ICCJ. Decizia nr. 2840/2013. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 2840/2013
Dosar nr. 9590/3/2012
Şedinţa publică din 24 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 878/F din 12 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală s-a dispus în baza art. 334 C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice a faptei, date prin rechizitoriu, din art. 257 alin. (1) C. pen. în art. 254 alin. (1) C. pen.
În baza art. 254 alin. (1) C. pen. a fost condamnată inculpata G.D. la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza finală, lit. b) C. pen. şi dreptul de a mai fi registrator în cadrul oricărei persoane juridice pe o durată de 4 ani.
În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 5 ani, stabilit în condiţiile art. 82 C. pen.
S-au pus în vedere inculpatei prevederile art. 83 C. pen.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen.
S-a constatat că inculpata a fost reţinută o zi (26 septembrie 2011).
S-a constatat că suma de 250 lei dată sub formă de mită inculpatei persoane din fondurile Ministerului Public şi s-a dispus returnarea ei către această instituţie.
Inculpata a fost obligată la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 23 septembrie 2011 martora S.E. s-a deplasat la Institutul de Boli Cardiovasculare "Prof. dr. CC. I." pentru a face o investigaţie medicală numită "test de efort", rezultatul acesteia fiindu-i necesar în faţa comisiei de pensionare.
Martora a luat legătura cu inculpata, care îndeplinea funcţia de registrator medical, având ca atribuţii, între altele, conform fişei postului, repartizarea pacienţilor şi programarea lor la diverse cabinete de consultaţii. Inculpata i-a comunicat martorei că programarea avea să fie făcută peste mai mult de o lună, iar aceasta a insistat pentru o dată mult mai apropiată, deoarece trebuie să se prezinte în 2 - 3 zile în faţa comisiei de pensionare.
Inculpata a spus că o poate ajuta, dar acest lucru "o să coste" şi i-a pretins suma de 250 lei, pentru care nu-i poate da chitanţă. Dându-şi seama că are de-a face cu un caz de corupţie, martora a sesizat organele de urmărire penală, descriind în mod amănunţit cele petrecute. Martorei i-a fost remisă de către Parchet suma de 250 lei, iar la data de 26 septembrie 2011 ea s-a prezenta din nou la spital şi a luat legătura cu inculpata. Aceasta din urmă a primit suma de 250 lei şi a anunţat-o pe martoră că analiza medicală avea să fie efectuată a doua zi dimineaţă.
În acel moment au intervenit organele de urmărire penală, care au constatat comiterea infracţiunii flagrante de luare de mită.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică dată faptei, în motivarea sentinţei s-a arătat că nu există justificare pentru reţinerea în sarcina inculpatei a infracţiunii de trafic de influenţă, deoarece din niciun element probatoriu nu rezultă că banii ar fi fost luaţi pentru alte persoane şi nici întrunirea celorlalte caracteristici ale acestei infracţiuni.
Împotriva sentinţei au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpata G.D..
Prin unicul motiv de apel formulat, Parchetul a susţinut că în mod greşit s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatei din infracţiunea de trafic de influenţă în cea de luare de mită. Soluţia corectă era aceea în sensul reţinerii săvârşirii de către inculpată a ambelor infracţiuni.
În privinţa infracţiunii de trafic de influenţă, s-a arătat că există elemente probatorii ce atestă că inculpata, primind suma de 250 lei, ar fi lăsat să se înţeleagă că are influenţă în a determina ca rezultatele testului de efort să-i fie convenabile martorei, ceea ce conduce la concluzia că şi această infracţiune a fost comisă, în concurs ideal, alături de cea de luare de mită.
Inculpata nu şi-a motivat apelul cu prilejul dezbaterilor, a arătat că doreşte să dea declaraţie şi în această fază procesuală.
Fiind audiată, a susţinut în esenţă că a primit într-adevăr suma de 250 lei de la martoră, dându-i de înţeles că va discuta cu persoanele care aveau atribuţii de a o programa la testul de efort. A susţinut că ea nu avea, conform fişei postului, astfel de competenţe.
Apelanta inculpata a depus la dosarul cauzei un înscris eliberat de Institutul de Urgenţă pentru Boli Cardiovasculare "Prof. dr. CC. I.", intitulat "Atribuţiile registratorului medical".
Prin Decizia penală nr. 46/A din 20 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpata G.D..
Împotriva acestei decizii, în termen legal inculpata a declarat recurs, care nu a fost motivat cu cel puţin cinci zile înaintea primului termen potrivit art. 38510 C. proc. pen., însă, la acest termen, apărătorul său ales a solicitat admiterea recursului subsumat cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., cu privire la greşita individualizare a pedepsei, în condiţiile în care inculpata, deşi în apel a recunoscut fapta, dispoziţiile art. 320 ind. 1 C. proc. pen. au rămas fără efect, pedeapsa aplicată la fond nefiind redusă.
În raport cu pct. 17 se critică greşita schimbare a încadrării juridice la fond, din infracţiunea de trafic de influenţă în cea de luare de mită, fapta referindu-se strict la atribuţiile de serviciu ale inculpatei.
De asemenea, se arată că greşit s-a aplicat pedeapsa complementară de la art. 64 lit. c) C. pen.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, dar şi a celor ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul declarat de inculpată este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru cele ce succed.
Prezentul recurs vizează decizia pronunţată de curtea de apel la data de 20 februarie 2013.
Trebuie remarcat că în speţă nu are aplicabilitate art. II din Legea nr. 2/2013: "(1) Dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în C. proc. pen., republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului", respectiv, funcţie de data pronunţării deciziei din apel, se constată că sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 al art. 385 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
Cazul de casare prev. de pct. 17 nu mai poate fi analizat conform C. proc. pen. în vigoare la data pronunţării deciziei curţii de apel, acesta fiind abrogat.
Deşi apărarea nu a încadrat, din punct de vedere legal, criticile aduse deciziei din apel cu privire la greşita schimbare a încadrării juridice la fond şi cu privire la greşita aplicare a pedepsei complementare de la art. 64 lit. c) C. pen., dacă s-a intenţionat a se face referire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut prin Legea nr. 2/2013 şi nu a suferit nici o modificare sub aspectul conţinutului, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, pentru a putea fi examinat fiind necesară respectarea condiţiilor legale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că recursul a fost motivat numai oral în ziua judecăţii, de către apărătorul său ales, inculpata încălcându-şi, astfel, obligaţia ce îi revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Ca urmare, faţă de această împrejurare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 17 al art. 385 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise, eventual, acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condiţiile legale subsumate art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., care condiţionează analizarea respectivelor critici de motivarea, în scris, a recursului cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
În cazul hotărârilor atacabile şi cu apel, recursul este o cale de atac de reformare, prin intermediul căruia se exercită un control de legalitate, analiza purtând numai asupra elementelor de drept ce nu au fost soluţionate în mod corect, pe când erorile de fapt, ca şi cele de apreciere a instanţei, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.
Acelaşi este cazul motivului de casare de la art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., invocat de apărare în raport cu individualizarea pedepsei, Înalta Curte reţinând că aceasta este o chestiune de apreciere, ce implică reanalizarea criteriilor de cuantificare şi de stabilire a sancţiunii.
Drept urmare, deşi cazul de casare invocat poate fi analizat din oficiu de către instanţa de recurs, se constată că pedeapsa aplicată inculpatei a fost stabilită cu respectarea dispoziţiilor legale, în limitele rezultate în urma aplicării dispoziţiilor art. 320 C. proc. pen. referitor la reducerea limitelor de pedeapsă în cazul recunoaşterii vinovăţiei, Înalta Curte neputând să procedeze la reindividualizarea pedepsei, în raport cu modificarea conţinutului legal al textului avut în vedere.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata G.D. împotriva Deciziei penale nr. 46/A din 20 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2838/2013. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2726/2013. Penal. Lipsirea de libertate în... → |
|---|
