ICCJ. Decizia nr. 1716/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1716/2013
Dosar nr. 8902/111/2011
Şedinţa publică din 21 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 134/P/2012 din iulie 2012, Tribunalul Bihor, în baza art. 147 din Legea nr. 85/2006 l-a condamnat pe inculpatul M.A.G. - fiul lui G. şi M., născut în Oradea, jud. Bihor, cetăţenie română, administrator firmă, fără antecedente penale, domiciliat în Oradea, str. Ş., jud. Bihor, la o pedeapsă de 1 an închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 C. pen.
În baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., a căror nerespectare atrage revocarea suspendării executării pedepsei.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.
S-a constatat că G.I. IPURL (fost Cabinet individual de insolvenţă M.B.) nu are calitatea procesuală de parte vătămată în cauză.
În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990 s-a dispus comunicarea unei copii a prezentei hotărâri în 15 zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile la Oficiul Registrului Comerţului Bihor pentru efectuarea cuvenitelor menţiuni.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 3.400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 985/P/2010, înregistrat la instanţă în data de 13 iulie 2011, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.A.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 147 din Legea nr. 85/2006.
În fapt, s-a reţinut în sarcina inculpatului că, urmare a deschiderii procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC M. SRL, nu a dat curs notificării formulate de administratorul judiciar numit în cauză, în sensul predării în termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii insolvenţei, a documentelor şi informaţiilor prev. la art. 28, alin. (1), lit. a) - f), din Legea nr. 85/2006.
Audiat fiind, inculpatul a declarat că nu se consideră vinovat de săvârşirea infracţiunii de care este acuzat, în condiţiile în care a aflat despre deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC M. SRL abia la finele anului 2011. Soţia sa, care avea atribuţii de preluare a actelor şi de predare a acestora unui contabil autorizat, nu i-a adus la cunoştinţă că s-ar fi declanşat procedura insolvenţei, tocmai pentru a-i proteja starea precară de sănătate cu care s-a confruntat acesta în perioada 2009 - 2011, determinată de probleme cardiace, renale, fiind chiar supus unei intervenţii chirurgicale. Inculpatul a susţinut că nu a primit personal nici una din notificările înaintate de administratorul judiciar B.M., nu-i aparţine semnătura depusă pe înscrisurile aflate la dosar. Nu a primit de la Tribunalul Bihor, secţia comercială, nici un înscris prin care să i se fi pus în vedere să se conformeze obligaţiei de a preda actele contabile administratorului judiciar M.B. A confirmat că a locuit în permanenţă pe str. Ş. din Oradea, alături de soţie şi copii. Nu a declarat recurs împotriva Sentinţei comerciale nr. 2001/F din 27 octombrie 2009 de deschidere a procedurii insolvenţei, nu-i aparţine semnătura depusă pe înscrisul intitulat recurs, nu a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei 183/C din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Oradea, semnătura de pe înscrisul respectiv nu-i aparţine. Neocupându-se de partea contabilă a societăţii nu cunoaşte dacă firma avea datorii faţă de SC P.L. IFN SA Voluntari sau faţă de P.B.A. SA Voluntari.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că la data de 27 octombrie 2009, prin Sentinţa nr. 2001/F/2009 Tribunalul Bihor, secţia ,comercială a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei SC M. SRL cu sediul în Oradea, str. Ş., jud. Bihor, înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bihor, procedură deschisă la cererea creditorilor P.L. IFN SA Voluntari şi P.B.A. SA Voluntari, faţă de care debitorul SC M. SRL are o creanţă în sumă de 43.942,41 RON. Totodată, prin aceeaşi sentinţă s-a dispus numirea în calitate de administrator judiciar a SC M. SRL a Cabinetului Individual de Insolvenţă M.B., care urma să îndeplinească atribuţiile prevăzute de lege.
Prin Notificarea nr. 08 din 16 noiembrie 2009, aflată în copie la dosar, în conformitate cu prevederile art. 61 din Legea nr. 85/2006, administratorul judiciar al SC M. SRL, M.B. a solicitat administratorului statutar al societăţii, M.A.G., predarea actelor societăţii debitoare prevăzute la art. 28 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, respectiv: bilanţul şi copii de pe registrele contabile curente; listă a tuturor bunurilor societăţii; o listă cu toate conturile şi băncile prin care societatea îşi derulează fondurile; lista cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate în cele 120 de zile anterioare cererii introductive; contul de profit şi pierderi pe anul anterior; o listă cu numele, adresele şi creanţele creditorilor; notificare pe care, potrivit menţiunii de pe înscrisul aflat la dosar, destinatarul (adică inculpatul M.A.G.) a primit-o personal sub semnătură, în data de 19 noiembrie 2009, notificare căreia însă acesta nu i-a dat curs.
În data de 19 ianuarie 2010, prin Sentinţa nr. 113/F/2010, Tribunalul Bihor, secţia comercială, a dispus, ca urmare a cererii formulate de administratorul judiciar M.B., începerea procedurii falimentului debitorului SC M. SRL, desemnând drept lichidator judiciar al acestei societăţi pe Cabinet Individual de Insolvenţă M.B. Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus dizolvarea societăţii debitoare şi ridicarea dreptului de administrate al debitorului, precum şi predarea către lichidator, în termen de 10 zile de la pronunţarea sentinţei, a tabelului definitiv al creanţelor şi a listei creanţelor născute în cursul procedurii.
SC M. SRL, prin administratorul statutar inculpatul M.A.G., a declarat recurs împotriva Sentinţei comerciale nr. 2001/F 121 octombrie 2009 prin care s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei a SC M. SRL, solicitând totodată şi suspendarea executării sentinţei anterior menţionate până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Recursul a fost soluţionat de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, care prin Decizia nr. 183/C/2010 din data de 18 februarie 2010 a hotărât anularea ca netimbrat a recursului declarat de SC M. SRL împotriva Sentinţei nr. 2001/F/2009 din 27 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a menţinut-o în totalitate, fiind respinsă totodată şi cererea de suspendare formulată în cauză.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea, SC M. SRL, prin administratorul statutar M.A.G., a formulat contestaţie în anulare, contestaţie care a fost respinsă ca nefondată prin Decizia nr. 390/C/2010 din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
La data de 08 iunie 2010, Tribunalul Bihor, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea judecătorului-sindic a dispus, la cererea reprezentantului lichidatorului judiciar M.B., emiterea unei adrese către administratorul statutar al debitoarei SC M. SRL, M.A.G., cu menţiunea de a preda actele contabile către lichidatorul judiciar desemnat în cauză, sub sancţiunea amenzii, astfel fiind emisă adresa Tribunalului Bihor către inculpatul M.A.G., prin care se solicita predarea actelor societăţii debitoare până în data de 21 septembrie 2010, ora 09.00.
Având în vedere faptul că inculpatul M.A.G. nu a predat actele societăţii în termenul solicitat, Tribunalul Bihor, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea judecătorului-sindic, din 21 septembrie 2010, a dispus lichidatorului judiciar desemnat în cauză să procedeze la formularea unei sesizări penale, în temeiul art. 147 din legea insolvenţei, având în vedere refuzul administratorului statutar al debitoarei de a preda actele societăţii, astfel fiind formulată sesizarea penală împotriva inculpatului M.A.G.
Totodată, în această perioadă, în vederea efectuării demersurilor pentru a intra în posesia actelor societăţii SC M. SRL, lichidatorul judiciar M.B. desemnat în cauză a emis notificarea din data de 08 din 01 martie 2010 primită în data de 11 martie 2010 de soţia inculpatului numita M.M. în calitate de delegat - respectiv notificarea din data de 08/09 aprilie 2010 pe care, potrivit menţiunii de pe înscrisul aflat la dosar, destinatarul, (adică inculpatul M.A.G.) a primit-o personal sub semnătură, în data de 13 aprilie 2010, notificări faţă de care acesta a rămas în pasivitate.
Solicitând o informare de la Primăria Oradea, cu privire la patrimoniul societăţii SC M. SRL, lichidatorului judiciar M.B. i s-a comunicat, prin adresa din 11 noiembrie 2009 a Primăriei Oradea, că societatea figurează cu două apartamente şi un autoturism, în evidenţele primăriei.
În perioada în care cabinetul individual de insolvenţă M.B. a fost numit administrator judiciar, iar apoi lichidator judiciar al SC M. SRL, respectiv din noiembrie 2009 până în prezent, acesta a făcut toate demersurile legale pentru a intra în posesia documentelor societăţii, mai exact a emis mai multe înştiinţări care au fost primite de inculpatul M.A.G., pe bază de semnătură, a solicitat instanţei emiterea unor adrese către acesta, a formulat plângere penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 147 din Legea nr. 85/2006, toate aceste demersuri finalizându-se fără a primi documentele de la inculpatul M.A.G. Astfel, ca urmare a faptei săvârşite de inculpat, lichidatorul judiciar nu îşi poate îndeplini atribuţiile prevăzute de art. 25 din legea insolvenţei, pentru a putea fi achitat debitul pe care SC M. SRL îl are faţă de creditorii acesteia prin îndeplinirea procedurii prevăzute de aceeaşi lege.
Instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 35 din Legea nr. 85/2006 inculpatul M.A.G. avea obligaţia de a preda documentele societăţii în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii insolvenţei, procedură care a fost deschisă la data de 27 octombrie 2009 prin Sentinţa nr. 2001/F/2009 a Tribunalului Bihor.
Deşi inculpatul nu se consideră vinovat de comiterea infracţiunii reţinută în sarcina sa, probaţiunea administrată în cauză confirmă împrejurarea că acesta, în virtutea calităţii sale de administrator avea cunoştinţă de deschiderea procedurii generale a insolvenţei, implicit de obligaţia sa de predare a actelor contabile enumerate în art. 28 alin. (1) lit. a) - f) din Legea nr. 85/2006.
Astfel, audiată fiind în calitate de martoră, soţia inculpatului, numita M.M. a susţinut că nu poate indica data certă când inculpatul a aflat despre deschiderea procedurii generale a insolvenţei, însă recunoaşte că i-a comunicat acestuia că societatea M. este în faliment, dar problemele nu sunt atât de grave şi se vor putea rezolva. A declarat că a semnat personal recomandata aflată în copie la dosar (în calitate de delegat al firmei), prin care era încunoştinţat inculpatul cu privire la obligaţia de predare a actelor însă nu i-a comunicat conţinutul acestui înscris din dorinţa de a-l menaja, având probleme de sănătate. Întrebată fiind, care este motivul pentru care deşi recomandata a ridicat-o la data de 01 martie 2010 şi abia la aproximativ un an de zile (14 februarie 2011) a predat actele contabile aferente doar anului 2007 martora a susţinut că în acest interval de timp a introdus calea de atac a recursului formulată şi semnată de un avocat, cale de atac despre care i-a adus la cunoştinţă inculpatului. Deşi recursul a fost soluţionat în martie 2010 martora a susţinut că nu s-a procedat la predarea actelor, deoarece s-a formulat o contestaţie în anulare semnată personal de ea, fiind aplicată ştampila societăţii. Cu toate că această cale extraordinară de atac a fost soluţionată în 31 mai 2010, actele nu au fost totuşi predate deoarece urma să contacteze un avocat pentru a se formula o cale excepţională de atac însă, date fiind toate problemele cu care s-a confruntat în perioada respectivă martora a clacat şi nu a mai recurs la alte proceduri judiciare. Martora a recunoscut că abia la data de 14 februarie 2011 (aşa cum rezultă din înscrisul aflat la dosar) a predat o parte din acte - cele aferente anului 2007, aspect cunoscut de inculpat, prilej cu care aceasta i-a adus la cunoştinţă numitului M.B. faptul că nu poate să-i predea actele aferente perioadei 2008 - 2009 deoarece se impunea refacerea evidenţei contabile. A susţinut că din lipsă de fonduri nu a mai putut plăti o persoană care să refacă evidenţa contabilă, a dorit să le predea aşa cum sunt, dar lichidatorul judiciar i-a dat de înţeles că momentan nu deţine spaţiu de depozitare şi că ar fi bine să refacă totuşi evidenţa contabilă apoi să procedeze la înmânarea actelor. Potrivit depoziţiei martorei, inculpatul a luat cunoştinţă de existenţa procesului penal atunci când în cursul urmăririi penale i-au fost trimise citaţii pentru a se prezenta la audieri, a fost audiat în calitate de învinuit la data de 07 februarie 2011 şi ca atare imediat a şi luat legătura cu dl. B. pentru a-i preda actele aferente anului 2007, fapt care s-a şi întâmplat la 14 februarie 2011. Martora a susţinut că ei şi inculpatului li se poate reţine o culpă, constând în aceea că nu au renunţat la ideea de a reface evidenţa contabilă pentru anii 2008 - 2009 însă o justificare plauzibilă o constituie poziţia d-lui B. care le-a sugerat să refacă evidenţa contabilă, pentru că astfel i-ar fi mult mai uşor.
Audiat fiind în faţa instanţei martorul M.B. a susţinut că a trimis cel puţin trei recomandate cu confirmare de primire (pe care le-a şi depus ulterior la dosarul cauzei) şi întrucât pe două dintre acestea se specifică faptul că la primire a semnat destinatarul şi nu altă persoană, a tras concluzia că au fost ridicate de inculpat, acesta fiind practic motivul pentru care martorul a şi formulat plângere penală împotriva inculpatului. A susţinut că anterior datei de 14 februarie 2011, când soţia inculpatului a predat actele aferente doar anului 2007, la data de 12 ianuarie 2011 i-a parvenit un înscris depus în copie la dosar semnat atât de inculpat cât şi de soţia sa, înscris prin care cei doi se obligau ca în termen de 15 zile să predea toate actele solicitate. Martorul a mai susţinut că nu l-a cunoscut niciodată pe inculpat, a discutat întotdeauna doar cu soţia acestuia şi a fost nevoit să formuleze plângere penală tocmai pentru că nu s-a dat curs repetatelor cereri de a-i fi predate toate actele contabile. Practic în lipsa acestor acte nu şi-a putut exercita atribuţiile de serviciu şi cu titlu de exemplu relatează că despre existenţa a două apartamente şi a unui autoturism a aflat doar din evidenţele primăriei pentru că din evidenţele contabile predate în 14 februarie 2011 nu se regăseau aceste bunuri. De asemenea, despre existenţa unei ferme situate în localitatea Sîg a aflat din alte surse respectiv din declaraţiile de creanţe depuse de creditori.
Întrucât în şedinţa publică din 17 mai 2011 a fost audiat întâi M.B. care a părăsit apoi sala de judecată, context în care nu s-a putut proceda la suplimentarea declaraţiei sale de martor, instanţa i-a solicitat în scris să confirme sau să infirme susţinerile martorei M.M. cu privire la afirmaţiile lichidatorului judiciar, potrivit cărora nu ar fi dispus de spaţiu de depozitare şi că ar fi sugerat refacerea evidenţei contabile.
Prin adresa din 25 martie 2012, înscris aflat la dosar M.B. confirmă împrejurarea că martora M.M. a dorit să predea doar actele contabile primare (facturi, chitanţe), fără ca acestea să fie înregistrate în evidenţele societăţii în concordanţă cu dispoziţiile legale. În aceste condiţii martorul arată că a refuzat să le primească deoarece pentru a întocmi raportul privind cauzele care au dus la încetarea plăţilor trebuie analizate balanţele lunare ale societăţii pe trei ani anterior deschiderii procedurii. Pentru a putea face acest lucru ar fi trebuit ca martorul să aducă la zi evidenţa contabilă şi abia după aceea să procedeze la întocmirea raportului lucru care nu putea fi posibil deoarece actele care ar fi fost predate cu acea ocazie puteau fi incomplete fără a putea avea un control prin care să se asigure că au existat operaţiuni contabile care să nu le fi fost aduse la cunoştinţă (de exemplu ar putea exista un contract de vânzare-cumpărare, factura aferentă şi documentul de plată care să nu fi fost predate astfel că nu putea se putea verifica dacă această tranzacţie s-a încheiat sau nu în frauda creditorilor). Mai mult, urmare întocmirii balanţelor lunare (care se întocmesc pe baza documentelor primare - facturi, chitanţe), trebuie întocmite şi declaraţii către organul fiscal care cuprind informaţii din balanţa lunară şi se întocmesc pe proprie răspundere de către reprezentantul legal al societăţii, ori martorul nu-şi putea asuma întocmirea unor astfel de acte fără să aibă certitudinea că acestea corespund unei situaţii reale. Se mai susţine în adresă că niciodată martorul nu a sugerat refacerea evidenţei contabile, dimpotrivă a solicitat aducerea evidenţei contabile la zi, adică la data deschiderii procedurii (octombrie 2009 inclusiv, având în vedere că hotărârea de deschidere a procedurii a fost pronunţată în 27 octombrie 2009). Faptul că nu a fost predată contabilitatea se poate presupune că evidenţa contabilă nu a fost condusă aşa cum prevede legea contabilităţii şi nici situaţiile financiare sau declaraţiile fiscale pentru această perioadă nu au fost întocmite şi depuse la organul fiscal în termenele prevăzute de Codul fiscal. Conform adresei din 12 ianuarie 2011 depusă de martor la dosar în şedinţa publică din 17 mai 2012 semnată de inculpat şi de martoră aceştia solicitau un termen pentru a preda documentele context în care susţinerea martorei cum că M.B. ar fi refuzat primirea actelor din lipsă de spaţiu este nefondată.
Potrivit adresei Companiei Naţionale Poşta Română SA Bucureşti - Direcţia Regională de Poştă Nord Vest (nr. 230/4739 din 08 iunie 2012) recomandatele din 19 noiembrie 2009 şi 13 aprilie 2010 au fost distribuite destinatarului prin factorul poştal, aşa cum se constată din menţiunea făcută de factorul poştal pe formularul "confirmare de primire". Spre deosebire de aceste două recomandate, recomandata din 02 martie 2010 a fost predată la data de 11 martie 2010 delegatului unităţii care s-a prezentat la Oficiul Poştal pentru a o ridica şi a fost predată în baza ştampilei unităţii SC M. SRL aplicată atât în formularul confirmare de primire cât şi în documentele poştale.
Sub aspectul relevanţei probelor mai sus expuse, instanţa a reţinut că acestea dovedesc împrejurarea că inculpatul avea cunoştinţă de deschiderea procedurii generale a insolvenţei precum, şi de obligaţia predării actelor enumerate în art. 28 din Legea nr. 85/2006, din momentul semnării în calitate de destinatar a recomandatelor emise de administratorul judiciar, datate 16 noiembrie 2009, respectiv 01 martie 2010. Potrivit declaraţiei martorei M.M. inculpatul cunoştea că firma este în faliment iar problemele nu sunt atât de grave şi pot fi rezolvate. Potrivit aceleiaşi depoziţii, inculpatul a avut cunoştinţă şi de procedurile judiciare demarate împotriva soluţiei de deschidere a procedurii insolvenţei respectiv de formularea unui recurs şi a unei contestaţii în anulare. Atâta timp cât ambele căi de atac au fost respinse, iar instanţa de judecată nu a dispus suspendare procedurii de insolvenţă, a subzistat în permanenţă pe întreaga perioadă de desfăşurare a proceselor având ca obiect recurs şi contestaţie în anulare obligaţia administratorului M.A.G. de a preda documentele contabile solicitate de administratorul judiciar.
Susţinerea martorei M.M., potrivit căreia deşi a ridicat recomandata din data de 01 martie 2010 în calitate de delegat (fapt probat de altfel de menţiunea existentă pe formularul intitulat confirmare de primire) nu i-a adus la cunoştinţă soţului ei conţinutul acestei notificări, dată fiind starea de sănătate precară, nu poate fi primită de instanţă şi constituie în opinia noastră o încercare a soţiei de a diminua răspunderea penală a inculpatului vizavi de conduita acestuia de nepredare a actelor contabile. Nu există un raţionament logic pentru care soţia să-i ascundă inculpatului obligaţia pe care acesta o avea în virtutea calităţii sale de administrator de predare a actelor contabile aferente anilor 2007 - 2009 şi este de neînţeles în ce modalitate s-ar fi agravat starea sa de sănătate în momentul în care ar fi fost încunoştinţat de obligaţiile legale impuse de lege într-o astfel de situaţie.
Motivele invocate de martoră privind nepredarea actelor contabile aferente anilor 2008 - 2009 sunt infirmate de M.B., care pe de o parte, susţine că nu a invocat niciodată lipsa spaţiului de depozitare, iar pe de altă parte, nu a sugerat niciodată refacerea evidenţei contabile ci aducerea la zi a acesteia. De altfel, presupunerea martorului M.B. este aceea că nepredarea actelor contabile a fost determinată tocmai de împrejurarea că evidenţa contabilă nu a fost condusă astfel cum prevede legea contabilităţii şi nici situaţiile financiare sau declaraţiile fiscale pentru perioada 2008 - 2009 nu au fost întocmite şi depuse la organul fiscal în termenele prevăzute de Codul fiscal.
Deşi inculpatul a susţinut că momentul în care ar fi aflat despre deschiderea procedurii de insolvenţă şi despre obligaţia de predare a actelor contabile îl constituie sfârşitul anului 2011, înscrisurile depuse la dosarul cauzei dovedesc lipsa sa de sinceritate. Adresa emisă de Compania Naţională a Poştei Române evidenţiază împrejurarea că notificările trimise cu recomandată de administratorul judiciar au fost predate destinatarului (adică inculpatul M.A.). Inculpatul neagă acest fapt însă susţine că a locuit în permanenţă la adresa respectivă indicată în recomandate, doar cu soţia şi copiii. Explicaţiile furnizate de soţia inculpatului cum că cei de la poştă ar fi semnat în fals, ori recomandatele au fost ridicate de o terţă persoană sunt simple supoziţii fără suport probator iar faptul că una dintre cele trei recomandate a şi fost ridicată de martoră, care a semnat ca delegat, dovedeşte seriozitatea serviciilor prestate de angajaţii serviciului poştal respectiv. Lipsa de veridicitate a afirmaţiilor făcute de inculpat legat de momentul în care a aflat despre obligaţia sa de predare a actelor contabile este dovedită şi cu înscrisul depus la dosarul cauzei de lichidatorul judiciar, act aflat la dosar. Prin acest înscris, datat 12 ianuarie 2011, inculpatul în calitate de administrator şi soţia sa au răspuns solicitării lichidatorului şi s-au obligat să predea documentele contabile ale societăţii în termen de 15 zile.
De precizat că, în cauză, urmărirea penală împotriva inculpatului s-a declanşat la data de 24 ianuarie 2011 moment în care a existat certitudinea că inculpatul îşi cunoştea obligaţia legală de predare a actelor contabile comunicându-şi intenţia de a se conforma acestei obligaţii încă din data de 12 ianuarie 2011. Este adevărat că la data de 04 februarie 2011 au fost efectiv predate acte contabile dar acestea reprezintă doar înscrisurile aferente anului 2007 în timp ce actele contabile corespunzătoare anilor 2008 - 2009 nu au fost predate nici până în prezent, scuza invocată de martora M.M. fiind infirmată de declaraţia lichidatorului judiciar.
Faţă de cele ce preced, instanţa de fond a concluzionat că aspectul că inculpatul M.A.G. a cunoscut obligaţia de a preda documentele societăţii este dovedită nu doar prin faptul că acesta a semnat la primirea celor două înştiinţări ale lichidatorului judiciar, ci a avut cunoştinţă de declararea recursului împotriva sentinţei de deschidere a procedurii generale a insolvenţei şi de formularea unei contestaţii în anulare împotriva deciziei instanţei de recurs. Totodată, inculpatului i s-a adus la cunoştinţă în mai multe rânduri îndatoririle de predare a documentelor pe parcursul urmăririi penale. Toate aceste demersuri nu au avut finalitatea de a-l determina pe inculpat să predea documentele societăţii (acesta a predat o mică parte din documente, mai exact cele aferente anului 2007), restul documentelor nefiind predate nici în prezent, lucru confirmat de declaraţia numitului M.B., lichidatorul judiciar numit în cauză.
Inculpatului M.A.G. i s-a adus la cunoştinţă învinuirea în data de 07 februarie 2011, prilej cu care a uzat de dreptul la tăcere. În continuare, la datele de 14 februarie 2011 şi 16 februarie 2011, constatându-se că inculpatul nu s-a prezentat pentru audieri organele de cercetare penală au comunicat telefonic că are obligaţia de predare a documentelor contabile. Cu prilejul citării telefonice în vederea prezentării materialului de urmărire penală s-a prezentat soţia inculpatului, care la data de 10 martie 2011 a susţinut că inculpatul îşi cunoaşte obligaţia de a prezenta documentele SC M. lichidatorului judiciar M.B. şi se obligă să le predea în cel mai scurt timp posibil.
S-a reţinut că fapta inculpatului M.A.G., care în calitate de administrator al SC M. SRL Oradea nu a pus la dispoziţia lichidatorului judiciar documentele solicitate de acesta, deşi a fost notificat în mai multe rânduri, începând cu data de 16 noiembrie 2009 până în prezent, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de refuzul debitorului persoană fizică sau al administratorului, directorului, directorului executiv sau al reprezentantului legal al debitorului, persoană juridică, de a pune la dispoziţie judecătorului sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului, în condiţiile prevăzute de art. 35, documentele şi informaţiile prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a) - f), sau împiedicarea acestora, cu rea-credinţă, de a întocmi documentaţia respectivă, faptă prevăzută de art. 147 din Legea nr. 85/2006. Art. 147 din Legea nr. 85/2006 constituie norma de referire, iar art. 35 şi art. 28 alin. (1) lit. a) - f) din acelaşi act normativ norme complinitoare care întregesc norma de referire. În speţă actele solicitate de lichidatorul judiciar M.B. sunt cele enumerate în art. 28, iar termenul de 10 zile la care se referă art. 35 din aceeaşi lege este termenul în care inculpatul M.A.G. avea obligaţia de a preda documentele societăţii lichidatorului judiciar, termen care curge de la deschiderea procedurii generale de insolventă, respectiv de la data de 27 octombrie 2009.
Elementul material al laturii obiective al infracţiunii prevăzută de art. 147 din Legea nr. 85/2006 este realizat prin fapta inculpatului M.A.G., fiind depuse la dosarul cauzei atât documentele care atestă obligaţia inculpatului M.A.G. de a preda documentele societăţii, cât şi documente care atestă faptul că acesta îşi cunoştea obligaţia de a preda aceste documente, iar faptul că în toată această perioadă (din noiembrie 2009 şi până în prezent) nu a pus la dispoziţia lichidatorului judiciar documentele solicitate, relevă atitudinea acestuia faţă de obligaţiile impuse de lege, conturând totodată poziţia subiectivă avută de acesta pe parcursul săvârşirii faptei.
S-a reţinut că elementul material al infracţiunii menţionate se realizează printr-o omisiune, inculpatul M.A.G. nu a întreprins nici un act pentru realizarea obligaţiei impuse de lege de a preda documentele societăţii, producând urmarea imediată a infracţiunii, respectiv periclitând desfăşurarea eficientă a producerii insolvenţei, mai exact satisfacerea creanţelor creditorilor societăţilor din bunuri pe care le deţine societatea, legătura de cauzalitate dintre cele două rezultând din însăşi materialitatea faptei săvârşite.
Sub aspect subiectiv, s-a apreciat că fapta inculpatului M.A.G. este realizată prin intenţie, lucru care rezultă din faptul că acesta avea obligaţia de a preda documentele societăţii în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii insolvenţei, acte pe care nu le-a predat nici până în prezent, deşi a fost înştiinţat în acest sens în mai multe rânduri în perioada noiembrie 2009 - februarie 2011, acceptând astfel posibilitatea producerii consecinţelor legale. Totodată, intenţia acestuia de a rămâne în pasivitate rezultă şi din atitudinea acestuia avută în faţa organelor de urmărire penală, inculpatul fiind citat în mai multe rânduri în cauză, citaţii cărora acesta nu le-a dat curs, inculpatul prezentându-se doar pentru a i se aduce la cunoştinţă învinuirea şi pentru a-şi contura poziţia în cursul cercetărilor, arătând că nu doreşte să facă nici o declaraţie în faza de urmărire penală.
La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., în mod deosebit gradul de pericol social concret al faptei, determinat de modul de săvârşire şi urmarea produsă. Instanţa a avut în vedere de asemenea şi conduita profund nesinceră a inculpatului, iar pe de altă parte, lipsa antecedentelor sale penale, context în care apreciindu-se că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privarea sa de libertate, instanţa în baza art. 81 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 C. pen.
În baza art. 359 C. proc. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. a căror nerespectare atrage revocarea suspendării executării pedepsei.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.
Având în vedere că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului este una de pericol instanţa a constata că G.I. Ipurl (fost Cabinet individual de insolvenţă M.B.) nu are calitatea procesuală de parte vătămată în cauză.
În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990 a dispus comunicarea unei copii a prezentei hotărâri în 15 zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile la Oficiul Registrului Comerţului Bihor pentru efectuarea cuvenitelor menţiuni.,
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 3.400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Împotriva hotărârii instanţei de fond în termen, a declarat apel inculpatul M.A.G., solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei apelate şi rejudecând cauza, pronunţarea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
În susţinerea motivelor de apel, s-a arătat că nu este întrunită latura obiectivă a infracţiunii, la dosarul cauzei nu există nici o probă că inculpatul ar fi semnat pentru primirea somaţiilor, respectiv că ar fi luat la cunoştinţă despre declanşarea procedurii insolvenţei, aspect susţinut şi de către soţia acestuia.
Prin Decizia penală nr. 8/A din 17 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M.A.G. împotriva Sentinţei penale nr. 134 din 5 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bihor.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 300 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, verificând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate şi ale celor care, potrivit legii se verifică din oficiu, a constatat că apelul este nefondat.
S-a reţinut că, din actele şi lucrările aflate la dosar rezultă, în esenţă, faptul că, inculpatul, în calitate de administrator al SC M. SRL Oradea, nu a pus la dispoziţia lichidatorului judiciar documentele solicitate de acesta, deşi a fost notificat în mai multe rânduri, începând cu data de 16 noiembrie 2009 până în prezent, ceea ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de refuzul debitorului persoană fizică sau al administratorului, directorului, directorului executiv sau al reprezentantului legal al debitorului, persoană juridică, de a pune la dispoziţie judecătorului-sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului, în condiţiile prevăzute de art. 35, documentele şi informaţiile prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a) - f), sau împiedicarea acestora, cu rea-credinţă, de a întocmi documentaţia respectivă, faptă prevăzută de art. 147 din Legea nr. 85/2006, instanţa de fond dând faptei comise de inculpat încadrarea juridică corespunzătoare.
Instanţa de apel a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, respectiv: plângerea părţii vătămate, rezoluţia de începere a urmăririi penale, declaraţia administratorului judiciar, Sentinţa nr. 2001/F/2009 a Tribunalului Bihor, Sentinţa nr. 113/F/2010 a Tribunalului Bihor, cererea de recurs şi Decizia nr. 183/C/2010 a Curţii de Apel Oradea, încheierea din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Oradea, cererea de contestaţie în anulare, Decizia nr. 390/C/2010 a Curţii de Apel Oradea, încheierea Tribunalului Bihor din 8 iunie 2012, încheierea Tribunalului Bihor din 21 septembrie 2010, adresa Tribunalului Bihor, proces-verbal de predare primire, înştiinţările Cabinetului individual de insolvenţă M.B.
De asemenea, s-a reţinut că, prima instanţă, pe baza interpretării corecte a probatoriului administrat în cauză şi a susţinerilor inculpatului, a stabilit că elementul material al laturii obiective al infracţiunii prevăzută de art. 147 din Legea nr. 85/2006 este realizat prin fapta inculpatului, fiind ataşate la dosarul cauzei atât documentele care au respins faptul că în toată această perioadă (din noiembrie 2009 şi până în prezent) nu a pus la dispoziţia lichidatorului judiciar documentele solicitate, relevă atitudinea acestuia faţă de obligaţiile impuse de lege, conturând totodată poziţia subiectivă avută de acesta pe parcursul săvârşirii faptei.
În ceea ce priveşte elementul material al infracţiunii menţionate, s-a reţinut că acesta este realizat printr-o omisiune, în cauză inculpatul M.A.G. nu a întreprins nici un act pentru realizarea obligaţiei impuse de lege de a preda documentele societăţii, producând urmarea imediată a infracţiunii, respectiv periclitând desfăşurarea eficientă a producerii insolvenţei, mai exact satisfacerea creanţelor creditorilor societăţilor din bunuri pe care le deţine societatea, legătura de cauzalitate dintre cele două rezultând din însăşi materialitatea faptei săvârşite.
S-a mai reţinut că, din punct de vedere subiectiv, fapta inculpatului M.A.G. este realizată prin intenţie, lucru care rezultă din faptul că acesta avea obligaţia de a preda documentele societăţii în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii insolvenţei, acte pe care nu le-a predat nici până în prezent, deşi a fost înştiinţat în acest sens în mai multe rânduri în perioada noiembrie 2009 - februarie 2011, acceptând astfel posibilitatea producerii consecinţelor legale.
În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, instanţa de apel a constatat că aceasta a fost just individualizată, în conformitate cu dispoziţiile art. 72 C. pen., fiind justă, atât sub aspectul naturii şi al cuantumului acestuia, cât şi ca modalitate de executare.
Împotriva deciziei menţionate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul.
Recursul nu a fost motivat în scris, apărătorul desemnat din oficiu solicitând, prin concluziile orale formulate, casarea ambelor hotărâri, în baza dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 şi 14 C. proc. pen., şi pe fond, în principal, achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., susţinând că nu sunt realizate elementele constitutive ale infracţiunii, iar în subsidiar, reindividualizarea pedepsei inculpatului, în sensul reducerii cuantumului acesteia.
Examinând decizia penală recurată, prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, hotărârea este supusă casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecinţă pronunţarea unei alte soluţii decât cea pe care materialul probator o susţinea.
În concluziile formulate, apărătorul inculpatului nu a arătat în ce constă eroarea gravă de fapt şi ce probă este în contradicţie cu situaţia de fapt reţinută de instanţe, iar Înalta Curte nu a identificat niciun aspect esenţial, stabilit de instanţele de fond şi apel, care să vină în contradicţie evidentă cu ceea ce indică dosarul prin probele sale.
Înalta Curte constată că vinovăţia inculpatului rezultă din probatoriul judicios analizat şi coroborat, atât de instanţa de fond cât şi de instanţa de apel, menţionat pe larg în considerentele ambelor hotărâri.
În acord cu ambele instanţe, Înalta Curte constată că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 147 din Legea nr. 85/2006, elementul material al laturii obiective rezultând din omisiunea inculpatului de îndeplini obligaţia legală de a preda documentele societăţii, urmarea imediată a infracţiunii fiind periclitarea desfăşurării procedurii insolvenţei, legătura de cauzalitate dintre cele două rezultând din însăşi materialitatea faptei săvârşite.
De asemenea, este realizată şi latura subiectivă, fapta fiind săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, respectiv cu intenţie, aceasta rezultând din faptul că inculpatul, deşi a fost înştiinţat în mai multe rânduri în perioada noiembrie 2009 - februarie 2011 că are obligaţia de a preda documentele societăţii în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii insolvenţei, nu a predat aceste documente, acceptând astfel posibilitatea producerii consecinţelor legale.
În consecinţă, solicitarea inculpatului de achitare în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în temeiul cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct, 18 C. proc. pen., este nefondată.
În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita individualizare a pedepsei inculpatului, invocată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondată.
Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Conform art. 72 C. pen., care prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Înalta Curte constată că nu este incident cazul de casare menţionat, pedeapsa aplicată inculpatului fiind corespunzător dozată, prin prisma criteriilor legale de individualizare judiciară, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege incriminator, la gravitatea concretă a infracţiunii săvârşită de inculpat, determinată de modul de săvârşire şi urmarea produsă de aceasta.
De asemenea, în cauză au fost evaluate corespunzător şi circumstanţele personale ale inculpatului, conduita nesinceră avută de acesta pe parcursul procesului penal, dar şi lipsa antecedentelor penale. Totodată, Înalta Curte apreciază că pedeapsa de 1 an închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării, este aptă să răspundă atât scopului preventiv şi de reeducare al pedepsei, prevăzut de dispoziţiile art. 52 C. pen., cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a faptei şi datele personale ale inculpatului, pe de o parte, şi sancţiunea aplicată, pe de altă parte.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.A.G. împotriva Deciziei penale nr. 8/A din 17 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.A.G. împotriva Deciziei penale nr. 8/A din 17 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1705/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 1718/2013. Penal → |
|---|
