ICCJ. Decizia nr. 1737/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1737/2013
Dosar nr. 40391/3/2012
Şedinţa publică din 22 mai 2013
Asupra cauzei de fată;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin decizia penală nr. 183/ R din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis recursul declarat de condamnatul D.M.K. împotriva sentinţei penale nr. 775 din 7 noiembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, a casat-o în totalitate şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Pentru a dispune astfel Curtea de Apel Bucureşti a constatat următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 775 din 07 noiembrie 2012 pronunţată în Dosar nr. 40391/3/2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată de contestatorul-condamnat D.M.K., cu privire la sentinţa penală nr. 348 din 08 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 14615/3/2005, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acesta fiind obligat, în consecinţă la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 348/08 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 14615/3/2005, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus condamnarea petentului la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de trafic de influenţă prevăzute de art. 26 C. pen. rap. la art. 257 alin. (1) C. pen.
La data de 18 octombrie 2012 sub nr. 40391/3/2012, a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe cererea de contestaţie la executare formulată de contestatorul-condamnat D.M.K., prin care acesta a solicitat aplicarea art. 122 C. pen. privind prescripţia răspunderii penale.
În motivarea în fapt a cererii, contestatorul - condamnat a precizat că fapta de care a fost învinuit datează din anul 1998, astfel că s-a prescris.
Cererea a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Analizând actele dosarului din prisma dispoziţiilor art. 461 lit. d) C. proc. pen., art. 122 şi următoarele C. pen., prima instanţă a constatat că termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, termen care a început să curgă din anul 1998 (anul comiterii faptei de complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă) şi s-ar fi împlinit în anul 2006.
Însă, prima instanţă a constatat că termenul de prescripţie a răspunderii penale în ceea ce îl priveşte pe contestator nu s-a împlinit, având în vedere mai multe motive.
Pe de o parte, termenul de prescripţie a răspunderii penale a fost întrerupt, potrivit art. 123 C. pen. ca urmare, printre altele, a întocmirii rechizitoriului nr. 3456/P/1998 şi trimiterii în judecată a contestatorului, actul de sesizare a instanţei reprezentând un act care, potrivit legii, trebuie comunicat inculpatului în desfăşurarea procesului penal. Ulterior, actele procesuale şi procedurale care au fost efectuate în cauză au avut acelaşi efect întreruptiv al termenului de prescripţie a răspunderii penale.
Pe de altă parte, în cauză nu s-a împlinit cursul termenului de prescripţie specială a răspunderii penale prevăzute de art. 124 C. pen., deoarece acest termen de 12 ani - rezultat din cumulul aritmetic dintre 8 ani (termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen.) şi jumătate din acest termen, respectiv 4 ani - s-a împlinit, strict formal, în anul 2010, când petentul se afla deja în executarea pedepsei ca urmare a emiterii mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 435 din 30 aprilie 2008, fiind stins, aşadar, raportul juridic penal în cadrul căruia s-ar fi putut analiza incidenţa unei eventuale împliniri a termenului de prescripţie a răspunderii penale, or, petentul avea deja calitatea de condamnat.
Totodată, instanţa de fond a constatat că înscrisul în limba italiană depus de petent la termenul de judecată din data de 31 octombrie 2012, despre care a pretins că ar reprezenta o hotărâre judecătorească prin care s-ar fi constatat intervenită prescripţia răspunderii penale, pe de o parte, nu este tradus în limba română, contrar susţinerilor petentului, iar pe de altă parte, chiar şi în ipoteza în care ar fi fost depus la dosar tradus în limba română, nu ar fi avut relevanţă din perspectiva analizării împlinirii sau nu a termenului de prescripţie a răspunderii penale, deoarece această instituţie juridică este guvernată de principiul teritorialităţii legii penale prevăzut în art. 3 C. pen., potrivit căruia legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. Prin urmare, orice alte aspecte privind constatări ale unor instanţe străine nu pot avea nicio relevanţă sub aspectul anterior prezentat, ci, eventual, pot avea importanţă din perspectiva analizării unei eventuale cereri de extrădare.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatorul-condamnat D.M.K., considerând-o nelegală şi netemeinică şi solicitând constatarea intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
A fost ataşat Dosarul de fond nr. 14615/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
La termenul din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, din oficiu, a invocat ca motiv de recurs necompetenţa instanţei care a soluţionat cererea în fond.
Examinând cauza în temeiul art. 3856 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., în raport de motivele invocate şi analizând hotărârea sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că recursul este fondat pentru motivele următoare:
Petentul a invocat faptul că în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale întrucât de la data săvârşirii faptei (1998) s-a împlinit termenul de prescripţie de 8 ani.
În raport de acest motiv invocat, curtea de apel a apreciat că în mod greşit prima instanţă a analizat cererea din perspectiva dispoziţiilor art. 461 C. proc. pen. care stabilesc cazurile referitoare la incidente ce privesc executarea pedepselor în condiţiile în care petentul invoca prescripţia răspunderii penale, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale, şi nu prescripţia executării pedepsei.
Prescripţia răspunderii penale este o chestiune ce priveşte fondul cauzei şi nu punerea în executare a pedepsei şi poate fi circumscrisă cazului de contestaţie în anulare prev. de art. 386 lit. c) C. proc. pen.
Prima instanţă avea obligaţia calificării cererii formulate de petent ca şi contestaţie în anulare, indiferent de denumirea folosită de acesta, în raport de motivele de fapt invocate şi de dispoziţiile legale aplicabile.
Faţă de cele reţinute, curtea de apel, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. a admis recursul formulat de recurentul condamnat D.M.K., a casat în totalitate sentinţa penală atacată şi, în baza art. 389 alin. (1) C. proc. pen. a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ca instanţă competentă în temeiul art. 389 alin. (1) C. proc. pen.) în vederea soluţionării contestaţiei în anulare formulate de contestatorul D.M.K.
Înalta Curte, luând în examinare contestaţia în anulare formulată de contestatorul D.M.K. constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008, Înalta Curte a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 348/ A din 2 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpaţii U.D., U.L. şi D.M.K., a casat în totalitate decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 348 din 8 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, şi rejudecând: în baza art. 257 alin. (1) C. pen. a condamnat pe inculpatul U.D. la 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. a condamnat pe inculpatul D.M.K. la 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b C. pen. şi în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. a condamnat pe inculpatul U.L. la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. A făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a), b) C. pen. pentru inculpaţii U.D., U.L. şi D.M.K., iar în baza art. 88 C. pen. a dedus din pedepsele aplicate inculpaţilor durata reţinerii şi arestării preventive de la 6 octombrie 1998 la 5 decembrie 1998 pentru inculpaţii U.D. şi U.L. şi de la 6 octombrie 1998 la 5 decembrie 1998 şi de la 8 noiembrie 2006 la 14 noiembrie 2006 pentru inculpatul D.M.K.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 348 din 8 martie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului U.D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 257 C. pen. şi a inculpatului D.M.K. pentru săvârşirea complicităţii la această infracţiune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 257 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., instanţa a dispus achitarea inculpatului U.L. pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen.
Pentru a pronunţa această soluţie de achitare a inculpaţilor, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. 3456/P/1998, din data de 14 februarie 2004, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor: U.D., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (5) C. pen., D.M.K. şi U.L., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) şi (5) C. pen., constând în faptul că în perioada iunie-iulie 1998, inculpatul U.D. a pretins şi primit mai multe sume de bani de la numitul B.I., pentru a obţine amânarea executării pedepsei aplicate numitului B.V. şi, ulterior, achitarea acestuia, arătând că va interveni pe lângă judecători şi grefieri, mai precis că va fi ajutat de o judecătoare care a lucrat la Judecătoria Sectorului 2 şi care va judeca cele două cereri.
S-a mai reţinut în actul de inculpare că în această activitate, inculpatul U.D. a fost ajutat de inculpatul U.L., precum şi de D.M.K. - aprod la Tribunalul Bucureşti, în sensul că inculpatul U.L., trimis de inculpatul U.D., i-a cerut lui B.I. suma de 2.000 dolari S.U.A., pentru ca acesta să intervină pe lângă judecători şi grefieri, iar inculpatul D.M.K. s-a prezentat de mai multe ori în barul numitului B.I. prezentându-i certificate din care rezulta că s-a admis cererea de amânare a executării pedepsei formulată de B.V., determinându-l astfel pe B.I. să-i mai dea inculpatului U.L. suma de 25.000 dolari S.U.A. pentru a obţine şi anularea sentinţei de condamnare a fratelui său.
Prin încheierea din 7 octombrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 819/2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpaţi, din art. 215 alin. (1) şi (5) în art. 257 C. pen. şi respectiv, din art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) şi (5) C. pen. în art. 26 raportat la art. 257 C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 1578 din 13 decembrie 2004, pronunţată în dosarul nr. 819/2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus restituirea cauzei la parchet, cu motivarea că urmărirea penală nu a fost efectuată de procuror.
Împotriva hotărârii a declarat recurs inculpatul D.M.K., iar prin decizia penală nr. 325 din 21 februarie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 346/2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis recursul, a casat sentinţa penală şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la instanţa de fond, apreciind că la data desesizării cercetarea judecătorească era terminată, astfel încât, conform art. 332 alin. (2) C. proc. pen., restituirea cauzei la procuror nu mai era posibilă.
Instanţa şi-a motivat hotărârea pronunţată în sensul că în cazul inculpaţilor U.D. şi D.M.K. nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă deoarece întreruperea executării pedepsei la care a fost condamnat inculpatul B.V., nu intra în atribuţiile de serviciu ale judecătoarei P.M. (care de altfel a dispus o astfel de întrerupere în cauză), Judecătoria Sectorului 6 la care îşi desfăşura aceasta activitatea nefiind competentă teritorial să soluţioneze o astfel de cerere, iar de pe altă parte remiterea sumei de bani de către B.I. a avut un caracter licit, banii fiind daţi pentru angajarea unui avocat.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul U.L. prima instanţă a apreciat că acesta nu a avut nicio legătură cu remiterea sumei de bani, astfel că fapta imputată acestuia nu există.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de fond a acordat eficienţă declaraţiilor martorilor audiaţi în faza de cercetare judecătorească, când aceştia şi-au schimbat poziţia radical, declaraţii pe care Ie-a coroborat cu înscrisul de la pag.82 dosar urmărire penală, respectiv actul sub semnătură privată încheiat între părţi, înlăturând celelalte probe administrate în cauză.
Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care a criticat-o pentru greşita achitare a inculpaţilor; contradicţia vădită între situaţia de fapt reţinută de instanţă şi soluţia pronunţată, încălcarea dispoziţiilor art. 356 lit. c) C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 357 alin. (2) C. proc. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia penală nr. 348/ A din 2 noiembrie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de Parchet, constatând că prima instanţă a analizat în mod judicios probatoriul aflat la dosar şi în urma cercetării judecătoreşti, a stabilit corect situaţia de fapt şi a pronunţat achitarea inculpaţilor.
Instanţa de apel şi-a însuşit motivarea primei instanţe în sensul că pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesar ca actul pentru care se promite intervenţia să intre în sfera atribuţiilor de serviciu sau în competenţa funcţionarului, în caz contrar nefiind vorba de infracţiunea de trafic de influenţă, ci eventual de infracţiunea de înşelăciune, invocându-se şi o decizie a Completului de 9 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ce priveşte aprecierea probelor de către prima instanţă s-a reţinut că în mod corect a procedat instanţa, reţinând numai acele declaraţii ale martorilor pe care Ie-a considerat verosimile, indiferent de faza procesului penal în care au fost ascultaţi, în măsura în care aceste declaraţii s-au coroborat cu alte probe administrate în cauză şi în condiţiile în care legea nu stabileşte o ordine de preferinţă în această materie.
S-a mai argumentat în sensul că în cauză retractarea declaraţiilor date în faza de urmărire penală, a fost justificată, date fiind condiţiile în care s-au luat primele declaraţii celor trei inculpaţi, iar declaraţiile martorilor nu au fost înlăturate în totalitate de prima instanţă ci doar evaluate corespunzător.
în privinţa inculpaţilor U.D. şi D.M.K. şi instanţa de apel a apreciat că întrucât primirea sumei de 5.000 dolari S.U.A., astfel cum a rezultat din probele administrate, s-a făcut pentru angajarea unui avocat şi nu pentru determinarea unui judecător să amâne executarea unei pedepse, achitarea celor doi inculpaţi este corectă, deoarece lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, respectiv latura subiectivă a infracţiunii nu a fost îndeplinită.
Referitor la cel de-al treilea inculpat, U.L., s-a argumentat de către instanţa de apel că în mod întemeiat prima instanţă a apreciat că fapta reţinută în sarcina sa prin actul de inculpare nu există, având în vedere materialul probator administrat în cauză, evocându-se principiul liberei aprecieri a probelor ca atribut exclusiv al judecătorului.
Cu privire la criticile invocate de Parchet referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 356 lit. c) şi art. 357 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de control judiciar a constatat că întrucât în primă instanţă s-a dispus achitarea inculpaţilor nu se impunea a se pronunţa instanţa şi cu privire la computarea arestării preventive a acestora.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei achitări a inculpaţilor, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Înalta Curte a apreciat că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este întemeiat.
Examinând hotărârile pronunţate în cauză, respectiv actele şi lucrările de la dosar, în raport de critica invocată cât şi din oficiu în limitele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că hotărârile instanţelor de fond şi de apel, prin care s-a dispus şi respectiv menţinut achitarea inculpaţilor, sunt nelegale şi netemeinice.
Astfel, interpretând eronat şi trunchiat probele administrate în cauză, instanţele au ajuns la concluzia greşită că inculpaţii nu se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă şi respectiv de complicitate la această infracţiune, acordând fără temei eficienţă doar ultimelor declaraţii date de martorii audiaţi şi de partea vătămată, înlăturând nejustificat celelalte probe.
Analizând toate probele administrate, atât în faza urmăririi penale cât şi a cercetării judecătoreşti, Înalta Curte a reţinut din coroborarea acestora că printr-o plângere înregistrată la data de 26 august 1998 la Inspectoratul de Poliţie al Capitalei - Serviciul Judiciar (filele 5-9 din dosarul de urmărire penală), numitul B.I. a arătat că pe la sfârşitul lunii iunie - începutul lunii iulie a fost chemat de inculpatul U.D. la biroul său pentru a discuta problema punerii în libertate a fratelui său, B.V. În prezenţa martorului A.G., care-l însoţea pe numitul B.I., inculpatul U.D. i-a pretins acestuia suma de 100.000 dolari S.U.A., susţinând că are cunoştinţe în rândul judecătorilor şi grefierilor, iar pentru a-l convinge de acest lucru i-a arătat o ordonanţă de punere a sa în libertate, emisă de Guvernul României. La rândul său, numitul B.I. i-a promis că dacă va rezolva problema, îi va da banii ceruţi.
A doua zi, inculpatul s-a deplasat la domiciliul numitului B.I. şi i-a cerut acestuia suma de 4.000 dolari S.U.A. pentru a-i da unui grefier să deruleze cele discutate anterior, sens în care B.I. i-a dat suma solicitată în prezenţa soţiei sale şi a martorului A.G.
În continuare, s-a mai arătat în plângere că pe la începutul lunii august 1998 au venit la domiciliul său doi fraţi ai inculpatului, printre care şi inculpatul U.L. şi i-au mai cerut suma de 1.000 dolari S.U.A., întrucât inculpatul U.D. a mai dat în plus suma de 2.000 dolari S.U.A. unui judecător şi unui grefier, bani pe care B.I. i-a dat.
După trei zile, la barul acestuia a venit inculpatul U.D. însoţit de martorul A.G., care i-a adus un certificat de grefă prin care se confirma întreruperea executării pedepsei pentru fratele său B.V., pe o perioadă de 3 luni, certificat care purta ştampila Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, ocazie cu care inculpatul i-a mai cerut suma de 25.000 dolari S.U.A. pentru a-i da în continuare judecătorilor şi grefierilor în vederea obţinerii achitării fratelui său pentru fapta săvârşită, bani pe care i-a dat acestuia.
În urma consultării cu avocatul Bucoviceanu, care a mai acordat asistenţă familiei B., numitul B.I. l-a contactat telefonic pe inculpatul U.D., spunându-i că certificatul de grefă nu este valabil, astfel că, în consecinţă, inculpatul D.M.K. - aprod la Tribunalul Bucureşti - s-a deplasat a doua zi la barul numitului B.I. şi i-a înmânat acestuia un plic ce purta trei ştampile ale Judecătoriei Sectorului 5, solicitându-i suma de 100.000 lei şi promiţându-i în acelaşi timp că îl va ajuta pe fratele său să obţină achitarea în dosarul în care era condamnat la 2 ani închisoare, lui revenindu-i suma de 500 dolari S.U.A.
în aceeaşi zi, numitul B.I. a fost contactat de inculpatul U.D., care i-a pretins suma de 25.000 dolari S.U.A. ca garanţie pentru rezolvarea achitării fratelui său, sumă pe care i-a dat-o la barul său, în prezenţa martorului A.G.
După ce avocatul Bucoviceanu a verificat hotărârea prin care se amânase executarea pedepsei numitului B.V., acesta i-a comunicat lui B.I. că înscrisul este fals, motiv pentru care I-a contactat pe inculpatul U.D., acesta spunându-i că îi va restitui banii primiţi, însă după câteva zile a refuzat să îi înapoieze, cu motivarea că hotărârea este valabilă.
Numitul B.I. a mai precizat că, în afară de judecătorii şi grefierii la care va apela în legătură cu situaţia lui B.V., inculpatul U.D. i-a spus că va fi ajutat de o judecătoare care a funcţionat la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi care va judeca cererile de amânare a executării pedepsei şi de achitare.
În faza de urmărire penală B.I. şi-a menţinut constant afirmaţiile din plângerea iniţială, susţinerile sale fiind confirmate de declaraţiile date în aceeaşi fază a procesului penal de martorul A.G. care a relatat faptul că l-a însoţit pe B.I. la biroul inculpatului U.D., situat în incinta unei case amanet din sectorul 3 Bucureşti, ocazie cu care acesta din urmă i-a pretins primului suma de 100.000 dolari S.U.A. afirmând că trebuia să o dea judecătorilor şi grefierilor care se ocupă de cazul inculpatului B.V., mai precis unei judecătoare cu „funcţie mare ” la sectorul 2 şi care va judeca achitarea inculpatului, iar pentru a-i întări convingerea, inculpatul U.D. i-a arătat o hotărâre emisă de guvern, despre care a spus că a stat la baza punerii sale în libertate, susţinând că relaţiile sale se întind până la Guvernul României.
Tot martorul A. a relatat că grefierul care îl ajuta pe inculpatul U.D. se numeşte D.M.K. şi lucrează la Tribunalul Bucureşti, iar pentru ajutorul acordat a primit 500 dolari S.U.A., martorul menţionând că despre amănuntele respective a luat cunoştinţă de la B.I.
A mai precizat martorul A.G. că a fost prezent când inculpatul D. i-a înmânat lui B.I. un plic care purta ştampila Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi care conţinea o hotărâre de amânare a executării unei pedepse privative de libertate aplicată inculpatului B.V., fratele denunţătorului B.I., aspecte confirmate şi de martorii N.M. şi B.L.
Tot de la inculpatul D.M.K. martorul A.G. a mai aflat că împreună cu inculpatul U.D. „a mai aranjat ” punerea în libertate şi a altor cinci persoane arestate, acţiuni pentru care a mai primit diferite sume în valută.
Audiat în faza de urmărire penală, martorul M.A. a confirmat relatările denunţătorului B.I. cu precizarea că nu cunoştea exact modalitatea prin care inculpatul U.D. reuşea să obţină cele promise numitului B.I.
Martorul N.M., audiat şi el în faza de urmărire penală, a relatat că a fost de faţă când inculpatul U.D. i-a pretins numitului B.I. o sumă de 4.000 dolari S.U.A., reprezentând avansul solicitat pentru a interveni pe lângă judecători şi grefieri care lucrau la Tribunalul Bucureşti şi care urmau să soluţioneze favorabil cererile de amânare a executării pedepsei şi de achitare ale lui B.V.
Acelaşi martor a mai declarat în legătură cu inculpatul U.L. că în luna august 1998 acesta s-a deplasat la barul denunţătorului B.I., trimis fiind de fratele său, inculpatul U.D. şi a mai cerut o sumă de 2.000 dolari S.U.A., motivând că au dat judecătorilor suma de 4.000 dolari S.U.A., însă a primit de la B.I. numai 1.000 dolari S.U.A.
Discuţia dintre inculpatul U.D. şi B.I., în timpul căreia inculpatul I-a asigurat pe denunţător că are relaţii la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, fără a preciza vreun nume, a fost auzită şi de martorul I.P., de la care a împrumutat B.I. suma de 2.000 dolari S.U.A., iar martorul I.A.M. a relatat şi el că a aflat de la B.I. despre faptul că inculpatul U.D. i-a cerut acestuia o sumă de 25.000 dolari S.U.A. pentru a plăti judecătorii în scopul rezolvării problemei fratelui său.
Susţinerile denunţătorului sunt confirmate de martora Balint Lidia care a relatat, că inculpatul U.D. i-a cerut denunţătorului suma de 100.000 dolari S.U.A. care ar fi urmat, după spusele inculpatului, să fie dată judecătorilor şi grefierilor, mai exact unei judecătoare care va judeca cererea condamnatului B.V. de întrerupere a executării unei pedepse (judecătoare care anterior îşi desfăşurase activitatea la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti), dar şi de martorii P.T. şi P.M.
Denunţătorul B.I., dar şi majoritatea martorilor audiaţi în faza de cercetare judecătorească au revenit asupra relatărilor din timpul urmăririi penale şi au susţinut că suma de bani a fost remisă de B.I. pentru a i se angaja un avocat fratelui său B.V., retractările declaraţiilor iniţiale fiind justificate prin faptul că declaraţiile respective au fost scrise de organele de poliţie şi au fost semnate de martori fără a fi citite.
Instanţele în mod greşit au apreciat ca fiind relevante şi conforme cu realitatea doar aceste din urmă declaraţii ale denunţătorului şi ale martorilor, ignorând celelalte probe administrate în cauză, fără a se oferi o motivare credibilă în acest sens.
Dimpotrivă, instanţa trebuia să înlăture declaraţiile date în faza de cercetare judecătorească ca fiind total nesincere şi făcute în scopul exonerării de răspundere penală a inculpaţilor, aspect care rezultă din mai multe împrejurări.
Astfel, denunţătorul B.I. îl cunoştea pe avocatul B.V., care a acordat asistenţă juridică familiei acestuia în unele cazuri şi pe care de altfel l-a şi consultat în legătură cu certificatul de grefă care i-a fost prezentat de inculpatul U.D., dar şi cu hotărârea prin care se amânase executarea pedepsei fratelui său, astfel că avea posibilitatea nemijlocită de a-l angaja pe avocatul respectiv sau orice alt avocat, neexistând o explicaţie plauzibilă pentru care B.I. să fi apelat la serviciile inculpatului U.D. pentru angajarea unui avocat, cu excepţia explicaţiei oferite chiar de denunţător în declaraţia sa din 16 septembrie 2004, dată în faţa instanţei şi anume că „a crezut că inculpatul U.D. are cunoştinţe mai multe şi mai mari decât mine şi am apelat la acesta crezând că îmi va rezolva problema”.
Pe de altă parte, din practicaua sentinţei penale nr. 1164 din 16 iulie 1998, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, prin care s-a admis cererea de amânare a executării pedepsei pe o perioadă de 3 luni pentru condamnatul B.V., nu rezultă că în dosarul respectiv cererea să fi fost susţinută de vreun avocat, consemnându-se doar prezenţa condamnatului B.V.; în dosar nu există vreo delegaţie a vreunui avocat, iar denunţătorul B.I. nu a fost pus în legătură de inculpaţi cu vreun avocat angajat pentru reprezentarea fratelui său B.V., iar ulterior inculpaţii nu au prezentat niciun înscris din care să rezulte că are angajat vreun avocat în cauza respectivă.
De altfel, întâlnirile care au avut loc între denunţător şi inculpaţi s-au limitat la remiterea certificatului de grefă şi a sentinţei penale nr. 1164 din 16 iulie 1998 a Judecătoriei Sectorului 6, acte cu privire la care B.I. l-a consultat pe avocatul Bucoviceanu pe care îl cunoştea de mai mult timp.
Deşi inculpatul D.M.K. a pretins că l-ar fi contactat pe avocatul G.I. pentru a se ocupa de amânarea executării pedepsei condamnatului B.V. şi că i-ar fi dat acestui avocat suma de 2 milioane lei pentru a obţine copia sentinţei penale şi certificatele de grefă, avocatul G.I. infirmă în declaraţiile sale susţinerile inculpatului.
Relevante în cauză sunt şi împrejurările în care s-a soluţionat cererea de amânare a executării pedepsei închisorii pentru B.V. şi pentru a căror cercetare s-a dispus disjungerea.
Astfel, cererea a fost soluţionată de Judecătoria Sectorului 6, de către doamna judecător Popa Măria, deşi potrivit legii competenţa aparţinea instanţei de executare a hotărârii, respectiv Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti; s-a dispus amânarea executării pedepsei pentru motive familiale în condiţiile în care tot pentru aceleaşi motive, prin sentinţa penală nr. 527 din 21 decembrie 1996 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti s-a mai dispus o astfel de amânare pentru acelaşi condamnat, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 453 lit. c) C. proc. pen.; deşi termenul de judecată a fost fixat la 22 septembrie 1998, cererea a fost soluţionată la 16 iulie 1998, iar în practicaua hotărârii s-a acordat cuvântul petentului B.V. să-şi susţină cererea deşi acesta nu a fost prezent, în realitate fiind dat în urmărire generală la acel moment.
Cât priveşte susţinerea denunţătorului B.I. făcută cu ocazia retractării declaraţiilor date în faza de urmărire penală, în sensul că ar fi fost obligat să dea anumite declaraţii, este de observat că audiat fiind de către instanţă la 16 septembrie 2004 acesta a relatat că „a depus plângere penală întrucât organele în drept s-au sesizat din oficiu şi a fost obligat să declare ceea ce s-a întâmplat”.
Este evident aşadar că B.I., în declaraţiile date în faza de urmărire penală a relatat „ceea ce s-a întâmplat”, aşa cum dealtfel chiar el precizează în declaraţia menţionată, nefiind vorba de o presiune la care ar fi fost supus de organele de cercetare penală pentru a relata neadevăruri.
Referitor la declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, Înalta Curte apreciază că în mod greşit instanţele au acordat eficienţă exclusiv declaraţiilor date de aceştia în faza de cercetare judecătorească, în condiţiile în care au revenit fără justificări credibile asupra relatărilor iniţiale, cu unicul scop de a asigura exonerarea de răspundere penală a inculpaţilor, subiectivismul de care au dat dovadă fiind determinat de relaţiile de rudenie sau prietenie cu inculpaţii.
Cât priveşte înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanţă”, cât şi declaraţia olografă a inculpatului D.M.K. datată 19 august 1998, acte găsite la domiciliul inculpatului U.D. cu ocazia percheziţiei, înalta Curte constată, că valoarea probatorie a acestor acte trebuie apreciată în raport de declaraţia inculpatului D.M.K. care a relatat că au fost scrise de el sub ameninţarea şi la dictarea inculpatului U.D., iar aspectele consemnate în înscrisurile respective nu sunt adevărate.
Astfel, ameninţat fiind de B.I. cu denunţul la poliţie în cazul în care nu-i va restitui banii daţi, inculpatul U.D. şi-a preconstituit probe în apărarea sa, determinându-l pe inculpatul D. să întocmească respectivele înscrisuri, în care s-au consemnat fapte neadevărate, aşa cum recunoaşte chiar inculpatul D., în sensul că suma în cauză ar reprezenta plata unui avocat, dar şi faptul că U.D. ar fi fost şantajat de B.I. care îi cerea o sumă de 150.000 dolari S.U.A.
Având în vedere aspectele reţinute, Înalta Curte apreciază că revenirile asupra declaraţiilor făcute de denunţător şi martori în faza de urmărire penală, retractările acestora din cursul cercetării judecătoreşti se impune a fi înlăturate ca nesincere şi în condiţiile în care acestea nu se coroborează cu celelalte probe efectuate în cauză.
Ca urmare, având în vedere şi dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, analizând şi coroborând probele administrate, apreciază că faptele săvârşite de inculpaţi realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 257 C. pen. sub forma autoratului şi respectiv a complicităţii.
Opinia exprimată de instanţă în sensul că faptele imputate inculpaţilor nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune şi motivarea acestei opinii nu poate fi însuşită de înalta Curte, atâta timp cât pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesar ca făptuitorul să menţioneze numele funcţionarului pe lângă care îşi va exercita influenţa, fiind suficientă doar referirea la persoana care îndeplineşte o atare funcţie şi care este competentă să soluţioneze o astfel de cerere, iar în speţă serviciul traficat (obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de amânare a executării pedepsei şi respectiv de achitare) intră în atribuţiile instanţelor de judecată, fiind lipsită de relevanţă pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă indicarea unui anumit judecător care nu avea competenţa teritorială să soluţioneze respectivele cereri.
De altfel, inculpatul U.D. nu a precizat numele judecătorului, referindu-se doar la faptul că a lucrat la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, calitatea sa de judecător, invocată, fiind cea care îi conferea dreptul de a soluţiona cererea de amânare a executării pedepsei.
Rezultă aşadar că faptele săvârşite de inculpaţii U.D., D.M.K. şi U.L. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă şi respectiv complicitate la această infracţiune, pentru care au fost condamnaţi, condamnaţi.
Împotriva deciziei penale nr. 1525 din 30 aprilie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul penal nr. 14156/3/2005 a formulat contestaţie în anulare contestatorul D.M.K.
Examinând contestaţia în anulare formulată sub aspectul admisibilităţii în principiu, înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor urma.
Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi, şi anume, anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă de a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma, eventual.
Pe de altă parte, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă şi limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestaţiei în anulare, instituindu-se astfel o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane şi în orice condiţii de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.
În conformitate cu dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual penală, arătarea motivelor prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.
Art. 386 C. proc. pen. prevede expres şi limitativ cazurile şi condiţiile în care se poate formula contestaţie în anulare, precum şi hotărârile împotriva cărora se poate face contestaţie în anulare, respectiv împotriva hotărârilor penale definitive pronunţate de către instanţa de recurs, iar art. 388 alin. (1) C. proc. pen. prevede termenul în care poate fi introdusă contestaţia în anulare.
Verificând data la care a început executarea pedepsei şi data la care a fost depusă contestaţia, Înalta Curte constată că faţă de contestatorul D.M.K., executarea pedepsei aplicate prin decizia nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a început la data de 21 noiembrie 2011, iar contestaţia a fost formulată la data de 18 octombrie 2012, cu mult peste termenul de 10 zile prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc. pen., situaţie în care contestaţia în anulare formulată de acesta apare ca fiind inadmisibilă şi urmează a fi respinsă ca atare.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul D.M.K. împotriva deciziei penale nr. 1525 din 30 aprilie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, - în Dosarul nr. 14615/3/2005 şi va obliga contestatorul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul D.M.K. împotriva deciziei penale nr. 1525 din 30 aprilie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 14615/3/2005.
Obligă contestatorul Ia plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1734/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1777/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
