ICCJ. Decizia nr. 2244/2013. Penal. Infracţiuni la legea societăţilor comerciale (Legea nr. 31/1990). Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2244/2013
Dosar nr. 4904/90/2011
Şedinţa publică din 25 iunie 2013
Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul S.V. împotriva Deciziei penale nr. J25/A din 02 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 71 din 18 aprilie 2012, în baza art. 48 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. şi art. 320 C. proc. pen. şi art. 74 C. pen., a fost condamnat inculpatul S.V., fiul lui V. şi M., născut în comuna Perişani, judeţul Vâlcea, recidivist, domiciliat în comuna Dăeşti, sat Sâmbotin, judeţul Vâlcea, la 3 luni închisoare.
În baza art. 277 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 320 C. proc. pen. şi art. 74 C. pen., a mai fost condamnat inculpatul la 3 luni închisoare.
În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., art. 74 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la 6 luni închisoare.
În baza art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 320 C. proc. pen., cu art. 74 C. pen., a mai fost condamnat inculpatul la 5 luni închisoare.
În baza art. 33, 34 C. pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare.
În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., respectiv, dreptul de a avea calitatea de fondator sau administrator al unei societăţi comerciale, aplicându-i-se, totodată, şi art. 57 C. pen.
S-a dispus comunicarea hotărârii către Oficiul Registrului Comerţului. În baza art. 48 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, s-a dispus radierea menţiunii neadevărate din Registrul Comerţului.
S-a admis, în parte, cererea de constituire de parte civilă. A fost obligat inculpatul la plata sumei de 13.721 RON, cu majorările şi penalităţile prevăzute de lege, către partea civilă Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală cu sediul în Bucureşti, str. A., sector 5.
S-a luat act că inculpatul a achitat suma de 12.000 RON din prejudiciul total de 25.721 RON.
În baza art. 319, 120 C. proc. fisc. şi art. 163 C. proc. pen., s-a instituit sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatului.
S-a dispus plata a 50% din onorariul avocatului din oficiu, respectiv 100 RON, în avans din fondurile Ministerului Justiţiei.
A fost obligat inculpatul la 2000 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea a fost trimis în judecată inculpatul S.V., sub aspectul infracţiunilor de evaziune fiscală, fals în declaraţii cu consecinţa operării unei înmatriculări în Registrul Comerţului, exercitarea atribuţiilor de asociat unic şi administrator al societăţii comerciale aflat în stare de incompatibilitate şi stopaj la sursă.
S-a reţinut prin actul de sesizare că deşi fusese anterior condamnat pentru o infracţiune ce atrăgea incompatibilitatea, la data de 23 martie 2006 a înfiinţat SC V. SRL, desemnându-se prin actul constitutiv administrator al societăţii cu toate că, potrivit art. 73 rap. la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată, era incompatibil să ocupe această funcţie şi, pentru a determina înmatricularea societăţii în aceste condiţii a declarat în fals funcţionarilor de la Oficiul Registrului Comerţului că întruneşte condiţiile prevăzute de lege.
S-a mai reţinut, că pe perioada activităţii societăţii comerciale a omis să înregistreze o parte din sumele încasate în contabilitate, sustrăgându-se de la plata TVA şi impozitului pe profit precum şi că în perioada noiembrie 2007 - noiembrie 2008, deşi a reţinut contribuţiile pe salariile angajaţilor nu le-a virat către bugetul consolidat al statului.
Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei şi, prin declaraţie autentică, a solicitat ca judecata să aibă loc în condiţiile art. 3201 din C. proc. pen.
Din probele administrate în cursul urmăririi penale coroborate cu declaraţia de recunoaştere a inculpatului, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin Sentinţa penală nr. 583 din 22 aprilie 1998 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, modificată, prin Decizia penală nr. 555 din 04 noiembrie 1998 a Tribunalului Vâlcea, definitivă în urma respingerii recursurilor prin Decizia penală nr. 87 din 02 februarie 1999 a Curţii de Apel Piteşti, a fost condamnat inculpatul S.V. la pedeapsa închisorii de 4 ani pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Deşi nu intervenise reabilitarea, iar această condamnare atrăgea incompatibilitatea de a ocupa funcţia de administrator a unei societăţi comerciale, la data de 20 martie 2006, inculpatul a înfiinţat SC V. SRL, atribuindu-şi prin actul constitutiv calitatea de administrator al societăţii, şi pentru a fi operată menţionarea acestei calităţi în registrul comerţului a dat o declaraţie pe proprie răspundere în sensul că îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege pentru a ocupa această funcţie.
În urma acestei declaraţii, a determinat pe funcţionarii ORC Vâlcea să înregistreze această menţiune.
După începerea activităţii comerciale, la 04 septembrie 2007, în calitate de administrator, inculpatul a încheiat un contract de execuţie lucrări de consolidare a unui imobil cu beneficiara D.E., cu un preţ al manoperei de 15.000 RON fără TVA, iar din necesarul estimat de materiale de construcţii, de 40.000 RON, beneficiara a şi avansat la data încheierii contractului suma de 30.000 RON, despre care s-a făcut menţiune în cuprinsul actului.
La aceeaşi dată a încheierii contractului s-a achitat şi valoarea manoperei.
Ca urmare, a reţinut instanţa de fond, inculpatul a întocmit factură fiscală pentru suma totală de 45.220 RON şi a emis chitanţă fiscală beneficiarei pentru suma de 45.000 RON primită efectiv, sumă compusă aşa cum s-a arătat mai sus din 30.000 RON avans materiale de construcţie, 15.000 RON valoare manoperă.
La câteva zile, inculpatul a solicitat beneficiarei D.E. să-i restituie documentele fiscale pe care le-a anulat şi i-a tăiat o chitanţă fiscală pentru suma de 15.000 RON contravaloare manoperă, iar pentru diferenţa de 30.000 RON, inculpatul a întocmit o chitanţă de mână, şi nu a mai înregistrat suma respectivă în contabilitatea societăţii, sustrăgându-se în acest mod de la plata TVA şi impozitului pe profit aferente.
La data de 06 septembrie 2007, inculpatul a emis o altă factură fiscală pentru suma de 17.350 RON şi chitanţele cu nr. 08999440, pentru suma de 15.000 RON şi chitanţa nr. 08999442 pentru suma de 28.500 RON, factura şi chitanţele fiind înregistrate în evidenţele contabile ale societăţii deşi, în realitate la această dată nu se mai realizase nicio tranzacţie între cele două părţi.
În fine, la data de 08 septembrie 2007, beneficiara D.E. a mai achitat inculpatului suma de 10.000 RON pentru care inculpatul a emis factura fiscală cu nr. 20, şi chitanţa nr. 08999441 pe care le-a înregistrat în evidenţa contabilă.
Practic, în executarea contractului încheiat în 04 septembrie 2007 între SC V. SRL prin administratorul S.V. şi beneficiara D.E., aceasta din urmă a achitat o sumă totală de 59.000 RON, sumă din care în evidenţele contabile ale SC V. SRL, s-a înregistrat doar suma de 27.850 RON.
Diferenţa de 30.000 RON a fost înregistrată abia la data de 04 martie 2008 când a fost obligat să procedeze în acest mod în urma unei constatări a Gărzii Financiare Vâlcea.
Prin neînregistrarea în contabilitate a încasării sumei de 30.000 RON de către SC V. SRL de la beneficiara D.E., s-a produs bugetului de stat un prejudiciu de 8823 RON, din care 4.033 RON impozit pe profit neachitat, iar 4790 RON TVA neachitat.
Tot în exercitarea atribuţiilor de administrator al SC V. SRL, inculpatul în perioada noiembrie 2007 - noiembrie 2008 a reţinut de la angajaţi lunar contribuţiile la CAS, CASS, fondul de şomaj şi impozitul pe salarii, rezultând o sumă totală de 18.550 RON, din care a virat doar suma de 7.147 RON, existând şi perioade în care nu a virat nicio sumă.
Instanţa de fond a considerat că din concluziile expertizei efectuate în cauză, rezultă că societatea a rulat fonduri băneşti în perioada respectivă şi au existat disponibilităţile necesare pentru plata acestor sume.
Fapta inculpatului, a reţinut instanţa de fond, de a dobândi şi exercita funcţia de administrator al SC V. SRL deşi, era incompatibil potrivit dispoziţiilor art. 73 rap. la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată constituie infracţiunea prev. de art. 277 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990 republicată.
Fapta aceluiaşi inculpat de a da declaraţii false privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru numirea în funcţia de fondator şi administrator al unei societăţi comerciale, determinând înregistrarea menţiunii respective de către funcţionarii ORC, constituie infracţiunea prev. de art. 48 din Legea nr. 26/1990 republicată.
Fapta inculpatului de a omite să înregistreze în contabilitatea SC V. SRL suma de 30.000 RON încasată de la beneficiara D.E. cu scopul (atins de altfel) de a se sustrage de la plata impozitului pe profit şi TVA, constituie infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
În fine, fapta aceluiaşi inculpat de a reţine şi a nu vira în termenul legal către bugetul consolidat al statului contribuţiile reprezentând sume reţinute la sursă pe salariile angajaţilor în perioada noiembrie 2007 - noiembrie 2008 în cuantum de 11.400 RON constituie infracţiunea asimilată evaziunii fiscale prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, săvârşită în forma continuată prev. de art. 41 alin. (2) C. pen.
Pentru săvârşirea acestor infracţiuni, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului.
S-a constatat că infracţiunea prev. de Legea nr. 26/1990, cât şi infracţiunea prev. de Legea nr. 31/1990, sunt săvârşite în stare de recidivă postexecutorie prev. de art. 37 lit. b) C. pen., iar cele două infracţiuni prev. de Legea nr. 241/2005 nu sunt săvârşite în stare de recidivă întrucât se împlinise termenul de reabilitare.
La individualizarea pedepselor, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 320 C. proc. pen., dar şi împrejurarea că inculpatul a achitat circa jumătate din prejudiciul stabilit de partea civilă, împrejurare căreia i-a dat valoarea de circumstanţă atenuantă judiciară, cu efectul prevăzut de art. 76 C. pen., deci cu reducerea pedepsei sub minimul redus cu 1/3 potrivit art. 320 alin. (7) C. proc. pen., pentru cele două infracţiuni privind evaziunea fiscală.
Cât priveşte infracţiunea prev. de art. 48 din Legea nr. 26/1990 şi infracţiunea prev. de art. 277 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990, având în vedere că sunt incidente dispoziţiile privind recidiva, instanţa de fond a apreciat că potrivit art. 80 alin. (2) C. pen., coborârea pedepsei sub minim nu este obligatorie, apreciind că în cauză nu ar fi nici justificată, astfel că a aplicat pedepse orientate către minimul special.
Sub aspectul laturii civile, s-a constatat că Ministerul Finanţelor Publice, prin ANAF, s-a constituit parte civilă cu suma totală de 25.721 RON, plus majorările şi penalităţile prevăzute de lege până la data executării. Cum inculpatul a achitat suma de 12.000 RON, a fost admisă în parte cererea părţii civile pentru suma de 13.721 RON plus majorările şi penalităţile prevăzute de lege până la data executării.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi inculpatul S.V., invocând motive de netemeinicie legate de greşita individualizare a pedepselor aplicate.
Parchetul a apreciat că instanţa a stabilit pedepse foarte mici, deşi inculpatul a demonstrat perseverenţă infracţională, nefiind justificată reţinerea circumstanţelor atenuante, în raport cu dispoziţiile art. 80 C. pen.
În opinia parchetului, incidenţa art. 320 C. proc. pen., nu determină obligatoriu reducerea pedepsei aplicate sub minimul special, astfel că nici din acest punct de vedere nu era nevoie de clemenţa instanţei.
Inculpatul, prin apărător, a susţinut, dimpotrivă, critici axate pe severitatea sancţiunilor pe care le riscă, ţinând seama de atitudinea sa de recunoaştere şi dorinţa de a înlătura rezultatul faptelor comise.
Prin Decizia penală nr. 125/A din 02 noiembrie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi inculpatul S.V.
Examinând apelurile, atât în raport cu motivele invocate, cât şi din oficiu, în conformitate cu art. 371 C. proc. pen., Curtea le-a apreciat ca neîntemeiate, având în vedere următoarele argumente:
Inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă, reţinându-se că la data de 23 martie 2006, deşi era incompatibil, a înfiinţat SC V. SRL, desemnându-se în actul constitutiv ca administrator, încălcând disp. art. 731 şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată.
S-a reţinut că instanţa de fond a realizat o corectă stabilire a situaţiei de fapt incidenţă în cauză, în baza probelor administrate cu ocazia judecăţii pe fondul cauzei, aspect necontestat de niciuna dintre părţi.
Din actele în circumstanţiere depuse la dosar a rezultat că inculpatul este, în general, o persoană liniştită, muncitoare, care nu a pus probleme în comunitate şi a încercat pe cât posibil să-şi asigure existenţa prin muncă cinstită.
Incidenţa dispoziţiilor art. 320 C. proc. pen., determină, prin voinţa legiuitorului, diminuarea regimului sancţionator, prin reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă. Aceste prevederi au fost puse la dispoziţia inculpaţilor care, recunosc şi conştientizează faptele, în anumite condiţii procesuale, pentru a beneficia astfel de o poziţie clementă din partea instanţelor de judecată.
Aşadar, Curtea apreciază că ar fi împotriva voinţei legiuitorului reţinerea aplicării art. 320 C. proc. pen. fără ca acest lucru să fie reflectat concret şi efectiv în pedepsele stabilite de instanţă.
S-a stabilit că acest lucru s-a întâmplat şi în prezenta cauză, rămânând la aprecierea instanţei ca, în cadrul limitelor stabilite de legiuitor şi în funcţie de criteriile art. 72 C. pen., să aprecieze care este cea mai potrivită sancţiune sub aspectul cuantumului, cum de altfel, tot la dispoziţia instanţei, se află şi aplicarea art. 80 C. pen.
Circumstanţele atenuante au fost aplicate, avându-se în vedere atitudinea inculpatului, prin care a încercat să diminueze consecinţele faptelor sale, achitând suma de 12.000 RON, aproape jumătate din prejudiciul cauzat.
Prin urmare, pentru că nu se pune problema unor consecinţe deosebit de grave, chiar legiuitorul acordă clemenţă atitudinii pozitive de recunoaştere, fiind evidentă încercarea inculpatului de a repara răul produs, pentru că este vorba de o persoană tânără şi cu şanse de reintegrare substanţiale, Curtea a considerat că prima instanţă a evaluat corect regimul sancţionator, oprindu-se la pedepse cu închisoarea în limite reduse.
Totuşi, fiindcă nu se împlinise termenul de reabilitare, în raport cu condamnarea stabilită prin Sentinţa penală nr. 583 din 22 aprilie 1998, instanţa a reţinut recidiva prev. de art. 37 lit. b) C. pen. şi a dispus executarea pedepsei în regim de detenţie, modalitate ce reprezintă în sistemul român de drept, cea mai exigentă formă de represiune.
În consecinţă, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea a respins, ca nefondate, ambele apeluri.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a formulat recurs inculpatul S.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului promovat, inculpatul a invocat cazurile de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 385 pct. 14, 17 şi 172 C. proc. pen.
A arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre contrară legii, fiind incidente prevederile art. 385 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., întrucât nu au fost respectate prevederile art. 38 alin. (2) C. pen., din care rezultă că la stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare. În acest sens, a precizat că la data pronunţării deciziei recurate, inculpatul era deja reabilitat în privinţa condamnării ce a fost considerată a atrage starea de recidivă.
Concomitent, a solicitat instanţei ca, în baza cazului de casare întemeiat pe art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., să înlăture dispoziţiile art. 37 lit. b) C. pen. de la încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată şi în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 385 pct. 14 C. proc. pen. să ia act de împrejurarea că inculpatul a achitat integral prejudiciul rezultat din faptele comise şi să pronunţe o pedeapsă cu aplicarea dispoziţiilor art. 81 sau art. 86 C. pen.
Analizând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs invocate cât şi din oficiu, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul declarat de către inculpatul S.V. ca fiind fondat, sub aspectul criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
Deşi recurentul şi-a întemeiat critica privind greşita reţinere a stării de recidivă post executorie pe cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 17 şi 172 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acest motiv de recurs se circumscrie doar dispoziţiilor art. 385 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., în mod constant Înalta Curte statuând că încadrarea juridică a faptei vizează doar norma de incriminare, nu şi datele privind persoana inculpatului (cum sunt minoritatea, recidiva) care privesc corecta aplicare a legii.
Analizând critica din perspectiva cazului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., se constată că prin Sentinţa penală nr. 583 din 22 aprilie 1998 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, modificată prin Decizia penală nr. 555 din 04 noiembrie 1998 a Tribunalului Vâlcea şi definitivă prin Decizia penală nr. 87 din 02 februarie 1999 a Curţii de Apel Piteşti, inculpatul S.V. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 4 ani pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Aşa cum susţine recurentul, la dosarul instanţei de apel se află Sentinţa penală nr. 649 din 4 octombrie 2012 pronunţată de către Judecătoria Râmnicu Vâlcea, definitivă prin nerecurare, prin care recurentul inculpat a fost reabilitat de către această instanţă pentru pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 583 din 22 aprilie 1998 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, constatându-se împlinit termenul de reabilitare de 6 ani calculat de către instanţa de reabilitare.
Cu toate acestea, se constată că la data pronunţării sentinţei penale de reabilitare, departe de a fi împlinită condiţia necesară, şi obligatorie a unei bune conduite a inculpatului pe întreaga perioadă a termenului de reabilitare prevăzut de lege (20 iunie 2001 - 19 iunie 2007) prevăzută de art. 137 alin. (1) lit. c) C. pen., dimpotrivă, la 23 martie 2006 inculpatul a săvârşit atât fapta de a dobândi şi exercita funcţia de administrator al SC V. SRL, deşi era incompatibil potrivit dispoziţiilor art. 73 rap. la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, ce constituie infracţiunea prev. de art. 277 alin. (1) şi (3) din actul normativ menţionat, cât şi fapta de a da declaraţii false privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru numirea în funcţia de fondator şi administrator al unei societăţi comerciale, ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 48 din Legea nr. 26/1990, cu consecinţa condamnarea recurentului inculpat prin sentinţa pronunţată de către instanţa de fond, în cauză.
Potrivit art. 139 C. pen., reabilitarea judecătorească va fi anulată dacă, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi dus la respingerea cererii de reabilitare.
Or, în cauză, recurentul inculpat nu se poate prevala de intervenirea reabilitării judecătoreşti cu privire la pedeapsa aplicată pentru pedeapsa de 4 ani închisoare stabilită prin Sentinţa penală nr. 583 din 22 aprilie 1998 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, atât timp cât se constată că în interiorul termenului de reabilitare acesta a suferit o nouă condamnare în speţă, despre existenţa căreia instanţa de reabilitare nu a avut cunoştinţă în momentul judecării cererii de reabilitare, iar dacă ar fi avut cunoştinţă, ar fi pronunţat o hotărâre de respingere a cererii de reabilitare.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că în mod corect şi în deplin acord cu prevederile legale incidente în cauză au fost reţinute dispoziţiile art. 37 lit. b) C. pen. la încadrarea juridică a acestor infracţiuni săvârşite de către inculpat, criticile acestuia, subsumate dispoziţiilor art. 385 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. nefiind întemeiate.
Cu privire la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., se observă că prin soluţia instanţei de fond, menţinută şi de către instanţa de apel, la individualizarea pedepselor aplicate inculpatului au fost avute în vedere, pe lângă dispoziţiile art. 320 C. proc. pen. incidente în cauză, şi circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., ce au atras efectele menţionate de art. 76 C. pen., în raport de împrejurarea că la data judecăţii în fond, inculpatul a achitat o parte din prejudiciul stabilit în favoarea părţii civile.
În acest sens, se constată că la încadrarea juridică a infracţiunilor pentru care a fost condamnat inculpatul s-au reţinut, în mod global, aplicarea prevederilor art. 74 C. pen., fără ca instanţa de fond să indice care dintre cele trei ipoteze subsumate lit. a), b) şi c) ale acestui text de lege este, în mod efectiv şi justificat, aplicabilă în cauză, cu o privire specială asupra faptului că inculpatul nu este la primul conflict cu legea penală, nefiind deci justificată reţinerea dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi c) C. pen., ci doar cele ale art. 74 lit. b) C. pen.
Cu toate acestea, faţă de împrejurarea că nu poate fi agravată situaţia inculpatului în propriul recurs, instanţa de recurs urmează să menţină aplicarea art. 74 C. pen. în integralitatea sa, aşa cum a procedat instanţa de fond, neconcilierea între principiul non reformatio in pejus prevăzut de art. 372 C. proc. pen. şi principiul legalităţii aplicării pedepsei fiind rezolvată în favoarea primului principiu menţionat.
Se mai reţine că la dosarul instanţei de recurs a fost depusă chitanţa din data de 20 iunie 2013 de către Trezoreria Municipiului Râmnicu Vâlcea în valoare de 13.721 RON, prin care recurentul inculpat a dovedit achitarea, în totalitate, a prejudiciului în sumă de 25.721 RON la care acesta a fost obligat prin sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
Constatând că în cursul judecării recursului, inculpatul a dovedit perseverenţă în stăruinţa sa iniţială de a înlătura rezultatul infracţiunii, achitând în integralitate paguba produsă prin infracţiunile săvârşite, Înalta Curte apreciază că se impune acordarea unei eficiente sporite circumstanţei prevăzute de art. 74 lit. b) C. pen. şi, în baza art. 76 C. pen., va proceda la reducerea pedepselor aplicate recurentului inculpat pentru cele două infracţiuni pentru care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 37 lit. b) C. pen., fapte prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi de art. 6 din Legea nr. 241/2005.
Pentru considerentele ce preced, reţinând, totodată, că în cauză nu este incident vreunul dintre cazurile de casare care se analizează din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpatul S.V. împotriva deciziei atacate.
Va casa, în totalitate, decizia penală atacată şi, în parte, Sentinţa penală nr. 71 din 18 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia penală, şi, rejudecând, va descontopi pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului în pedepse componente, pe care le repune în individualitatea lor.
În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 320 C. proc. pen., art. 74 C. pen., va condamna acelaşi inculpat la 3 luni închisoare.
În baza art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 320 C. proc. pen., cu art. 74 C. pen., va condamna inculpatul la 3 luni închisoare.
În baza art. 33, 34 C. pen., va contopi aceste pedepse cu pedeapsa de 3 luni închisoare, aplicată în baza art. 48 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen. şi art. 74 C. pen. şi cu pedeapsa de 3 luni închisoare aplicată în baza art. 277 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 3201 C. proc. pen. şi art. 74 C. pen., urmând ca inculpatul S.V. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 luni închisoare.
În baza art. 71 C. pen., va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., respectiv, dreptul de a avea calitatea de fondator sau administrator al unei societăţi comerciale, aplicându-i-se, totodată, şi art. 57 C. pen.
Va constata că inculpatul S.V. a achitat în recurs şi suma de 13721 RON. Obligă inculpatul la plata majorărilor şi penalităţilor de întârziere aferente acestei sume până la data de 25 iunie 2013.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale nr. 71 din 18 aprilie 2012 a Tribunalului Vâlcea, secţia penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul S.V. împotriva Deciziei penale nr. 125/A din 02 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează, în totalitate, decizia penală atacată şi, în parte, Sentinţa penală nr. 71 din 18 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia penală, şi, rejudecând, descontopeşte pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.
În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 320 C. proc. pen., art. 74 C. pen., condamnă acelaşi inculpat la 3 luni închisoare.
În baza art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 320 C. proc. pen., cu art. 74 C. pen., condamnă inculpatul la 3 luni închisoare.
În baza art. 33, 34 C. pen., contopeşte aceste pedepse cu pedeapsa de 3 luni închisoare aplicată în baza art. 48 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. şi art. 320 C. proc. pen. şi art. 74 C. pen. şi cu pedeapsa de 3 luni închisoare aplicată în baza art. 277 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 320 C. proc. pen. şi art. 74 C. pen., urmând ca inculpatul S.V. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 luni închisoare.
În baza art. 71 C. pen., aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., respectiv, dreptul de a avea calitatea de fondator sau administrator al unei societăţi comerciale, aplicându-i-se, totodată, şi art. 57 C. pen.
Constată că inculpatul S.V. a achitat în recurs şi suma de 13721 RON. Obligă inculpatul la plata majorărilor şi penalităţilor de întârziere aferente acestei sume până la data de 25 iunie 2013.
Menţine celelalte dispoziţii ale Sentinţei penale nr. 71 din 18 aprilie 2012 a Tribunalului Vâlcea, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 25 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2159/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2271/2013. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
