este greşit şi că temeiul corect al achitării este cel prevăzut de dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
În susţinerea recursului, intimatul inculpat U.D. a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a dispus achitarea sa pentru infracţiunile de bacrută frauduloasă şi tentativă la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., temeiul corect fiind art. 10 lit. a) C. proc. pen. Totodată, a solicitat ca în cazul în care va fi admisă solicitarea Parchetului de schimbare a încadrării juridice a faptei de tentativă la infracţiunea de înşelăciune în infracţiunea de gestiune frauduloasă, să se constate că a intervenit încetarea procesului penal datorită lispei plângerii prealabile.
1. În ceea ce priveşte recursul Parchetului, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte infracţiunea de delapidare, Înalta Curte reţine următoarele: Elementului material al laturii obiective al infracţiunii de delapidare - în forma traficării - presupune scoaterea temporară a bunului din sfera patrimonială a persoanei vătămate, urmată de încrediţarea bunului spre folosinţă unui terţ în scopul obţinerii unui profit de către făptuitor pentru sine sau pentru altul.
În consecinţă, urmarea imediată a acestei acţiuni este producerea unui prejudiciu care să se reflecte în patrimoniul părţii vătămate.
În cauză, Parchetul a invocat încheierea, cu concursul inculpaţilor D.T., M.L.D. şi B.D.A.R., a unor contracte între SC N.C. SRL şi SC E. SA care au fost de natură să o prejudicieze pe aceasta din urmă.
Astfel, în ceeace priveşte contractul de închiriere a spaţiului din Ploieşti, Str. L.T. Înalta Curte constată că acesta a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale, încheierea unui astfel de contract fiind parte din activitatea curentă a unei societăţi comerciale. Astfel cum prevedea art. 70 din Legea nr. 31/1990 cu modificările şi completările în vigoare la acea dată, „Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv.”
Închirierea de imobile este o operaţiune în legătura cu activitatea curentă a societăţii şi intră exclusiv în atribuţiile administratorului sau conducerii executive în cazul în care în condiţiile art. 152 alin. (1) din aceeaşi lege au fost delegate astfel de atribuţii conducerii executive. Scopul închirierii nu are relevanţă şi indiferent dacă o astfel de încheiere a fost efectuată pentru stabilirea sediului social sau a unui sediu secundar, competenţa de negociere şi încheiere a contractului rămâne exclusiv în sarcina administratorului sau conducerii executive după caz.
Faptul că la o dată ulterioară, adunarea generală a decis mutarea sediului social în locaţia pentru care a fost încheiat contractul, nu prezintă importanţă în acest context şi, în orice caz, o astfel de cronologie este normală în desfăşurarea unei mutări de sediu în condiţiile în care pentru a efectua formalităţile la registrul comerţului este necesar ca un astfel de sediu să existe. Pe de altă parte, Înalta Curte reţine şi faptul că sediul vechi în care funcţiona SC E. SA era un imobil retrocedat, astfel că mutarea sediului a fost o acţiune firească. Faptul majorării chiriei la scurt timp după încheierea contractului de închiriere, de asemenea nu poate fi reţinut ca element al laturii obiective a infracţiunii de delapidare în raport de cuantumul chiriei şi de faptul neconsemnării suprafeţei închiriate.
După cum este bine cunoscut, contractul de închiriere se încheie în formă scrisă ad probationem, iar nu ad validitatem. În raport de dispoziţiile art. 1416 C. civ. în vigoare la acea dată, dovada suprafeţei închiriate se poate face prin orice mijloc de probă, astfel că susţinerea parchetului că lipsa specificaţiilor cu privire la suprafaţa efectivă închiriată este nelegală, nu poate fi primită. SC E. SA se mutase deja în spaţiile închiriate de la SC N.C. SRL şi acest lucru putea fi demonstrat prin folosinţa efectivă constată la faţa locului. Pe de altă parte, astfel cum rezultă şi din raportul de expertiză contabilă, costul chiriei practicat în relaţia cu SC E. SA nu era mai oneros decât costurile cu chiria practicate în relaţia cu alţi parteneri contractuali ai SC N.C. SRL cărora aceasta Ie-a închiriat spaţii, dimpotrivă aceasta fiind mai mică.
În ceea ce priveşte contractul de leasing încheiat cu R.L., Înalta Curte constată că şi în legătură cu acesta Parchetul face confuzie cu privire la natura juridică şi modul de executare a unui astfel de contract.
Contractul de leasing este în esenţă un contract de închiriere care, în funcţie de natura leasingului, după cum este financiar sau operaţional, poate prevedea o opţiune de cumpărare ia sfârşitul perioadei contractuale.
În speţă, a fost vorba despre un contractde leasing financiar cu opţiune de cumpărare la sfârşitul perioadei contractuale.
Conform art. 15 din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, „Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing."
Astfel, faţă de întârzierea la plată înregistrată de SC E. SA, firma de leasing a reziliat contractul şi a transmis mai multe somaţii cu privire la predarea bunurilor închiriate.
Având în vedere situaţia economică a SC E. SA, era normal ca administratorul să găsească soluţia care răspundea nevoilor operative ale companiei în dificultate. în acest context, faptul că un contract de închiriere a fost înlocuit cu un alt contract de închiriere nu poate fi considerată o activitate ilicită în contextul în care, apreciind prin comparaţie condiţiile impuse în ambele contracte, preţul chiriei poate să nu mai fie un element primordial în selectarea ofertei celei mai avantajoase dacă condiţii precum penalităţi, amânări de plată, utilizarea bunului închiriat determină caracterizarea unei oferte mai oneroase ca fiind în ansamblu mai avantajoasă.
Mai trebuie reţinut şi faptul că R.L. nu a agreat o renegociere şi rescadenţare cu consecinţa amânării plăţilor restante, astfel că o consecinţă imediată ar fi fost recuperarea bunurilor închiriate şi astfel SC E. SA s-ar fi aflat în imposibilitatea continuării desfăşurării activităţii.
În ceea ce priveşte contractul pentru execuţia de lucrări s-a apreciat în rechizitoriu că şi în ceeace priveşte executarea acestor contracte s-ar fi realizat activităţi cu încălcarea dispoziţiilor legale şi astfel sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare.
Înalta Curte apreciază că în legătură cu acest contract poate exista cel mult un litigiu de natură comercială în raport de justificarea lucrărilor desfăşurate în baza unui contract de prestări servicii.
Faptul că nu există un desfăşurător sub forma unui deviz de lucrări pentru activităţile întreprinse în baza contractului de prestări servicii nu poate determina de plano atragerea răspunderii penale a prestatorului.
Pe de altă parte, Parchetul nu a demonstrat existenţa vreunei activităţi ilegale pentru a putea aprecia cu privire la eventualitatea existenţei unui prejudiciu. Totodată, nu s-a demonstrat nici natura fictivă a lucrărilor pentru care au fost emise facturi fiscale având în vedere că în conformitate cu raportul de expertiză tehnico-judiciară (dosar Curte de Apel) SC N.C. SRL a emis devize şi desfăşurătoare de lucrări pentru justificarea sumelor înscrise în facturile fiscale emise.
În ceea ce priveşte calitatea celor trei inculpaţi, Înalta Curte reţine că doar inculpata B.D.A.R. îndeplinea condiţiile legale prevăzute de art. 2151 C. pen., având calitatea cerute de lege şi anume aceea ce funcţionar şi astfel să poată fi subiect activ al infracţiunii de delapidare.
În ceea ce priveşte infracţiunea de delapidare reţinută prin rechizitoriu în sarcina inculpaţilor M.L.D. şi D.T. în legătură cu suma de 1.000.000 EUR transferată pentru achiziţionarea de către inculpatul M.L.D. a unui pachet de acţiuni respezentând 98% din acţiunile SC E. SA şi în legătură cu suma de 1.784.567 RON pe care inculpatul D.T. a ridicat-o din casieria SC N.C. SRL în perioada 2006-2008, Înalta Curte apreciază susţinerile Parchetului neîntemeiate.
Astfel, în privinţa sumei de 1.000.000 EURO se constată că aceştia au fost viraţi în contul inculpatului M.L.D.a prin ordin de plată cu menţiunea „contravaloare acţiuni SC E. SA." Având în vedere faptul că transferarea acestei sume de bani a avut o justificare verificabilă şi care în final materializată în achiziţionarea acţiunilor SC E. SA şi cesionarea acestora în favoarea SC N.C. SRL şi inculpatului D.T., nu se poate vorbi despre desfăşurarea unor actvităţi ilegale. Totodată, Înalta Curte va avea în vedere şi faptul că SC N.C. SRL în final a devenit acţionar direct la SC E. SA pentru mai mult de jumătate din acţiunile achiziţionate de inculpatul M.L.D. respectiv 53% din capitalul social iar D.T. cu un procent de 25% din capitalul social.
Este adevărat că transferul iniţial nu a avut la bază un înscris dar prin operaţiunile ulterioare de cesiune şi compensare SC N.C. SRL a devenit acţionar al SC E. SA.
Totodată, trebuie reţinut şi faptul că viramentul bancar către inculpatul M.L.D. a fost efectuat cu O.P. în care, la detaliile plăţii s-a consemnat că suma este destinată pentru achiziţionare acţiunilor SC E. SA.
Cesiunea de acţiuni a fost constatată prin înscris care a fost de altfel depus şi înregistrat la Registrul Comerţului iar restul datoriei a fost stinsă prin compensare, care este o operaţiune contabilă normală fără a fi necesară încheierea unu contract în acest sens.
Este de reţinut şi faptul că parte din suma de 1.000.000 EURO respectiv 500.000 EURO provin de la inculpatul D.T. care i-a obţinut ca urmare a contractării unui împrumut de la Banca C.
Astfel că, nici în acest caz, nu se realizează elementul material al laturii obiective al infracţiunii de delapidare în speţă neexistând un prejudiciu în sensul legii penale.
În ceea ce priveşte suma de 1.784.567 RON pe care inculpatul D.T. a ridicat-o din casieria SC N.C. SRL în perioada 2006-2008, Înalta Curte urmează să aibă în vedere prevederile Codului fiscal care asimilează din punct de vedere fiscal dividendelor şi „suma plătită de o persoană juridică pentru bunurile sau serviciile furnizate în favoarea unui participant la persoana juridică, dacă plata este făcută de către persoana juridică în folosul personal al acestuia." Astfel cum s-a constatat şi prin expertiza contabilă efectuată în cauză sumele de bani ridicate din casierie şi nejustificate de către asociatul unic, inculpatul D.T., au fost compensate cu dividendele cuvenite acestuia şi nedistribuite. Se apreciază că o astfel de compensare este legală având în vedere faptul că inculpatul pe de o parte nu a realizat niciun prejudiciu firmei iar pe de altă parte, pentru o astfel de compensare nu se impune ad validitatem încheierea vreunui înscris, simpla compensare efectuată cu plata taxelor şi impozitelor aferente către stat, prin operaţiuni contabile fiind suficientă, Totodată mai trebuie considerat şi faptul că firma, în perioada 2006-2007, a fost supusă unor controale din partea organelor fiscale fără însă a se constata nereguli în contabilitate în acest sens după cum a fost constata şi prin expertiza contabilă efectuată în cauză (dosar Curte de Apel) în care se arată că nu există în rapoartele de inspecţie fiscală referiri la efectuarea de ridicări de numerar din casierie înscrise în contul X1.
În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani reţinută de parchet în sarcina inculpatului M.L.D. în forma prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 respectiv „dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.", aceasta nu îşi găseşte suport în probatoriul administrat în cauză.
Astfel, din economia textului legal anterior menţionat rezultă faptul că banii dobândiţi trebuie să provină din săvârşirea unei infracţiuni, iar această împrejurare să fie cunoscută de făptuitor.
În speţă, se constată, astfel cum s-a arătat pe larg anterior, faptul că sumele de bani destinate cumpărării de către inculpatul M.L.D. a acţiunilor SC E. SA. nu provin din surse ilicite şi nici nu sunt întrunite condiţiile pentru reţinerea vreunei infracţiuni în legătură cu dobândirea sau utilizarea acestora.
Pentru reţinerea infracţiunii invocate se impune cu necesitate ca sumele de bani să provină din infracţiune, în caz contrar nu se îndeplineşte scopul urmărit prin săvârşirea unei astfel de infracţiuni, şi anume „spălarea" acestor bani şi darea unei aparenţe de legalitate acestora care în final vor avea o sursa licită.
Pe de altă parte este necesar ca subiectul activ al infracţiunii de spălare de bani să fie diferit de persoana acuzată de spălare de bani.
Acest lucru este reglementat şi în Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii, care face distincţie clară între infracţiunea principală, din care rezultă un produs şi infracţiunea de spălare de bani, iar autorul acestei din urmă infracţiuni trebuie să prezume că bunul constituie un produs al infracţiunii principale.
Acţionând în scop lucrativ (în sensul obţinerii unui avantaj economic) se poate spune că are loc, dar numai în acest sens, o facilitare în continuarea unei activităţi infracţionale ample.
Or, în speţă, se constată că parte din suma de 1.000.000 EURO provine dintr-un împrumut bancar, iar parte din fondurile proprii ale SC N.C. SRL, ambele fiind surse licite. Nu s-a demonstrat în susţinerea acestei infracţiuni existenţa unei provenienţe oculte sau origini ilicite şi nici nu provin din săvârşirea vreunei infracţiuni.
Totodată, se constată identitate de subiect activ între subiectul activ al infracţiunii din care provin banii ce urmează a fi „spălaţi" şi cel al infracţiunii de spălare de bani ceea ce determină reţinerea unei situaţii atipice care nu este compatibilă cu textul legal invocat.
În ceea ce priveşte infracţiunile de gestiune frauduloasă şi bancrută frauduloasă reţinute de parchet în sarcina inculpatului U.D., Înalta Curte apreciază că o astfel de încadrare juridică a faptelor acestuia nu poate fi primită având în vedere pe de o parte calitatea de lichidator judiciar a inculpatului şi pe de altă parte prevederile legale ce reglemenetază activitatea acestuia şi procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006.
Astfel, art. 20 din Legea nr. 85/2006 reglementează atribuţiile administratorului judiciar care printre altele conform art. 21 din aceeaşi lege este obligat ca lunar să depună un raport cu activităţile desfăşurate. Acest raport poate fi contestat de debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori, precum şi orice altă persoană interesată iar contestaţia este soluţionată de către judecătorul sindic.
De asemenea, trebuie reţinut faptul că administratorul judiciar îşi desfăşoară activitatea sub controlul Comitetului Creditorilor.
În motivarea acuzaţiei privind infracţiunile de bancrută frauduloasă şi gestiune frauduloasă, parchetul dă un efect absolut deciziilor administratorului judiciar pornind de la premiza că el este singur responsabil pentru conţinutul şi punerea lor în aplicare.
Totodată, parchetul porneşte de la premiza falsă că administratorul acţionează în mod independent nefiind supus niciunui control din partea niciunei persoane iar acţiunile sale, deşi supuse in terminis verificării, totuşi sunt supuse arbitrarului.
Întreaga împrejurare de fapt trebuie analizată prin prisma prevederilor Legii nr. 85/2006 raportat la activităţile şi acţiunile întreprinse de persoanele care ar putea realiza un control asupra activităţii desfăşurate de administratorul judiciar.
Astfel, în ceea ce priveşte propunerea planului de reorganizare a companiei aflate în dificultate, nu este o acţiune neobişnuită şi care poate să suscite suspiciuni de fraudă în condiţiile în care acest plan este supus aprobării adunării creditorilor şi ulterior confirmării judecătorului sindic.
Practic, astfel cum este prezentată situaţia de către parchet, discuţia se rezumă la aprecierea asupra oportunităţii promovării unui astfel de plan care, în orice caz nu poate atrage răspunderea penală în condiţiile bancrutei frauduloase sau gestiunii frauduloase.
În ceea ce priveşte acţiunile în anularea unor contracte încheiate de debitor în frauda creditorilor săi, trebuie reţinut faptul că o astfel de acţiune, este întradevăr atribuţia administratorului judiciar dar, este în acelaşi timp şi atribuţie a Comitetului Creditorilor.
Pe de altă parte, se reţine faptul că cele două contracte la care se face referire au fost renegociate ulterior şi s-a revenit asupra preţului stabili iniţial astfel că, în virtutea prevederilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 nu se mai impunea anularea acestora, tranzacţiile fiind renegociate şi achitată diferenţa de preţ.
Pe de altă parte, trebuie reţinută şi constatarea din expertiza contabilă (dosar Curte de Apel) în care se arată că vânzarea imobilelor s-a făcut la valoarea pieţei şi nu au fost afectate interesele creditorilor.
În ceea ce priveşte acuzaţia referitoare la includerea în tabloul creanţelor a unor datorii inexistente, Înalta Curte va reţine dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 85/2006 care prevăd că cererea de admitere a creanţei va cuprinde: „numele/denumirea creditorului, domiciliul/sediul, suma datorată, temeiul creanţei, precum şi menţiuni cu privire la eventualele drepturi de preferinţă sau garanţii iar la creditorul va anexa şi documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii".
Faţă de reglementarea privind conţinutul cererii de admitere a creanţei este lesne de observat că verificarea creanţelor se realizează pe baza documentelor depuse de creditor care se raportează la cele înscrise în contabilitatea debitorului aflat în insolvenţă, administratorul judiciar neavând atribuţii de organ de cercetare pentru a stabili dacă respectivele documente sunt rezultat al săvârşirii unei infracţiuni. Trebuie totodată, remarcat faptul că toate datoriile la care face referire parchetul sunt constatate prin înscrisuri justificative neapte să ridica suspiciuni, iar caracterul acestora a fost analizat în cuprinsul dezvoltării motivelor de respingere a recursului pentru infracţiunea de delapidare reţinută în sarcina inculpaţilor D.T., M.L.D. şi B.D.A.R.
În ceea ce priveşte raportul de activitate nr. 2 al administartorului judiciar cu referire la facturile pentru chirie, Înalta Curte apreciază că nici această susţinere a parchetului nu poate fi primită în contextul în care facturile la care se face referire, deşi au fost emise ulterior, sunt aferente unei perioade în care serviciile au fost prestate şi sunt reflectate în contabilitatea celor două firme. Facturarea cumulată a serviciilor prestate pentru mai multe luni, nu este interzisă de lege şi nu poate ridica probleme în materie penală atâta timp cât sumele reflectate în facturi au o justificare contractuală.
Faţă de aspectele enunţate anterior se remarcă faptul că în esenţă, faptele de natură penală enunţate de parchet sunt de fapt activităţi eminamente economice care pot să suscite discuţii doar cu privire la aprecierea oportunităţii întreprinderii acestora, pentru ambele infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului lipsind unul dintre elementele care dau tipicitate şi caracterizează cele două infracţiuni şi anume intenţia.
2. În ceea ce priveşte recursurile formulate de către inculpatul M.L.D. şi inculpatul U.D., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate cu următoarele distincţii:
Achitarea ca urmare a reţinerii art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectiv fapta nu există, poate fi pronunţată în situaţia în care fapta nu există în materialitatea sa, aprecierea făcându-se în acest caz in rem.
Dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., respectiv faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, lispesc de temei de drept acţiunea penală, iar în acest caz instanţa va trebui să aprecieze cu privire la neîndeplinirea condiţiilor privitoare la latura obiectivă sau subiectivă a infracţiunii.
Pentru a constatat după cum este aplicabil unul sau altul dintre cele două cazuri de achitare, Înalta Curte urmează să verifice dacă faptele descrise în rechizitoriu există în realitate şi apoi, dacă se constată că fapta există, să se aprecieze dacă faptele respective întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor invocate, latura obiectivă şi latura subiectivă.
Astfel, în ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani şi bancrută frauduloasă reţinute în sarcina inculpatului M.L.D., Înalta Curte a apreciat în motivele de respingere a recursului formulat de parchet cu privire la existenţa faptelor şi întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor menţionate. Fără a relua elementele reţinute şi dezvoltate anterior pe larg, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat că în cauză, deşi fapta există, nu poate constitui temei pentru exercitarea acţiunii penale deoarece aceasta nu întruneşte elementele laturii subiective sau laturii obiective, după caz.
În ceea ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni iar achitarea inculpatului în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a fost una corectă. Caracterul fals al înscrisurilor trebuie raportat la situaţia premiza avută în vedere de Parchet şi anume, întocmirea acestora ca mijloc pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare.
În cauză s-a constatat existenţa înscrisurilor invocate dar, apreciind asupra veridicităţii acestora în raport de acuzaţiile aduse cu privire la săvârşirea infracţiunii de delapidare, se constată că acestea nu au un caracter fictiv şi astfel nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii nefiind în prezenţa unor documente mistificate prin contrafacerea scrierii sau subscrierii sau prin alterare.
În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune săvârşită în dauna SC B.I. SRL, Înalta Curte observă pe de o parte că la data emiterii biletelor la ordin acestea au avut acoperire, deci nu au fost emise în mod fictiv pentru a induce în eroare iar pe de altă parte, scopul pentru care a fost retrasă acoperirea ulterior, nu a fost acela de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust ci, deoarece existând nişte diferende între cele două companii legate de cantităţile de marfă predate, a, căror soluţionare a fost întârziată de către partea civilă SC B.I. SRL, s-a considerat, nejustificată efectuarea unei plăţi până la reglemetarea datoriilor existente între cele două firme.
Astfel se poate constata că infracţiunii îi lipsesc elementele esenţiale ale laturii subiective şi anume inteţia şi scopul, astfel că în mod corect inculpatul a fost achitat în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte motivul achitării intimatul inculpat U.D., Înalta Curte constată că, şi în privinţa acesteia, toate elementele în legătură cu existenţa activităţilor imputate şi întrunirea elementelor constlfutive ale infracţiunilor, au fost detaliate în motivarea respingerii recursului declarat de Parchet.
Astfel, s-a constata că intimatul inculpat U.D., în activitatea sa de lichidator judiciar a desfăşurat activităţile apreciate de Parchet ca fiind frauduloase, aceste activităţi însă neîntrunind elementele constuitutive ale infracţiunilor reţinute astfel încât să se dispună o condamnare în acest sens.
Aşa fiind, Înalta Curte urmează să respingă recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - S.T. Piteşti şi de intimaţii inculpaţi U.D. şi M.L.D. împotriva sentinţei penale nr. 18/F din 07 februarie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga intimaţi inculpaţi U.D. şi M.L.D. la plata cheltuielilor judiciare către stat reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare reprezentând onorariul apărătorilor din oficiu a intimaţilor inculpaţi D.T., B.D.A.R. şi P.A.G. până la prezentarea apărătorilor aleşi, rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - S.T. Piteşti şi de intimaţii inculpaţi U.D. şi M.L.D. împotriva sentinţei penale nr. 18/F din 07 februarie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii intimaţi inculpaţi U.D. şi M.L.D. la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimaţilor inculpaţi D.T., B.D.A.R. şi P.A.G. până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1664/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1705/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
