ICCJ. Decizia nr. 1921/2013. Penal. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1921/2013

Dosar nr. 1151/90/2011

Şedinţa publică din 05 iunie 2013

Prin Sentinţa penală nr. 277 din 12 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, inculpatul T.A. (cetăţenie română şi olandeză) a fost condamnat la pedeapsa principală de 8 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii, pe timp de 5 ani, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., dispunându-se ca pedeapsa principală să se execute prin privare de libertate, potrivit art. 57 C. pen.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen., privind pedeapsa accesorie, în limitele prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

S-a menţinut măsura arestării preventive luată în cursul urmăririi penale.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea a două genţi tip voiaj şi un sac de rafie, folosite la folosirea infracţiunii.

A fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, în fapt, prima instanţă a reţinut:

În anul 2004, inculpatul T.A., care deţinea atât cetăţenie română cât şi olandeză, s-a aflat în municipiul Râmnicu Vâlcea, iar prin intermediul concubinei sale B.I., i-a cunoscut pe numiţii S.P. şi S.T.D.

Aflând că cele două persoane sunt interesate să cumpere cereale pentru a le revinde în târguri sau pentru a hrăni animalele din gospodărie, inculpatul le-a făcut cunoscut faptul că are surse de cereale în municipiile Suceava şi Bacău şi că îi va ajuta în acest sens, stabilind să se întâlnească în acest din urmă municipiu. Intenţia inculpatului nu era, însă, procurarea unor cereale pentru sus-numiţii, ci de a-i determina să-i transporte din municipiul Bacău în municipiul Râmnicu Vâlcea două genţi de voiaj şi 3 pungi ce conţineau fragmente de plantă măcinată, respectiv rezină de canabis pulbere. După ce le-a stabilit un loc de întâlnire în municipiul Bacău, la un hotel, unde le rezervase o cameră, inculpatul le-a comunicat că nu reuşise să le procure cereale dar, i-a rugat să-i transporte în municipiul Râmnicu Vâlcea cele două genţi de voiaj şi cele 3 pungi, despre care le-a spus că este cânepă măcinată. Pentru serviciul efectuat, inculpatul a plătit numitului S.T.D. suma de 5.000.000 lei Rol, iar după ce acesta s-a întors cu genţile în municipiul Râmnicu Vâlcea, la cererea inculpatului, le-a depozitat în podul casei din comuna C., judeţul Vâlcea. În perioada următoare, inculpatul a purtat mai multe discuţii telefonice cu numiţii S.P. şi S.T.D. cu privire la păstrarea în continuare a celor două genţi, motivând că nu reuşeşte să le trimită în Olanda.

În luna octombrie 2004, numitul S.T.D. a cunoscut două persoane (în realitate investigatori sub acoperire) care şi-au manifestat disponibilitatea de a cumpăra "marfa" respectivă, iar din suma obţinută să reţină 4.000 euro (pe care i-o promisese inculpatul pentru transportul şi depozitarea acesteia) diferenţa urma a fi remisă ulterior.

În momentul în care numiţii S.P. şi S.T.D. încercau să transmită investigatorilor sub acoperire genţile ce conţineau cele 40 pachete rezină canabis, în greutate de aproximativ 39,532 kg., au fost surprinşi de către organul de poliţie.

În drept, fapta inculpatului T.A. a fost încadrată în infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, săvârşită în condiţiile infracţiunii flagrante în condiţiile art. 41 alin. (2) C. pen.

Prima instanţă a reţinut şi circumstanţa agravantă legală prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen. ("săvârşirea faptei de 3 sau mai multe persoane împreună"), deoarece la comiterea infracţiunii au participat şi numiţii S.T.D. şi S.P.

Individualizarea pedepsei s-a făcut în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., apreciindu-se că faţă de gradul de pericol social deosebit al infracţiunii, de cantitatea mare de stupefiante ce a format obiectul infracţiunii şi de atitudinea nesinceră a inculpatului pe parcursul procesului penal, executarea pedepsei trebuie să se facă prin privare de libertate, potrivit art. 57 C. pen.

Deoarece împotriva inculpatului s-a luat măsura arestării preventive, care, însă, nu a fost pusă în executare, prima instanţă a menţinut-o prin hotărârea pronunţată.

Pentru ca inculpatul să nu rămână cu produsul infracţiunii, s-a dispus confiscarea, în temeiul dispoziţiilor art. 118 lit. b) C. pen., a celor două genţi tip voiaj şi a sacului de rafie folosite la săvârşirea infracţiunii.

Împotriva sentinţei a formulat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând: că probele administrate în cauză nu confirmă participarea la săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat, sens în care a solicitat achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen.; că reţinerea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen., privind infracţiunea continuată este nelegală, deoarece din probele administrate nu rezultă îndeplinirea condiţiilor referitoare la o asemenea încadrare juridică, solicitând, astfel, schimbarea încadrării în infracţiune simplă prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000; că prima instanţă trebuia să reţină în favoarea sa circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen., în raport de lipsa antecedentelor penale şi de comportamentul pozitiv avut pe parcursul procedurilor judiciare; că pedeapsa aplicată este prea severă, solicitând, astfel, reducerea cuantumului acesteia şi suspendarea condiţionată a executării, potrivit art. 81 C. pen.

Prin Decizia penală nr. 142/A din 29 noiembrie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul inculpatului ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, examinând sentinţa în raport de criticile formulate, precum şi din oficiu, în limitele şi în conformitate cu dispoziţiile art. 371 şi art. 372 C. proc. pen., Curtea de apel a reţinut următoarele:

Din probele administrate, atât în faza urmăririi penale cât şi a cercetării judecătoreşti, a rezultat participarea inculpatului, alături de numiţii S.P. şi S.T.D. la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Modalităţile normative în care a fost săvârşită fapta de către inculpatul-apelant sunt cele privind procurarea, cumpărarea şi deţinerea drogurilor de risc, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Sub acest aspect, au fost considerate relevante declaraţiile celor doi participanţi la săvârşirea infracţiunii, numiţii S.P. şi S.T.D., date în condiţii de publicitate şi contradictorialitate în şedinţa de judecată. În acest sens s-au făcut referiri la declaraţia martorului S.T.D. care a arătat următoarele: "L-am cunoscut pe T.A. prin intermediul nepoatei mele. Acesta ne-a propus să mergem la Suceava sau la Bacău pentru că fratele meu se ocupa cu cereale, spunând că are el acolo o sursă. Am oprit la un hotel în acea zonă, însă nu ne-a mai procurat boabe ci ne-a plătit deplasarea, ne-a dat două genţi să le ducem la Vâlcea până când va veni el să le ia. Genţile erau închise şi nu ne-a spus ce conţin. În următoarea perioadă am avut mai multe discuţii privind genţile, ştiu că T. a avut şi o discuţie cu un băiat cunoscut sub numele de "T.Z." să le ducă în Olanda, iar până la urmă mi-am dat seama că ceva nu este în regulă. În luna octombrie am fost contactat de o persoană care ne-a dat de înţeles că este din partea lui T. şi ne-a spus să-i aducem genţile la Horezu. Această persoană se numeşte D. şi lucra cu mine, venise cu doi băieţi despre care am aflat ulterior că erau poliţişti, iar D. mi-a spus că vom avea un avantaj că am ţinut acele genţi şi că era ceva ce nu trebuia să deţinem. Nu am discutat cu T. despre droguri sau cânepă, dar ştiam de la el că avea un laborator de astfel de plante în Olanda".

Curtea a reţinut că aceleaşi împrejurări rezultă şi din declaraţia martorului S.P.: "T. a spus că putem cumpăra boabe din Moldova de la Bacău, unde are un prieten care se ocupă cu creşterea animalelor şi mi-a spus că dacă tot vom merge la Bacău are şi el ceva de dat acasă, adică să aducem două genţi până la Vâlcea şi apoi să le ia altcineva. La o săptămână sau două de la discuţie, am plecat cu maşina noastră la Bacău, am dormit într-o cameră pe care ne-o rezervase iar dimineaţa a venit T. în parcare, mi-a dat genţile şi ne-a spus că ne dă 5.000.000 lei. Când ne-a spus să le ducem acasă, ne-a cerut să le punem într-un loc unde să nu fie văzute".

În raport de aceste declaraţii care au fost coroborate şi cu declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză, Curtea de apel a reţinut că probatoriul confirmă participarea inculpatului-apelant la săvârşirea faptei, susţinerea contrară fiind neîntemeiată.

Tot neîntemeiată a fost apreciată şi critica vizând schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea continuată prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicaţia art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea simplă prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. S-a arătat că inculpatul a săvârşit fapta în modalităţile normative privind procurarea, cumpărarea şi deţinerea drogurilor de risc, activităţi care s-au desfăşurat pe parcursul unei perioade de timp (pe parcursul anului 2004), efectuându-se acte materiale specifice la intervale diferite, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen.

Totodată s-a apreciat de către instanţa de apel că nu se impune a se reţine în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen. În acest sens s-a arătat că nu s-a făcut nicio dovadă a conduitei de excepţie avută de inculpat anterior săvârşirii infracţiunii, rezultând, dimpotrivă, că acesta are un comportament antisocial, fiind predispus la săvârşirea de infracţiuni. Tot astfel nu s-a reţinut circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen., avându-se în vedere refuzul inculpatului de a se prezenta în faţa organelor judiciare, precum şi conduita sa prin care a încercat să ascundă săvârşirea faptelor, exemplificându-se prin încercarea de a-şi crea alibiuri prin care să convingă instanţa că în anul 2004, nu s-a aflat în România, deşi, aşa cum s-a menţionat, din declaraţiile martorilor S.P. şi S.T.D., a rezultat că acesta este cel care le încredinţase pentru transport genţile ce conţineau rezină de canabis.

Aşadar s-a apreciat că, conduita anterioară săvârşirii faptelor precum şi cea procesuală nu-l îndreptăţeşte pe inculpatul-apelant să solicite circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, ca durată şi modalitate de executare, Curtea a apreciat că aceasta s-a realizat în mod corect, instanţa de fond având în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., potrivit cărora la stabilirea şi aplicarea pedepsei se ţine seama de gradul concret de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

S-a arătat că nu se impune reducerea pedepsei, avându-se în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite, dat de cantitatea mare de stupefiante (40 kg. rezină de canabis) care introdusă în "piaţa" drogurilor avea consecinţe grave pentru persoanele dispuse a cumpăra şi consuma aceste droguri. Ca atare, nu se impune nici schimbarea modalităţii de executare, din art. 57 în art. 81 C. pen., deoarece a dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ar însemna ca acestea să nu-şi mai atingă finalitatea înscrisă în art. 52 C. pen. (constrângerea, reeducarea şi prevenţia).

Împotriva acestei decizii a formulat, în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 385 C. proc. pen., recurs inculpatul T.A.

Recursul a fost motivat în scris, motivele de recurs fiind depuse la dosar la data de 13 aprilie 2013, în condiţiile în care primul termen de judecată fusese stabilit pentru data de 16 aprilie 2013, inculpatul, prin intermediul apărătorului ales invocând critici pe care le-a încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen.

În acest sens s-a arătat că soluţia de condamnare este nelegală, fiindcă se întemeiază pe declaraţiile martorilor S.T.D. şi S.P., care, pe lângă faptul că nu au avut o poziţie procesuală constantă, declaraţiile au fost făcute doar în scopul de a beneficia de dispoziţiile art. 16 din Legea 143/2000. Inculpatul a justificat faptul că a fost recunoscut de către cei doi martori din planşele foto prin aceea că a avut o relaţie de concubinaj cu nepoata acestora, concluzionând, după analiza materialului probator administrat, că în cauză nu există probe directe sau credibile care să susţină legal soluţia de condamnare, dubiul impunându-se a fi interpretat în favoarea sa.

Totodată, s-a învederat şi faptul că mijloacele de probă care-i dovedeau în mod cert nevinovăţia nu au fost administrate, cererile prin care dorea să dovedească faptul că în perioada de referinţă nu a fost în România (evidenţele autorităţilor olandeze, facturi şi chitanţe privind plăţile telefoanelor, declaraţii de martori care ar fi putut confirma faptul că nu a părăsit teritoriul statului olandez) fiind respinse.

O altă critică formulată este legată de lipsa de motivare a hotărârilor, apărarea susţinând faptul că instanţele au preluat fără nicio cenzură rechizitoriul, împrejurare sancţionată de Înalta Curte, astfel cum rezultă din jurisprudenţa publicată, făcându-se referire la Decizia nr. 491 din 10 februarie 2011.

Cu ocazia dezbaterilor s-a solicitat, în subsidiar, reindividualizarea pedepsei aplicată inculpatului.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare în care se încadrează aceste critici, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte cadrul procesual, se constată că acesta este dat de dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen. în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, având în vedere că hotărârea recurată a fost pronunţată la data de 29 noiembrie 2012, însă, în cauză sunt incidente art. 385¹⁰ alin. (2¹) C. proc. pen. rap. la art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen. care, dat fiind faptul că motivarea căii de atac nu a fost făcută în termenul prevăzut de lege de 5 zile înaintea primului termen de judecată, limitează efectul devolutiv al recursului la cazurile de casare care pot fi luate în considerare din oficiu.

Deşi recurentul a invocat în drept dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., caz de casare ce, conform art. 385⁹ alin. (3) poate fi luat în considerare din oficiu atunci când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului, Înalta Curte constată că nu toate criticile formulate pot fi analizate din perspectiva acestei prevederi legale.

Astfel, pentru sancţionarea lipsei de motivare a hotărârii judecătoreşti legiuitorul a prevăzut un caz de casare distinct, în art. 385 alin. (1) pct. 9 teza I C. proc. pen. care statuează că este supusă casării hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Această critică nu mai poate fi analizată însă în recurs, dat fiind nemotivarea recursului în termen, practica judiciară invocată de către apărare, respectată în mod constant de către Înalta Curte, pornind de la premisa respectării dispoziţiilor art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen., condiţie neîndeplinită în speţă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, deşi recurentul critică în realitate modalitatea de apreciere a probelor, critică ce nu s-ar circumscrie nici măcar cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 teza I C. proc. pen., şi, în acest sens se au în vedere considerentele Deciziei în interesul Legii nr. 8 din 09 februarie 2009, prin care se arată că grava eroare de fapt presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată, Înalta Curte va verifica totuşi, din perspectiva dispoziţiilor legale anterior menţionate, modul în care probele administrate se reflectă în soluţia pronunţată, respectiv dacă există discordanţă între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor. Totodată urmează a fi analizate, prin prisma dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. şi aspectele ce ţin de legalitatea administrării probelor şi de modul de desfăşurare a cercetării judecătoreşti din perspectiva dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată, că, pe baza probatoriului administrat atât în cursul urmăririi penale cât şi în cadrul cercetării judecătoreşti, ca stare de fapt instanţele au stabilit, în esenţă, următoarele:

În anul 2004, inculpatul T.A., care deţinea atât cetăţenie română cât şi olandeză, s-a aflat în municipiul Râmnicu Vâlcea, locuind într-o vilă închiriată, iar prin intermediul concubinei sale, B.I., i-a cunoscut pe martorii S.P. şi S.T.D. Aflând că aceştia sunt interesaţi să cumpere cereale, inculpatul le-a făcut cunoscut faptul că are surse de cereale în municipiile Suceava şi Bacău şi că îi va ajuta în acest sens. Cei doi martori S.P. şi S.T.D., însoţiţi şi de martorul Z.R. s-au deplasat la Bacău, stabilind ca întâlnirea cu inculpatul T. să aibă loc la un hotel unde acesta din urmă le rezervase o cameră. Aici, inculpatul le-a comunicat că nu reuşise să le procure cereale dar, i-a rugat să-i transporte în municipiul Râmnicu Vâlcea două genţi de voiaj şi 3 pungi, despre care le-a spus că este cânepă măcinată. Pentru serviciul efectuat, inculpatul a plătit lui S.T.D. suma de 5.000.000 RON, iar după ce acesta s-a întors cu genţile în municipiul Râmnicu Vâlcea, la cererea inculpatului, le-a depozitat în podul casei din comuna C., judeţul Vâlcea. În perioada următoare, inculpatul a purtat mai multe discuţii telefonice cu numiţii S.P. şi S.T.D. cu privire la păstrarea în continuare a celor două genţi, motivând că nu reuşeşte să le trimită în Olanda.

Verificând probele pe care se fundamentează soluţia de condamnare, Înalta Curte constată că instanţele nu le-au denaturat conţinutul ci le-au analizat şi apreciat în mod coroborat, înlăturând apărările inculpatului care a susţinut că nu s-a aflat în ţară în perioada de timp în discuţie. În acest sens instanţa de recurs are în vedere declaraţiile martorilor S.P. şi S.T.D. care, începând cu primele declaraţii date la momentul surprinderii lor în flagrant, au arătat că persoana de la care au cele două sacoşe în care s-a descoperit cantitatea de aproximativ 40 kg rezină de cannabis ("ne-am deplasat separat şi ne-am întâlnit la Bacău la intersecţia din oraş spre Suceava. A. era însoţit de un individ solid. A doua zi A. împreună cu acelaşi individ ne-au adus la hotel 2 genţi care conţineau cânepă măcinată. Am adus genţile în jud. Vâlcea şi le-am dus la C. la domiciliul nostru din satul M., în podul casei. A. ne-a rugat să ţinem genţile până vine el să le ia. Între timp la solicitarea lui A. am încercat să găsesc 2 transportatori T. şi R., care să ducă genţile în Olanda, însă aceştia au refuzat"- declaraţie olografă S.P., dată la 19 octombrie 2004; "am primit această cânepă de la A., fostul concubin al nepoatei noastre B.I. În vara anului 2004 în timp ce ne aflam la Râmnicu Vâlcea, A. ne-a propus să preluăm de la el din Bacău nişte bagaje. Eu şi fratele meu S.P. am fost de acord şi ne-am deplasat în municipiul Bacău unde ne-am întâlnit cu A. la un hotel, acesta fiind însoţit de un alt bărbat în vârstă de cca. 38 de ani, înălţime de 1,76, solid, şaten părul pieptănat pe spate cu barbă. Noi ne-am deplasat cu un W.V.T. şi am fost însoţiţi de vărul nostru Z.R., care nu cunoştea nimic despre încărcătura bagajelor pe care urma să le preluăm. La Bacău am preluat a doua zi de la A. şi de la însoţitorul său cele 2 genţi şi sacul de rafie găsite asupra noastră astăzi de către organele de urmărire penală în care se aflau cele 40 de pachete din plastic transparent conţinând o substanţă maronie descoperite cu ocazia percheziţiei"). Aceleaşi aspecte esenţiale în cauză, referitoare la persoana care le-a înmânat drogurile sunt cuprinse şi în declaraţiile date de către cei doi martori în faţa instanţei. Este adevărat că, fiind reaudiaţi la o distanţă de aproximativ 8 ani de la data săvârşirii faptelor (în 18 aprilie 2012), martorii nu mai redau fidel aspectele conţinute în declaraţia de la urmările penale, însă neconcordanţele nu vizează chestiuni esenţiale în cauză.

Este de asemenea adevărat că cei doi martori, cercetaţi şi condamnaţi la rândul lor sub aspectul săvârşirii aceleiaşi infracţiuni de trafic de droguri, au beneficiat de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 143/2000 urmare a declaraţiilor date împotriva inculpatului T.A. Înalta Curte constată pe de o parte, că poziţia celor doi martori a fost una constantă, începând de la momentul reţinerii lor, şi, pe de altă parte, ceea ce este relevant în cauză, din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, este faptul că vinovăţia inculpatului nu a fost stabilită în mod exclusiv pe baza acestor declaraţii.

Susţinerile martorilor S.P. şi S.T.D. referitoare la preluarea genţilor de la inculpatul T.A. sunt confirmate şi de către martorul Z.R., care i-a însoţit pe aceştia la Bacău. Deşi acest martor nu a mai putut fi audiat în prezentul ciclu procesual, din procesul-verbal întocmit cu ocazia executării mandatului de aducere rezultând că acesta este plecat din ţară de aproximativ 5 ani, împreună cu familia, este de reţinut că, în primul ciclu procesual inculpatul, prin apărătorul său ales de la acel moment, avocat C.B., a avut posibilitatea de a adresa întrebări martorului şi de a-i contesta credibilitatea.

Instanţele s-au fundamentat şi pe declaraţia dată de martorul C.N. care susţine, astfel cum reţine şi tribunalul, faptul că T.A., persoană pe care a recunoscut-o din planşele foto, şi care locuia la o "vilă din Râmnicu Vâlcea" i-a propus să transporte în Olanda cele două genţi cu "droguri", A. a afirmat că aş câştiga bani frumoşi dacă aş intra în jocul acesta "discuţie la care au fost prezenţi şi S.P. şi S.T.D., iar S.P. "de faţă cu S.T.D. şi A. m-a întrebat direct dacă sunt de acord să merg cu autoturismul meu, marca D.T. nr. X, împreună cu el pentru a transporta cele două genţi cu droguri ale lui A. în Olanda, spunându-mi totodată că pot face bani uşor în acest mod".

De asemenea au fost avute în vedere declaraţiile date de martorii R.G. şi P.M.V., care au confirmat prezenţa inculpatului T.A. în România, în perioada verii anului 2004. R.G. a susţinut că inculpatul este fratele soţiei sale, şi că, construindu-şi o casă în comuna C.D. l-a angajat pe Z.R., şi că "T.A. a fost cel care mi l-a prezentat pe Z.R., acest lucru petrecându-se în perioada iunie - iulie 2004, nu reţin exact data (declaraţia din 08 noiembrie 2004)".

Martorul P.M.V. afirmă, în declaraţia dată în faza de urmărire penală pe care şi-a menţinut-o şi în faţa instanţei, că "în urmă cu aproximativ 6 luni (declaraţia este dată la 02 noiembrie 2004), aflându-mă la magazinul unde lucra verişoara mea P.P.R., m-am întâlnit întâmplător cu fraţii S. însoţiţi de un individ pe care nu-l cunoşteam. Cu această ocazie am aflat că este cetăţean olandez şi se numeşte A. Acesta a schimbat numărul de telefon cu verişoara mea R., după care am plecat. Ulterior m-am mai întâlnit de două ori cu A., acesta fiind în compania verişoarei mele R.".

Susţinerile inculpatului că nu fost în România în perioada vizată de actul de acuzare şi probele administrate sub acest aspect (înscrisuri din care rezultă că inculpatul are un loc de muncă stabil în Olanda, copia paşaportului emis de autorităţile olandeze) au fost înlăturate de către instanţă motivat, astfel că nu se poate susţine că s-ar fi ignorat probe cu caracter esenţial care ar fi condus la pronunţarea unei alte soluţii în cauză.

În ceea ce priveşte criticile legate de modul de desfăşurare a cercetării judecătoreşti, prin respingerea cererilor de probatorii formulate în cauză, Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate, iar inculpatului nu i-a fost în niciun fel îngrădit dreptul de a propune probe şi a solicita administrarea lor. Astfel, în şedinţa publică din 23 noiembrie 2011 instanţa de fond a încuviinţat proba cu înscrisuri solicitată de apărătorul inculpatului la dosar fiind depuse un set de înscrisuri, şi, totodată, audierea în calitate de martori a 4 persoane, din cele 14 propuse de către apărare, toţi cetăţeni olandezi. Împrejurarea că instanţa a revenit asupra probei testimoniale s-a datorat faptului că, deşi citaţi la mai multe termene, martorii nu s-au prezentat, tribunalul apreciind, în raport de susţinerile apărării în sensul că se doreşte "să se facă dovada că inculpatul se afla în Olanda unde socializa cu martorii propuşi, că proba nu este utilă şi concludentă, în raport de teza probatorie.

În aceeaşi şedinţă, s-a încuviinţat pentru inculpat depunerea la dosar a copiei paşaportului său pentru a dovedi că acesta nu cuprinde menţinui privind intrarea în România în anul 2004. Înalta Curte nu poate să nu constate că, deşi instanţa de fond a sesizat şi şi-a motivat hotărârea pe împrejurarea că paşaportul depus în copie de inculpat, cu seria Y, a fost valabil în perioada 22 mai 1997 - 22 mai 2002, iar din răspunsul autorităţilor olandeze trimis organului de urmărire penală, a rezultat că în perioada 24 mai 2002 - 24 mai 2007 paşaportul eliberat pe numele T.A. avea numărul Z, recurentul inculpat nu a încercat în niciun fel să combată ulterior, în căile de atac, această concluzie a tribunalului, prin depunerea la dosar a copiei paşaportului valabil în perioada avută în vedere de către acuzare.

Din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, se constată că inculpatului i s-a oferit posibilitatea, prin intermediul apărătorilor aleşi care l-au reprezentat în faţa instanţei de fond, să adreseze întrebări tuturor martorilor pe ale căror declaraţii s-a fundamentat soluţia de condamnare.

În raport de considerentele anterioare, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine incidenţa niciunuia dintre cele două cazuri de casare analizate anterior, art. 385¹ alin. (1) pct. 17² şi 18 C .proc. pen., soluţia de condamnare fiind într-o totală concordanţă cu conţinutul probelor, nefiind identificate aspecte de nelegalitate în modul de desfăşurare a cercetării judecătoreşti în urma căreia s-a concluzionat asupra vinovăţiei inculpatului T.A..

În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. prin prisma căruia se solicită reindividualizarea pedepsei aplicată inculpatului, Înalta Curte apreciază întemeiată critica formulată. Astfel, în condiţiile în care limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă sunt cuprinse între 3 şi 15 ani închisoare, pedeapsa de 8 ani şi 6 luni este multă prea aspră în raport de circumstanţele cauzei şi, în primul rând, faţă de intervalul de timp scurs de la data comiterii acesteia şi de durata procedurilor judiciare, urmărirea penală împotriva inculpatului fiind începută la data de 28 octombrie 2004, la 10 noiembrie 2004 fiind pusă în mişcare şi acţiunea penală. Înalta Curte constată că la depăşirea termenului rezonabil într-o cauză a cărei complexitate este redusă (iniţial 3 inculpaţi şi 7 martori) s-a datorat, în principal, dispoziţiilor legale care nu permiteau luarea termenului în cunoştinţă de către apărătorul ales al inculpatului, aspect corectat de către legiuitor prin Legea nr. 202/2010, dar şi de o culpă a organelor judiciare învestite cu soluţionarea cauzei, împrejurarea constatată în deciziile definitive prin care, rejudecându-se recursul urmare a admiterii contestaţiei în anulare, s-a dispus reluarea ciclului procesual de la instanţa de fond, care, la rândul ei a restituit cauza la parchet.

În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că în cauză nu se justifică reţinerea de circumstanţe atenuante, însă, recunoscând durata nerezonabilă a procesului, care l-a pus pe inculpat într-o stare de incertitudine în ceea ce priveşte soarta sa, consideră că se impune micşorarea pedepsei prin orientarea acesteia către minimul special, respectiv 4 ani închisoare, acesta fiind suficientă pentru atingerea scopului prevăzut de dispoziţiile art. 52 C. pen. Aceleaşi argumente, la care se adaugă şi împrejurarea că în toată această perioadă de timp inculpatul nu a mai fost angrenat în comiterea de alte infracţiuni, determină instanţa de recurs să concluzioneze că prezenta hotărâre de condamnare constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar în condiţiile neexecutării pedepsei, nu va mai săvârşi alte infracţiuni.

Ca atare, Înalta Curte va dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o perioadă de 9 ani, ce constituie termen de încercare, apreciind că, împrejurarea că în prezent inculpatul domiciliază în străinătate nu constituie un impediment care să îl excludă de la posibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 86 C. pen.

În baza art. 86¹ alin. (1) C. pen. va obliga inculpatul ca, pe durata termenului de încercare, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti la datele care se vor stabili de consilierul de probaţiune din cadrul acestui serviciu; să anunţe consilierul de probaţiune din cadrul serviciului, în prealabil, despre orice schimbare a domiciliului, reşedinţei sau locuinţei şi despre orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi despre întoarcerea din deplasare; să comunice aceluiaşi consilier şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

Va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86 C. pen. raportat la art. 83 şi art. 84 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul săvârşirii de noi infracţiuni.

În raport de aceste considerente, în limitele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul inculpatului T.A., va casa decizia penală recurată şi, în parte, sentinţa şi, rejudecând, va proceda conform celor anterior arătate. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului vor rămâne, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul T.A. împotriva Deciziei penale nr. 142/A din 29 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia penală recurată şi, în parte, Sentinţa penală nr. 277 din 12 septembrie 2012 a Tribunalului Vâlcea şi, rejudecând:

În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 75 lit. a) C. pen., condamnă pe inculpatul T.A. la pedeapsa de 4 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii, pe timp de 2 ani, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Face aplicarea dispoziţiilor art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.

În baza art. 86 şi art. 86¹ C. pen., suspendă executarea pedepsei sub supraveghere pe o perioadă de 9 ani, termen de încercare.

În baza art. 86 alin. (1) C. pen., obligă inculpatul ca, pe durata termenului de încercare, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti la datele care se vor stabili de consilierul de probaţiune din cadrul acestui serviciu;

- să anunţe consilierul de probaţiune din cadrul serviciului, în prealabil, despre orice schimbare a domiciliului, reşedinţei sau locuinţei şi despre orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi despre întoarcerea din deplasare;

- să comunice aceluiaşi consilier şi să justifice schimbarea locului de muncă,

- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86 C. pen. raportat la art. 83 şi art. 84 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul săvârşirii de noi infracţiuni.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., suspendă executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei penale atacate.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 05 iunie 2013.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 1919/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie...		ICCJ. Decizia nr. 1982/2013. Penal. Ucidere din culpă (art.178... →

ICCJ. Decizia nr. 1921/2013. Penal. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1921/2013. Penal. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs