ICCJ. Decizia nr. 3033/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3033/2013
Dosar nr. 787/116/2013/a4
Şedinţa publică din 7 octombrie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 12 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 787/116/2013 (1820/2013), printre altele, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi s-a menţinut starea de arest a inculpaţilor M.I.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a constatat că prin sentinţa penală nr. 70 din 29 aprilie 2013 Judecătoria Călăraşi, a admis cererile formulate de inculpaţii M.I., D.N., privind judecarea cauzei în procedura simplificată prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. cu referire la Legea nr. 202/2010.
În baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen. cu referire la Legea nr. 202/2010 a condamnat inculpatul M.I. la 2 ani închisoare.
În baza art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen. cu referire la Legea nr. 202/2000 a condamnat acelaşi inculpat la 6 luni închisoare.
În baza art. 33-34 lit. b) C. pen. inculpatul M.I. va executa pedeapsa cea mai grea, respectiv 2 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului pe durata executării pedepsei exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
A menţinut starea de arest a inculpatului şi în baza art. 88 C. pen. şi a dedus din durata pedepsei pronunţată prin sentinţă perioada prevenţiei inculpatului de la 31 ianuarie 2013 la zi.
În baza art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen. şi cu referire la Legea nr. 202/2010 a condamnat inculpatul D.N., la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
În baza art. 242 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. şi cu referire la Legea nr. 202/2010 a condamnat acelaşi inculpat la 6 luni închisoare.
În baza art. 33-34 lit. b) C. pen. inculpatul D.N. va executa pedeapsa cea mai grea respectiv 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
A menţinut starea de arest a inculpatului şi în baza art. 88 C. pen. a dedus prevenţia acestuia de la 31 ianuarie 2013 la zi.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
S-a reţinut, în fapt, că inculpatul M.I. în cursul anului 2012 şi 2013, pretinzând că are influenţă pe lângă examinatori din cadrul S.P.C.R.P.C.I.V. Călăraşi, a primit de la mai multe persoane sume de bani cuprinse între 400 şi 500 euro pentru a le facilita promovarea probei practice a examenului auto şi a remis o parte din sumele primite agentului de poliţie D.N., pentru ca acesta să declare admise pe aceste persoane.
În sarcina inculpatului D.N. s-a reţinut că în calitate de agent de poliţie la S.P.C.R.P.C.I.V., având şi atribuţii de examinator la susţinerea probei practice a examenului auto, a primit în mod repetat de la inculpatul M.I. în cursul anului 2012 şi 2013, sume de bani (câte 200 euro de candidat) pentru a declara admise la proba „traseu” mai multe persoane ce au susţinut examenul în municipiul Olteniţa.
În sarcina aceluiaşi inculpat s-a mai reţinut că a sustras din deţinerea S.P.C.R.P.C.L.V. Călăraşi mai multe înscrisuri (două dosare de obţinere a permisului de conducere, un document emis de M.A.E. şi un permis de conducere eliberat de autorităţile italiene).
Împotriva sentinţei de condamnare au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Călăraşi şi inculpaţii D.N. şi M.I., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data 25 aprilie 2013 sub nr. 46842/300/2012.
S-a reţinut că, în calea de atac a apelului nu s-au administrat probe noi, care să contrazică situaţia de fapt reţinută în sentinţa de condamnare, astfel că, deşi inculpaţii continuă să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie, în cauză există suficiente indicii temeinice care fac rezonabilă presupunerea că aceştia au săvârşit într-adevăr faptele de care sunt acuzaţi, fapte recunoscute, de altfel de către inculpaţi, aceştia beneficiind de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
Astfel, măsura arestării preventive a fost dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv art. 143, art. 148 lit. f), art. 1491 şi art. 51 C. proc. pen.
În acest sens, s-a avut în vedere că, în cauză, există suficiente indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) C. proc. pen., care conduc la presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi, relevante fiind probele administrate atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei de fond.
Totodată, curtea de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii este închisoarea mai mare de 4 ani, iar la dosar există probe că lăsarea acestora în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. S-a reţinut că, pericolul rezidă în principal din natura faptelor, frecvenţa şi caracterul lor repetitiv, implicaţi în iniţierea, desfăşurarea şi susţinerea activităţii infracţionale, abilitatea cu care au conceput modul de operare relevă cu evidenţă periculozitatea faptelor şi inculpaţilor.
Prin urmare, în ceea ce priveşte starea de pericol concret pentru ordinea publică, instanţa a reţinut că aceasta presupune atât modul de operare al inculpaţilor, cât şi rezonanţa socială a unor fapte grave, atât la nivelul comunităţii locale asupra căreia şi-a exercitat influenţa negativă, dar şi la nivelul întregii ordini sociale.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că prin încheierea de şedinţă din data de 31 iulie 2012, a fost menţinută prevenţia inculpaţilor D.N. şi M.I., hotărârea rămânând definitivă la data de 14 august 2013 când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia penală prin decizia nr. 2478 din 14 august 2013 a respins ca nefondate recursurile declarate de inculpaţi, ori de la data de 14 august 2013 la data de astăzi 12 septembrie 2013 nu s-a produs nicio probă care să contureze o altă situaţie de fapt, astfel că nu s-au modificat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
Curtea de apel a apreciat că se menţin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive şi impun în continuare privarea de libertate a inculpaţilor, pentru o mai bună desfăşurare a procesului penal, în acord cu dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen., temeiurile de fapt şi de drept [prevăzute de art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.], avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii D.N. şi M.I. se menţin şi în prezent, impunând în continuare privarea de libertate a acestora.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs de inculpaţii M.I. şi D.N., solicitând, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive şi continuarea judecăţii în stare de libertate.
Concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public, de apărătorul recurenţilor inculpaţi şi ultimul cuvânt al acestora au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursurile declarate de inculpaţi, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu sunt fondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi curtea de apel.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care sunt învinuiţi inculpaţii, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
În ceea ce priveşte existenţa pericolului pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpaţilor, se apreciază că faptele de a cărei comitere sunt acuzaţi aceştia, prin modul de săvârşire, prin urmările produse, justifică pe deplin aprecierea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta pericol pentru ordinea publică, în sensul în care ar diminua încrederea cetăţenilor în aptitudinea justiţiei de a sancţiona faptele contrare ordinii de drept, dacă persoane suspectate de comiterea unor fapte grave ar fi cercetate în libertate.
De altfel, în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
Astfel fiind, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpaţilor, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 6 parag. 1 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea arestării preventive este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, se constată că, în cauză, s-a dispus prin sentinţa penală nr. 70 din 29 aprilie 2013 Judecătoria Călăraşi condamnarea inculpaţilor, hotărârea de condamnare, apelată de inculpaţi, constituind un temei suficient pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile C.E.D.O.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpaţilor de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestora încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Aceste considerente justifică dispoziţia de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate de inculpaţii M.I. şi D.N. împotriva încheierii din 12 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 787/116/2013 (1820/2013), vor fi respinse, ca nefondate.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.I. şi D.N. împotriva încheierii din 12 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 787/116/2013 (1820/2013).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3032/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3040/2013. Penal → |
|---|
