ICCJ. Decizia nr. 2945/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2945/2013
Dosar nr. 29556/3/2010
Şedinţa publică din 1 octombrie 2013
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 504 F din 7 iunie 2011 a condamnat pe inculpaţii:
- F.A. şi
- M.R.A. la câte 1 an închisoare pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), a art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 71 C. pen., inculpaţilor li s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.
În baza art. 81 C. pen., pentru ambii inculpaţi, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor, pe durata termenului de încercare de câte 3 ani, stabilit potrivit art. 82 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.
În temeiul art. 359 C. proc. pen., inculpaţilor li s-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. referitoare la revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni.
S-a constatat că suma de 500 RON ce a făcut obiectul mitei a fost restituită Direcţiei Generală Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Pentru a pronunţa sentinţa, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul F.A. era încadrat ca subinspector de poliţie, iar inculpatul M.R.A., ca agent principal de poliţie în Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Brigada Rutieră.
Cei doi inculpaţi, la 20 mai 2010, aflându-se în executarea serviciului specific asigurării respectării normelor circulaţiei rutiere în zona C.D.-B.D. din sectorul 1 al Capitalei, în jurul orelor 16:30, au observat că autoturismul X1 ce circula spre Academia de Studii Economice, în dreptul Hotelului H.J., a depăşit coloana de maşini staţionate la semafor şi a intrat pe contrasens. Cei doi au semnalizat conducătorului auto să oprească vehiculul, acesta conformându-se, oprirea maşinii condusă de el având loc în spatele celei ocupate de poliţişti. Imediat, agentul de poliţie inculpatul M.R.A. care se afla la volanul maşinii de poliţie a coborât şi s-a deplasat în dreptul maşinii oprite, conducătorul acesteia fiind D.M.L. Inculpat a stat în acea poziţie aproximativ 1 minut, timp surprins de camerele de supraveghere instalate pe imobilul hotel amintit, după care s-a reîntors la maşina de poliţie. Aceleaşi camere au surprins că D.M.L., la scurt timp după plecarea inculpatului, s-a dus la maşina de poliţie şi s-a postat pe partea dreaptă a acesteia, el revenind la autoturismul său după circa 4 minute. Inculpatul M.R.A. i-a spus conducătorului auto al X1-ului că a săvârşit o contravenţie pentru care urmează a fi amendat cu suma de 540 RON, dar şi că i se va reţine carnetul de conducere pentru două luni.
D.M.L. a înmânat inculpatului certificatul de înmatriculare, poliţa de asigurare RCA, permisul de conducere, cartea de identitate, el rugându-i pe cei doi inculpaţi să treacă cu vederea contravenţia şi i-a întrebat dacă există posibilitatea de a se înţelege „altfel” pentru a nu-i fi suspendat dreptul de a conduce.
Inculpatul M.R.A. a fost de acord cu cele propuse, el, iniţial, cerând ca D.M.L. să „dea o masă”, ulterior pretinzând 500 RON. Colegul său, coinculpatul F.A., a subscris celor amintite, el apreciind că este o idee bună de a nu percepe amenda, iar banii să le fie daţi lor.
Imediat, inculpatul M.R.A. i-a restituit lui D.M.L. permisul de conducere şi poliţa RCA, oprind asupra cartea de identitate şi certificatul de înmatriculare, în ideea ca în cursul serii aceleiaşi zile să-l contacteze pe conducătorul auto pentru a stabili ziua, ora şi locul întâlnirii în vederea remiterii celor 500 RON.
După efectuarea, la orele 19:00 şi 21:00 a două convorbiri telefonice cu D.M.L., inculpatul F.A. a convenit cu acesta din urmă să se întâlnească în ziua următoare pentru că cel apelat motivase că nu a făcut rost de bani.
În 20 mai 2010, D.M.L. a denunţat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti faptul pretinderii mitei pentru a nu fi sancţionat contravenţional.
În jurul orei 11:00 din ziua de 21 mai 2010, D.M.L. s-a întâlnit cu cei doi inculpaţi în cartierul F. şi după ce au discutat i s-au restituit actele ce-i fuseseră reţinute. Conducătorul auto a înmânat inculpatului F.A., aflat pe bancheta dreapta a maşinii de poliţie, suma de 500 RON, fapta fiind surprinsă în flagrant de procuror şi de lucrători ai Direcţiei Generale Anticorupţie.
Anterior întâlnirii descrisă, inculpaţii au încercat contactarea numitului D.I., poliţist, despre acesta D.M.L. spunându-le că este o cunoştinţă a lui. Numărul de apel al celui amintit a fost aflate de inculpaţi de la alţi colegi de serviciu, ei acţionând aşa pentru a afla de la acela dacă contravenientul este „serios” în sensul că pot primi banii fără a exista pericolul că vor fi denunţaţi.
D.I. a declarat că i-a confirmat inculpatului F.A. că îl cunoaşte pe D.M.L. din cartier, dar, nu că ar fi fost „voluntar al poliţiei”, inculpatul susţinând că nu l-a sancţionat pe contravenient pentru că ar fi făcut parte din categoria „Prietenilor poliţiei rutiere”.
Banii inseriaţi au fost găsiţi în maşina de poliţie în care inculpaţii se aflau în momentul realizării flagrantului, apărarea lor, că cei 500 RON au fost aruncaţi pe geamul vehiculului fără ca ei să fi observat nefiind susţinută de vreo probă.
În cauză, alături de declaraţiile inculpaţilor, declaraţiile denunţătorului, ale martorilor A.M.C., A.I., C.T.G., D.I., s-au administrat procesul-verbal de redare în scris a convorbirilor înregistrate în mediu ambiental, imagini înregistrate la 20 mai 2010, proces-verbal de înseriere a bancnotelor componente ale sumei de 500 RON, proces-verbal de prindere în flagrant.
Împotriva sentinţei, au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi cei doi inculpaţi.
Apelul declarat de parchet a fost motivat pe netemeinicia pedepselor aplicate celor doi inculpaţi, în cadrul acestei critici susţinându-se că reţinerea, în favoarea inculpaţilor, a circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. nu este justificată, lipsa antecedentelor penale ţinând de exercitarea calităţilor lor de poliţişti, calitate de care s-au folosit la săvârşirea infracţiunii.
Inculpaţii, în apeluri, au criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, ei arătând că au fost condamnaţi greşit, subzistând o gravă eroare de fapt sub acest aspect, inculpaţii au motivat că nu s-au administrat probe din care să rezulte cert, sigur, împrejurările şi condiţiile de fapt în care denunţătorul să fi probat că i s-a pretins şi ulterior, a remis cei 500 RON, declaraţiile lui sunt contradictorii, el este singurul martor al acuzării.
Referitor poziţiei acestuia, inculpaţii au subliniat că există îndoială privind realitatea afirmaţiilor lui, odată ce în denunţ a afirmat că în momentul în care poliţistul de la volan i-a făcut propunerea de a-i da bani pentru a nu-l sancţiona, iar celălalt a afirmat că ar fi o idee bună. Olograf, a afirmat că a înţeles că pentru a nu fi sancţionat trebuie să dea bani. În continuare, inculpaţii au susţinut că acelaşi martor denunţător, în 21 mai 2010 a afirmat că a dedus de la inculpaţi că pentru a nu fi sancţionat trebuie să dea bani, iar când a întrebat câţi bani, poliţistul de la volan a răspuns că suma va fi cât cuantumul amenzii, adică 500 RON. La cercetarea fondului cauzei, poziţia martorului a fost că cei doi poliţişti i-au spus că în loc de amendă poate da o masă la restaurant şi el s-a gândit că decât să meargă la restaurant, mai bine dă cash, însă nimeni nu i-a solicitat suma de bani, el apreciind că ar fi bine să ofere suma de 500 RON întrucât inculpaţii îi comunicaseră că 500 RON este amenda contravenţională.
Referitor momentului flagrantului, inculpaţii au motivat că declaraţiile denunţătorului sunt contradictorii evident pentru că în faţa instanţei de fond acela a relatat că atunci, pe geamul maşinii care era deschis, a întins suma de 500 RON, F.A. a luat banii în mână, i-a pus pe picior, după acest moment tot F.A. i-a dat talonul maşinii şi buletinul, în timp ce la urmărirea penală declarase că a scos banii din buzunarul pantalonilor şi i-a pus pe piciorul drept al poliţistului din dreapta, poliţistul brunet dându-i actele ce se aflau lângă schimbătorul de viteze, iar banii i-a pus pe genunchiul aceluia.
În concluzie, inculpaţii au cerut achitarea lor pe temeiul inexistenţei infracţiunii de luare de mită.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia penală nr. 102 din 30 martie 2012 a respins, ca nefondate, apelurile declarate.
Împotriva deciziei instanţei de apel, în termenul legal, au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi cei doi inculpaţi, cazurile de casare invocate fiind detaliate în prezenta.
Recursurile nu sunt fondate pentru următoarele considerente:
Cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. susţinut în recursul declarat de parchet, atât în ce priveşte cuantumul pedepselor aplicate inculpaţilor cât şi modalitatea de executare aleasă, nu este fondat.
Cu referire la reţinerea, de către instanţa de fond a circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., soluţia fiind menţinută ca atare şi de către instanţa de prim control judiciar, apelul parchetului vizând acelaşi motiv de netemeinicie în legătură cu individualizarea pedepsei, constatarea unei împrejurări din cele enumerate în art. 74 C. pen. este de atributul instanţei şi, deci, lăsată la aprecierea acesteia, ea fiind raportată la gradul de pericol social al faptei, la urmările ei, la ansamblul condiţiilor în care a fost săvârşită, dar şi la orice elemente privitoare la persoana făptuitorului.
Totodată, potrivit art. 16 alin. (1) şi art. 124 alin. (2) din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, iar justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
Consacrând, în C. pen., aceste dispoziţii ale legii fundamentale, art. 52 prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare, scopul pedepsei fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Art. 72 C. pen., criteriile generale de individualizare, enumeră printre acestea, persoana infractorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În spiritul acestor texte, susţinerea parchetului că lipsa antecedentelor penale ale inculpaţilor ţine de calitatea ocupaţională a acestora şi, deci, nu poate fi reţinută ca circumstanţă atenuantă cu consecinţa aplicării unor pedepse mai mici nu este fondată şi inculpaţii poliţişti bucurându-se de egalitate în faţa legii ca orice alt inculpat care nu are la data săvârşirii unei fapte penale, o ocupaţie sau profesie specifică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, Secţiunea a II-a, Infracţiuni de corupţie prevede că fapta de luare de mită, prevăzută la art. 254 C. pen., dacă a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor (…) se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen. privind săvârşirea infracţiunii de către un funcţionar cu atribuţii de control.
Limitele de pedeapsă prevăzute de acest din urmă text sunt pedeapsa de la 3 la 15 ani închisoare.
Art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., efectele circumstanţelor atenuante, prevede că atunci când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni.
Ca atare, orientându-se la pedeapsa de câte 1 an închisoare, acesta este legală şi temeinică.
Cu privire la modalitatea neprivativă de libertate dispusă, în acord cu dispoziţiile art. 81 C. pen. fiind îndeplinite condiţiile de aplicare a suspendării condiţionate, în cauză sunt realizate acestea, respectiv pedeapsa (1 an închisoare), inculpaţii nu au fost condamnaţi anterior, datele ce caracterizează persoana lor ducând şi la aprecierea că scopul pedepsei se poate realiza şi fără executare efectivă într-un loc de detenţie.
Referitor recursurilor declarate de inculpaţii, ambii invocând cazul de casare prevăzut de pct. 18 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., acestea nu sunt fondate.
Instanţele de fond şi apel au reţinut în mod corect, situaţia de fapt şi au stabilit vinovăţia inculpaţilor, pe baza unei juste aprecieri a probatoriului şi au încadrat corespunzător fapta în infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică să fi influenţat soluţia cauzei, dar şi să fie vădită, neîndoielnică, ea neprivind dreptul de apreciere a probelor, ci o discordanţă între cele reţinute şi conţinutul real al probelor prin ignorarea unor aspecte evidente care să fi dus la pronunţarea altei soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine.
Apărările inculpaţilor, axate în principal pe declaraţiile lui D.M.L., despre acesta susţinându-se şi că nu a fost ascultat în apel, deşi ascultarea era esenţială, aspect asupra căruia, din actele lucrărilor instanţei de apel, se constată că a fost citat, procedura citării a fost legal îndeplinită, cel în cauză dovedind că pentru termenul la care a fost citat inclusiv cu mandat de aducere, era în posesia unui document de transport (bilet avion) pentru plecarea sa în Danemarca, la termenul de judecată 30 martie 2012 punându-se în discuţie audierea respectivului, la acest termen fiind prezent tatăl lui D.M.L. care întrebat fiind a adus la cunoştinţă că fiul său este plecat în străinătate, apărătorul ales al inculpatului F.A. a apreciat că instanţa a depus diligenţe suficiente în sensul că s-au acordat repetate termene în vederea audierii şi pe considerentul că martorul era plecat din ţară, a lăsat la aprecierea instanţei necesitatea audierii.
Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen. a revenit asupra probei de audiere a martorului.
Dar, acest martor, a fost ascultat în şedinţa publică de judecată de la termenul 3 februarie 2011 inculpaţii fiind prezenţi personal şi asistaţi de un apărător ales. La termenul de judecată menţionat, martorul a arătat că îşi menţine declaraţiile date.
În ce priveşte situaţia de fapt reieşită din coroborarea probatoriului, se reţine că a rezultat derularea activităţii infracţionale evidenţiată atât în actul de sesizare, cât şi la cercetarea judecătorească, instanţa de apel, la termenul de judecată 18 noiembrie 2011 încuviinţând proba cu vizionarea, în şedinţă publică a înregistrărilor ambientale, sens în care la termenul de judecată 6 decembrie 2011 în prezenţa inculpaţilor, a apărătorilor aleşi ai acestora (aceiaşi avocaţi aleşi care i-au asistat pe inculpaţi şi în instanţa de recurs) s-a procedat la desigilarea ambalajului în care se aflau 4 CD-uri, la vizionarea şi audierea înregistrărilor video-audio, inculpaţii şi apărătorii acestora neformulând obiecţiuni privind conţinutul înregistrărilor vizionate.
Referitor atitudinii infracţionale a inculpaţilor, aceasta desprinzându-se din coroborarea tuturor probelor cauzei, s-a demonstrat că aceştia, contrar atribuţiilor lor de serviciu, ei fiind îndrituiţi să constate şi să aplice sancţiunile legale vizând contravenţiile la regimul circulaţiei rutiere, la 20 mai 2010, susţinând, posibil real, că D.M.L. a nesocotit o dispoziţie legală, erau obligaţi să încheie proces-verbal de constatare a respectivei contravenţii, anterior ei având dreptul să solicite conducătorului auto documentele necesare dar nu să le reţină dacă la momentul constatării nu au dresat un asemenea act. Or, inculpaţii, contrar atribuţiilor lor, după orele 16:00-16:30 din ziua de 20 mai 2010, au reţinut actul de identitate al conducătorului auto şi certificatul de înmatriculare al vehiculului, mai mult, au făcut schimb de numere de telefon cu acela, sens în care, deşi cu o motivaţie în afara cauzei, inculpatul F.A. a recunoscut, au iniţiat discuţii telefonice cu cel oprit în trafic (declaraţii inculpat M.R.A.) cu poliţistul D.I. deşi nu le intra în atribuţiile de serviciu o asemenea atitudine, ambii recunoscând şi că banii au fost „aruncaţi” în maşină (inculpatul F.A., inculpatul M.R.A.). Relevante sub aspectul mobilului reţinerii documentelor menţionate deja şi atitudinea inculpaţilor de a verifica seriozitatea celui oprit în trafic, sunt transcrierile înregistrărilor ambientale aflate la dosarul de urmărire penală; inculpatul F.A., „omule, tre’ să avem şi noi o confirmare, că ştii cum e (…) vremurile-n care trăim sunt (…) tare ciudate (…) că dacă nu erai prieten bun cu el, crede-mă că nu mai stăteam de vorbă cu tine, dar ştii cum e (…) din respectiv pentru că el mi-e coleg (…) zic. Hai domne’ să facem o faptă bună, că altfel (…) Nu mai pierdeam nici noi timpul, nici dumneata (...)
- inculpatul M.R.A.: - Stai puţin că vine acesta (…) acum pleacă (despre D.I.)
- D.M.L.: - Păi lasă că nu-i nicio problemă că am (…) o să, o las la A. (…). Şi gata”, „A.” fiind inculpatul F.A., flagrantul dovedind că suma de bani înseriată a fost găsită în dreptul banchetei dreapta a maşinii de poliţie, pe acel loc aflându-se inculpatul menţionat, loc despre care chiar şi inculpaţii l-au indicat în declaraţiile date, la acel moment inculpaţii susţinând că „un cetăţean care trecerea pe stradă şi pe care nu îl mai văzuseră până atunci a aruncat banii la ei în maşină.
La urmărirea penală, inculpaţii au motivat că urmau să se întâlnească cu D.I. şi D.M.L. pentru ca în schimbul nesancţionării să fie recompensaţi cu o anumită sumă de bani al cărui cuantum nu a fost precizat şi inculpatul F.A. „să ne recompenseze prin oferirea unei mese la restaurant, (…). Celelalte documente rămânând în posesia noastră ca şi o garanţie că numitul D.M.L. îşi va onora angajamentul (…) discuţia fiind începută de M.R.A. şi finalizată de mine (…) stabilind împreună cu M.R.A. să nu-l sancţionăm (…) l-am sunat pe D.M.L. să-l întreb ce face, iar el mi-a răspuns că încă nu a rezolvat problema (…). L-am contactat din nou, ocazie cu care acesta (…) încă nu a făcut rost de bani (…) i-am propus (…) îl voi contacta din nou telefonic în vederea aducerii la îndeplinire a celor stabilite (…) când l-am contactat telefonic pe D.M.L. a fost de faţă şi colegul mei M.R.A. (…) i-am spus lui M.R.A. că D.M.L. ne-a lăsat nişte bani (…) am acceptat ca pentru a nu-l sancţiona contravenţional să primim o masă la restaurant sau echivalentul acesteia în bani”.
Declaraţiile inculpaţilor au fost date în ziua de 22 mai 2010, inculpatul F.A. fiind asistat de 3 apărători aleşi, iar inculpatul M.R.A., de un apărător ales.
Ca atare, cum, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită, recunoaşterile inculpaţilor de la urmărirea penală coroborându-se cu declaraţiile martorului şi cu celelalte probe, conform art. 254 C. pen., constituie infracţiunea de luare de mită fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase ce nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Rezultă deci că acţiunea sau inacţiunea care constituie latura obiectivă a acestei infracţiuni poate privi fie îndeplinirea unui act licit, fie a unuia ilicit, subiectul neîndeplinind sau întârziind îndeplinirea actului ce intră în cadrul atribuţiilor sale de serviciu.
În cauză, inculpaţii nu au încheiat un act constatator privind o contravenţie la regimul circulaţiei rutiere, ci, contrar îndatoririlor de serviciu, au reţinut documentele conducătorului auto acceptând ori nerespingând „o masă la un restaurant” sau „contravaloarea acesteia”, infracţiunea de luare de mită consumându-se la data acceptării sau nerespingerii „mesei la restaurant” sau contravalorii acesteia în bani, acestea având caracter de răsplată pentru că nu au încheiat actul constatator ce le era legal, în atribuţiile de serviciu, în prezenţa scopului fiind indiferent dacă folosul, masa la restaurant/sau contravaloarea ei s-au primit sau nu.
Faţă de considerentele ce preced, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate nefiind fondate, vor fi respinse.
Potrivit art. 192, cu referire la art. 189 alin. (1) aceiaşi inculpaţi recurenţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii F.A. şi M.R.A. împotriva deciziei penale nr. 102 din 30 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.
Obligă recurenţii intimaţi inculpaţi la plata sumei de câte 750 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 150 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 1 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2941/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2946/2013. Penal → |
|---|
