ICCJ. Decizia nr. 2838/2013. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia penală nr. 2838/2013

Dosar nr. 228/86/2012

Şedinţa publică din 24 septembrie 2013

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 194 din 14 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Suceava s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de "viol", prev. de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în două infracţiuni de "viol", prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen., cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen., părţi vătămate fiind minorii: C.B.M., respectiv I.O. şi a fost condamnat inculpatul minor B.S., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- "viol", prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen., cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen. rap. la art. 76 lit. c) C. pen. şi art. 109 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, parte vătămată fiind minorul C.B.M.;

În baza art. 33 lit. a) C. pen. rap. la art 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 (trei) ani închisoare.

S-a făcut aplic. art. 71 alin. (1) C. pen. privind interzicerea drepturilor civile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În conformitate cu art. 110¹ C. proc. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 (trei) ani închisoare pe durata termenului de încercare de 5 (cinci) ani, prev. de art. 110 C. pen.

Pe durata termenului de încercare, inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere prev. de art. 863 C. pen.:

a. să se prezinte la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Suceava;

b. să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c. să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d. să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

e. să nu intre în legătură cu părţile vătămate minore C.B.M. şi I.O. şi reprezentanţii lor legali, respectiv C.M., C.C. şi I.T., A.N..

Totodată, s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor prevăzute de:

- art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni;

- art. 84 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul neexecutării obligaţiilor civile;

- art. 864 alin. (2) C. pen., în sensul că, dacă nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, măsurile de supraveghere prevăzute de lege ori obligaţiile stabilite de instanţă, se va revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dispunându-se executarea în întregime a acesteia;

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, a fost suspendată şi executarea pedepselor accesorii.

Prin aceeaşi sentinţă s-a luat act că părţile vătămate minore C.B.M. - prin reprezentanţi legali C.C. şi M. şi I.O. - prin reprezentanţi legali I.T. şi A.N., nu s-au constituit părţi civile în cauză.

Din oficiu, în baza art. 17 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., inculpatul minor B.S. a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente C.L., să plătească fiecăreia dintre părţile vătămate minore C.B.M. - prin reprezentanţi legali C.C. şi M. şi I.O. - prin reprezentanţi legali I.T. şi A.N., toţi domiciliaţi în com. Horodniceni, jud. Suceava, suma de 5.000 lei, cu titlu de daune morale (5.000 lei x 2 = 10.000 lei).

De asemenea inculpatul minor a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente C.L., să plătească statului suma de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava nr. 465/P/2009 din data de 29 decembrie 2011, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul B.S., pentru săvârşirea infracţiunii continuate de viol prev. de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 99 alin. (2) C. pen.

Totodată, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorul B.S. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., faptă săvârşită în dauna părţii vătămate A.I.S., întrucât aceasta nu există.

În descrierea situaţiei de fapt, în actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că, inculpatul B.S. era minor la data săvârşirii faptei, fiind născut la data de 24 octombrie 1994 în satul Ceadîr, raionul Leoza, Republica Moldova, însă îşi are domiciliul stabil, împreună cu părinţii săi C.V. şi C.L., în com. Horodniceni, jud. Suceava.

I. La data de 24 iunie 2009, inculpatul s-a întâlnit cu victimele minore C.B.M., născut la 22 februarie 2004 şi I.O., născut la 31 iulie 1999, în apropierea bisericii din localitatea Horodniceni şi le-a invitat să se joace pe un teren din spatele lăcaşului de cult, într-un loc cu vegetaţie înaltă şi copaci.

În locul izolat în care se aflau, inculpatul i-a obligat pe cei doi minori să întreţină cu el raporturi sexuale orale şi anale, astfel:

- prin ameninţare, inculpatul l-a obligat pe minorul I.O. în vârstă de 10 ani să întreţină cu el raporturi sexuale orale, de faţă fiind şi cea de-a doua victimă;

- după consumarea raporturilor sexuale cu prima victimă, inculpatul, tot prin ameninţare şi prin violenţă - ruperea pantalonilor şi a chilotului - l-a obligat şi pe minorul C.B.M. în vârstă de 5 ani să întreţină cu el raporturi sexuale anale şi apoi orale.

Minorul I.O., a părăsit locul faptei în timp ce inculpatul întreţinerea raporturi sexuale anale cu cea de-a doua victimă, fiind găsit de către martora C.M.G. în faţa bisericii sus-menţionate.

În timp ce minorii erau agresaţi sexual de către inculpatul, membrii familiei au început să îl caute pe fiul lor minor C.B.M., sens în care a plecat martora C.M.G. (sora sa).

Martora s-a întâlnit cu victima I.O. în faţa bisericii, aceasta îndrumând-o spre locul unde se afla fratele ei, care a fost găsit în curtea din spatele bisericii, sub un copac în care se afla inculpatul B.S.. Pe drumul de întoarcere spre casă, sesizând că minorul este agitat şi are hainele rupte, martora l-a întrebat ce s-a întâmplat, acesta povestindu-i că a fost obligat de către inculpat să întreţină cu el raporturi sexuale orale şi anale. Susţinerile minorului în vârstă de 5 ani au fost confirmată şi de către prima victimă I.O., în vârstă de 10 ani, care a relatat şi ea aceleiaşi martore că a fost agresată sexual şi că a părăsit locul incidentului în timp ce fratele ei era şi el supus aceluiaşi tratament de către inculpat.

În momentul în care victima minoră C.B.M. a fost dusă acasă de către sora sa, a povestit şi părinţilor săi despre agresiunea la care a fost supusă, astfel că membrii familiei acesteia s-au deplasat la locuinţa părinţilor inculpatului şi i-au reproşat acţiunile îndreptate asupra copilului lor.

După săvârşirea faptelor de agresiune sexuală asupra celor doi minori, inculpatul a rămas urcat în acelaşi arbore din curtea interioară a bisericii din localitate, de unde a observat că membrii familiei C. s-au deplasat la locuinţa părinţilor săi şi de frica repercusiunilor acţiunilor sale a evitat să se mai întoarcă acasă, rămânând fugar o scurtă perioadă de timp.

Făcând consideraţii juridice asupra infracţiunii de viol în formă consumată, procurorul de caz a reliefat că aceasta există, întrucât raporturile sexuale la care au fost supuse cele două victime minore, reprezintă acte sexuale în accepţiunea C. pen. şi în condiţiile în care s-au consumat prin constrângerea lor, astfel că urmează ca inculpatul să răspundă penal.

Activitatea de constrângere a victimelor din partea inculpatului a constat în exercitarea de violenţe asupra corpurilor sau a hainelor acestora şi prin proferarea de ameninţări cu moartea, spânzurarea, înec sau cu bătaia. Inculpatul a profitat şi de imposibilitatea victimelor de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa datorită vârstei acestora, respectiv 5 şi 10 ani.

Inculpatul, deşi minor, cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani la data săvârşirii faptelor, urmează să răspundă penal potrivit art. 99 alin. (2) C. pen. întrucât, expertizat psihiatric cu privire la activitatea sa infracţională, Institutul de Medicină Legală Iaşi a concluzionat că acestea au fost comise cu discernământ (ds. u.p.).

Existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului este susţinută de următoarele mijloace de probă şi argumente:

a) ambele victime I.O. şi C.B.M. au relatat şi declarat modul în care au fost supuse agresiunii sexuale, atât membrilor familiilor lor, cât şi cu ocazia evaluării psihologice, nefiind evidenţiate neconcordanţe sau contradicţii în relatările şi declaraţiile lor (ds. u.p.);

b) martorii care au luat contract cu cele două victime imediat după consumarea infracţiunii, confirmă susţinerile celor doi, aceştia având aceleaşi depoziţii cu privire la relatările minorilor;

Astfel:

- martora C.M.G., care a ajuns prima la locul agresiunii sexuale, a declarat că fratele său B., plângând, "mi-a relatat că pantalonii i-au fost rupţi de către B.S. care l-a obligat să întreţină raporturi sexuale orale şi anale", precum şi faptul că I.O. "a confirmat cele relatate de fratele meu şi a susţinut că şi el a păţit acelaşi lucru cu B.S. şi în acelaşi loc" (ds. u.p.);

- martora C.M., mama minorului C.M.B., în depoziţia sa, a menţionat relatarea pe care i-a făcut-o acesta, în sensul că B.S. i-a rupt hainele şi, prin ameninţare, l-a obligat să întreţină raporturi sexuale orale şi anale, alternând cu reprize de masturbare (ds. u.p.);

- martorii M.D. şi S.I., care au participat ca asistenţi la cercetarea la faţa locului, confirmă susţinerile celor doi minori care, în prezenţa lor, au declarat că "B.S. i-a ameninţat şi i-a obligat să întreţină relaţii sexuale orale, iar pe minorul C.B.M. să întreţină şi relaţii sexuale anale" (ds. u.p.).

c) cercetarea la faţa locului şi examinarea criminalistică a hainelor unuia dintre minorii agresaţi, confirmă prezenţa acestora la locul faptei şi distrugerea parţială a îmbrăcămintei, aspecte ce dau veridicitate susţinerilor lor (ds. u.p.);

d) expertiza medico-legală confirmă exercitarea unor violenţe asupra victimei C.B.M., fiind evidenţiată o fisură la nivelul orificiului anal extern care pledează pentru un posibil act sexual anal cu intromisiune (ds. u.p.);

e) evaluarea psihologică a minorului C.B.M. evidenţiază şi descrie trauma psihică resimţită de acesta în urma agresiunii sexuale, ceea ce dă veridicitate ştiinţifică relatărilor sale (ds. u.p.);

f) evaluarea psihologică a minorului I.O. evidenţiază persistenţa unor sentimente dureroase - tristeţe, furie, frică, ceea ce pledează pentru existenţa agresiunii sexuale (ds. u.p.);

g) personalitatea psihologică a inculpatului confirmă predispoziţia sa la fapte antisociale:

- elev cu medii scăzute la purtare ca urmare a comportamentului neadecvat în cadrul colectivului, colegele lui plângându-se că este needucat (caracterizare unitate şcolară - ds. u.p.);

- atitudine retrasă şi neintegrată în colectiv, fire singuratică, atitudine total dezinteresată (caracterizare unitate şcolară - ds. u.p.);

- fire închisă, necomunicativă, încăpăţânată, predispus la activităţi antisociale (anchetă socială autoritatea locală - ds. u.p.);

h) atitudinea inculpatului după săvârşirea faptei:

- deşi nu avea nici un motiv să rămână la locul producerii faptei dacă nu ar fi săvârşit nimic, el a rămas urcat în acelaşi arbore din curtea interioară a bisericii, încercând să observe activitatea desfăşurată de victimele sale şi de membrii familiilor acestora;

- din locul în care se afla, inculpatului îi era imposibil să afle ce au discutat membrii familiei minorului agresat cu părinţii săi, astfel că frica lui de a se deplasa la domiciliu nu poate fi justificată decât de sentimentul de vinovăţie a faptelor comise;

- după ce a realizat că faptele săvârşite au ajuns a fi auzite şi de membrii familiei sale, a stat fugar o perioadă de timp, pentru a nu fi pedepsit de tatăl său, atitudine ce confirmă discernământul lui şi realizarea consecinţelor acţiunilor ilicite desfăşurate.

II. Pe parcursul cercetărilor, organele de urmărire penală au fost sesizate şi cu privire la săvârşirea unui alt act de abuz sexual comis asupra minorului A.I.L., însă din probele administrate în cauză nu rezultă săvârşirea acestei fapte de natură penală.

Inexistenţa faptei este confirmată de raportul de constatare medico-legală care a concluzionat că minorul A.I.L. nu prezintă elemente de natură medico-legale pentru a confirma un raport sexual anal la care să fi fost supus (ds. u.p.).

Nefiind probe care să susţină cu certitudine existenţa acestei fapte, potrivit principiului "in dubio pro reo" că de orice îndoială beneficiază cel cercetat, cu privire la acest aspect s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

A evidenţiat procurorul de caz că, pe parcursul urmăririi penale, inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei, nefiind însă coerent în apărările sale, arătând iniţial că nu îşi explică de ce este acuzat de către victime de agresiune sexuală (ds. u.p.) şi că nu este în duşmănie cu aceştia (ds. u.p.), apoi, posibil influenţat de susţinerile părinţilor săi, a afirmat, fără a putea proba, că părinţii celor doi copii sunt invidioşi pe starea materială a părinţilor săi (ds. u.p.) sau că cele două familii s-ar afla în duşmănie cu familia lui (ds. u.p.), sau că aceştia ar fi invidioşi pe el că are bani şi învaţă bine (ds. u.p.), deşi rezultatele şcolare infirmă aceste aspecte (ds. u.p.).

Pe parcursul cercetării judecătoreşti, inculpatul şi-a menţinut declaraţiile date în faţa organelor de poliţie (prin care nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii) şi a arătat că nu doreşte să facă precizări suplimentare (ds. fond).

Dacă partea vătămată C.B.M. a confirmat în instanţă (ds. fond), susţinerile mamei sale consemnate în plângerea şi declaraţia din timpul urmăririi penale (ds. u.p.), dând detalii despre împrejurările în care a fost agresată sexual, în schimb I.O., în contradicţie cu cele declarate la poliţie, a negat că ar fi fost violat de către inculpat. A precizat expres că nu îşi menţine declaraţiile date în faza de urmărire penală (ds. fond).

Instanţa de fond nu a primit excepţia invocată de apărătorul inculpatului vizând nulitatea declaraţiilor părţii vătămate minore I.O. (ds. u.p.), în sensul că, la data de 27 iulie 2011, cu ocazia audierii, nu a fost asistată de un reprezentant legal, iar cea din 24 iunie 2009 nu ar fi fost semnată de aceasta.

În contextul respectiv, prima instanţă a constatat că partea vătămată în discuţie a dat declaraţia din data de 27 iunie 2011 în prezenţa mamei sale A.N., aşa cum rezultă din menţiunea de final înscrisă în conţinutul acesteia, pe care a şi semnat-o (ds. u.p.). Chiar dacă la termenul din 7 noiembrie 2012, aceasta nu recunoaşte că ar fi semnat declaraţia respectivă, până la înscrierea în fals, instanţa de fond a reţinut că se află în prezenţa unui act oficial, cu valoare probatorie.

Cât despre audierea victimei minore la data de 24 iunie 2009 (ds. u.p.), aceasta este confirmată, în condiţiile în care, în partea de început a declaraţiei, se consemnează: "Subsemnatul I.O. ... declar următoarele în prezenţa bunicului meu A.G.V. ...". În acelaşi sens sunt şi afirmaţiile reprezentantului său legal din faţa instanţei de la termenul de judecată din 7 noiembrie 2011, A.N. declarând că fiul său s-a prezentat împreună cu bunicul la organele de poliţie. În raport de această situaţie, instanţa de fond a considerat că lipsa semnăturii minorului, este o simplă omisiune a organului de poliţie. De altfel, cele consemnate cu privire la situaţia de fapt, s-au regăsit ulterior şi în declaraţia din data de 27 iunie 2012, despre care s-a făcut anterior vorbire, ce a fost însuşită de partea vătămată I.O. sub propria semnătură.

Instanţa de fond, examinând actele şi lucrările dosarului, respectiv: plângerile şi declaraţiile părţilor vătămate (ds.u.p.); procesul-verbal de efectuare a actelor premergătoare (ds. u.p.); actele medico-legale (ds. u.p.); rapoartele de evaluare psihologică (ds. u.p.); procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşe foto (ds. u.p.); procesul-verbal de examinare criminalistică (ds. u.p.); expertiza medico-legală psihiatrică (ds. u.p.); înscrisurile (ds. u.p.); declaraţiile martorilor C.M., C.M.G. (ds. u.p.), M.D., S.I., coroborate cu declaraţiile inculpatului B.S. (ds. u.p.) şi celelalte acte aflate la dosar, reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în rechizitoriu.

Însuşindu-şi argumentaţia procurorului de şedinţă, în esenţă că, fiind în prezenţa a două părţi vătămate, în speţă nu există doar o rezoluţie infracţională unică, privind libertatea sexuală a persoanei, instanţa de fond a constatat că faptele inculpatului nu sunt susceptibile de a fi sub forma unei infracţiuni continuate şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriu.

Astfel, prima instanţă a constatat că, în drept, faptele inculpatului B.S., care la data de 24 iunie 2009, prin violenţă şi ameninţare, le-a obligat pe victimele minore C.B.M. (în vârstă de 5 ani) şi I.O. (în vârstă de 10 ani), să întreţină cu el raporturi sexuale anale şi orale şi, respectiv, orale - acte sexuale în accepţiunea C. pen. -întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de viol, prev. şi ped. de art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen., fiecare cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., respectiv: gradul de pericol social deosebit de ridicat al infracţiunilor, modalitatea în care acestea au fost săvârşite, pe timpul minoratului, consecinţele produse pe fond fizic şi emoţional asupra a două părţi vătămate minore, impactul social produs în rândul comunităţii în care locuiesc cei implicaţi în acest dosar, că nu a mai avut conflict cu legea penală şi nu a avut o poziţie procesuală corectă pe parcursul procesului penal.

În raport de aceste elemente, instanţa de fond l-a condamnat pe inculpatul minor B.S., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

Cum infracţiunile au fost comise în concurs real, în baza art. 33 lit. a) C. pen. rap. la art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 (trei) ani închisoare, apreciată de prima instanţă că fiind de natură să asigure reeducarea sa şi prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni, scop prev. de art. 52 C. pen.

S-a făcut aplic. art. 71 alin. (1) C. pen. privind interzicerea drepturilor civile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Considerând că nu se impune regimul de detenţie, în conformitate cu art. 110¹ C. proc. pen., instanţa de fond a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei rezultante de 3 (trei) ani închisoare pe durata termenului de încercare de 5 (cinci) ani, prev. de art. 110 C. pen., pe durata căruia inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere prev. de art. 863 C. pen.:

a. să se prezinte la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Suceava;

b. să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c. să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d. să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

e. să nu intre în legătură cu părţile vătămate minore C.B.M. şi I.O. şi reprezentanţii lor legali, respectiv C.M., C.C. şi I.T., A.N..

S-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor prevăzute de:

- art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni;

- art. 84 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul neexecutării obligaţiilor civile;

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, a fost suspendată şi executarea pedepselor accesorii.

Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a luat act că părţile vătămate minore C.B.M. - prin reprezentanţi legali C.C. şi M. şi I.O. - prin reprezentanţi legali I.T. şi A.N., nu s-au constituit părţi civile în cauză, astfel cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă din data de 12 martie 2012.

În schimb, din oficiu, în temeiul art. 17 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., Tribunalul l-a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente C.L., să plătească fiecăreia dintre părţile vătămate minore C.B.M. - prin reprezentanţi legali C.C. şi M. şi I.O. - prin reprezentanţi legali I.T. şi A.N., suma. de 5.000 lei, cu titlu de daune morale (5.000 lei x 2 = 10.000 lei), considerând că acest cuantum va putea să asigure uşurarea şi compensarea, măcar în parte, a suferinţelor fizice şi sufleteşti îndurate de victime.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, la data de 11 decembrie 2012, inculpatul B.S. şi în termen legal partea responsabilă civilmente C.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În esenţă, în motivarea apelului său, inculpatul a susţinut că este nevinovat, solicitând, în principal, achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. cu privire la faptele reţinute în sarcina sa şi respingerea pretenţiilor civile acordate părţilor vătămate, iar în subsidiar schimbarea modalităţii de executare a pedepsei rezultante, în sensul aplicării prevederilor art. 81 C. pen.

Partea responsabilă civilmente C.L. a criticat modul de soluţionare a laturii civile a cauzei, arătând că părţile vătămate, prin reprezentaţii lor legali, nu s-au constituit părţi civile în cauză, că acţiunea civilă nu s-a pornit şi nici nu a fost exercitată din oficiu de către organul de urmărire penală şi că nu s-a solicitat acestor părţi vătămate să precizeze care este situaţia relativ la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite, pentru ca prima instanţă să poată proceda în maniera în care a dispus acordând daune morale.

Prin Decizia penală nr. 21 din 20 februarie 2013 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, respinge, ca tardiv declarat, apelul formulat de inculpatul B.S. împotriva Sentinţei penale nr. 194 din 14 noiembrie 2012 a Tribunalului Suceava şi, ca nefondat, apelul declarat de partea responsabilă civilmente C.L. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:

"La termenul de astăzi, din oficiu, Curtea a pus în discuţia părţilor prezente excepţia tardivităţii apelului declarat de către inculpat B.S., excepţie ce este întemeiată.

Astfel, potrivit disp. art. 385³ rap. la art. 363 C. proc. pen., termenul de apel este de 10 zile şi curge de la pronunţare pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare şi de la comunicarea copiei de pe dispozitiv pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare.

Inculpatul nu a fost prezent cu ocazia judecării în fond a cauzei la data de 7 noiembrie 2012 la Tribunalul Suceava, astfel cum rezultă din practicaua sentinţei penale apelate, iar soluţia din data de 14 noiembrie 2012, respectiv o copie de pe dispozitivul hotărârii pronunţate, i-a fost comunicată la data de 21 noiembrie 2012 (dosar fond), ulterior la data de 7 decembrie 2012, procedându-se la comunicarea unei copii de pe sentinţa penală redactată, la aceeaşi adresă.

Cu toate acestea inculpatul a declarat apel de abia la data de 11 decembrie 2012, dată la care a luat cunoştinţă în realitate de hotărârea penală in extenso, susţinând că nu a primit copie de pe dispozitivul sentinţei, comunicarea minutei penale fiind primită şi semnată de C.V., care nu este tatăl său natural şi nici nu l-a adoptat.

Este real că la rubrica numele tatălui din certificatul de naştere al inculpatului minor B.S. (ds. u. p.), figurează numitul B.I., însă la fel de adevărat este şi faptul că numitul C.V., persoana care a semnat dovada de îndeplinire a procedurii de predare -primire a copiei de pe dispozitivul Sentinţei penale nr. 194/2012, este căsătorit încă din anul 1988 cu mama apelantului, respectiv cu partea responsabilă civilmente C.L. şi că toţi trei au locuit şi locuiesc împreună, în imobilul situat în comuna Horodniceni, jud. Suceava (aspecte confirmate de părţile anterior menţionate în declaraţiile date în faza de urmărire penală şi de procesul-verbal din 29 decembrie 2011 întocmit cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală) şi necontestate în apel.

În atare situaţie, având în atenţie pe de o parte prevederile art. 182 rap. la art. 179 alin. (1) C. proc. pen., iar pe de altă parte că numitul C.V. este persoana cu care locuieşte inculpatul minor, susţinerile acestuia din urmă, în sensul că nu a primit sau nu i s-a adus la cunoştinţă comunicarea din data de 21 noiembrie 2012 nu pot fi primite. Mai mult chiar este de observat că în urma primirii copiei de pe dispozitivul sentinţei penale atacate, mama inculpatului minor a exercitat calea de atac a apelului, la data de 26 noiembrie 2012, (criticând atât în scris, cât şi oral, prin apărătorii săi aleşi doar modul de soluţionare a laturii civile a cauzei), prilej cu care avea posibilitatea, fie în calitate de reprezentat legal al inculpatului B.S., fie prin intermediul apărătorului ales al acestuia să declare apel şi în numele fiului său, lucru pe care nu l-a făcut.

În consecinţă, reţinând că o copie de pe dispozitivul sentinţei penale atacate a fost comunicată inculpatului la data de 21 noiembrie 2012, iar cererea de apel a fost formulată la 11 decembrie 2012, Curtea constată că apelul a fost declarat după expirarea termenului prevăzut de lege, iar întârzierea nu a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare pentru a se da curs prevederilor art. 364 C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat prin notele de concluzii.

Aşa fiind, în temeiul disp. art. 379 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va admite excepţia tardivităţi declarării apelului de către inculpatul B.S., urmând ca acesta să fie respins ca atare, iar inculpatul obligat să plătească statului cheltuieli judiciare, conform disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen., în cuantum de 200 lei (din care suma de 50 lei reprezentând onorariu parţial al avocatului desemnat din oficiu - av. G.A., se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei în fondul Baroului Suceava).

Procedând la soluţionarea apelului declarat de partea responsabilă civilmente C.L., prin prisma motivelor invocate şi în baza actelor şi lucrărilor dosarului, în conformitate cu prevederile art. 371 şi 378 C. proc. pen., Curtea constată că sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică, pentru următoarele argumente:

Instanţa de fond a reţinut o stare de fapt conformă cu realitatea şi sprijinită pe interpretarea şi analiza judiciară a probelor administrate.

Rezultă din materialul probator la care a făcut referire detaliată prima instanţă că la data de 24 iunie 2009, în jurul orelor 16,15 - 17,00, prin violenţă şi ameninţare, inculpatul B.S. le-a obligat pe părţile vătămate minore, C.B.M. în vârstă de 5 ani şi respectiv I.O. în vârstă de 10 ani să întreţină cu el raporturi sexuale orale şi anale şi respectiv orale.

Această situaţie de fapt a fost dovedită cu declaraţiile ambelor victime, care au relatat modul în care au fost supuse agresiunii sexuale; expertiza medico-legală care confirmă exercitarea unor violenţe asupra victimei minore C.; cercetarea la faţa locului şi examinarea criminalistică a vestimentaţiei minorului C.B.M., ce confirmă pe de o parte prezenţa acestuia la locul faptei şi distrugerea parţială a hainelor, iar pe de altă parte dau veridicitate susţinerilor acestei părţi vătămate; evaluările psihologice ale celor două părţi vătămate care evidenţiază traumele psihice resimţite de acestea; declaraţii martori audiaţi în cauză: C.M., C.M.G., M.D. şi S.I., cât şi profilul socio-moral şi de personalitate al inculpatului, dar şi atitudinea acestuia imediat după comiterea faptelor.

Raportat la situaţia de fapt reţinută, s-a stabilit încadrarea juridică legală a infracţiunilor comise de inculpat, iar sancţiunile penale stabilite au fost individualizate în raport de criteriile prev. de art. 72 C. pen., de circumstanţa atenuantă legală prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., cu consecinţa reducerii pedepselor principale, şi de prevederile art. 110 C. pen., fiind în măsură să răspundă cerinţelor de sancţionare, coerciţie şi reeducare prev. de art. 52 C. pen.

Cât priveşte latura civilă a cauzei, Curtea constată că într-adevăr părţile vătămate minore, prin reprezentaţii lor legali nu s-au constituit părţi civile în cauză, astfel cum reiese din cuprinsul încheierii de şedinţă din 12 martie 2012 (ds. fond), dar că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 17 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.

Astfel, potrivit textului de lege menţionat, acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, iar instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă.

Cu alte cuvinte, când paguba a fost cauzată persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu această capacitate restrânsă, acţiunea civilă se exercită şi din oficiu, chiar dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă; în astfel de cazuri, lipsa de constituire de poarte civilă este supusă controlului instanţei de judecată, care poate obliga la despăgubiri civile dacă se constată existenţa pagubei şi răspunderea civilă a inculpatului.

Ori, în speţă, în privinţa minorilor C.B.M. şi I.O., Curtea constată că victimele unor infracţiuni de natura celor comise de inculpat, au dreptul la repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin vătămări corporale aduse sănătăţii lor, acest prejudiciu constând în suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suportat de pe urma faptului ilicit.

Cu referire la acţiunea civilă exercitată din oficiu de către prima instanţă privind acordarea daunelor morale, Curtea constată că tribunalul, în raport de probatoriul administrat în cauză, a apreciat just că părţile vătămate minore, în vârstă de 5 ani şi respectiv 10 ani, au suferit o traumă psihică majoră, astfel cum rezultă din evaluările psihologice, din conţinutul cărora reiese că minorul C.B.M. "se confruntă cu un sindrom de suprasarcină traumatică, având tendinţa mai degrabă de a-şi reactiva evenimentul traumatic (mai ales la vederea agresorului), decât de a-l reprima. Factorii psihotraumatizanţi la care a fost expus pot determina o încetinire a ritmului de dezvoltare a copilului, tulburări de identitate sexuală", recomandându-se pe lângă supravegherea strictă a acestuia, verificarea anturajului şi evitarea psihotraumelor, crearea unui climat protectiv, terapie psihologică pentru depăşirea traumei suferite, iar minorul I.O. prezintă "trăiri anxiogene de intensitate medie, introversie; tendinţe autoagresive, capacitate redusă de a lua decizii şi de a evalua consecinţele", recomandându-se şedinţe de terapie în vederea prelucrării sentimentelor dureroase (tristeţe, furie, frică) şi a redobândirii încrederii în cei din jur.

Cum în sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, judecătorul este singurul care, în raport de consecinţele pe orice plan, suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat, iar această compensaţie materială trebuie să fie echitabilă şi proporţională cu întinderea pagubei suferite.

În raport de cele ce preced, în mod corect prima instanţă l-a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente C.L., la plata sumei de 10.000 lei, câte 5.000 lei pentru fiecare parte vătămată minoră, cu titlu de daune morale, cuantumul acestora fiind de natură a acoperi, într-o oarecare măsură, prejudiciul moral suferit, în sensul că sumele de bani vor putea fi direcţionate pentru recuperarea lor psihică, prin urmarea unei conduitei terapeutice sub supravegherea unui medic psiholog.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.S., acesta menţionând ca şi caz de casare pct. 17 ind. 2 al art. 385 ind. 9 C. proc. pen., cu privire la greşita respingere ca tardiv a apelului său, faţă de faptul că sentinţa i-ar fi fost comunicată la data de 7 decembrie 2012, el declarând apel la data de 12 decembrie 2012, soluţia fiind dată cu ignorarea Deciziei nr. XXIX din 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia, pentru inculpatul care a lipsit de la dezbateri şi de la pronunţare, chiar dacă a fost reprezentat de apărător, termenul curge de la comunicare.

Recurenta parte responsabilă civilmente C.L. a declarat recurs în termen legal, invocând cazul de casare de la pct. 17 ind. 2 al art. 385 ind. 9 C. proc. pen. şi reiterând criticile din apel, cu privire la modul de soluţionare a laturii civile a cauzei, arătând că părţile vătămate, prin reprezentaţii lor legali, nu s-au constituit părţi civile în cauză, că acţiunea civilă nu s-a pornit şi nici nu a fost exercitată din oficiu de către organul de urmărire penală şi că nu s-a solicitat acestor părţi vătămate să precizeze care este situaţia relativ la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite, pentru ca prima instanţă să poată proceda în maniera în care a dispus, acordând daune morale.

Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate, dar şi a celor ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru cele ce succed.

Având în vedere data pronunţării deciziei recurate, se constată că sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.

Înalta Curte apreciază că aceste critici se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 17 C. proc. pen., care nu poate fi avut în vedere din oficiu dar care, în speţă, poate fi examinat deoarece, recursurile au fost motivate în termen.

Criticile sunt, în orice caz, nefondate. Aceleaşi aspecte au fost invocate şi în apel şi au fost analizat în mod temeinic şi de către curtea de apel.

Astfel, deşi inculpatul şi apărătorul său din oficiu susţin, pe de o parte, o altă dată de comunicare a sentinţei instanţei de fond, respectiv 7 decembrie 2012, care ar situa calea de atac a apelului declarată de acesta la data de 11 decembrie 2012 în termen, iar, pe de altă parte, că persoana care a semnat de primirea comunicării la data de 21 noiembrie 2012, C.V., tatăl vitreg al inculpatului, nu locuieşte cu inculpatul minor, niciuna din aceste susţineri nu sunt dovedite, astfel că subzistenţa lor nu poate fi reţinută de Înalta Curte.

Din punct de vedere al criticilor formulate de partea responsabilă civilmente C.L. privind latura civilă, este adevărat că dispoziţiile art. 385 ind. 9 alin. (1) pct. 17 ind. 2 C. proc. pen. sunt incidente în cazul în care hotărârea este contrară legii civile sau în care prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii civile.

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că, deşi reprezentanţii legali ai părţilor vătămate minore, în vârstă de 5 ani şi respectiv, 10 ani la data săvârşirii infracţiunilor de viol asupra lor, au declarat în faţa instanţei de fond, conform încheierii de şedinţă din 12 martie 2012, că nu au pretenţii civile, instanţa de judecată este supusă, în acelaşi timp, dispoziţiilor legale imperative, care îi conturează şi îi impun rolul de garant al respectării drepturilor şi interesului superior de ocrotire a copilului minor, reflectate, în cazul procesului penal şi în speţă, de alin. (3) raportat la alin. (1) al art. 17 C. proc. pen.

Potrivit textului legal menţionat, revine, ca obligaţie primordială a instanţei, a se pronunţa din oficiu, în cazul când cel vătămat este o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cum este în speţă cazul minorilor sub 14 ani, asupra daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată - prin reprezentanţi legali, în cazul de faţă, nu este constituită parte civilă, respectiv, dacă nu a solicitat daune materiale.

Întrucât practica judiciară este unanimă în a stabili că întinderea cuantumului oricăror daune morale este atributul exclusiv de apreciere al instanţei de judecată, tocmai în exercitarea rolului oficial, în primul rând constituţional, de garant al drepturilor şi libertăţilor oricărui cetăţean, şi, aşa cum am arătat anterior, în special al minorilor, rezultă că rolul prevăzut de alin. (2) al art. 17 C. proc. pen. pentru reprezentanţii legali ai părţilor vătămate minore, corespunde exigenţelor de legalitate al căror garant este însăşi instanţa de judecată.

Cu privire la cuantumul daunele morale, ţinând seama de formularea art. 385 ind. 9 alin. (1) pct. 17 ind. 2 C. proc. pen., Înalta Curte constată că cuantumul acestora, stabilit de instanţa de apel, nu poate fi cenzurat prin prisma cazului de casare arătat, întrucât nu este vizată legalitatea hotărârii.

În ceea ce priveşte invocarea de către partea responsabilă civilmente C.L., la termenul de astăzi, în mod formal, a lipsei vinovăţiei fiului ei, inculpatul B.S., minor la data săvârşirii faptelor, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că aceasta s-ar subsuma cazului de casare prev. de art. 385 pct. 12 C. proc. pen., iar pe de altă parte, că acesta nu face parte, potrivit art. 385⁹ alin. (3) din C. proc. pen., dintre cazurile de casare ce pot.fi avute în vedere din oficiu, neputând fi supus analizei instanţei de recurs, deoarece nu a fost invocat în termen legal.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu există niciunul din cazurile de casare prevăzute de lege şi care pot fi invocate din oficiu.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul B.S. şi de partea responsabilă civilmente C.L. împotriva Deciziei penale nr. 21 din 20 februarie 2013 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurenta parte responsabilă civilmente C.L. la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 septembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2791/2013. Penal. Violul (art.197 C.p.)....		ICCJ. Decizia nr. 2840/2013. Penal. Traficul de influenţă... →

ICCJ. Decizia nr. 2838/2013. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2838/2013. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs