ICCJ. Decizia nr. 2710/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2710/2013
Dosar 1998/1/2013
Şedinţa publică din 13 septembrie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea introdusă la această instanţă la data de 26 martie 2013, contestatorul B.I. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 698 din 26 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 6393/1/2012, solicitând „casarea deciziei atacate, ca fiind netemeinică, nelegală, neconstituţională şi trimiterea cauzei spre soluţionare instanţei competente să judece cauza de fond”.
În acest sens, a arătat ca „s-a înscris şi se înscrie în fals în conformitate cu dispoziţiile C. pen., Constituţiei României şi C. proc. pen.”.
De asemenea, a precizat că „în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată a solicitat şi solicită sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate întrucât Direcţia Muncii Constanţa refuză nejustificat să execute sentinţa civilă din 5 martie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ”.
Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, urmează a fi respinsă.
Contestaţia în anulare este inadmisibilă.
Analizând cererea formulată de contestatorul B.I. prin prisma solicitării de sesizare a Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, Înalta Curte constată că din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe, stipulate expres de respectivul text de lege, şi anume:
- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
- activitatea legii, în sensul că excepţia trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.
Se constată, aşadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituţionalitate, în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.
Drept urmare, prin alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o condiţie şi, pe cale de consecinţă, un control de pertinenţă al instanţei de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, vizând constatarea că aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei.
Cu referire la condiţia de admisibilitate, privind legătura cu soluţionarea cauzei, aceasta priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.
În orice caz, textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea şi soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată.
Totodată, instanţa în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia ci, exclusiv a pertinenţei excepţiei, în sensul legăturii ei cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
Alin. (6) al aceluiaşi articol prevede că dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din aceeaşi lege, sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivat.
Or, în speţa de faţă excepţia a fost invocată de către contestator pur formal, fără a fi îndeplinită nici una din condiţiile stipulate de dispoziţiile legale anterior menţionate în mod expres.
Mai mult decât atât, această cerere de sesizare a Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate - neprecizate - a fost invocată în cadrul unei cereri de contestaţie în anulare, care, la rândul său, este inadmisibilă.
Astfel, analizându-se, în principiu, contestaţia în anulare, se constată că motivele invocate de contestator nu se încadrează în nici unul din cazurile prevăzute expres şi limitativ de art. 386 C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare, în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii.
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de încunoştinţa instanţa despre această împiedicare.
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar.
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1).
Conform dispoziţiilor art. 387 alin. (2) C. proc. pen., în cererea de contestaţie în anulare pentru motivele prevăzute de art. 386 lit. a) – c), trebuie să se arate toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acesteia.
În cauză, contestatorul nu a invocat şi nu a indicat nici unul din motivele prevăzute de art. 386 C. proc. pen., şi nici nu a prezentat nici un argument juridic în susţinerea acestuia.
Totodată, verificând susţinerile invocate în cererea de contestaţie în anulare, se constată că acestea nu se încadrează în niciunul din motivele prevăzute de lege.
În consecinţă, urmează a fi respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, iar contestaţia în anulare formulată de contestator, este inadmisibilă şi urmează a se respinge ca atare şi a-l obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul B.I. împotriva deciziei penale nr. 698 din 26 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 6393/1/2012.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2676/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2711/2013. Penal → |
|---|
