ICCJ. Decizia nr. 2975/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2975/2013
Dosar nr. 1826/2/2013
Şedinţa publică din 02 octombrie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin decizia penală nr. penale nr. 669/R din 08 aprilie, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de N.G.E. împotriva Deciziei penale nr. 239/R din 05 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul penal nr. 6412/94/2011 şi a obligat contestatorul la 50 RON cheltuieli judiciare către stat, hotărârea fiind definitivă.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
La data de 6 martie 2013 petentul N.G.E. a formulat contestare în anularea împotriva Deciziei penale nr. 239/R din 05 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul penal nr. 6412/94/2011, invocând faptul că judecata a avut loc în lipsa sa, fără ca acesta să fie legal citat.
În dezvoltarea motivelor, contestatorul a arătat că instanţa de recurs a cunoscut faptul că se află în Spania la muncă şi cu toate acestea a fost citat doar la adresa de domiciliu din ţară.
A fost ataşat dosarul nr. 6412/94/2011, în care a fost pronunţată decizia penală contestată.
La termenul din 08 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţie admisibilitatea contestaţiei în anulare, în conformitate cu dispoziţiile art. 391 C. proc. pen.
Examinând cauza din această perspectivă, Curtea de Apel Bucureşti a constatat inadmisibilă contestaţie în anulare, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia penală nr. 239/R din 05 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 6412/94/2011, a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurentul inculpat N.G.E. împotriva Sentinţei penale nr. 387 din 09 iulie 2012 pronunţată de Judecătoria Buftea, recurentul fiind obligat la 250 RON cheltuieli judiciare către stat.
Potrivit art. 391 C. proc. pen., instanţa examinează admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, verificând dacă aceasta este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este din cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.
Petentul N.G.E. a formulat contestaţia în termenul prevăzut de lege, însă motivele pe care se întemeiază se încadrează doar aparent în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen., în care se poate face contestaţie în anulare.
Astfel, este adevărat că petentul a fost citat de instanţa de recurs la adresa de domiciliu din România şi că a adus la cunoştinţă faptul că se află la muncă în străinătate, însă pe de o parte acesta nu a indicat adresa la care locuieşte efectiv (dimpotrivă indică aceeaşi adresă de domiciliu în cererea de recurs), iar pe de altă parte prin prezentarea apărătorului ales în faţa instanţei de recurs este evident că nici nu subzista obligaţia de citare a acestuia.
În această situaţie Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că dispoziţiile invocate de petent în susţinerea cererii sale, respectiv art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen. nu sunt aplicabile în speţă, pe de o parte întrucât procedura de citare a fost legal îndeplinită în raport de dispoziţiile art. 291 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul fiind reprezentat de avocat ales, iar pe de altă parte contestatorul nu a făcut dovada imposibilităţii de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare. Cu privire la acest ultim aspect, practica judiciară şi doctrina de specialitate sunt unanime în sensul că "împiedicarea" prezentării şi încunoştinţării instanţe, deşi nu echivalează neapărat cu forţa majoră, trebuie să fie de neînvins, să fie obiectivă şi să nu fi putut fi prevăzută, astfel că susţinerile petentului în sensul că nu s-a putut prezenta deoarece nu s-a putut învoi de la muncă este evident că nu constituie o astfel de împrejurare. Mai mult, în condiţiile în care prezenţa inculpatului nu era obligatorie şi acesta a optat pentru angajarea unui avocat, care a fost prezent la judecarea recursului şi a pus concluzii pe fond lăsând ca procesul să fie soluţionat în lipsa sa, nu poate să invoce tocmai această lipsă ca temei a exercitării căii de atac a contestaţiei în anulare. De altfel, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că instanţa de recurs i-a acordat contestatorului un termen, amânând cauza la cererea avocatului ales pe aceleaşi considerente, tocmai pentru a-i da posibilitatea acestuia să se prezinte, ceea ce nu s-a întâmplat.
Drept urmare, în temeiul art. 391 C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare, iar conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat contestatorul la plata sumei de 50 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat, hotărârea fiind definitivă.
II. Împotriva acestei decizii a formulat recurs petentului N.G.E. considerând că în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a dispus respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă în condiţiile în care din actele depuse la dosar rezultă cu certitudine că la soluţionarea recursului nu a fost citat la adresa din Spania, cu toate că a adus la cunoştinţă faptul că se află la muncă în străinătate.
Examinând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurent este inadmisibil, având în vedere că decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti e definitivă.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Partea interesată are obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Înalta Curte reţine că, inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.
Dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen. enumera hotărârile, care pot fi atacate o singură dată cu recurs, respectiv:
a) sentinţele pronunţate de judecătorii în cazurile prevăzute de lege;
b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
d1) sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
e) deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curţi de apel şi Curtea Militară de Apel;
f) sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, afară de cazul când legea prevede altfel, precum şi cele privind reabilitare.
De asemenea potrivit art. 417 C. proc. pen., "hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă la data pronunţării acesteia când:
a) recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără rejudecare;
b) cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului;
c) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului."
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Având în vedere dispoziţiile mai sus arătate, care arată în mod limitativ care sunt hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, văzând că hotărârea atacată nu face parte dintre aceste hotărâri, Înalta Curte potrivit art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul N.G.E. împotriva Deciziei penale nr. 669/R din 08 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi îl va obliga la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul N.G.E. împotriva Deciziei penale nr. 669/R din 08 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 02 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 2967/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3017/2013. Penal → |
|---|
