ICCJ. Decizia nr. 1754/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Delapidarea (art. 215 ind.1 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1754/2013
Dosar nr. 3451/114/2010
Şedinţa publică din 23 mai 2013
Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 7 din 25 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Buzău, s-a dispus condamnarea inculpaţilor:
1. H.M., pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) cu aplic. art. 37 lit. a), art. 74 alin. 1 lit. b) şi alin. (2), art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., respingându-se cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.
S-a constatat că, prin sentinţa penală nr. 167 din 06 februarie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 920 din 20 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti, inculpatul H.M. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării, în conformitate cu art. 861 C. pen., pe termen de încercare de 8 ani.
În baza art. 86 alin. (1) rap. la art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea sub supraveghere pentru pedeapsa de mai sus, astfel că în final s-a dispus ca inculpatul H.M. să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi lit. b) şi c) C. pen.
Conform art. 357 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă arestul preventiv de la data de 8 martie 2001 până la 22 august 2001.
2. C.L., pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., făcându-se aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi lit. b) şi c) C. pen.
În latură civilă, inculpaţii H.M. şi C.L. au fost obligaţi în solidar, precum şi în solidar cu SC H.S.P. SRL Bucureşti, reprezentată prin lichidator judiciar „T. şi Asociaţii", la plata sumei de 501.299,40 RON despăgubiri civile către partea civilă SC L.F. SA Buzău, cu dobânda legală aferentă calculată de la data de 10 septembrie 2008 pentru suma de 233.549,40 RON şi de la data de 29 octombrie 2008 pentru suma de 267.750 RON, până la achitarea integrală a debitului.
Totodată, s-a menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţele procurorului emise la datele de 20 februarie 2009 şi 18 februarie 2009 în dosarul penal nr. 874/P/2008, procesul-verbal de aplicare a măsurii din 26 februarie 2009 asupra unui teren în suprafaţă de 223.978 m.p. şi construcţiile aferente aparţinând SC H.S.P. SRL, dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, conform extrasului de CF nr. F1. Băneasa şi nr. cadastral C1..
De asemenea, s-a menţinut şi sechestrul asigurător dispus prin încheierea de şedinţă din 03 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Buzău, asupra bunurilor imobile aparţinând coinculpaţilor, respectiv: casă şi teren în suprafaţă de 534 mp aparţinând inculpatului H.M., situate în comuna D., str. B., judeţul Timiş, înscrise în CF nr. F2..; apartament aparţinând inculpatului C.L., situat în Bucureşti, sector 5, str. M.S., înscris în CF cu nr. 36291 F3.
Totodată, s-a dispus obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, pe baza probelor administrate, în esenţă, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Intre persoanele juridice SC H.S.P. SRL Bucureşti, reprezentată de inculpatul C.L., şi SC L.F. SA Buzău, reprezentată de D.G., s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 08 septembrie 2008. Potrivit acestei convenţii, prima se obliga să livreze secundei cantitatea de 100 tone pastă de tomate vrac, concentraţia de 36-38 %, în termen de 60 de zile, pentru preţul de 1.800 dolari SUA tonă, iar plata unna să se facă cu ordin de plată în ziua eliberării facturii proforme, în contul deschis la Banca R.
Condiţiile contractuale au fost negociate de inculpaţii H.M. şi C.L., în calitate de director de vânzări, respectiv administrator al SC H.S.P. SRL Bucureşti, şi martorul D.G., director la SC L.F. SA Buzău.
Ca urmare, la data de 10 septembrie 2008, prin ordin de plată, această din urmă persoană juridică a virat suma de 233.549,4 RON, ca avans pentru cantitatea de 100 tone pastă de tomate contractată şi a primit factura proformă seria S1. nr. N1./10 septembrie 2008.
Ulterior, respectiv la data de 29 octombrie 2008, tot prin ordin de plată, SC L.F. SA Buzău a achitat şi diferenţa de 267.750 RON, reprezentând 50% din preţul convenit, emiţându-se factura proformă nr. N2./13 noiembrie 2008.
Negocierile s-au desfăşurat în prezenţa inculpatului H.M., (despre care reprezentantul părţii civile a susţinut că aflase de la inculpatul C.L. că este „finanţatorul societăţii"), care a venit cu o ofertă de preţ mai bună, susţinând că poate să aducă o cantitate mai mare de pastă de tomate din China.
Deşi s-a achitat în totalitate preţul pentru cantitatea de pastă de tomate contractată, SC H.S.P. SRL nu a livrat marfa, comunicându-se părţii civile SC L.F. SA Buzău, prin adresele emise la datele de 3-9 noiembrie 2008 şi 21 noiembrie 2008, semnate de inculpatul C.L., administratorul persoanei juridice, că întârzierea în livrarea mărfurilor „se datora partenerului străin (China)".
S-a stabilit, de asemenea, potrivit evidenţelor contabile deţinute de SC H.S.P. SRL şi procesului-verbal din 19 ianuarie 2009, întocmit de către organele de cercetare penală, că ulterior încasării sumelor virate de partea civilă SC L.F. SRL Buzău, persoana juridică reprezentată de inculpaţi a efectuat plăţi către SC M.I. SRL, SC T. SRL, SC C. SRL, reprezentând rambursare credit.
Pe de altă parte, a rezultat că, deşi inculpatul C.L. a menţionat în adresele transmise către partea civilă, faptul că întârzierea executării obligaţiilor asumate s-ar datora nelivrării la termen a pastei de tomate de către partenerul străin, nici acesta şi nici coinculpatul H.M. nu au prezentat vreun contract cu parteneri străini, comenzi ferme sau alte date din care să rezulte buna-credinţă în derularea contractului comercial sus menţionat.
Dimpotrivă, încheierea şi executarea acestei convenţii s-a făcut de către reprezentantul părţii civile SC L.F. SA, ca urmare a inducerii în eroare de către cei doi inculpaţi, care, cu ocazia negocierilor, au invocat faptul că sunt importatori direcţi ai mărfii din China, ceea ce le permitea să vândă la un preţ mai mic decât alţi furnizori, respectiv cu suma de 1.800 dolari SUA/tonă paste tomate, aspect prezentat şi pe site-ul societăţii SC H.S.P. SRL Bucureşti. La acestea se adaugă faptul că, faţă de preţul pieţei, comportându-se ca un importator (adăugând la preţul respectiv şi taxele de import şi alte cheltuieli), cu ocazia discuţiilor precontractuale, inculpatul H.M. a calculat un preţ mult mai mic şi cunoscut de reprezentantul părţii civile ca fiind practicat de exportatorii din China.
În realitate, la momentul respectiv, preţul real al pieţei era de 1.900-2.000 dolari SUA/tonă, aspect ce rezultă din livrările de atari mărfuri efectuate către SC H.S.P. SRL Bucureşti, la 02 septembrie 2008 de către SC C. SRL (1935 dolari SUA/tonă), iar în iulie 2008 şi, ulterior, de SC M.I. SRL (1.818 dolari SUA/tonă, respectiv de 1970 dolari SUA/tonă pentru 20 de tone pastă tomate).
În toamna anului 2008, SC H.S.P. SRL Bucureşti a început să se confrunte cu probleme financiare, situaţie în care, aducându-i-se la cunoştinţă de către martorul C.D.N., directorul administrativ al SC C. SRL, că biletele la ordin emise au fost refuzate la plată, inculpatul H.M. a recunoscut că are probleme cu finanţarea din partea băncii, solicitându-i să accepte înlocuirea titlurilor de plată refuzate cu altele cu scadenţă ulterioară.
Conformându-se solicitării, în continuare, respectiv la datele de 04 noiembrie 2008 şi 28 noiembrie 2008, acelaşi martor a constatat că se confruntă cu aceeaşi situaţie, noile bilete la ordin emise de SC H.S.P. SRL Bucureşti fiind de asemenea refuzate la plată, împrejurare de fapt ce rezultă şi din comunicarea CIP din cadrul Băncii Naţionale a României, potrivit căreia, începând cu data de 10 noiembrie 2008, persoana juridică s-a înregistrat cu 85 de incidente de plată cu bilete la ordin.
Inculpatul H.M. a cunoscut situaţia financiară cu care se confrunta SC H.S.P. SRL la aceea dată (lipsa finanţării bancare, incidenţă bancară, imposibilitate de plată ce a condus la refuzul principalilor furnizori de a-i mai livra marfa), iar la data de 29 octombrie 2008 a fost anunţat de coinculpatul C.L. că SC A.F.S. SRL a întrerupt linia de creditare la 06 noiembrie 2008, iar biletele la ordin pe care societatea administrată le avea de încasat de la debitori au fost refuzate la plată.
Cu toate acestea, pe fondul problemelor financiare cu care se confrunta SC H.S.P. SRL Bucureşti, chiar la data încunoştinţării cu privire la rezilierea unilaterală a contractului de finanţare, în mod nereal inculpatul H.M. a comunicat telefonic reprezentantului părţii civile SC L.F. SA Buzău că pasta de tomate tranzacţionată a sosit în Portul Constanţa, solicitându-i să pregătească descărcarea mărfii şi să dispună plata diferenţei de preţ. Atari acte materiale au fost de natură să inducă în eroare pe acesta din urmă asupra executării contactului nr. V1./2008, eroare fără de care nu ar mai fi continuat efectuarea plăţilor în condiţiile menţionate.
Condiţiile în care s-a negociat contractul de vânzare-cumpărare cu SC L.F. SA Buzău, ca şi executarea ulterioară a acestuia au fost cunoscute de către inculpatul C.L., care a declarat la cercetarea judecătorească că avea o bună colaborare cu inculpatul H.M., cu care discuta problemele societăţii pe care o administra, primul fiind prezent la momentul negocierii contractului, în sediul societăţii şi în încăperea în care secundul a purtat discuţiile cu reprezentantul părţii civile.
Pe de altă parte, s-a reţinut ca fiind dovedit prin adresele transmise către SC L.F. SA Buzău şi faptul că, în aceste împrejurări, reprezentantul părţii civile a fost asigurat că SC H.S.P. SRL Bucureşti importă pastă de tomate din China, iar motivul întârzierii livrării mărfurilor se datorează partenerului din ţara respectivă.
Prima instanţă a apreciat că, chiar dacă cele două adrese transmise părţii civile s-au comunicat ulterior încheierii convenţiei şi efectuării plăţii mărfii, conţinutul lor confirmă susţinerile reprezentantului acesteia, martorul D.G., în sensul că inculpaţii au negociat contractul şi au prezentat o faptă nereală, respectiv că sunt importatori ai pastei de tomate din China, împrejurare ce a determinat încheierea contractului în condiţiile stipulate. Mai mult, cu ocazia confruntării dintre inculpatul H.M. şi martorul D.G., s-a confirmat şi împrejurarea că, după ce a achitat preţul integral, primul a justificat că marfa întârzie întrucât documentele sosesc printr-o bancă din Liban.
Această circumstanţă, alături de discuţiile ulterioare purtate între reprezentanţii celor două persoane juridice conţinând inclusiv justificările privind sosirea mărfii ca fiind datorate partenerului străin, s-au apreciat ca fiind de natură să impună concluzia că inculpaţii H.M. şi C.L. au prezentat părţii civile SC L.F. SA Buzău o faptă nereală legată de posibilitatea achiziţionării produsului contractat la preţul de 1.800 dolari SUA/tonă şi pe baza unor contracte avute cu parteneri comerciali din China. Apărările formulate de aceştia în sensul că, în realitate, aveau contracte cu partenerii comerciali din România, respectiv SC M.I. SRL, SC C. SRL şi SC T. SRL, de la care intenţionau să achiziţioneze pastă de tomate, au fost înlăturate ca nesincere, faţă de declaraţiile martorului A.M., reprezentantul SC M.I. SRL, coroborată cu împrejurarea că persoana juridică a refuzat să livreze marfa către SC H.S.P. SRL Bucureşti, ale cărei probleme financiare îi erau cunoscute, livrând, în schimb, direct către partea civilă SC L.F. SA Buzău cantitatea de 20 tone la preţul de 1.900 dolari SUA/tonă.
În fine, s-a stabilit ca fiind dovedit şi faptul că nici furnizorii menţionaţi ai SC H.S.P. SRL Bucureşti nu erau importatori direcţi ai pastei de tomate din China, concluzie dedusă din aceea că nu s-au angajat să livreze acesteia cantitatea de 100 tone pastă de tomate, mai ales că termenul de livrare contractat era de 60 de zile, şi nici nu au primit vreun avans achitat în contul preţului convenit.
Faţă de cele ce preced, prima instanţă a reţinut că faptele inculpaţilor H.M. şi C.L. realizează latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., deoarece la încheierea contractului comercial nr. V1. din 08 septembrie 2008 au prezentat ca adevărată o împrejurare mincinoasă, respectiv aceea că sunt importatori direcţi ai pastei de tomate din China, că au contracte de colaborare cu un astfel de partener ale cărei date de identificare nu le-au menţionat, susţinând că aceasta face parte din specificul derulării relaţiilor comerciale. De asemenea, cu ocazia negocierilor purtate cu martorul D.G., reprezentantul părţii civile, inculpatul H.M. a întocmit un preţ pentru pasta de tomate ce trebuia să fie importată, comportându-se, deci, ca un importator, respectiv adăugând la preţul calculat şi taxele de import, ceea ce a creat partenerului contractual reprezentarea că oferta este serioasă şi a plătit un avans din preţ. Pe de altă parte, s-a dovedit şi faptul că diferenţa de 50 % din preţul convenit a fost achitată numai după ce inculpatul H.M. i-a comunicat faptul nereal că marfa contractată a sosit în Portul Constanţa.
În drept, s-a apreciat că actele materiale stabilite în sarcina inculpaţilor H.M. şi C.L. constând în prezentarea ca adevărate a unor fapte mincinoase, respectiv împrejurarea că sunt importatori direcţi ai pastei de tomate din China, pe care o pot obţine la un preţ de 1800 dolari SUA tona, precum şi că marfa a sosit în Portul Constanţa, inducere în eroare făcută cu prilejul încheierii şi executării contractului comercial nr. V1. din 8 septembrie 2008, fără de care cel înşelat nu ar fi încheiat contractul în condiţiile stipulate, cu consecinţa producerii unei pagube în valoare de 501.299,40 RON, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen.
Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că infracţiunea a fost comisă cu intenţie directă calificată prin scopul de a obţine un folos material injust şi rezultă din materialitatea faptei, respectiv din modul în care au acţionat inculpaţii, pe fondul problemelor financiare cu care se confrunta societatea comercială administrată.
La individualizarea pedepselor judiciare, s-au avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., gravitatea infracţiunilor comise, determinată de modul, mijloacele şi împrejurările săvârşirii acestora, scopul urmărit, urmările produse, conduita şi celelalte date ce caracterizează persoana inculpaţilor. S-au reţinut, de asemenea, ca fiind relevante acţiunile exercitate de către aceştia atât cu prilejul încheierii contractului, cât şi pe parcursul executării, producerea unui prejudiciu însemnat părţii civile, ce a rămas neacoperit, dar şi faptul că au acţionat pe fondul problemelor financiare cu care se confrunta SC H.S.P. SRL.
Cât priveşte pe inculpatul H.M., s-a constatat că acesta a comis faptele în stare de recidivă postcondamnatorie, prev. de art. 37 lit. a) C. pen., primul termen constituindu-l pedeapsa de 3 ani închisoare stabilită pentru infracţiunile prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997, art. 215 alin. (1), (2) C. pen. şi art. 290 C. pen., prin sentinţa penală nr. 167 din 06 februarie 2002 pronunţată în Dosarul nr. 9856/2001 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 920 din 20 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti, şi a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere conform art. 86 C. pen. pe termenul de încercare de 8 ani.
Cererea inculpatului H.M. privind schimbarea încadrării juridice a infracţiunii dedusă judecăţii în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen., motivat de faptul că infracţiunile pentru care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 167/2002 sunt acte materiale ale aceleiaşi infracţiuni continuate pentru care a fost trimis în judecată în Dosarul nr. 19974/3/2004, dosar ce nu a fost soluţionat definitiv, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare prin decizia penală nr. 343 din 07 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a respins ca neîntemeiată. S-a argumentat, în acest sens, că autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 167/2002 nu a fost desfiinţată, în considerentele sentinţei penale nr. 175 din 25 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti reţinându-se că nu sunt incidente dispoziţiile art. 335 alin. (2) C. proc. pen., întrucât actele materiale care au intrat în conţinutul infracţiunilor prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997 şi art. 215 alin. (1), (2) C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea prin prima hotărâre, nu au legătură cu acelea pentru care a fost trimis în judecată în Dosarul nr. 19974/3/2004, nefiind deci vorba despre aceeaşi rezoluţie infracţională.
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că în favoarea acestui inculpat se impune recunoaşterea circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., constând în stăruinţa depusă după comiterea faptei pentru a repara paguba pricinuită, rezultată din încercarea de a contracta alte relaţii comerciale prin care să acopere prejudiciul.
De asemenea, s-a atenuat răspunderea penală conform art. 74 alin. (2) C. pen. şi în cazul inculpatului C.L., avându-se în vedere că nu a mai fost anterior condamnat, iar contribuţia sa la comiterea faptei a fost antrenată, ca şi în cazul inculpatului H.M., de problemele financiare cu care s-a confruntat societatea comercială administrată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel inculpaţii H.M. şi C.L., criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În calea de atac exercitată, inculpatul H.M., în principal, a susţinut că soluţia adoptată este lovită de nulitate absolută deoarece cercetarea judecătorească s-a desfăşurat la primul grad de jurisdicţie tară a se verifica din oficiu, la prima zi de înfăţişare, regularitatea actului de sesizare şi fără a se da citire rechizitoriului în şedinţă publică, astfel cum impun dispoziţiile art. 300 şi art. 322 C. proc. pen. Atari nereguli procedurale au avut drept consecinţă vătămarea drepturilor şi intereselor apelantului inculpat, în condiţiile în care s-a solicitat examinarea necompetenţei materiale atât a organelor de urmărire penală, cât şi a Tribunalului Buzău. Pe de altă parte, dacă s-ar fi respectat dispoziţiile art. 300 C. proc. pen., s-ar fi putut constata neregularitatea sesizării instanţei, întrucât rechizitoriul nu cuprinde toate menţiunile arătate în art. 264 C. proc. pen., respectiv descrierea faptei, împrejurările săvârşirii acesteia şi indicarea persoanelor vinovate, încadrarea juridică dată activităţii infracţionale, aceasta cu atât mai mult cu cât prin actul de sesizare s-a pus în mişcare acţiunea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţiilor H.M. şi C.L. S-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru reluarea judecăţii cu respectarea dispoziţiilor art. 300 şi art. 322 şi urm. C. proc. pen.
În subsidiar, reiterându-se împrejurările de fapt şi de drept invocate cu ocazia audierii la primul grad de jurisdicţie, apelantul H.M. a susţinut, în esenţă, că printr-o incompletă analiză şi injustă apreciere a probelor administrate, în mod greşit a fost condamnat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, nefiind întrunite elementele constitutive înscrise în art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., impunându-se achitarea sa conform art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. deoarece contractul de vânzare-cumpărare nr. V1./2008 a fost încheiat de partea responsabilă civilmente SC H.S.P. SRL Bucureşti prin administrator său, inculpatul C.L., care a făcut şi solicitarea de virare a celei de a doua tranşe de plată a mărfii tranzacţionate, el având doar calitatea de director de vânzări şi fără vreo posibilitate de a dispune de bunurile persoanelor juridice. Pe de altă parte, nu s-a dovedit că încheierea contractului comercial respectiv şi executarea acestuia ar fi fost consecinţa inducerii în eroare a reprezentanţilor părţii civile SC L.F. SA Buzău, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoase a unei fapte adevărate, astfel cum impun dispoziţiile art. 215 alin. (3) C. pen., afacerea comercială fiind consecinţa relaţiilor preexistente între cele două persoane juridice încă din anul 2007, derulate cu bună-credinţă, iar nelivrarea mărfii s-a produs independent de voinţa inculpatului H.M., respectiv prin încetarea facilităţilor acordate SC H.S.P. SRL. Aceasta şi în condiţiile în care, după începerea procedurii de lichidare judiciară şi faliment, s-a formulat cerere pentru atragerea răspunderii administratorilor persoanei juridice, respectiv a coinculpatului C.L. şi a asociatului acestuia, martorul M.A., iar din documentele întocmite în cursul procedurii, a rezultat că, la data 31 decembrie 2010, societatea avea stocuri de marfă în valoare de 1.836.000 RON şi conturi bancare în sumă de 740.823 RON, ceea ce ar fi creat posibilitatea recuperării pagubelor de către partea civilă, prin indisponibilizarea acestora.
La rândul său, prin apelul declarat, inculpatul C.L. a susţinut că, din probele administrate, nu a rezultat că ar fi acţionat la încheierea şi executarea contractului de vânzare - cumpărare nr. V1./2008, privind pe partea civilă SC L.F. SA Buzău, cu forma de vinovăţie specifică art. 215 C. pen., neavând intenţia de a induce în eroare partenerul de afaceri, atâta timp cât, la data respectivă, persoana juridică administrată avea o situaţie financiară bună, un rulaj lunar de 15.000.000.000 ROL şi o linie de credit în derulare. Buna - credinţă ar rezulta cu certitudine şi din faptul că, între părţi, au existat anterior relaţii comerciale, timp de circa trei ani, nu s-a constatat intervenţia vreunui împiediment în executarea obligaţilor asumate, reprezentantul părţii civile cunoştea că SC H.S.P. SRL Bucureşti nu avea calitatea de importator direct, ci de intermediar, iar nelivrarea mărfii s-a datorat încetării facilităţilor financiare acordate persoanei juridice. Nu se poate reţine că ar fi acţionat cu rea credinţă şi pentru faptul că, ulterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr. V1./2008, SC H.S.P. SRL Bucureşti a livrat în două rânduri cantitatea de câte 20 de tone paste de tomate aceleaşi părţi civile SC L.F. SA Buzău, suportând şi o diferenţă de preţ de 175 dolari SUA/tonă şi achitând furnizorului SC M.I. SRL preţul de 1975 dolari SUA/tonă în loc de 1802 dolari SUA/tonă cât se negociase cu aceasta.
S-a solicitat, ca urmare, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei primei instanţe, rejudecarea cauzei, iar, pe fond, achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., nefiind întrunită latura subiectivă a infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen.
În subsidiar, inculpatul C.L. a criticat cuantumul pedepsei aplicate, susţinând că aceasta este prea aspră faţă de circumstanţele reale ce au concurat la încălcarea legii penale, precum şi datele sale personale, fiind infractor primar, având o familie organizată şi grave probleme de sănătate.
Prin decizia penală nr. 157 din 5 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii H.M. şi C.L. şi s-a dispus obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a constatat că faptele, împrejurările săvârşirii acestora şi vinovăţia inculpaţilor au fost corect stabilite la primul grad de jurisdicţie, găsindu-şi corespondent în probele administrate, ce au fost complet analizate şi just apreciate.
Sub un prim aspect, Curtea de Apel a reţinut că urmărirea penală şi cercetarea judecătorească s-au desfăşurat cu respectarea regulilor ce guvernează procesul penal, iar cererea inculpatului H.M. privind desfiinţarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă nu se justifică.
În acest sens, instanţa a arătat că nemenţionarea în cuprinsul încheierii de şedinţă a îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de art. 300 C. proc. pen. privind verificarea regularităţii actului de sesizare, la prima zi de înfăţişare, este sancţionată cu nulitate relativă, care, potrivit art. 197 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. pen., poate fi convertită în nulitate absolută şi atrage desfiinţarea unei hotărâri şi reluarea ciclului procesual numai în situaţia în care se dovedeşte producerea unor vătămări esenţiale pentru interesele inculpatului şi care nu pot fi înlăturate de instanţa de control ierarhic superior, într-o cale de atac devolutivă. Sub acelaşi aspect, s-a mai menţionat că analiza sistematică a dispoziţiilor art. 319 - 324 C. proc. pen., ce reglementează desfăşurarea judecării cauzelor la primul grad de jurisdicţie, determină concluzia că, în cazul inculpaţilor trimişi în judecată în stare de libertate, începerea cercetării judecătoreşti este condiţionată de constatarea îndeplinirii procedurii de citare a părţilor la respectivul termen de judecată, asigurarea asistenţei juridice din oficiu, dacă sunt incidente dispoziţiile art. 171 alin. (3) C. proc. pen., prezenţa inculpatului la judecată nefiind obligatorie, acesta putând fi reprezentat de un apărător ales sau numit de instanţă, iar citirea sau prezentarea succintă a actului de sesizare se dispune numai în situaţia în care acesta s-a prezentat în şedinţă publică.
Din lucrările efectuate în dosarul penal nr. 3451/114/2010 instrumentat de Tribunalul Buzău, Curtea a reţinut că, într-adevăr, cercetarea judecătorească a început prin discutarea cererii formulate de SC L.F. SRL Buzău privind instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor coinculpaţilor, în vederea recuperării pagubei, urmată de audierea martorului A.M. la termenul de judecată din data de 28 iulie 2011, începerea cercetării judecătoreşti în condiţiile menţionate fiind consecinţa neprezentării coinculpaţilor H.M. şi C.L. la cele 11 termene de judecată acordate în perioada 05 august - 28 iulie 2011, la cererea acestora sau a avocaţilor, în vederea pregătirii apărării sau prezentării în vederea audierii, obligaţii asumate, dar neîndeplinite decât la termenul din 13 septembrie 2011. Astfel, din cuprinsul încheierii de şedinţă de la acea dată, Curtea a constatat că, prezentându-se pentru prima oară în faţa instanţei în prezenta apărătorului ales şi mai înaintea audierii, preşedintele completului de judecată a adus la cunoştinţa inculpatului H.M. drepturile procesuale înscrise în art. 70 C. proc. pen. şi i-a prezentat succint actul de trimitere în judecată, acesta acceptând să dea declaraţii, împrejurările relatate fiind consemnate în procesul verbal de la dosar. Deşi a fost reprezentat şi asistat de avocaţi aleşi încă din data de 01 noiembrie 2010, inclusiv la termenul de judecată când a acceptat să fie audiat în şedinţă publică sau cu ocazia dezbaterilor în fond, personal sau prin aceştia, inculpatul H.M. nu a înţeles să invoce vreo excepţie privind efectuarea urmăririi penale sau să solicite punerea în discuţie a competenţei materiale privind învestirea tribunalului să soluţioneze cauza la primul grad de jurisdicţie.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar a constatat că punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a celor doi inculpaţi s-a dispus prin rechizitoriul nr. 874/P/2008 întocmit la 02 august 2010 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, după prezentarea materialului de urmărire penală (în prezenţa avocatului ales în cazul inculpatului H.M.), actul de sesizare cuprinzând întocmai menţiunile prevăzute de art. 264 rap. la art. 263 şi art. 203 C. proc. pen. (datele privind inculpaţii, faptele reţinute în sarcină, încadrare juridică, probele pe care se întemeiază inculparea cu indicarea filelor de urmărire penală, împrejurările desfăşurării activităţii infracţionale stabilite în sarcină, apărările formulate şi motivele înlăturării acestora, prejudiciul produs părţii ciivile), legalitatea şi temeinicia fiind verificată şi confirmată conform art. 264 alin. (3) C. proc. pen. de prim procurorul unităţii de parchet. De asemenea, s-a reţinut că, prin rezoluţia din 17 februarie 2009 emisă de I.P.J.- Serviciul de Investigare a Fraudelor, confirmată prin rezoluţia nr. 874/P/2008 din 18 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalului Buzău, s-a dispus începerea urmăririi penale, iar prin rechizitoriul menţionat s-a pus în mişcare acţiunea penală şi au fost trimişi în judecată atât apelantul H.M., cât şi inculpatul C.L. pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev. şi ped. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., infracţiuni în cazul cărora, potrivit art. 27 pct. 1 lit. a) şi art. 209 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., competenţa materială privind efectuarea cercetărilor aparţine parchetelor de pe lângă tribunal, iar judecata cauzei la primul grad de jurisdicţie revine tribunalului din circumscripţia teritorială.
Ca urmare, Curtea a concluzionat că nemenţionarea în încheierile interlocutorii întocmite în cursul cercetării judecătoreşti a obligaţiilor înscrise în art. 300 C. proc. pen. privind constatarea regularităţii actului de sesizare nu poate fi convertită în nulitate absolută, în sensul art. 197 alin. (1), (3), (5) C. proc. pen., atâta timp cât nu s-a dovedit producerea vreunei vătămări de natură a afecta interesele procesuale ale apelantului H.M., reprezentat şi asistat prin apărători aleşi. Cererea formulată de inculpat în faţa instanţei de apel a fost apreciată ca reprezentând o încercare de tergiversare a soluţionării cauzei şi clarificării situaţiei sale juridice, în condiţiile în care conduita procesuală ce a determinat începerea cercetării judecătoreşti mai înaintea audierii acestuia a fost adoptată şi la al doilea grad de jurisdicţie, inculpatul H.M. personal sau prin apărătorul ales solicitând mai multe termene de judecată pentru a se prezenta şi a da declaraţii conform art. 378 C. proc. pen., obligaţie neîndeplinită. Prin urmare, motivul de apel invocat în principal prin calea de atac exercitată de acesta a fost apreciat ca nefondat, constatându-se neîndeplinirea condiţiilor legale ce permit desfiinţarea unei sentinţe penale şi reluarea judecăţii la primul grad de jurisdicţie, conform art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.
Nici motivele de apel invocate în principal de inculpatul C.L. şi în subsidiar de inculpatul H.M. vizând existenţa faptelor şi vinovăţia în raport de infracţiunea ce formează obiectul judecăţii nu au fost considerate justificate de Curtea de apel, arătându-se că, potrivit dispoziţiilor art. 215 C. pen., pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în convenţii, sub aspectul laturii subiective, este suficientă dovedirea faptului că inculpatul a săvârşit o acţiune de inducere sau menţinere în eroare cu ocazia încheierii sau executării unui contract şi că, fără acea acţiune de amăgire, contractul nu s-ar fi încheiat sau executat de către partenerul de afaceri, parte civilă prejudiciată.
Făcând referire la mijloacele de probă pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de condamnare, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 08 septembrie 2008, înscrisurile de achitare a mărfurilor contractate, corespondenţa purtată între cele două persoane juridice pe timpul derulării contractului, declaraţiile martorilor D.G., reprezentantul părţii civile, A.M., A.M., C.D.N. şi Ţ.S., relaţiile comunicate de Centrala Incidentelor de Plăţi din cadrul Băncii Naţionale a României, evidenţa financiară a SC H.S.P. SRL Bucureşti, fişa analitică a contului acesteia, precum şi parte din declaraţiile făcute de inculpaţi la urmărirea penală ori cercetarea judecătorească, instanţa de prim control judiciar a arătat că acestea au fost judicios analizate şi apreciate, în deplin acord cu practica constantă adoptată de instanţele judecătoreşti în materie, din evaluarea acestora rezultând cu certitudine că, în contextul încrederii dobândite în cadrul afacerilor comerciale derulate circa de doi ani şi problemelor financiare cu care se confrunta partea responsabilă civilmente SC H.S.P. SRL, începând cu a doua parte anului 2008, inculpaţii H.M., director de vânzări, şi C.L., administrator, împreună, au reuşit să determine pe martorul D.G., reprezentantul părţii civile SC L.F. SA Buzău, să încheie contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 08 septembrie 2008. Inculpaţii au recunoscut, inclusiv cu ocazia audierii la cercetarea judecătorească, şi rezultă din declaraţiile martorului D.G., că negocierile s-au purtat între aceştia, în calitate de reprezentanţi ai celor două persoane juridice contractante, la sediul societăţii administrate, că obiectul convenţiei l-a constituit cantitatea de 100 tone pastă de tomate ce urma a fi importată direct, la preţul de 1.800 dolari SUA/tonă, calculat de apelantul H.M., stabilindu-se ca documentaţia scrisă privind dovada încheierii acesteia să fie întocmită de apelantul C.L. în considerarea funcţiei de administrator al SC H.S.P. SRL. Potrivit convenţiei scrise, persoana juridică furnizoare se obliga să livreze marfa în concentraţie de 30 - 38 % în termen de 60 de zile, iar plata acesteia urma să se facă cu ordin de plată în ziua eliberării facturii proformă, în contul deschis la Banca R., obligaţie contractuală îndeplinită de partea civilă - cumpărător prin documentaţia emisă la 10 septembrie 2008 (avans în sumă 233.549,4 RON) şi la 29 octombrie 2008 (50% din preţul celor 100 tone pastă de tomate în sumă de 267.750 RON).
A constatat Curtea de apel că prima instanţă a reţinut în mod corect că voinţa contractuală şi asumarea obligaţiilor de plată consensuale au fost consecinţa manoperelor dolozive exercitate de cei doi coinculpaţi pentru captarea consimţământului reprezentantului părţii civile, interesaţi fiind în rezolvarea dificultăţilor financiare cu care se confruntau în executarea altor afaceri contractate. Astfel, din coroborarea declaraţiilor martorilor C.D.N. şi D.G. cu documentaţia contabilă dintre societatea comercială administrată de inculpaţi şi SC C. SRL SRL, respectiv SC M.I. SRL şi partea civilă, s-a reţinut că preţul de 1800 dolari SUA/tona de tomate, solicitat şi acceptat în cadrul negocierilor, era mult mai mic decât acela practicat pe piaţa internă din România, inclusiv în cadrul afacerilor comerciale derulate în a doua parte a anului 2008, situaţie ce face credibilă susţinerea părţii civile privind arogarea calităţii de importatori direcţi ai mărfii contractate din afara statului român (China). De asemenea, inculpatul H.M. a recunoscut că avea cunoştinţă de menţiunile postate pe site-ul persoanei juridice al cărei director de vânzări era, potrivit cărora aceasta ar fi importator direct, inclusiv de pastă de tomate, livrată din China. Totodată, prin adresele din 19 noiembrie 2008 şi din 21 noiembrie 2008, răspunzând la notificare din 20 noiembrie 2008 transmisă de partea civilă SC L.F. SRL Buzău, în calitate de administrator al SC H.S.P. SRL, inculpatul C.L. a explicat că întârzierea executării obligaţiilor contractuale asumate „se datorează partenerului nostru străin (China) privind livrarea pastei de tomate ... ca urmare a demersurilor noastre am fost înştiinţaţi că până la sfârşitul lunii noiembrie va sosi în România". Sub acelaşi aspect, s-a făcut trimitere la actele de urmărire penală, care au confirmat că persoana juridică reprezentată de cei doi inculpaţi nu a avut încheiate contracte cu parteneri străini sau comenzi ferme, în realitate aceasta derulând relaţii comerciale de intermediere, între altele şi a produsului pastă de tomate livrat de alte societăţi comerciale.
În plus, s-a apreciat că evidenţele contabile deţinute de SC H.S.P. SRL Bucureşti coroborate cu relaţiile transmise de Centrala de Incidente de Plată din cadrul Băncii Naţionale a României şi A.F.S. justifică concluzia că acţiunea de inducere în eroare a continuat să fie comisă şi pe parcursul derulării contractului, plăţile făcute de partea civilă fiind folosite pentru achitarea altor datorii restante, nealocându-se vreo sumă în vederea achiziţionării mărfii contractate, printr-un exportator extern. Ambii inculpaţi au cunoscut situaţia incidentelor bancare (85 de incidente cu bilete de plată, primul înregistrându-se la data de 10 noiembrie 2008) şi sistarea liniei de creditare începând cu data de 06 noiembrie 2008, cel puţin datorită conduitei contractuale adoptate de furnizorul SC C. SRL, care pe aceste considerente a retras cantităţile de marfă livrate iniţial.
Coroborând declaraţiile inculpatului C.L. date la urmărirea penală cu dovada efectuării plăţii, instanţa a constatat că se confirmă susţinerea martorului D.G. în sensul că ultima plată s-a efectuat ca urmare a convorbirii telefonice din data de 29 octombrie 2008 purtată cu inculpatul H.M., acesta asigurându-l că pasta de tomate a sosit în portul Constanţa, solicitându-i să pregătească descărcarea şi să dispună plata diferenţei de preţ menţionată în factura proformă transmisă de administrator.
Faptul că inculpatul H.M. a cunoscut situaţia financiară reală a societăţii administrate, iar relaţiile contractuale se încheiau şi executau sub directa sa coordonare, autoritate notorie în mediul de afaceri, s-a dovedit, în opinia instanţei de apel, şi prin declaraţia dată de martorul C.D.N., director administrativ al SC C. SRL, care a învederat că negocierile se purtau în prezenţa ambilor inculpaţi, primul fiind perceput şi ca o persoană credibilă financiar şi cu posibilităţi de atragere a partenerilor contractuali externi, astfel că, încunoştinţându-l că biletele la ordin emise la 07 octombrie 2008 au fost refuzate la plată, acesta i-a solicitat să întocmească alte instrumente de plată, care succesiv au fost refuzate de trasul bancar la datele de 4 şi 28 noiembrie 2008.
Cu privire la retractarea declaraţiilor privind inexistenţa unor convenţii pentru livrarea de marfă - obiect al contractului încheiat cu partea civilă în aceeaşi perioadă, Curtea a arătat că, în mod întemeiat, nu a primit eficienţă la judecata cauzei, deoarece susţinerile făcute în şedinţă publică nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză şi nici nu s-a depus vreun înscris înregistrat în contabilitatea persoanelor juridice SC M.I. SRL ori SC L.S.P. SRL Bucureşti privind comenzi, livrări sau returnări pentru cantitatea de 100 tone pastă tomate.
Aşadar, instanţa de apel a apreciat că, în mod justificat, s-au înlăturat apărările formulate de cei doi inculpaţi privind natura civilă a activităţii infracţionale stabilită în sarcină, atâta timp cât examenul judiciar al mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal determină, fără dubiu, concluzia că relaţiile de afaceri preexistente au constituit, în fapt, o bază pentru captarea voinţei contractuale la încheierea unei convenţii, care ab initio era grefată pe neîndeplinirea obligaţiilor de livrare a mărfii tranzacţionate, iar pretinsele contracte de vânzare-cumpărare ori distribuţie încheiate cu SC M.I. SRL, în lipsa prezentării unor înscrisuri, reprezintă o simplă susţinere. De asemenea, Curtea a constatat că şi paguba reclamată de partea civilă, în sumă de 501.299,40 RON, este reală, deoarece cele două plăţi s-au făcut şi au fost încasate de partea responsabilă civilmente SC H.S.P. SRL Bucureşti la circa trei zile după încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 08 septembrie 2008 şi, respectiv, în octombrie 2008, iar, până în prezent, deşi la cererea ambelor părţi, s-au acordat multiple termene de judecată în vederea acoperirii acesteia (începând chiar cu al treilea termen fixat pentru cercetarea judecătorească), deci după circa patru ani de zile, sumele respective nu au fost restituite nici măcar în parte persoanei juridice prejudiciate. Împrejurarea că, la data de 12 februarie 2009, un alt partener de afaceri prejudiciat (SC G.R.B. SRL) a solicitat intrarea în faliment a SC H.S.P. SRL Bucureşti, că la 3 noiembrie 2009 Tribunalul Bucureşti a dispus intrarea în faliment prin procedura generală a debitorului, că ulterior s-au pronunţat măsuri asigurătorii în vederea recuperării prejudiciului produs părţii civile SC L.F. SRL Buzău, ca şi antrenarea răspunderii administratorilor persoanei juridice pe cale civilă, au fost considerate de Curte ca reprezentând elemente de fapt irelevante sub aspectul întrunirii conţinutului legal al infracţiunii de înşelăciune în convenţii încriminată în art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. De altfel, procedurile civile s-au derulat după formularea plângerii penale de către partea civilă SC L.F. SRL Buzău S.A., înregistrată sub nr. 874/P/08 din 28 decembrie 2008, iar rezoluţia de confirmare a începerii urmăririi penale s-a emis la data de 11 februarie 2009. Ca urmare, s-a apreciat că posibilitatea executării silite ori desocotirii pentru recuperarea creanţei de 501.299,40 RON, potrivit procedurii de lichidare judiciară şi faliment, ori o eventuală antrenare a răspunderii civile stabilită pentru vreunul dintre cei doi inculpaţi de către instanţele civile sesizate sub acest ultim aspect, nu conduc la înlăturarea răspunderii penale a apelanţilor.
A mai menţionat instanţa de prim control judiciar că executarea obligaţiilor de plată, obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. V1./2008, ca de altfel şi asumarea acestora la încheierea afacerii comerciale sunt consecinţa inducerii în eroare exercitate coordonat de coinculpaţii H.M. şi C.L. asupra reprezentantului părţii civile cu privire la calitatea de importator a SC H.S.P. SRL Bucureşti, existenţa posibilităţilor de achiziţionare a mărfii contractate şi situaţia financiară a acesteia, toate începând cu momentul declanşării negocierilor şi până la înregistrarea cererii de faliment promovată de o altă persoană juridică prejudiciată. Mai mult, s-a arătat că însăşi această ultimă măsură procedurală dovedeşte indubitabil că inducerea în eroare a fost menţinută în continuare de către directorul de vânzări şi administratorul persoanei juridice, coinculpaţi în cauză, dovedit fiind că problemele financiare s-au ivit în funcţionarea societăţii reprezentate încă din toamna anului 2008 (lipsa finanţării bancare, incidenţa bancară, imposibilitatea de plată), stare de fapt ce a condus la refuzul principalilor furnizori de a mai livra marfă societăţii. Pe de altă parte, în cadrul demersurilor scrise şi telefonice efectuate de martorul D.G., reprezentantul părţii civile SC L.F. SRL Buzău, pentru executarea obligaţiilor asumate, la data de 29 octombrie 2008, inculpatul H.M. i-a adus la cunoştinţă telefonic că „marfa contractată se află în portul Constanţa, astfel că trebuie să ia măsuri pentru pregătirea ridicării acesteia şi să achite cea de a doua tranşă a preţului contractat".
Concluzionând, după efectuarea examenului propriu asupra mijloacelor de probă administrate în cauză, Curtea de Apel a reţinut că motivele de reformare invocate atât în principal, cât şi în subsidiar de apelanţii H.M. şi C.L. nu sunt întemeiate, iar condamnarea acestora pentru infracţiunile de înşelăciune în convenţii în forma agravată, prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., este legală.
Şi pedepsele judiciare stabilite de prima instanţă au fost apreciate de Curtea de Apel ca fiind corect individualizate, cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen.
S-a arătat, în acest sens, că pedepsele de 6 ani închisoare şi, respectiv 5 ani închisoare aplicate inculpaţilor H.M. şi C.L. constituie o corectă aplicare a regulilor procedurale menţionate, având în vedere că, prin natura sa, infracţiunea stabilită în sarcină face parte din categoria acelora deosebit de grave, pedepsită cu închisoarea de minimum 10 ani, că numai prin două acte materiale şi la un interval de circa o lună de zile au reuşit să prejudicieze partenerul de afaceri cu suma de circa 500.000 RON, pagubă nerecuperată nici măcar în parte, deşi au trecut peste 4 ani. Pe de altă parte, din fişa de antecedente penale, instanţa de control judiciar a constatat că apelantul H.M. nu se află la primul conflict cu legea penală română, el suferind şi alte condamnări penale, inclusiv aceea de 3 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere conform art. 86 C. pen. pe durata termenului de încercare de 8 ani pentru infracţiuni prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997 şi art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., aplicată prin sentinţa penală nr. 167/2002 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, iar, în prezent, este trimis în judecată pentru infracţiuni de acelaşi gen într-un alt dosar penal, faptele ce formează obiect al prezentei cauze atrăgând atât starea de recidivă prev. de art. 37 lit. a) C. pen., cât şi revocarea beneficiului conform art. 83 C. pen.
În ce priveşte demersurile, chiar fără rezultat, efectuate de apelantul H.M. pentru acoperirea prejudiciilor produse persoanelor juridice române cu care a derulat activităţi comerciale anterior trimiterii în judecată în prezenta cauză, ca şi situaţia financiară a persoanei juridice folosită în cadrul activităţii infracţionale, precum şi lipsa antecedentelor penale şi starea de sănătate gravă a apelantului C.L., Curtea de Apel a apreciat că acestea au primit suficientă eficienţă juridică în faţa primei instanţe, prin atenuarea răspunderii penale conform art. 74 C. pen. şi dozarea semnificativă a întinderii pedepselor sub limita minimă specială înscrisă în art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.
În raport de aceste împrejurări, s-a considerat că nu se impune o redozare a pedepselor, cuantumul de 6 ani închisoare, respectiv 5 ani închisoare fiind necesar atât pentru prezervarea interesului public, prin descurajarea comiterii infracţiunilor de acest gen şi asigurarea credibilităţii partenerilor de afaceri în cazul derulării convenţiilor cu persoane juridice furnizoare de mărfuri provenite din import, dar şi pentru supunerea celor doi inculpaţi la programe specifice administraţiei penitenciare, pe o durată suficientă, aptă să conducă la o normală reinserţie socială.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii H.M. şi C.L., reiterând întocmai criticile formulate în apel.
Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., recurenţii au criticat omisiunea instanţei de fond de a proceda la verificarea regularităţii actului de sesizare, în condiţiile art. 300 C. proc. pen., susţinând că, în acest mod, li s-a adus o vătămare evidentă constând în imposibilitatea de a invoca anumite vicii de fond şi de formă ale rechizitoriului, care ar fi determinat restituirea cauzei la procuror pentru refacerea acestuia. Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, inculpaţii au mai arătat că actul de sesizare al instanţei nu satisface cerinţele art. 263 alin. (1) şi art. 317 C. proc. pen., nefiind descrise în mod corespunzător faptele reţinute în sarcina lor şi nerezultând voinţa clară a procurorului de a dispune trimiterea în judecată pentru aceste fapte, din moment ce se face referire atât la dispoziţiile art. 262 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., cât şi la cele ale art. 249 raportat la art. 11 lit. b) combinat cu art. 10 lit. d) din acelaşi cod.
Prin raportare la dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 9 şi 10 C. proc. pen., recurenţii au mai criticat hotărârile instanţelor inferioare sub aspectul nemotivării corespunzătoare a acestora şi a nepronunţării asupra unor cereri eseţiale, de natură să le garanteze drepturile şi să influenţeze soluţia procesului, susţinând, în esenţă, că Tribunalul nu a prezentat considerentele pentru care le-a respins cererea de probatorii (încheierea de şedinţă din 4 octombrie 2011) şi a dispus condamnarea lor, iar Curtea de Apel nu a analizat criticile referitoare la nelegala sesizare a instanţei şi greşita încadrare juridică a faptelor, omiţând, totodată, să se pronunţe cu privire la incidenţa în cauză a prevederilor art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.
De asemenea, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., inculpaţii au arătat că instanţa de fond a dat o greşită încadrare juridică faptelor de care sunt acuzaţi, soluţie menţinută de Curtea de Apel, solicitând schimbarea calificării în drept a acestora prin înlăturarea alin. (5) al art. 215 C. pen. şi a art. 37 lit. a) C. pen. în ceea ce-l priveşte pe inculpatul H.M., invocându-se, în acest sens, hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 26911/3/2012, nedefinitivă, prin care sentinţa penală nr. 167 din 06 februarie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost desfiinţată, iar cauzele reunite, pronunţându-se, în temeiul art. 335 C. proc. pen., o nouă condamnare a inculpatului pentru întreaga activitate infracţională, aspect care, în opinia acestuia, ar conduce la înlăturarea stării de recidivă postcondamnatorie.
Invocând, totodată, motivul de casare reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., recurenţii au susţinut că, în cauză, s-a comis o gravă eroare de fapt, ce a avut drept consecinţă greşita lor condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii, inculpatul H.M. solicitând achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) sau art. 10 lit. d) ori art. 10 lit. b) C. proc. pen., iar inculpatul C.L. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) sau d) C. proc. pen., sens în care acesta din urmă a tăcut trimitere şi la dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.
Având în vedere că recurenţii au invocat, ca temei al soluţiei de achitare, şi prevederile art. 10 lit. b) C. proc. pen., susţinând că faptele de care sunt acuzaţi nu sunt prevăzute de legea penală, fiind vorba de neexecutarea unui contract comercial, Înalta Curte, în raport cu criticile concrete formulate sub acest aspect, va proceda la analizarea lor prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen.
În subsidiar, ambii inculpaţi au solicitat, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., reindividualizarea pedepselor ce le-au fost aplicate, sub aspectul cuantumului, ţinând seama de circumstanţele lor personale, insuficient valorificate de instanţele inferioare.
Examinând decizia penală recurată prin prisma criticilor formulate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 2, 9, 10, 12, 13, 17, 18 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile declarate de inculpaţii H.M. şi C.L. ca fiind nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
1. Potrivit art. 385 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când instanţa nu a fost sesizată legal.
Aşadar, acest caz de casare are în vedere nerespectarea dispoziţiilor care reglementează sesizarea instanţei de judecată (sesizarea primară, suplimentară sau derivată), dispoziţii legale a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută, în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Deşi, din modul de redactare a prevederilor art. 385 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., rezultă că acest caz de casare este indisolubil legat de dispoziţiile art. 300 C. proc. pen. referitoare la verificarea sesizării instanţei, Înalta Curte arată că motivul de recurs invocat se referă doar la încălcarea normelor de sesizare a instanţei şi nu vizează, aşa cum au susţinut recurenţii, nerespectarea de către judecătorul fondului a prevederilor art. 300 C. proc. pen., prin omisiunea de a pune în discuţia contradictorie a procurorului şi a părţilor regularitatea actului de sesizare şi de a se pronunţa asupra acestui aspect, respectiva omisiune putând fi, eventual, supusă cenzurii instanţei de recurs prin prisma cazului de casare reglementat de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.
În cauză, însă, se constată că, deşi, într-adevăr, Tribunalul a omis să procedeze la verificarea sesizării instanţei, potrivit art. 300 C. proc. pen., această omisiune a fost complinită de Curtea de Apel care, analizând criticile formulate de inculpaţi şi având în vedere efectul devolutiv integral al căilor de atac promovate de aceştia, a constatat că rechizitoriul îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă înscrise în art. 262 - 264 C. proc. pen., concluzionând, pe cale de consecinţă, că, prin neîndeplinirea obligaţiilor înscrise în art. 300 C. proc. pen., prima instanţă nu a cauzat nicio vătămare celor doi acuzaţi.
În plus, Înalta Curte subliniază şi faptul că, fiind vorba de o nulitate relativă, aşa cum a reţinut şi instanţa de prim control judiciar, nesocotirea prevederilor art. 300 C. proc. pen. trebuia invocată de inculpaţi la primul termen de judecată ce a urmat demarării cercetării judecătoreşti fără a fi verificată, în prealabil, regularitatea rechizitoriului, procedură, pe care, însă, recurenţii nu au urmat-o şi nici nu au invocat excepţii care să privească nelegala sesizare a instanţei, astfel că orice presupusă nulitate sub acest aspect a fost acoperită şi nu mai poate fi invocată de inculpaţi prin alt mijloc procesual sau în altă etapă a procedurii judiciare.
În ce priveşte constatarea instanţei de apel referitoare la întocmirea rechizitoriului cu respectarea dispoziţiilor art. 262-264 C. proc. pen., Înalta Curte o apreciază ca fiind corectă, nefiind identificate încălcări ale legii de natură să atragă nulitatea actului de sesizare şi restituirea cauzei la procuror, conform art. 300 alin. (2) C. proc. pen., în vederea refacerii acestuia. Se observă, astfel, că au fost respectate cerinţele formale cuprinse în art. 262 C. proc. pen. cu privire la actele de dispoziţie ale procurorului cu ocazia rezolvării cauzei, că rechizitoriul a fost emis de un procuror competent material şi teritorial, în raport cu prevederile art. 27 pct. 1 lit. a), art. 209 alin. (1) şi (2), art. 30 alin. (1) lit. a) şi d) C. proc. pen., şi supus verificării sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, potrivit art. 264 alin. (3) şi (4) C. proc. pen., precum şi faptul că acesta cuprinde toate elementele de conţinut la care se referă art. 263 C. proc. pen., respectiv datele privind la persoana inculpaţilor, faptele reţinute în sarcina lor, încadrarea juridică a acestora, probele pe care se întemeiază învinuirea, dispoziţia de trimitere în judecată şi numele persoanelor care trebuie citate în instanţă.
Înalta Curte apreciază ca nefondată şi critica referitoare la omisiunea indicării de către procuror a modalităţii concrete de săvârşire a faptelor de către fiecare inculpat, constatând că, în partea expozitivă a rechizitoriului, sunt descrise, în mod detaliat, toate acţiunile care, în opinia Parchetului, se circumscriu elementului material al infracţiunilor ce formează obiectul acuzaţiei penale, cu indicarea datei la care se reţine că ar fi fost comise, a scopului urmărit prin săvârşirea acestora şi a urmărilor produse, revenind instanţei de judecată atribuţia de a stabili, în urma readministrării probatoriului, dacă respectivele fapte, aşa cum au fost prezentate de către procuror, se pot integra în conţinutul constitutiv al infracţiunilor de care inculpaţii sunt acuzaţi.
De asemenea, nu poate fi pusă la îndoială nici voinţa procurorului de a dispune trimiterea în judecată a inculpaţilor pentru infracţiunile reţinute în sarcina lor, aşa cum au susţinut aceştia în cuprinsul motivelor de recurs, dispoziţiile art. 249 raportat la art. 11 lit. b) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen. fiind invocate în cuprinsul rechizitoriului ca temei juridic al soluţiei de scoatere de sub urmărire penală dispusă faţă de SC H.S.P. SRL Bucureşti sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., în timp ce dispoziţia de trimitere în judecată a recurenţilor pentru comiterea aceleiaşi infracţiuni a fost fundamentată juridic pe prevederile art. 262 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., invocat de inculpaţi, nefiind întemeiate criticile circumscrise acestui motiv de recurs.
2. Referitor la cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 9 şi 10 C. proc. pen., Înalta Curte arată că, într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 378 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate, ceea ce presupune îndatorirea acesteia de a răspunde cu argumente la fiecare dintre criticile şi apărările formulate, în vederea garantării intereselor legitime ale părţilor în proces şi respectării caracterului echitabil al procedurii judiciare în care acestea sunt implicate.
Noţiunea de „proces echitabil" presupune ca instanţele să examineze efectiv problemele esenţiale şi argumentele decisive pentru soluţionarea cauzei şi să indice cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază deciziile, întrucât numai în acest mod părţile pot exercita efectiv căile de atac prevăzute de lege, iar instanţa de control judiciar poate realiza o analiză completă a legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate.
În cauză, contrar susţinerilor recurenţilor, se observă că instanţa de prim control judiciar s-a conformat întocmai cerinţelor art. 378 alin. (3) C. proc. pen., pronunţându-se argumentat asupra tuturor cererilor şi apărărilor cu caracter esenţial formulate de inculpaţi în cuprinsul motivelor de apel şi arătând, în amănunt, considerentele ce au stat la baza soluţiei adoptate.
Astfel, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel cuprinde o analiză temeinică a aspectelor avute în vedere de judecători pentru menţinerea soluţiei de condamnare pronunţată de Tribunal în ceea ce priveşte săvârşirea de către inculpaţi a infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., făcându-se o examinare detaliată a elementelor constitutive ale acesteia raportat la situaţia de fapt rezultată din probe şi la apărările concrete invocate de apelanţi, instanţa de prim control judiciar realizând o expunere amplă a situaţiei de fapt reţinute şi examinând coroborat materialul probator care a condus-o la concluzia comiterii respectivei infracţiuni de către inculpaţi.
De asemenea, Curtea de Apel a răspuns detaliat tuturor criticilor formulate de apelanţi cu privire la nulitatea rechizitoriului şi omisiunea instanţei de fond de a verifica regularitatea actului de sesizare, argumentând corespunzător inaplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., invocate de apelanţi. Totodată, făcând referiri ample la circumstanţele reale ale faptelor şi cele personale ale inculpaţilor, a prezentat motivele pe care le-a avut în vedere pentru menţinerea regimului sancţionator aplicat acestora de judecătorul fondului, aspect criticat, de asemenea, în cuprinsul motivelor de apel.
În ce priveşte încadrarea juridică a faptelor, se observă, din cuprinsul încheierii de dezbateri de la termenul din 28 septembrie 2012, că aceasta nu a făcut obiectul criticilor formulate de apelanţi, astfel încât, neconstatând din oficiu aspecte de nelegalitate, Curtea de Apel, în mod justificat, nu a analizat respectiva chestiune.
În mod similar şi contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte constată că şi hotărârea pronunţată de prima instanţă este temeinic motivată în fapt şi în drept, cu stricta respectare a dispoziţiilor art. 356 C. proc. pen., judecătorul fondului făcând o expunere detaliată a situaţiei de fapt reţinute, analizând elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prin raportare la probele administrate pe întreg parcursul procedurii judiciare, pe care le-a analizat corespunzător (fără să se limiteze la simpla lor enumerare, aşa cum au susţinut recurenţii), şi prezentând argumentele pentru care a reţinut vinovăţia inculpaţilor în săvârşirea faptelor penale de care sunt acuzaţi.
De asemenea, şi încheierea de şedinţă din data de 4 octombrie 2011, prin care Tribunalul a respins cererea formulată de inculpatul H.M. privind efectuarea unei expertize contabile, cuprinde, în mod corespunzător, motivele ce au stat la baza dispoziţiei primei instanţe, prin raportare la obiectivele propuse de acuzat, la probatoriul administrat în cauză până la acel moment procesual, la prevederile art. 67 C. proc. pen., precum şi la cele ale art. 317 din aceiaşi cod, care reglementează obiectul judecăţii.
Ca urmare, se constată că nici dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 9 şi 10 C. proc. pen. nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză, Înalta Curte înlăturând critici le formulate de recurenţi sub acest aspect.
3. Instanţa de ultim control judiciar constată ca fiind nefondată şi critica formulată de recurenţii inculpaţi prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., apreciind că faptele comise de aceştia au fost corespunzător încadrate de instanţele inferioare în prevederile art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. în privinţa inculpatului H.M.
Astfel, în ceea ce priveşte reţinerea alin. (5) al art. 215 C. pen., Înalta Curte arată că aceasta este pe deplin justificată de valoarea mare a prejudiciului cauzat prin faptele infracţionale ale inculpaţilor, paguba produsă părţii civile SC L.F. SA Buzău, în valoare de 501.299,40 RON (din care suma de 233.549,40 RON a fost virată în contul părţii responsabile civilmente la data de 10 septembrie 2008, iar suma de 267.750 RON la data de 29 octombrie 2008), fiind situată cu mult peste plafonul maxim prevăzut de art. 146 C. pen.
Împrejurarea că, la data de 12 februarie 2009, s-a solicitat de către alt creditor declanşarea procedurii falimentului SC H.S.P. SRL Bucureşti, că la 3 noiembrie 2009 Tribunalul Bucureşti a dispus intrarea în faliment prin procedura generală a debitorului, că ulterior s-au pronunţat măsuri asigurătorii în vederea recuperării prejudiciului produs părţii civile SC L.F. SA Buzău, ca şi antrenarea răspunderii administratorilor persoanei juridice pe cale civilă, nu sunt, în opinia instanţei de recurs, de natură să influenţeze încadrarea juridică dată faptelor de instanţele inferioare, prin înlăturarea alin. (5) al art. 215 C. pen., din moment ce infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave s-a consumat în momentul în care s-a produs paguba, ca rezultat al activităţii de inducere în eroare comisă de inculpaţi, iar posibilitatea executării silite sau desocotirii pentru recuperarea creanţei de 501.299,40 RON, potrivit procedurii de lichidare judiciară şi faliment, ori o eventuală antrenare a răspunderii civile stabilită pentru vreunul dintre cei doi inculpaţi de către instanţele civile sesizate sub acest ultim aspect reprezintă chestiuni ce ţin strict de executarea obligaţiilor civile stabilite în sarcina recurenţilor prin hotărârea penală definitivă de condamnare.
Nici critica inculpatului H.M. privind greşita reţinere a stării de recidivă postcondamnatorie nu este întemeiată, acesta săvârşind infracţiunea ce formează obiectul acuzaţiei penale în prezenta cauză în termenul de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei ce i-a fost aplicată prin sentinţa penală nr. 167 din 06 februarie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 920 din 20 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti, deci în condiţiile art. 37 lit. a) C. pen.
Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 167 din 06 februarie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nu a fost desfiinţată până la data pronunţării prezentei decizii penale, din înscrisurile depuse la dosar de apărătorul ales al acestuia, rezultând că hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 26911/3/2012, prin care sentinţa penală nr. 167 din 06 februarie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost desfiinţată, iar cauzele reunite, pronunţându-se, în temeiul art. 335 C. proc. pen., o nouă condamnare a inculpatului pentru întreaga activitate infracţională, nu este încă definitivă, aflându-se pe rolul Curţii de Apel Bucureşti în apel.
4. În ceea ce priveşte eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., este de menţionat că aceasta poate exista numai dacă se constată că situaţia de fapt reţinută de judecătorul fondului şi confirmată de instanţa de prim control judiciar este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, aşa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecinţă pronunţarea unei alte soluţii decât cea pe care materialul probator o susţinea.
În speţă, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situaţiei de fapt reţinute niciun aspect esenţial stabilit de instanţele inferioare care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale, nefiind întemeiată apărarea recurenţilor în sensul că nu ar fi săvârşit infracţiunea reţinută în sarcina lor de Tribunal şi Curtea de Apel şi că ar fi fost, aşadar, comisă, în cauză, o gravă eroare de fapt. Fără a relua sau a reface raţionamentele instanţei de fond şi a celei de prim control judiciar realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contrarietate între ceea ce rezultă din actele dosarului şi considerentele hotărârilor atacate cu privire la săvârşirea de către inculpaţii recurenţi a infracţiunii de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave, pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi, situaţia de fapt reţinută fiind în deplină concordanţă cu dovezile administrate, respectiv: contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 08 septembrie 2008 încheiat între SC H.S.P. SRL Bucureşti şi SC L.F. SA Buzău, înscrisurile de achitare a mărfurilor contractate şi facturile proforma emise de SC H.S.P. SRL Bucureşti, corespondenţa purtată între cele două persoane juridice pe timpul derulării contractului, declaraţiile martorilor D.G., reprezentantul părţii civile, A.M., A.M., C.D.N. şi Ţ.S., relaţiile comunicate de Centrala Incidentelor de Plăţi din cadrul Băncii Naţionale a României, evidenţa financiară a SC H.S.P. SRL Bucureşti, fişa analitică a contului acesteia, precum şi parte din declaraţiile date de inculpaţi în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti.
Toate aceste probe confirmă pe deplin situaţia de fapt reţinută de Tribunal şi însuşită de Curtea de Apel cu privire la comiterea de către inculpaţii H.M. şi C.L. a infracţiunii pentru care au fost condamnaţi, instanţa de recurs neidentificând vreo discordanţă între aceasta şi conţinutul real al dovezilor administrate pentru a putea concluziona că s-a comis o gravă eroare de fapt şi că este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat, în mod neîntemeiat, de către recurenţi.
De altfel, în motivele scrise de recurs şi susţinute oral cu ocazia dezbaterilor, nici apărătorii aleşi ai inculpaţilor nu au invocat aspecte esenţiale, necontroversate şi evidente, ce ar rezulta din compararea conţinutului probelor cu soluţia de condamnare dispusă, solicitând doar, prin reiterarea unor aspecte deja analizate de către instanţa fond şi cea de prim control judicar, reinterpretarea şi reaprecierea materialului probator, operaţiune care, în situaţia inexistenţei unei erori grave de fapt, cum este cazul în speţă, nu se poate realiza prin prisma dispoziţiilor art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
Ca urmare, constatând că, în cauză, există o concordanţă deplină între dovezile administrate şi situaţia de fapt stabilită de Tribunal şi Curtea de Apel cu privire la inculpaţii H.M. şi C.L., nefiind indicată de recurenţi şi nici identificată de instanţa de recurs vreo probă a cărei existenţă sau inexistenţă să fi fost în mod eronat afirmată de instanţele inferioare sau al cărei conţinut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident şi fără posibilitate de controversă, Înalta Curte consideră că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., apreciind ca fiind neîntemeiate criticile formulate sub acest aspect de inculpaţii recurenţi.
5. Tototdată, ne fondate sunt şi criticile circumscrise motivelor de recurs reglementate de art. 385 alin. (1) pct. 12 şi 13 C. proc. pen., faptele comise de inculpaţi fiind în mod corect incluse de Tribunal şi Curtea de Apel în sfera ilicitului penal şi prezentând toate elementele de conţinut ale infracţiunii de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave, pentru care aceştia au fost trimişi în judecată şi condamnaţi.
Din probele administrate în cauză, corect evaluate de instanţele inferioare, rezultă că, atât la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 8 septembrie 2008 între SC H.S.P. SRL Bucureşti şi SC L.F. SA Buzău, cât şi pe parcursul executării acestuia, inculpaţii H.M. şi C.L., în calitate de reprezentanţi ai societăţii vânzătoare, au întreprins acţiuni de inducere în eroare a martorului D.G., reprezentant al firmei cumpărătoare, uzitând de mijloace amăgitoare pentru a-l determina să încheie convenţia şi să plătească contravaloarea mărfurilor ce formau obiectul acesteia, neavând niciun moment intenţia de a-şi respecta obligaţiile asumate prin contract şi urmărind doar obţinerea, în mod nejustificat, a unei sume de bani (preţul mărfii contractate) în vederea onorării altor datorii restante, către alţi parteneri de afaceri.
Astfel, pentru a obţine consimţământul reprezentantului părţii civile la perfectarea convenţiei, coinculpaţii, care au purtat împreună negocierile cu martorul D.G., au invocat faptul că SC H.S.P. SRL Bucureşti este importator direct al pastei de tomate din China, ceea ce le permitea să vândă marfa la un preţ mai redus decât alţi furnizori, respectiv cu suma de 1.800 dolari SUA/tonă, aspect, prezentat, de altfel, şi pe site-ul societăţii. Totodată, pentru a întări şi mai mult convingerea reprezentantului părţii civile că oferta este una serioasă şi a-l determina să încheie contractul şi să plătească un avans din preţ, cu ocazia discuţiilor prealabile, inculpatul H.M., comportându-se ca un importator, a calculat şi oferit un preţ mult mai mic decât cel al pieţei, adăugând la preţul de import - cunoscut de martorul D.G. ca fiind practicat de exportatorii din China - taxele de import şi alte cheltuieli.
De asemenea, deşi nu a avut niciodată intenţia de a-şi onora obligaţiile contractuale, inculpatul H.M., pentru a obţine plata integrală a preţului, a purtat, la data de 29 octombrie 2008, o discuţie telefonică cu martorul D.G., asigurându-l că pasta de tomate a sosit în Portul Constanţa şi solicitându-i să pregătescă descărcarea şi să dispună transferul diferenţei de preţ menţionată în factura proforma transmisă de administrator.
În cadrul aceleaşi acţiuni de menţinere în eroare a reprezentantului părţii civile cu privire la posibilitatea executării obligaţiilor contractuale asumate, prin adresele din 19 noiembrie 2008 şi din 21 noiembrie 2008, inculpatul C.L., răspunzând la notificarea din 20 noiembrie 2008 transmisă de societatea cumpărătoare, a explicat că întârzierea predării mărfii se datorează partenerului străin din China, care, urmare demersurilor făcute de firma vânzătoare, i-a înştiinţat că, până la sfârşitul lunii noiembrie, pasta de tomate va sosi în România. Mai mult, cu ocazia confruntării dintre inculpatul H.M. şi martorul D.G., s-a confirmat şi faptul că, după ce reprezentantul părţii civile a achitat integral preţul pastei de tomate contractate, inculpatul a jusificat întârzierea sosirii mărfii prin aceea că documentele erau transmise prin intermediul unei bănci din Liban.
Împrejurarea că, prin perfectarea convenţiei de vânzare-cumpărare nr. V1. din 8 septembrie 2008, inculpaţii nu au urmărit derularea unei activităţi comerciale, ci inducerea în eroare a reprezentantului părţii civile în scopul obţinerii unei sume de bani injustă pe care să o folosească pentru stingerea unor datorii restante către alţi creditori, rezultă, totodată, şi din faptul că SC H.S.P. SRL Bucureşti nu a desfăşurat niciodată activităţi de import din China, realizând doar operaţiuni de intermediere, iar, în perioada de referinţă, nu a avut încheiate contracte cu parteneri interni sau comenzi ferme pentru livrarea cantităţii de 100 tone paste de tomate, astfel cum, în mod nereal, au susţinut recurenţii.
Pe de altă parte, nu poate fi omis faptul că, aşa cum reiese din evidenţele contabile ale SC H.S.P. SRL, suma de bani achitată de partea civilă nu a fost utilizată pentru achiziţionarea, printr-un exportator extern, a mărfii ce a format obiectul contractului, ci pentru achitarea altor datorii restante, societatea vânzătoare aflându-se într-un impas financiar, care i-a determinat pe inculpaţi să recurgă la folosirea unor astfel de manopere dolosive pentru obţinerea unor foloase materiale injuste. Despre problemele financiare ale societăţii, concretizate în 85 de incidente bancare (primul înregistrat la 10 noiembrie 2008) şi sistarea liniei de creditare începând cu dala de 6 noiembrie 2008, au avut cunoştinţă ambii inculpaţi, însă, cu toate acestea, au continuat acţiunea de menţinere în eroare a reprezentantului părţii civile cu privire la executarea contractului, deşi ştiau că nu îşi pot onora obligaţiile asumate.
Având în vedere toate aceste considerente, înalta Curte, în acord cu instanţa de fond şi cea de apel, apreciază că acţiunile inculpaţilor H.M. şi C.L. de a prezenta ca adevărată o faptă mincinoasă, respectiv împrejurarea că SC H.S.P. SRL este importator direct de pastă de tomate din China, pe care o poate comercializa la un preţ mult inferior celui practicat pe piaţă, pentru a-l determina, astfel, pe martorul D.G., reprezentant al SC L.F. SA Buzău, să încheie contractul de vânzare-cumpărare din 8 septembrie 2008 şi să plătească o primă tranşă din preţ, urmate de menţinerea în eroare a acestuia cu privire la livrarea mărfii de către exportatorul din China şi sosirea ei în Portul Constanţa, pentru a-l determina să achite şi diferenţa de preţ, acţiuni săvârşite în scopul obţinerii unei sume de bani injuste (preţui mărfii contractate) pentru onorarea altor datorii restante şi fără de care reprezentanţii societăţii cumpărătoare nu ar fi încheiat contractul în condiţiile stipulate şi nu ar fi plătit cea de-a doua tranşă din preţ, cu consecinţa producerii în patrimoniul părţii civile a unei pagube în valoare de 501.299,40 RON, întrunesc, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., nefiind întemeiată solicitarea de achitare a recurenţilor în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) sau art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Contrar susţinerilor inculpaţilor, în cauză nu se poate reţine simpla neexecutare a unei obligaţii asumate în cadrul unei convenţii comerciale sau lipsa intenţiei de a înşela, atâta timp cât relaţiile de afaceri anterioare dintre SC H.S.P. SRL Bucureşti şi SC L.F. SA Buzău au fost folosite în mod fraudulos de inculpaţi ca bază pentru captarea voinţei contractuale a reprezentantului societăţii cumpărătoare, peste care s-au grefat acţiunile lor de inducere şi menţinere în eroare a acestuia prin mijloace dolosive, amăgitoare, fără de care partea potrivnică nu ar fi încheiat şi executat contractul, şi în condiţiile în care, ab initio, scopul urmărit de recurenţi nu a fost acela al derulării unei tranzacţii comerciale, ci al obţinerii, în contextul situaţiei financiare dificile cu care se confruntau, a unor venituri injuste ce urmau a fi folosite pentru stingerea datoriilor restante către alţi parteneri de afaceri.
6. În ceea ce priveşte proporţionalizarea pedepselor cu închisoarea aplicate recurenţilor, aspect criticat de aceştia prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ţinându-se seama de circumstanţele reale ale comiterii faptelor şi circumstanţele personale ale inculpaţilor, în raport cu care au fost stabilite sancţiuni penale judicios individualizate atât în privinţa cuantumului, cât şi a modalităţii de executare, apte să asigure realizarea scopului preventiv - educativ al pedepsei.
În mod justificat, la alegerea tratamentului sancţionator aplicat inculpaţilor, au fost avute în vedere importanţa deosebită a valorilor sociale lezate prin săvârşirea infracţiunilor, gravitatea acestora, modalitatea în care recurenţii au acţionat şi valoarea mare a prejudiciului cauzat, rămas neacoperit, dar şi comportamentul lor procesual, aceştia adoptând o poziţie nesinceră şi încercând, în permanenţă, să denatureze adevărul şi să inducă în eroare organele judiciare, cu scopul evident de a obţine exonerarea de răspundere penală.
De asemenea, în mod corect au fost valorificate în procesul de cuantificare a sancţiunilor penale aplicate inculpaţilor elementele de diferenţiere ce ţin de gradul de contribuţie a fiecăruia la săvârşirea faptelor, precum şi datele ce caracterizează persoana acestora, realizându-se, astfel, de către instanţele inferioare un just echilibru între gravitatea infracţiunilor şi circumstanţele personale ale acuzaţilor, pe de o parte, şi pedepsele cu închisoarea stabilite, pe de altă parte.
Deşi reale susţinerile recurentului C.L. referitoare la lipsa antecedentelor penale, la situaţia sa familială şi la starea de sănătate precară, precum şi împrejurarea că inculpatul H.M. a efectuat demersuri pentru acoperirea prejudiciilor create societăţilor comerciale cu care a derulat afaceri, rămase, însă, fără rezultat, Înalta Curte constată că aceste aspecte au fost deja luate în considerare şi evaluate de Tribunal şi Curtea de Apel, prin aplicarea unor sancţiuni penale orientate sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunile săvârşite, ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 74, 76 C. pen., nefiind de natură, în contextul gravităţii sporite a faptelor comise şi atitudinii procesuale a inculpaţilor, să reducă în aşa măsură gradul de pericol social concret al faptelor şi de periculozitate a acestora încât să justifice atenuarea tratamentului penal ce le-a fost deja aplicat.
Totodată, astfel cum au reţinut şi instanţele de fond şi de apel, nu trebuie omis faptul că inculpatul H.M. nu se află la primul conflict cu legea penală, săvârşind faptele penale din prezenta cauză în stare de recidivă mare postcondamnatorie, respectiv în termenul de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare ce i-a fost aplicată, pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 178 din Legea nr. 141/1997 şi art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., prin sentinţa penală nr. 167 din 06 februarie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 920 din 20 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti, iar, în prezent, este cercetat pentru fapte similare în Dosarul nr. 26911/3/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, aspect ce denotă perseverenţa sa infracţională şi făptul că scopul sancţiunilor aplicate anterior, ca măsură de constrângere şi mijloc de reeducare şi prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, nu a fost atins.
Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că pedepsele aplicate recurenţilor inculpaţi de judecătorul fondului şi menţinute de instanţa de prim control judiciar au fost corect individualizate, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzufe de art. 72 alin. (1) C. pen., astfel încât nu se impune stabilirea unor sancţiuni penale mai uşoare, care ar fi insuficiente pentru a asigura reeducarea acestora şi realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
În consecinţă, constatând, faţă de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 2, 9, 10, 12, 13, 17, 18 şi 14 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii H.M. şi C.L.
Având în vedere că recurenţii sunt cei care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. pen., se va dispune obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca, în temeiul art. 128 alin. (1) C. proc. pen., onorariul interpretului de limba arabă asigurat inculpatului H.M. să se plătească din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii H.M. şi C.L. împotriva deciziei penale nr. 157 din 5 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 275 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 75 RON, reprezentând onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limba arabă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1718/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1801/2013. Penal. Traficul de influenţă... → |
|---|
