ICCJ. Decizia nr. 1663/2013. Penal

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1663/2013

Dosar nr. 49289/3/2011

Şedinţa publică din 16 mai 2013

Deliberând asupra recursului de faţă pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, constată următoarele:

1. Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 638/ F din 13 iulie 2012, pronunţată în dosarul nr. 42989/3/2011, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpat şi, în baza art. 174 – art. 176 lit. d) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.M.I., la 22 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen., i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen., pe o durată de 10 ani.

În baza art. 211 alin. (1) şi alin. (2¹) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul la 12 ani închisoare.

În baza art. 192 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul la 7 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 22 de ani închisoare.

În baza art. 65 i s-a aplicat inculpatului pe lângă pedeapsa rezultantă pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b),d) şi e) C. pen., pe o durată de 10 ani.

S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului.

S-a dedus din pedeapsă prevenţia de la 27 ianuarie 2011 la zi.

În baza art. 118 alin. (1) lit. e) şi alin. (4) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 1.450 lei.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata a 3.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Instanţa de fond a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. 357/P/2011 din 20 iunie 2011 consecutiv căruia, potrivit art. 300 C. proc. pen., s-a şi investit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului B.M.I.

Pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 – art. 176 lit. d) C. pen., tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b), alin. (2¹) lit. c) C. pen. şi violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Actul de inculpare a reţinut, în esenţă că, în noaptea de 24 ianuarie 2011, în jurul orei 22.00, inculpatul, pe fondul consumului excesiv de alcool, a pătruns fără drept, în imobilul părţii vătămate M.E., ocazie cu care a lovit-o, în mod repetat cu pumnii, în zona capului, victima căzând pe podeaua locuinţei, după care s-a năpustit asupra ei, a sugrumat-o şi a ştrangulat-o cu un cordon, provocându-i leziuni ce au condus la decesul acesteia.

Hotărând soluţionarea în fond a cauzei penale prin condamnare, în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătoreşti în condiţiile art. 288 – art. 291 C. proc. pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală şi alte probe noi, instanţa a examinat şi apreciat materialul amintit, confirmând existenţa faptelor ilicite deduse judecăţii şi vinovăţia penală a autorului acestora, sens în care a reţinut:

Inculpatul B.M.I. era căsătorit cu martora B.M. şi îşi desfăşura activitatea la un magazin sătesc situate în com. Gruiu sat Lipia, punct de lucru al SC T.C.I.E. SRL al cărei administrator era victima M.E., în vârsta de 60 ani, bunica soţiei sale.

Atât inculpatul cât şi soţia sa erau angajaţi ai magazinului victimei, după cum a rezultat din contractele de muncă depuse la dosar.

În fapt, magazinul era administrat de martora F.E., fiica victimei şi soacra inculpatului.

Situaţia familială a inculpatului era una complexă, având la bază o severă neînţelegere cu victima care nu îl acceptase drept soţ al nepoatei sale, considerându-l nepotrivit pentru aceasta. Animozităţile dintre cei doi s-au repercutat şi în relaţia cu soţia sa, fiind uneori despărţiţi în fapt, iar nepoata rămânând cu bunica, aceasta fiind de fapt persoana potentă financiar în familie.

Niciun membru al familiei, respectiv inculpatul B., martora F.E. (fiica victimei) şi martora B.M. (nepoata victimei) nu erau mulţumite cu poziţia bunicii dar aceasta avea o poziţie solidă în ierarhia familială datorită faptului că magazinul îi aparţinea şi toţi depindeau financiar de afacerea sa.

Din înscrisul aflat la pag 201 vol. instanţă, în care s-a consemnat declaraţia martorului B.N. luată în dosarul de mărturie mincinoasă întocmit nepoatei victimei, a rezultat că numita F.E., fiica victimei, era nemulţumită că bătrâna păstrează conducerea firmei şi nu o trece pe ea în acte administrator şi de drept şi că îşi dorea o persoană care să o omoare pe bătrâna.

B.I., ginere săritor şi care o ura pe victimă că tot intervenea în relaţia sa cu soţia, i-a spus soacrei sale că are pe cineva care să o ucidă pe victimă.

A plătit martorului S.G. suma de 300.000 milioane lei vechi pentru a o ucide pe bătrână dar acesta a luat banii şi a plecat în Franţa, fără a-şi respecta contratul de asasinat.

După eforturi susţinute ale instanţei şi emiterea mai multor mandate de aducere cu însoţitor, s-a putut proceda şi la audierea acestui martor. Ca să se încerce neaudierea sa rudele au dat declaraţii mincinoase organelor de politie investite cu executarea mandatului, învederând că ar fi în Franţa la o adresă necunoscută.

În faţa instanţei acesta a dat o declaraţie având comportamentul tipic subiecţilor cu comportament disimulat. Tonalitate nesigură, repetarea întrebărilor instanţei, agitaţie, agresivitate defensivă. Conţinutul declaraţiei sale dată în instanţă a fost absolut stranie şi ilogică, recunoscând că ar fi primit 30 milioane lei de la inculpatul B. dar nu pentru a o omorî pe victimă ci pentru a-l speria pe un anume G. Declaraţia sa a fost mincinoasă şi ilogică deoarece a pretins că a primit suma de 30 milioane de la inculpatul B. pentru a-l speria pe G. şi acesta din urmă să-i restituie lui B. un împrumut de 15 milioane.

În declaraţia din faza de urmărire penală martorul G. a recunoscut, de asemenea, că a primit bani în preziua omorului de la inculpatul B. pentru a speria şi bate pe cineva dar a arătat că nu i s-a comunicat numele victimei.

În condiţiile în care nu a existat nici cel mai mic indiciu că vreo persoană ar fi datorat bani inculpatului, martorul G. a recunoscut că a primit bani de la inculpat pentru a agresa pe cineva, a apărut ca fiind rezonabilă susţinerea numitului B.N. că inculpatul a plătit pe G. pentru a agresa victima şi văzând că acesta l-a păcălit a hotărât să rezolve el însuşi problema, chiar a doua zi.

Supus la testul cu poligraful, atunci când a fost întrebat dacă martorul G. a participat în vreun fel la săvârşirea omorului a răspuns că nu dar este imposibil pentru specialist să aprecieze dacă a minţit sau nu. Este normal să apară un comportament indecis deoarece întrebarea nu fusese corect formulată. G. nu a participat direct la omor ci i se propusese înainte să o agreseze pe bătrâna.

În data de 24 ianuarie 2011, nemulţumit că martorul G. nu şi-a respectat promisiunea de asasinat, inculpatul B. s-a deplasat împreună cu soția sa şi martorul D.I. la domiciliul victimei, spunând martorului că doreşte sa ia nişte bani de la victimă (declaraţie martor D.I.).

Faptele se petreceau în luna ianuarie, în jurul orelor 19-20, deci când inculpatul se afla la adăpostul întunericului şi nu era multă lume pe stradă care să-i pericliteze planul infracţional.

Au oprit în faţa casei victimei, iar inculpatul împreună cu soţia sa au intrat în curte (declaraţia martorului direct D.I.).

Declaraţia dată de martor în faza de urmărire penală s-a coroborat cu declaraţia de recunoaştere a inculpatei B.M. din dosarul unde a fost urmărită penal pentru mărturie mincinoasă, respectiv 3811/P/2011, declaraţie ce a fost valorificată ca şi înscris în prezenta cauza, nepoata victimei refuzând să dea declaraţii în faţa Tribunalului pentru a-si clarifica situaţia.

În faţa instanţei, martorul D.I. şi-a schimbat parţial declaraţia, arătând că doar inculpatul a intrat în casă şi nepoata victimei a aşteptat afară.

A fost mincinoasă această schimbare parţială de declaraţie deoarece a apărut ca fiind lipsit de sens ca inculpatul să treacă pe la soţia sa acasă cu martorul, să o cheme să meargă cu ei doi pe scuter, iarna (3 persoane mature pe un scuter reprezintă o deplasare neconfortabila şi inutila intr-o seara de ianuarie), să o pună pe soţia sa să aştepte în faţa casei bunicii un sfert de ora în frig apoi să se întoarcă la domiciliul conjugal.

De aceea, declaraţia inculpatei B.M. dată în faţa organelor de politie a apărut ca fiind edificatoare şi mult mai apropiată de adevăr decât schimbarea de poziţie a martorului D.I.

În declaraţia din data de 27 ianuarie 2011, dată în prezentul dosar, nepoata victimei, B.M. a dat o altă declaraţie mincinoasă, arătând că în seara faptei nu a fost cu cei doi la domiciliul bunicii sale.

Pentru a evita să tot dea declaraţii mincinoase în prezenta cauza, cu conţinut schimbat de la declaraţie la declaraţie şi ca să nu se mai încurce, în faţa instanţei a refuzat să mai declare ceva.

Aceasta, prin declaraţie olografă a arătat: „Eu împreuna cu soţul meu şi O. (D.I. nn) am fost împreună la locuinţa victimei pentru a o omorî în data de 24 ianuarie 2011.”

Inculpata a declarat amănunţit cum au sărit cu toţii gardul, au pătruns în gradină şi a strigat la uşa victimei, deoarece doar ei îi deschidea bătrâna uşa, fiind în duşmănie cu inculpatul.

Auzind vocea nepoatei, victima a deschis uşa în casa pătrunzând toţi trei, după cum a rezultat din acelaşi înscris.

Tribunalul a făcut trimitere doar la activitatea inculpatului B. deoarece, în mod stupefiant, organele de urmărire penală nu au dispus măsuri şi cu privire la ceilalţi participanţi despre care a existat solide indicii în speţă, inclusiv recunoaşterea sus-amintită.

În acest punct, inculpatul a început să o lovească pe victimă cu pumnii, pe toată suprafaţa corporală, în special în zona capului, după cum s-a observat din raportul de necropsie coroborat cu fotografiile efectuate cu ocazia necropsiei.

Întrucât victima a început să strige după ajutor, inculpatul a strangulat-o cu un cordon, apoi cu mâinile.

Văzând că victima tot ţipa, i-a băgat un ciorap pe gât, după cum a rezultat din fotografiile de la faţa locului.

Cum victima se zbătea în continuare, inculpatul B. a trecut la alte tactici tanatogeneratoare.

S-a suit cu genunchii pe pieptul bătrânei, i-a acoperit faţa cu o pernă şi a comprimat-o, până la urmă victima decedând în acest mod chinuitor.

Din concluziile raportului de necropsie a rezultat că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice consecutive unor mecanisme asociate, respective sugrumare, sufocare, strangulare, compresie toraco - abdominala.

Supus fiind la testul cu detectorul poligraf, inculpatul a minţit atunci când a fost întrebat dacă a fost singur la săvârşirea faptei.

După ce a fost ucisă, victimei i-a fost sustras de la gât un lănţişor, care a fost deteriorat în cursul luptei şi un cercel, după cum a arătat martora B.M. coroborat cu recunoaşterile parţiale ale inculpatului şi dovada de amanet depusă la dosar.

Pentru a-şi acoperi urmele, martora nu a amanetat lănţişorul pe numele său ci a apelat la sora inculpatului căreia i-a pretextat că îi arseseră actele.

Astfel, lănţişorul victimei a fost amanetat de martoră cu buletinul martorei D.S., sora inculpatului, în urma amanetării obţinând 1450 lei. Cu aceşti bani a cumpărat o sobă şi a trimis un pachet la penitenciar soţului său.

Iniţial inculpatul nu şi-a recunoscut faptele şi a fost chiar la priveghiul victimei, dovedind un cinism ieşit din comun, fiind identificat şi arestat ulterior.

Acesta a abordat o poziţie mincinoasă pe tot parcursul procesului penal, încercând să-şi asume întreaga vinovăţie şi obstrucţionând tragerea la răspundere penală a soţiei şi soacrei sale.

A încercat să acrediteze ideea unui omor pe fondul consumului de alcool şi că nu ar fi sustras bunuri de la victima decât în scopul de a disimula fapta într-un jaf.

Tribunalul a apreciat însă că exact asta a săvârşit, un omor în scop de jaf. A ucis victima şi a luat bijuteriile aflate la vedere, singurele posibil a fi sustrase într-un interval scurt de timp, de aprox. 15 minute cât a durat omorul.

Lănţişorul sustras a fost amanetat şi banii au fost folosiţi în interesul soţiei sale şi în interes personal, fiind cumpărată o sobă şi punându-i-se pachet.

Pentru aceste considerente nu s-a impus schimbarea încadrării juridice propusă de inculpat, bunurile nefiind sustrase pentru a arunca organele judiciare pe o pistă falsă ci au fost folosite în interesul inculpatului şi familiei sale.

A declarat martorului că se ducea la victimă în seara omorului pentru că a dorit să ia nişte bani de la victimă (declaraţie martor D.I.), lucru ce s-a şi întâmplat, sustrăgându-i lănţişorul de aur de la gât, negăsind bani în casă deşi răvăşise totul în căutarea acestora.

Inculpatul a recunoscut faptele şi nu a atacat nicio încheiere de menţinere arest, deoarece nu dorea să se adâncească mai mult cercetarea judecătorească şi dorea că totul să se termine cât mai repede, pentru a nu fi deconspiraţi şi ceilalţi coparticipanţi.

Recunoaşterile au fost doar parţiale, într-o formulă convenabilă, apte de a-i atrage o încadrare mult mai uşoară şi aplicabilitatea art. 320¹ C. proc. pen.

Acesta nu vădit nicio urmă de regret în săvârşirea faptei şi a continuat să sfideze ordinea de drept obstrucţionând activitatea de tragere la răspundere penală, bineînţeles şi cu sprijinul de nepreţuit al superficialităţii organelor de procuratura.

Fapta inculpatului de a pătrunde fără drept, în timpul nopţii în locuinţa părţii vătămate în scopul uciderii şi tâlhăririi acesteia întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzuta de art. 192 alin. (2) C. pen.

Fapta aceluiaşi inculpat de a aplica mai multe lovituri victimei pe toată suprafaţa corpului şi în special în zona capului apoi de a-i introduce un ciorap în gură pentru a o face să tacă, a o sugruma cu un cordon apoi de a se sui cu genunchii pe pieptul său, producându-i moartea în scopul obţinerii de valori, bunurile fiind sustrase şi valorificate ulterior, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de omor deosebit de grav şi tâlhărie, prevăzute de art. 174 – art. 176 lit. d) C. pen. şi 211 alin. (1) lit. b) alin. (2¹) lit. a) şi c) C. pen.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată în cauză instanţa a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

A ţinut seama în aceste condiţii de gravitatea deosebită a faptei şi de periculozitatea infractorului.

Astfel, acesta a dovedit lipsa oricărei urme de respect faţă de cea mai importantă valoare umană, viata, neezitând să procedeze la uciderea unei persoane în vârsta de 60 ani care era chiar bunica soţiei sale.

Mobilul a fost unul dezonorant, respectiv răzbunarea pentru ca victima nu-l plăcea dar şi jaful.

Tenacitatea inculpatului a fost una ieşită din comun. A lovit victima de mai multe ori cu pumnii în faţă şi pe tot corpul, a târât-o prin casă, a sugrumat-o cu un cordon, i-a băgat un ciorap în gură să nu mai ţipe, apoi s-a urcat cu picioarele pe ea să nu mai poată respira.

Atâtea procedee tanatogeneratoare, utilizate unul după altul, exclud un omor făcut cu intenţie repentina ci denotă premeditare (fără a se putea retine totuşi elementul circumstanţial prevăzut de art. 175 lit. a) C. pen., deoarece nu rezulta actele pregătitoare), dorinţa de a ucide, cinism.

A jefuit victima şi după aceasta s-a prezentat la priveghiul ei ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Recunoaşterile sale au fost vădit mincinoase pentru a acoperi participaţia penală a soţiei sale, existând indicii serioase ca şi fiica victimei, soacra sa, ar fi fost implicată cel puţin prin acte de instigare sau complicitate morală în săvârşirea omorului, după cum a rezultat din declaraţiile soţiei inculpatului. Aceasta a arătat textual că mama sa a dat bani inculpatului pentru a găsi pe cineva care să „o scape de M.E.” fiind găsit şi plătit martorul G., care a fugit cu banii după cum s-a arătat anterior fără a mai omori pe nimeni. A existat, de asemenea, indicii că soacra sa a intenţionat să plătească un om să-l ucidă în penitenciar pentru acesta să nu se răzgândească şi să spună tot adevărul, Tribunalul luând măsuri excepţionale de protejare a inculpatului în penitenciar. Soţia inculpatului a declarat în acest sens că mama sa (soacra inculpatului şi fiica victimei) i-a dat 12.000 EUR să plătească un om pentru a-l ucide pe inculpatul B. în penitenciar dar omorul nu a mai avut loc deoarece, soţia inculpatului şi actualul concubin au luat banii, i-au cheltuit, iar inculpatul B. este şi acum în viaţă (declaraţie B.M.).

Încă o dată Tribunalul şi-a manifestat surprinderea că faţă de astfel de declaraţii explicite Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a rămas în abstenţiune nedorind să le clarifice şi a adoptat o atitudine de statistician, fiind mulţumit că o persoană şi-a recunoscut fapta şi o să mai poată raporta un rechizitoriu şi o condamnare. Tribunalul a reamintit respectuos că scopul procesului penal aşa cum a fost acesta precizat în art. 1 C. proc. pen., a fost pedepsirea oricărei persoane care a săvârşit vreo infracţiune conform vinovăţiei sale şi nu obţinerea de indicatori statistici cât mai buni.

Faţă de faptul că nu a fost cunoscut cu antecedente penale şi şi-a recunoscut o parte din vinovăţie, instanţa nu s-a orientat spre detenţiunea pe viaţă ci spre pedeapsa închisorii.

O pedeapsă rezultantă de 22 ani a fost apreciată drept justă faţă de faptele săvârşite şi de poziţia procesuală, inculpatul urmând a realiza pe parcursul detenţiei că obstrucţionarea aflării adevărului nu este o atitudine corectă, iar viaţa este o valoare supremă ce nu este îngăduit nimănui să o suprime.

A interzis drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen., deoarece prin faptele săvârşite, de gravitate excepţională, inculpatul s-a dovedit a fi nedemn a alege reprezentanţii urbei şi, de asemenea, nu a reprezentat un model parental pentru copii.

A menţinut starea de arest a inculpatului, deoarece nu s-au schimbat temeiurile ce au stat la baza acestei masuri, iar pericolul social nu s-a estompat.

A dispus confiscarea de la inculpat a 1450 lei, contravaloarea aurului sustras de la victima şi amanetat ulterior.

A dedus prevenţia la zi şi l-a obligat pe inculpat la suportarea cheltuielilor judiciare către stat.

2. Împotriva sentinţei penale evocate a formulat, în termen legal, apel inculpatul B.M.I., criticând soluţia adoptată pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:

- pronunţarea unei sentinţe de condamnare în baza unor acte de urmărire penală ce nu au fost probate şi administrate în faţa instanţei de judecată, nefiind supuse principiului contradictorialităţii şi a căror veridicitate şi originalitate nu au fost însuşite de către Parchet, făcându-se referire la anumite înscrisuri ce au fost obţinute în alte dosare de urmărire penală (declaraţiile numitei D.S. dată în 18 noiembrie 2011, ale numitului B.N. din 14 noiembrie şi 25 noiembrie 2011, ale numitei B.M. din 14.11 şi 25 noiembrie 2011 şi ale numitului D.I. din 14 noiembrie 2011). S-a mai precizat, în motivele scrise de apel, că instanţa de judecată a fost învestită cu soluţionarea cauzei la 31 iunie 2011, iar până la depunerea la dosar a acestor înscrisuri au fost acordate 7 termene de judecată, respectivele înscrisuri denumite „declaraţii” depuse direct la instanţa de judecată nefiind administrate nici în faza de urmărire penală şi nici în faţa instanţei de judecată, ceea ce a condus la încălcarea principiilor contradictorialităţii, nemijlocirii şi oralităţii, încălcare sancţionată cu nulitatea absolută;

- neindicarea şi nereţinerea de circumstanţe atenuante;

- reţinerea în mod netemeinic a faptului că inculpatul a fost identificat şi arestat ulterior când de fapt acesta s-a predat singur organelor de poliţie şi a recunoscut fapta comisă, apelantul neobstrucţionând „tragerea la răspundere penală”;

- greşita reţinere a comiterii faptei de omor în scop de jaf şi netemeinica soluţie de respingere a cererii inculpatului de schimbare a încadrării juridice dată faptei, actele din dosar relevând încadrarea faptelor în prevederile art. 174 C. pen. şi art. 207 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen., câtă vreme acesta nu a comis omorul în vederea sustragerii de bunuri deoarece situaţia materială a acestuia îi permitea să ducă un trai decent, singurul motiv pentru care a luat lănţişorul victimei fiind acela de a induce în eroare organele de cercetare penală;

- deşi inculpatul a recunoscut în totalitate comiterea faptei având o atitudine sinceră, cooperantă, în avantajul dinamizării urmăririi penale, prima instanţă a reţinut doar o recunoaştere parţială.

- neconcordanţa între dispozitiv şi motivarea sentinţei, constând în aceea că deşi în considerente au fost menţionate circumstanţe atenuante în dispozitiv acestea nu au fost reţinute astfel că motivarea a contrazis dispozitivul;

- cuantumul pedepselor ce i-au fost aplicate pe care le-a considerat excesiv de mari şi, implicit, al pedepsei rezultante raportat la actele de urmărire penală, atitudinea inculpatului şi comportamentul avut anterior dar şi după comiterea faptei.

Apelantul inculpat a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea hotărârii apelate şi în fond aplicarea dispoziţiei art. 320¹ C. proc. pen.; admiterea cererii de schimbare a încadrării juridice din omor deosebit de grav în concurs cu tâlhărie şi violare de domiciliu, în omor şi furt calificat în concurs, cu solicitarea de a nu fi aplicat vreun spor de pedeapsă; reţinerea şi acordarea unei eficienţe maxime dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen., constând în lipsa antecedentelor penale, a faptului că este căsătorit şi tată al unui minor, că are un domiciliu stabil şi se bucură de o bună reputaţie în societate, că până la momentul comiterii faptei, a cărei săvârşire a recunoscut-o, avea un loc de muncă, a dat reale dovezi de îndreptare şi supunere faţă de normele şi regulile din starea de arest, acesta fiind recompensat de două ori iar în prezent este integrat în regimul penitenciar; aplicarea unei pedepse sub minimul special cu deducerea la zi a perioadei executate.

Examinând hotărârea apelată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu cauza, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta a fost legală şi temeinică, pentru motivele ce au fost expuse în continuare.

În privinţa laturii penale a cauzei, prima instanţă, în urma unei corecte analize a materialului probator administrat, a stabilit o justă situaţie de fapt căreia i-a dat şi în drept o legală încadrare juridică.

Astfel, în mod corect s-a reţinut, în esenţă, că în noaptea de 24 ianuarie 2011, în jurul orei 22.00, inculpatul B.M.I., pe fondul consumului excesiv de alcool, a pătruns, fără drept, în imobilul situat în comuna Gruiu, sat Gruiu (şos. Gruiu – Snagov nr. 246), judeţ Ilfov, aparţinând numitei M.E. (în vârstă de 60 ani, bunica soţiei inculpatului), ocazie cu care a lovit-o în mod repetat cu pumnii, în zona capului, victima căzând pe podeaua locuinţei, după care s-a năpustit asupra sa sugrumând-o cu mâna şi ştrangulând-o cu un cordon, provocându-i leziuni ce au condus la deces. În această împrejurare, inculpatul a sustras un lănţişor pe care victima îl purta la gât. Decesul victimei a constat în asfixia mecanică consecutivă unor mecanisme asociate (sugrumare, sufocare, ştrangulare, compresie toraco-abdominală).

Probatoriul ce a stat la baza reţinerii acestei situaţii de fapt a constat în probele şi mijloacele de probă strânse în cursul urmăririi penale (respectiv: procese verbale de cercetare la faţa locului, de folosire a câinelui de serviciu pentru prelucrarea de urme de miros uman, de efectuare a unei reconstituiri, declaraţii inculpat, raport medico-legal de necropsie, declaraţiile martorilor D.I., N.C., S.G., F.E., T.M., S.S., declaraţiile numitei B.M., rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică asupra comportamentului simulat al inculpatului şi al numitului S.S.) dar şi a celor administrate în cursul cercetării judecătoreşti (declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei, respectiv: D.I., F.E., M.A., T.M., S.S., N.C.M., D.S.).

Curtea a avut în vedere că unele dintre aceste probe s-au readministrat în faţa instanţei, respectiv: ascultarea martorilor D.S., D.I., F.E., luându-se act că soţia inculpatului s-a prevalat de dispozițiile art. 80 C. proc. pen. şi nu a înţeles să dea o declaraţie în instanţă.

Mai mult, sora inculpatului, martora D.S. a avut o poziţie constant sinceră şi atât în declaraţia olografă aflată la dosarul de urmărire penală dar şi în faţa instanţei a arătat în ce condiţii a amanetat bijuteriile de aur ale victimei pe numele ei şi nu ale soţiei inculpatului, care se prevalase de lipsa documentelor de identitate ca urmare a unui incendiu la locuinţa lor.

Prin urmare, instanţa de control judiciar a apreciat că s-a dat eficienţa sporită nu numai materialului strâns la urmărirea penală ci şi celui administrat nemijlocit în faţa primei instanţe, din coroborarea lui reieşind, fără dubiu, săvârşirea faptelor reţinute prin rechizitoriu, încadrarea lor juridică şi vinovăţia inculpatului.

În acord cu prima instanţă, Curtea a apreciat, ca neîntemeiată, solicitarea inculpatului de schimbare a încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare în cea prevăzută de art. 174 C. pen. şi art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen.

Astfel, probele existente la dosarul cauzei au relevat faptul că inculpatul a comis omorul pentru a săvârşi o tâlhărie.

Chiar apelantul inculpat a recunoscut că după ce a comis omorul a luat lănţişorul de la gâtul victimei în contextul apărării pe care acesta a înţeles să şi-o construiască (afirmând că dorea să inducă în eroare organele de anchetă în sensul că scopul omorului a fost jaful).

Însă, aşa cum bine a reţinut şi prima instanţă inculpatul a fost autorul infracţiunii de tâlhărie, bunul sustras, lănţişorul, fiind ascuns în tocul unei uşi după omorul victimei, ulterior dezvăluit soţiei sale pentru ca aceasta să-l amaneteze, lucru care s-a şi întâmplat, iar din banii astfel obţinuţi să achiziţioneze o sobă cu lemne şi diverse bunuri trimise la penitenciar într-un pachet.

În teoria şi practica judiciară s-a admis că în cazul omorului comis în circumstanţa prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen., dacă scopul special prevăzut de făptuitor se realizează efectiv, adică, cum este cazul în speţă când inculpatul a săvârşit tâlhăria, răspunderea penală s-ar fi stabilit atât pentru omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen., cât şi pentru tâlhărie, deoarece în cazul infracţiunii prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen., împrejurarea care atribuie faptei de omor caracter deosebit de grav fiind scopul urmărit de făptuitor constând, între altele, în săvârşirea unei tâlhării, legiuitorul cerând pentru existenţa infracţiunii ca acest scop să fie numai urmărit de făptuitor, iar nu şi realizat efectiv.

Or, din probe a rezultat clar că inculpatul nu numai că a urmărit comiterea tâlhăriei ci a şi realizat efectiv ceea ce a urmărit, chiar dacă acesta a dorit să acrediteze ideea că a luat lănţişorul doar pentru a crea o pistă falsă organelor de anchetă.

Pe baza situaţiei de fapt reţinute în urma propriei analize a probatoriului cauzei, instanţa de prim control judiciar nu a considerat că inculpatul a comis o simplă faptă de omor, iar sustragerea bunurilor nu ar fi fost în legătură cu prima faptă, câtă vreme din perspectiva laturii subiective a cauzei a rezultat că inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide în scop de jaf, bunul sustras prin violenţă fiind ulterior amanetat de soţia inculpatului, iar banii obţinuţi fiind folosiţi în interesul celor doi.

Dacă inculpatul ar fi dorit într-adevăr să sustragă bunul doar pentru a crea impresia unui jaf s-ar fi putut limita la o simplă scoatere a bunului din detenţia victimei fără a-l amaneta şi a folosi banii astfel obţinuţi în interes propriu, fiind irelevant în speţă că starea materială a inculpatului şi a familiei acestuia era una nelipsită de mijloace de trai, că cei doi soţi erau salariaţi şi posedau un imobil cu etaj mobilat şi dotat cu aparatură electrocasnică astfel cum s-a invocat în apărare.

De asemenea, instanţa de prim control judiciar a apreciat că atâta vreme cât inculpatul a comis fapta în scop de jaf, faptul că autorul a smuls lănţişorul de la gâtul victimei ori l-a ridicat de lângă aceasta, după ce lănţişorul căzuse, posibil chiar în urma strânsorii gâtului acesteia cu cordonul halatului, în condiţiile în care acela era lănţişorul victimei pe care îl purta de regulă la gât, nu a prezentat importanţă în planul încadrării juridice date faptei.

În comiterea infracţiunii de omor săvârşită asupra victimei, instanţa a reţinut şi o oarecare premeditare a inculpatului, rezoluţia infracţională de a suprima viaţa victimei fiind luată de către inculpat cu ceva timp înainte de a trece la fapte.

Astfel, inculpatul l-a „tocmit” pe martorul G. cu o sumă de bani pentru a o ucide pe bunica soţiei sale (victima din prezenta cauză) însă cum martorul nu a dat curs acestei înţelegeri, inculpatul a rezolvat chiar el „problema” a doua zi.

Existenţa infracţiunii de violare de domiciliu, în concurs cu omorul deosebit de grav şi tâlhărie a fost, de asemenea, probată în cauză.

Pătrunderea în locuinţa victimei s-a făcut fără drept, abuziv, de aceea a şi fost nevoie ca soţia inculpatului (nepoata victimei) să fie şi ea la faţa locului, întrucât numai ei îi răspundea aceasta la uşă şi îi permitea accesul.

Textul art. 192 C. pen., nu distinge modul în care se săvârşeşte acţiunea de pătrundere în locuinţă folosind expresia generică „in orice mod”, acoperind astfel procedee apte de a fi folosite, respectiv: violenţa, ameninţarea, efracţie, escaladare, pe ascuns sau pe faţă.

Prin urmare, reţinerea celor trei infracţiuni în concurs, prevăzută de art. 174 – art. 176 lit. d) C. pen., art. 211 alin. (1), alin. (2¹) lit. c) C. pen. şi art. 192 alin. (2) C. pen., a fost corectă şi de aceea instanţa nu a purces la o schimbare a încadrării juridice după cum nici la pedepse aflate între alte limite, aşa cum s-a solicitat.

Cum infracţiunea de omor deosebit de grav este sancţionată cu detenţiunea pe viaţă, instanţa a constatat că nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât inculpatul a solicitat, după ce a fost audiat de către tribunal, audierea martorilor aşa încât ipoteza avută în vedere în alin. (1) al textului a fost neîndeplinită.

Dispoziţiile art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen., introduse prin Legea nr. 202/2010 prevăd o reducere a limitelor de pedeapsă cu o treime în cazul unei recunoaşteri totale şi necondiţionate a faptei săvârşite de inculpat, fără a se mai administra alte probe.

Or, în cauza de faţă inculpatul a solicitat proba testimonială situaţie venită în contradicţie cu cerinţa legii.

Şi din perspectiva individualizării pedepselor ce compun concursul de infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului şi al aplicării pedepsei rezultante, Curtea a apreciat că prima instanţă a dat semnificaţia cuvenită tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen.

Astfel, pedepsele aplicate în cuantum orientat uşor peste mediul prevăzut de lege dar sub maximul special, cu executare în regim de detenţie, instanţa de fond a ţinut seama într-o măsură suficientă atât de atitudinea sinceră de recunoaştere a săvârşirii faptelor, cât şi de toate celelalte date care circumstanţiază favorabil persoana inculpatului, astfel că reducerea cuantumurilor pedepselor aplicate a apărut ca nefiind justificată.

Injustă apare şi o eventuală reţinere de circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului câtă vreme în procesul de individualizare a pedepselor instanţa a ţinut seama de atitudinea parţial sinceră a inculpatului. Pentru a putea primi semnificaţia circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. proc. pen., recunoaşterea comiterii faptei de către inculpat a fost totală şi neechivocă, constantă pe tot parcursul procesului, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii în faţa primei instanţe, să fi reprezentat o conduită procesuală de colaborare cu organele judiciare în sensul stabilirii situaţiei de fapt.

Declaraţia de recunoaştere avută în vedere la reţinerea circumstanţei atenuante în discuţie a reprezentat un mijloc de probă apt (prin coroborare cu alte probe) să stabilească existenţa faptei, modul de săvârşire şi împrejurările în care a fost comisă.

Or, în speţa dedusă judecăţii acest lucru nu s-a întâmplat inculpatul recunoscând doar parţial faptele, solicitând şi o schimbare de încadrare juridică a lor în scopul reducerii pedepsei dar şi al înlăturării celorlalte persoane care au avut un rol în împrejurările descrise (soţia sa B.M.) care nu a înţeles să dea declaraţii în faţa instanţei, mama soţiei martora F.E., martorul S.G.

Buna conduită a inculpatului înainte de săvârşirea faptei constând în lipsa antecedentelor penale nu a fost convertită în circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., în prezenţa cauzelor de agravare (concursul de infracţiuni) şi care a reliefat un grad de pericol ridicat al faptei prin urmările ei şi de periculozitate sporită a infractorului prin modul şi mijloacele folosite în comiterea infracţiunilor pentru care a fost condamnat în primă instanţă.

Injustă a apărut şi eventuala reţinere a circumstanţei prevăzute de art. 74 lit. b) C. pen., câtă vreme inculpatul a comis fapta de omor fără a prezenta nici un fel de empatie faţă de victimă care era în vârstă de 60 de ani, era bunica soţiei sale B.M. şi persoana care îi sprijinea din punct de vedere financiar, „căinţa” manifestată de către acesta pentru fapta comisă nefiind nici pe departe una activă care să reflecte o periculozitate mai scăzută a inculpatului de natură să reclame un tratament penal atenuant.

Pătrunderea, fără drept, în timpul nopţii în locuinţa unei bătrâne în vârstă de 60 ani, care pe deasupra era şi bunica soţiei sale şi persoana care contribuia la susţinerea financiară a familiei inculpatului, atacarea sa, lovirea cu ferocitate folosind pumnii şi picioarele, sugrumarea acesteia, sufocarea şi ştrangularea, împiedicarea acesteia de a ţipa şi cere ajutor prin băgarea în gura acesteia a unor ciorapi, compresia sa toraco-abdominală (inculpatul urcându-se la un moment dat cu genunchii pe pieptul victimei pentru a o putea strânge mai bine de gât cu cordonul), a reflectat o periculozitate şi agresivitate cu totul ieşite din comun, care, în opinia Curţii, ar fi trebuit să se reflecte şi în pedepsele aplicate.

În concluzie, Curtea a apreciat că pedeapsa stabilită de instanţa de fond pentru apelantul inculpat a răspuns imperativelor înscrise în art. 52 C. pen.

Constatând că pedepsele aplicate inculpatului cât şi pedeapsa rezultantă aplicată pentru concursul de infracţiuni au fost conforme criteriilor care caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor, acestea fiind evaluate în mod plural, dându-se relevanţă şi principiului proporţionalităţii între gravitatea faptei şi profilul socio-moral şi de personalitate al inculpatului, Curtea a apreciat că nu se impune reducerea cuantumurilor acestora, instanţa de fond dând relevanţa cuvenită atitudinii sincere avute inculpat.

În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia penală nr. 347/ A din 16 noiembrie 2012, a respins, ca nefundat, apelul declarat de inculpatul B.M.I. împotriva sentinţei penale nr. 638/ F din 13 iulie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia penală, deducând prevenţia inculpatului de la 27 ianuarie 2011 la zi şi menţinând starea de arest a inculpatului.

Apelantul inculpat a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.

3. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal inculpatul, aducând critici de nelegalitate şi netemeinicie circumscrise cazurilor de casare reglementate în art. 385⁹ pct. 9, 10, 14, 17 şi 18 C. proc. pen.

Într-o primă critică avansată se arată că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraf 1 şi 3 lit. d) din Convenţie, întrucât condamnarea s-a bazat într-o măsură hotărâtoare pe probe ce nu au fost administrate în faza de urmărire penală, constând în declaraţii ale unor martori pe care recurentul inculpat nu a putut să-i interogheze şi pe care nici prima instanţă, nici instanţa de apel nu i-a audiat.

Astfel, în opinia apărării, hotărârea de condamnare menţinută în apel s-a bazat în mod determinant pe probele nerecunoscute de procuror, respectiv pe declaraţiile numiţilor B.M., B.N., D.I., cu toate că la solicitarea apărării, instanţa de fond a solicitat în mod repetat procurorului să depună la dosar „originalul sau copii certificate pentru conformitate cu originalul, lizibile”, dispoziţie pe care procurorul nu a respectat-o.

Deşi aceste înscrisuri se află la dosarul cauzei, nu au fost depuse prin serviciul registratură, motiv pentru care au fost contestate. Mai mult, apărarea arată că s-ar fi impus ca instanţele de judecată să audieze aceşti martori şi de abia apoi să reţină aspecte legate de prezenţa la locul faptei a soţiei inculpatului, a martorului.

În atare împrejurări se consideră că inculpatul nu a beneficiat de un proces echitabil, ceea ce presupune o evidentă stabilire eronată a împrejurărilor de comitere a faptei, fie prin neluarea în considerare a probelor, fie prin denaturarea conţinutului acestora, ceea ce atrage, în viziunea apărării incidenţa cazului de casare reglementat de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.

Circumscris cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 9 şi 10 C. proc. pen., se învederează că instanţa de prim control judiciar nu a făcut o motivare a deciziei pronunţate, mulţumindu-se a prelua motivarea din hotărârea instanţei de fond fără a exista o apreciere cu privire la probele administrate în cursul urmăririi penale sau a cercetării judecătoreşti.

Se apreciază că probele administrate în faţa instanţei de judecată nu evidenţiază elemente ce ţin de săvârşirea faptei de către inculpat, ci indică elemente care ţin de modul de descoperire a cadavrului victimei sau alte date care nu au legătură cu fapta în sine, singura probă ce-l plasează pe acesta la faţa locului, fiind declaraţia sa de recunoaştere a faptei săvârşite.

Referitor la declaraţia martorei D.S., se susţine că judecătorul fondului a dat o greşită interpretare şi, în mod greşit, instanţa de apel şi-a însuşit-o, reţinând că bunul sustras de recurent de la victimă (lănţişor aur) a fost amanetat de soţia inculpatului.

În sensul celor susţinute, se mai aduce argumentul că înscrisurile de la dosar evidenţiază că aurul amanetat de soţia inculpatului nu este acelaşi sustras de la victimă.

În atare împrejurări, ambele instanţe aveau obligaţia şi posibilitatea legală de a lămuri cauza sub toate aspectele prin administrarea de probe.

Hotărârile pronunţate în cauză sunt criticate şi din perspectiva unei greşite încadrări juridice dată faptelor.

Astfel, se arată că în mod eronat instanţele au reţinut că probele existente la dosar relevă faptul că inculpatul a comis omorul pentru a săvârşi o tâlhărie, nefiind îndeplinită condiţia „săvârşirii omorului în scopul tâlhăriei”.

În opinia apărării era necesar ca activitatea făptuitorului să fie de asemenea natură şi violenţele să fie exercitate în aşa mod, încât să exprime legătura lor, din punct de vedere material şi subiectiv, cu scopul ce se cere realizat.

Pe de altă parte, se pretinde că instanţele nu au dat importanţă locului de unde a fost sustras lănţişorul victimei, întrucât locul face posibilă încadrarea juridică corectă, în sensul clarificării sintagmei de „de jos” sau „de la gâtul victimei” şi în mod nejustificat nu s-a dat crezare apărării inculpatului care a susţinut că a luat de pe jos un lănţişor ce a aparţinut victimei cu scopul inducerii în eroare a organelor de cercetare penală.

Reiterând susţinerile din faţa instanţelor inferioare, apărarea pretinde că în asemenea împrejurări nu se poate reţine infracţiunea de omor deosebit de grav, inculpatul neavând intenţia de a suprima viaţa victimei în scopul creării situaţiei favorabile a sustragerii acelui obiect, ci luând lănţişorul pentru a crea impresia unui furt sau jaf.

În ceea ce priveşte infracţiunea de violare de domiciliu se solicită a se avea în vedere la analiza elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, că inculpatul a pătruns în imobilul victimei prin uşa deschisă de aceasta.

În fine, o ultimă critică vizează greşita individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, din perspectiva nereţinerii în favoarea sa a unor circumstanţe atenuante judiciare, raportat la datele ce caracterizează persoana inculpatului, poziţia procesuală a acestuia de recunoaştere şi cooperare cu autorităţile judiciare.

De asemenea, se invocă o greşită motivare a respingerii cererii de aplicare a procedurii reglementată de art. 320¹ C. proc. pen., de către instanţa de apel, în condiţiile în care o asemenea solicitare fusese formulată în termenul prevăzut de lege în faţa judecătorului fondului.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii recurate, prin prisma criticilor aduse, a cazurilor de casare înfăţişate, dar şi conform dispoziţiilor art. 385⁹ pct. 3 C. proc. pen., în raport cu întregul material probator aflat la dosarul cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie expune:

Starea de fapt, reţinută de ambele instanţe este pe deplin conturată de materialul probator administrat în cauză, din analiza şi coroborarea acestuia rezultând modalitatea concretă în care a acţionat inculpatul. Astfel, probele cauzei au relevat, dincolo de orice îndoială, că în noaptea de 24 ianuarie 2011 inculpatul a pătruns fără drept în imobilul situat în comuna Gruiu, sat Gruiu, judeţ Ilfov, proprietatea numitei M.E. în vârstă de 60 ani, bunica soţiei inculpatului, a lovit-o pe aceasta în mod recurent cu pumnii, în zona capului, iar după căderea sa la podea a exercitat agresiuni fizice prin sugrumare şi ştrangulare cu un cordon, compresie toraco-abdominală, împrejurare, în care a sustras lănţişorul pe care victima îl purta la gât.

Contrar celor susţinute de recurentul inculpat cu privire la lipsa unor probe care să fundamenteze soluţia de condamnare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată aşa cum instanţele au făcut-o, că atât probele strânse la urmărirea penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească, procese verbale de cercetare la faţa locului, de efectuare a reconstituirii, declaraţii de recunoaştere ale inculpatului, raportul medico – legal de necropsie, declaraţiile martorilor D.I., N.C., S.G., F.E., T.M., S.S., B.M., D.S. ş.a., au evidenţiat fără dubiu, săvârşirea de către inculpat a faptelor reţinute în actul de trimitere în judecată.

Din această perspectivă criticile formulate de apărare cu privire la nerespectarea garanţiilor unui proces echitabil, a lipsei unui echilibru între acuzare şi apărare sunt nefondate, în cauză acordându-se eficienţa cuvenită materialului probator strâns la urmărirea penală, dar administrându-se în mod corespunzător probe de către instanţă şi procedându-se la o corectă interpretare a acestora.

Nici criticile aduse deciziei instanţei de prim control judiciar cu referire la pretinsa nemotivare, la preluarea considerentelor primei instanţe nu pot fi primite în condiţiile în care instanţa de apel a examinat în mod detaliat motivele de apel invocate, legalitatea şi temeinicia sentinţei penale atacate, făcând propriul examen cu privire la probe şi reţinând o situaţie, de fapt corectă.

De asemenea, susţinerile apărării potrivit cărora s-ar fi produs o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă o greşită soluţie de condamnare sunt lipsite de fundament în condiţiile în care situaţia de fapt stabilită pe baza unui probatoriu administrat în mod complet se reflectă pe deplin în probele cauzei.

Hotărârile pronunţate în cauză sunt legale şi din perspectiva corectei încadrări juridice reţinute faptelor comise de inculpat, astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen.

Argumentele înfăţişate de prima instanţă şi însuşite de instanţa de prim control judiciar în sensul tragerii la răspundere penală a inculpatului B.M.I., pentru săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii sunt judicioase şi în acord cu jurisprudenţa în materie, dar şi cu literatura de specialitate.

Astfel, în mod corect instanţele au reţinut că inculpatul este autorul infracţiunii de omor comis în circumstanţa prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen., în condiţia în care scopul prevăzut de făptuitor a fost atins, realizat efectiv, tragerea la răspundere penală implicând atât art. 176 lit. d) C. pen., cât şi dispoziţiile art. 211 alin. (1) şi (2¹) lit. c) C. pen.

Elementele avute în vedere de către instanţe, în planul laturii subiective conduc, fără dubiu, la concluzia că, în raport de împrejurările concrete ale săvârşirii faptelor, inculpatul nu a comis o simplă faptă de omor, ci dimpotrivă, a acţionat cu intenţia de a ucide în scop de jaf, bunul sustras prin violenţă fiind apoi amanetat de soţia inculpatului, iar banii obţinuţi folosiţi în interesul celor doi (a se vedea declaraţia martorei D.S.).

În fine, nici susţinerea recurentului inculpat cu privire la pretinsul accept, consimţământ pe care victima l-ar fi dat la intrarea în imobil a inculpatului nu este reală, din probele cauzei, reieşind că acesta a pătruns fără drept în locuinţă.

Din perspectiva criticilor aduse operaţiunii de individualizare judiciară a pedepsei aplicate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că în cauză au fost respectate exigenţele art. 72 C. pen., pedeapsa stabilită, în planul naturii, cuantumului, modalităţii de executare răspunzând scopului şi funcţiilor pedepsei şi reflectând, totodată, pericolul social extrem de ridicat al faptei. În acest sens, judecătorul fondului a expus argumentele care exclud posibilitatea reţinerii în favoarea inculpatului a unor circumstanţe atenuante judiciare, evidenţiind pe deplin justificat elementele care denotă periculozitatea inculpatului şi necesitatea aplicării unei pedepse ferme.

Desigur, dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen., nu-şi puteau afla incidenţa în cauză în raport cu natura infracţiunii de omor deosebit de grav, cu regimul sancţionator prevăzut de legiuitor pentru această infracţiune, susţinerea supremă statuând în jurisprudenţa sa cu privire la această problemă de drept.

În virtutea considerentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, în conformitate cu prevederile art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M.I. împotriva deciziei penale nr. 347/ A din 16 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului B.M.I., durata reţinerii şi arestării preventive de la 27 ianuarie 2011 la 16 mai 2013.

Va obliga recurentul inculpat B.M.I. la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M.I. împotriva deciziei penale nr. 347/ A din 16 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului B.M.I., durata reţinerii şi arestării preventive de la 27 ianuarie 2011 la 16 mai 2013.

Obligă recurentul inculpat B.M.I. la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 mai 2013 .

← ICCJ. Decizia nr. 1646/2013. Penal		ICCJ. Decizia nr. 173/2013. Penal. Traficul de influenţă... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 1472/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 1514/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 1615/2013. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). înşelăciunea (art. 215 C.p.), falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.), ICCJ. Decizia nr. 1646/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 173/2013. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 1733/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 1734/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 1737/2013. Penal