ICCJ. Decizia nr. 3054/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3054/2013
Dosar nr. 5356/2/2011
Şedinţa publică din 18 decembrie 2013
Deliberând asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin Sentinţa penală nr. 1.356 din 26 octombrie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, au fost condamnaţi inculpaţii V.B.E. şi V.B.F.G. la pedepse de câte 8 ani închisoare pentru infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu reţinerea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 74 alin. (2) C. pen., respectiv complicitate la infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. rap. la art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu reţinerea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 74 alin. (2) C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă, inculpata V.B.E. a mai fost condamnată, în baza art. 31 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. rap. la art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., la o pedeapsă de 2 (două) luni închisoare pentru participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi, respectiv, în temeiul art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. rap. la art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. la o pedeapsă de 2 (două) luni închisoare pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.
2. Prin Decizia penală nr. 176 din 06 martie 2006, Pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpaţi.
3. Cele două hotărâri au fost casate, pentru motive procedurale, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia penală nr. 6.810 din 21 noiembrie 2006, dispunându-se admiterea recursurilor inculpaţilor şi rejudecarea cauzei de către instanţa de fond pentru suplimentarea probatoriului prin admiterea probelor solicitate de aceştia (în sinteză, obţinerea de la organele judiciare din Ungaria şi SUA a informaţiilor legate de societatea off-shore, plata serviciilor de consultanţă, existenţa reprezentantului societăţii off-shore care ar fi semnat contractul respectiv, etc).
4. Prin Sentinţa penală nr. 547 din 26 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus achitarea ambilor inculpaţi în temeiul art. 10 lit. b) din C. proc. pen. pentru infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., respectiv complicitate la infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. rap. la art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
5. Împotriva sentinţei a declarat apel Ministerul Public, ulterior fiind pronunţate Deciziile nr. 66 din 19 martie 2010 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi nr. 4.572 din 16 decembrie 2010 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în urma acestor decizii, ambele vizând aspecte procedurale ale cauzei penale, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, continuând judecarea pe fond a apelului declarat de Ministerul Public.
6. Prin Decizia penală nr. 124 din 23 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis apelul declarat de Ministerul Public, a desfiinţat Sentinţa penală nr. 547 din 26 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, şi a dispus următoarele:
În temeiul art. II pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul-penal faţă de inculpata V.B.E. pentru participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 31 C. pen. rap. la art. 290 C. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
În temeiul art. II pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul-penal pornit faţă de inculpata V.B.E. pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prev. de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
În temeiul art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. a condamnat pe inculpata V.B.E. la pedeapsa de 6 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) şi lit. b) teza a II-a C. pen.
În temeiul art. 65 alin. (2) Cod penal a interzis inculpatei exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 26 C. pen. rap. la art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. a condamnat pe inculpatul V.B.F.G. la pedeapsa de 6 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) şi lit. b) teza a II-a C. pen.
În temeiul art. 65 alin. (2) C. pen. a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.
S-a luat act că partea vătămată SC C.C.B.P.F. nu s-a constituit parte civilă.
În temeiul art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. s-a confiscat de la inculpatul V.B.F.G. suma de 111.300 dolari S.U.A. dobândită din săvârşirea infracţiunii.
În temeiul art. 348 C. proc. pen. s-a dispus desfiinţarea contractului de prestări servicii nr. RO 00066 din 29 iulie 2000 şi actul adiţional la acesta, Declaraţia nr. 130 din 15 mai 2001 depusă la Banca I.R. şi a dispoziţiilor de plată valutară externă nr. 2279559 din 15 mai 2001, seria B nr. 2279561 din 19 iunie 2001, seria B nr. 2279562 din 1 august 2001 şi seria B nr. 2304518 din 5 septembrie 2001.
În temeiul art. 192 alin. (2) şi (4) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii V.B.E. şi V.B.F.G. la plata sumei de 200 RON fiecare, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel - în ultimul ciclu procesual - a reţinut următoarele:
La data de 3 decembrie 2001, organele de cercetare penală din cadrul Direcţiei Generale de Politie a Municipiului Bucureşti - Serviciul Poliţiei Economico-Financiare au procedat la consemnarea denunţului oral al numitei C.G., cenzor la Cooperativa de Credit - B.P.F., cu referire la numiţii V.E. - director general al Cooperativei de Credit şi, respectiv, B.F.G., concubinul acesteia. Denunţătoarea a sesizat organele judiciare că inculpata V.E., în calitatea pe care o avea, a întocmit fictiv un contract de consultanţă managerială cu firma C.I.L.U., pentru a scoate din Cooperativa de Credit suma de 111.300 dolari S.U.A., sumă pe care a depus-o într-un cont la o bancă comercială din Budapesta, al cărei beneficiar era concubinul făptuitoarei.
În sinteză, conform sentinţei de condamnare iniţială a inculpaţilor, s-a reţinut că inculpata V.E. a ocupat funcţia de director general şi administrator al Cooperativei de Credit - B.P.F. în perioada august 1998 - septembrie 2001. Din analiza contractului nr. RO 00066 din 29 iulie 2000, încheiat între Cooperativa de Credit B.P.F. şi societatea off-shore C.I.L., precum şi a Actului adiţional nr. 1 la contract prin care perioada de valabilitate a contractului era stabilită între 1 august 2000 - 31 decembrie 2001, a rezultat că obiectul de activitate al contractului îl constituia prestarea de către societatea off-shore a unor servicii de consultanţă managerială în domeniul strategiei de vânzări, analizei economice a pieţei curente şi viitoare, facilităţi de schimb de informaţii, etc. pe perioada stabilită. Prin acelaşi document, s-a convenit ca locul efectuării-prestaţiilor să fie în Ungaria, iar contravaloarea acestora să fie făcută anual, în 12 rate lunare. S-a reţinut că nu se poate stabili în ce mod prestaţiile de consultanţă managerială asumate de firma off-shore, şi înşiruite în contract, au putut să contribuie la rentabilizarea activităţii cooperativei de credit, de vreme ce aceasta reprezintă pur şi simplu noţiuni teoretice, fără funcţionalitate economică în cazul concret avut în vedere. Inculpata nu a putut să explice nici ea, cu argumente practice, în ce mod serviciile de consultanţă de care pretinde că a beneficiat au condus la obţinerea performanţelor financiare pe care le invocă în apărea sa. Cu privire la modalitatea în care contractul a fost negociat, redactat şi semnat de ambele părţi, inculpata V.E. a arătat că acesta i-a fost remis, redactat în limba engleză, şi chiar semnat de către un anume W.G., cu care a purtat mai multe convorbiri telefonice cu referire la situaţia Cooperativei de Credit pe care inculpata o conducea şi, pentru că inculpata nu a avut niciun fel de obiecţiuni cu privire la conţinutul şi clauzele contractuale, l-a semnat, contractul devenind astfel executabil. S-a reţinut că nu se poate stabili cine este persoana fizică ce a semnat contractul pentru societatea off-shore, ca reprezentant legal al acesteia, în lipsa oricărei menţiuni cu privire la numele său, astfel că s-au înlăturat apărările inculpatei referitoare la identitatea persoanei cu care a negociat şi încheiat contractul. Martora B.L. a declarat că, în cursul lunii septembrie 2001, inculpata i-ar fi cerut să modifice o poziţie din registrul de întrări-ieşiri corespondenţă pe anul 2000, în sensul de a şterge Menţiunea cu nr. 567/2000, iar în dreptul acestei poziţii să fie înregistrat contractul nr. RO 00066, lucru pe care martora l-a şi făcut, la iniţiativa directorului general, respectiv inculpata. În cursul cercetării judecătoreşti, aceeaşi martoră a invocat obligaţia de păstrare a secretului profesional, susţinând că nu-şi mai aminteşte dacă şi din ordinul cui ar fi efectuat acea modificare, atitudine procesuală pe care instanţa a apreciat-o ca fiind consecinţa temerii martorei de a nu-şi pierde locul de muncă, ea fiind încă angajata Cooperativei de Credit B.P.F. Expertiza grafică efectuată în cursul urmăririi penale a atestat însă că scrisul de completare pentru poziţia 567/2000 a fost executat de martora B.L. Inculpata V.E., în numele Cooperativei de Credit B.P.F., pentru care a şi semnat în calitate de reprezentant legal, a efectuat 4 transferuri bancare către Banca I.R., prezentând reprezentanţilor acesteia declaraţia nr. 130 din 15 mai 2001 potrivit căreia, pentru serviciile ce nu au fost prestate pe teritoriul României, plăţile sunt exonerate de la impunere conform art. 2 pct. c din O.G. nr. 83/1998. Suma totală de 111.300 dolari S.U.A. a fost virată din contul Cooperativei de Credit în contul nr. x deschis, la data de 25 aprilie 2001, de către inculpatul B.F.G. - pe numele persoanei juridice nerezidente C.I. LLC - la Banca M.C.E.. Inculpatul a debitat ulterior acest cont prin încasare de numerar în perioada 01 octombrie 2001 - 21 noiembrie 2001, solicitând închiderea contului la data de 25 noiembrie 2002. S-a constatat că sediul societăţii off-shore este o căsuţă poştală nr. 113, Oficiul Poştal 18 România, titularul acesteia - în perioada iulie 2001 - iulie 2002 - fiind SC C.L., în cadrul căreia inculpatul deţinea funcţia de director general. Concluzionând, s-a reţinut că din analiza probatoriului administrat în cauză rezultă, fără dubiu, că inculpata V.B.E., în calitate de administrator şi director general al cooperativei de credit, ajutată prin acte de executare comisive de către concubinul său la aceea dată - inculpatul V.B.F.G. - în prezent soţul coinculpatei, care deţinea funcţia de membru în Consiliul de Administraţie, a acţionat după un plan bine stabilit, apelând la o "inginerie financiară" în scopul ca o parte din profitul realizat pe anul 2000 să fie evidenţiat cu titlu de cheltuieli pentru investiţii pentru ca, ulterior, prin virarea sumei de 111.300 dolari SUA în contul unei firme off-shore deschis la o bancă din Budapesta, cu titlu de plată servicii consultanţă managerială şi încasarea sumei de către concubinul său, suma alocată să ajungă, practic, în posesia celor doi inculpaţi.
Potrivit deciziei din apel, prin care au fost respinse ca nefondate apelurile inculpaţilor, s-a reţinut - în sinteză - că aceştia se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de delapidare, în calitate de autor, respectiv complice, întrucât aveau atribuţii de conducere şi drept de dispoziţie cu privire la sumele de bani aflate în patrimoniul băncii. Referitor la realitatea contractului de prestări servicii, încheiat cu societatea off-shore, instanţa de apel a reţinut că acesta apare ca încheiat şi înregistrat la 10 august 2000, deşi, în realitate, operaţiunea de înregistrare s-a realizat abia în septembrie 2001. Inculpata a recurs la modificarea registrului de întrare-ieşire a corespondenţei băncii pentru a ascunde activitatea infracţională de însuşire a sumelor de bani din patrimoniul cooperativei cu complicitatea concubinului său şi pentru a da o aparenţă de legalitate operaţiunilor bancare efectuate. Cu privire la contul deschis în numele societăţii off-shore la o bancă din Budapesta, prin intermediul procedurilor de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, s-a stabilit că inculpatul V.B.F.G. este persoana care a deschis contul pe numele acestei societăţi şi a debitat acest cont, după care a solicitat închiderea lui. S-a reţinut de asemenea, că - pe mai multe documente bancare întocmite de către Banca M.C.E. - este menţionat ca sediu al firmei off-shore căsuţa poştală nr. 113, Oficiul Poştal 18 România, al cărui titular figura ca fiind o societate administrată de inculpat. Irealitatea contractului a fost conturată, în opinia instanţei de apel, şi de imposibilitatea inculpaţilor de a prezenta datele de identificare ale persoanei numită W.G., presupusa semnatară a contractului de consultanţă, de absenţa din listingul convorbirilor telefonice a contactelor cu această persoană, de imposibilitatea de a dovedi realitatea prestaţiilor de consultanţă managerială efectuate de presupusa societate prestatoare. Contractul de consultanţă a fost mijlocul fraudulos prin care inculpaţii au reuşit să sustragă suma de bani pe care au însuşit-o şi au folosit-o în interes personal.
Rejudecând cauza penală, conform celor anterior arătate în decizia instanţei de recurs, instanţa de fond a suplimentat probatoriul prin administrarea probelor solicitate de inculpaţi (constând, în sinteză, în obţinerea unor informaţii de la organele judiciare din SUA şi Ungaria pentru verificarea apărărilor acestora).
În urma rejudecării cauzei, analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma tuturor mijloacelor de probă administrate, instanţa de fond a apreciat că faptele inculpaţilor nu sunt prevăzute de legea penală, neexistând dovezi indubitabile ale unei activităţi infracţionale, consecinţa fiind achitarea acestora în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen.; în opinia instanţei de rejudecare, derularea unor operaţiuni comerciale, contestate de instanţele care au judecat cauza în primul ciclu procesual - dar dovedite cert prin informaţiile suplimentare obţinute de la organele judiciare din statele respective - şi evidenţierea acestora la nivel financiar contabil şi bancar - confirmă caracterul comercial al raporturilor dintre părţi. Astfel, menţionează instanţa de rejudecare, contrar celor arătate în rechizitoriu şi în hotărârile anterioare - în sensul fictivităţii contractului de consultanţă managerială şi a actelor adiţionale încheiate între Cooperativa de Credit - B.P.F. şi C.I.L., precum şi a fictivităţii plăţilor efectuate de B.P.F. (condusă atunci de inculpată) către societatea din SUA (banii fiind în această opinie însuşiţi de inculpaţi în interes propriu) - se poate reţine cu certitudine existenţa materială şi juridică a contractului nr. RO 000066 din 29 iulie 2000, exemplarul aflat în posesia societăţii C.I.L. fiind predat autorităţilor judiciare americane (FBI) care l-au trimis în copie certificată la dosarul cauzei prin intermediul comisiei rogatorii; acelaşi contract şi acte adiţionale au fost ridicate şi de la Banca Furnica, conţinutul fiind identic (acte aflate la dosarul cauzei).
În consecinţă, reţine instanţa de rejudecare că, în baza acestei convenţii, între cele două părţi s-au încheiat raporturi comerciale având ca obiect prestarea, respectiv primirea, de servicii de consultanţă de marketing şi management, servicii necesare pentru dezvoltarea unei activităţi comerciale în perioada de tranziţie din punct de vedere economic a anilor 2000. Pentru serviciile prestate în baza convenţiei menţionate, C.I.L. a emis 13 facturi în perioada august 2000 - august 2001 pentru suma totală de 111.300 dolari S.U.A., facturi înregistrate în contabilitatea firmei şi predate, în copie, autorităţilor americane pentru a face dovada realităţii lor. În baza aceleiaşi convenţii, şi a facturilor menţionate, B.P.F. a achitat - potrivit prevederilor contractuale - prin virament bancar, în contul societăţii C.I.L., deschis la M.K.B., suma de 91.600 dolari S.U.A. - aşa cum a rezultat din extrasul de cont emis de banca maghiară şi predat autorităţilor americane. În final, a apreciat instanţa de rejudecare că dovedindu-se atât existenţa contractului de prestări servicii, cât şi plata serviciilor de consultanţă, banii fiind încasaţi de societatea americană, nu se poate vorbi de o delapidare în forma însuşirii de către inculpată a sumei respective, în interes propriu, ci de o activitate comercială certă, ilustrată prin înscrisurile legalizate şi apostilate depuse la dosar.
De asemenea, în opinia instanţei de rejudecare, în ceea ce priveşte acuzaţiile aduse coinculpatului - de complicitate la delapidare - acestea nu sunt susţinute de materialul probator administrat, mai exact de concluziile comisiei rogatorii. Astfel, menţionează instanţa de rejudecare că din înscrisurile primite de la reprezentanţii societăţii C.I.L. şi extrasele de cont furnizate de banca maghiară, rezultă incontestabil următoarele aspecte:
Prin Convenţia nr. RO 000066/2000 s-a stabilit de comun acord ca locul materializării financiar contabile a operaţiunilor comerciale stabilite între B.P.F. şi C.I.L. să fie Ungaria, inculpatul deplasându-se de mai multe ori în această ţară pentru a controla îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate prin convenţie. Pornind de la relaţii comerciale stabile şi de încredere, reprezentanţii societăţii americane l-au împuternicit pe inculpat să finalizeze şi alte operaţiuni comerciale, derulate tot pe teritoriul Ungariei, încheiate între societatea americană şi M.E.L. Existenţa relaţiilor comerciale între C.I.L. şi M.E.L. este, în opinia instanţei de rejudecare, o certitudine atestată de autorităţile judiciare americane (prin comisia rogatorie). Potrivit extrasului de cont emis de banca maghiară, inculpatul - împuternicit de C.I.L. - a scos din contul acestei societăţi, la date diferite, suma de 91.000 dolari S.U.A., depusă în numerar, în aceeaşi zi, în contul societăţii M.E.L. Suma reprezenta contravaloarea facturilor emise de M.E.L. pentru C.I.L., respectiv facturile nr. 358405 din 03 octombrie 2001, 258411 din 05 octombrie 2001, 171542 din 25 noiembrie 2001 - toate înregistrate în contabilitatea firmei - pentru suma de 91.000 dolari S.U.A., menţionându-se ca modalitate de plată achitarea în numerar de către inculpatul V.B.F.G. Prin urmare, s-a apreciat că suma ridicată de inculpat, în numerar, nu a fost folosită în interes propriu, ci s-a achitat - în acelaşi cuantum şi în aceeaşi zi - către M.E.L., şi reprezintă contravaloarea facturilor emise de această societate către C.I.L.
Referitor la infracţiunile prevăzute de art. 31 alin. (2) rap. la art. 290 C. pen. şi art. 290 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., reţinute în sarcina inculpatei V.B.E., instanţa de rejudecare a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni, dispunând achitarea art. 10 lit. d) C. proc. pen. cu motivarea constând, în sinteză, că prin comisia rogatorie s-a făcut dovada certă că plăţile nu au fost fictive, iar toate facturile au fost emise de societatea americană şi înregistrate în contabilitatea ei, că prestaţiile contractuale au fost efectuate în condiţiile stipulate în convenţie, deci nu se poate vorbi de un fals material în înscrisuri sub semnătură privată şi, în final, referitor la fapta inculpatei de a o determina cu intenţie directă pe numita B.L. să altereze registrul de evidenţă al Cooperativei de Credit prin ştergerea menţiunii existente în dreptul poziţiei nr. 567 din 10 august 2000 şi înregistrarea în locul acesteia a contractului de prestări servicii nr. RO 000066 din 29 iulie 2000, că s-a dovedit - fără putinţă de tăgadă - existenţa atât a convenţiei, cât şi efectuarea plăţilor în mod real, şi deci nu se mai poate vorbi de consecinţe juridice în sensul cerut de textul incriminator. Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi - în urma rejudecării cauzei penale - condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile care au făcut obiectul trimiterii în judecată. În motivele de apel ale Ministerului Public s-a susţinut că în mod greşit s-a dispus achitarea inculpaţilor, având în vedere întregul material probator administrat în cauză, probatoriu care conduce indubitabil la stabilirea vinovăţiei acestora, existând probe decisive, complete şi sigure, care însă au fost ignorate de instanţa de rejudecare.
Astfel, s-a menţionat că instanţa de rejudecare şi-a întemeiat soluţia de achitare exclusiv pe baza informaţiilor transmise de către organele judiciare străine, fără a observa că acestea nu schimbă cu nimic situaţia de fapt reţinută în actul de inculpare. De asemenea, s-a arătat că informaţiile transmise de F.B.I. nu au identificat un reprezentant legal al societăţii la încheierea contractului de consultanţă, aspect care întăreşte ipoteza încheierii fictive a contractului de consultanţă, şi nu s-a făcut dovada faptului că acel contract a fost pus în practică în folosul societăţii financiare române, că nu s-a făcut dovada existenţei persoanei cu care s-ar fi vorbit telefonic pentru încheierea contractului şi pentru prestarea efectivă a consultanţei financiare ori manageriale. În plus, un alt argument, în opinia acuzării, îl constituie şi faptul că plata pretinselor prestaţii de consultanţă s-a stabilit să se facă prin transfer bancar către o bancă din Ungaria, în contul unui off-shore controlat de inculpatul V.B.F.G., acesta ridicând, în numerar, sumele de bani destinate persoanei juridice din SUA, operaţiune ilogică dacă, într-adevăr, sumele de bani erau destinate către firma off-shore din SUA. Conform acuzării, inculpata nu a fost în măsură să producă dovezi în sensul contactării numitului W.G. anterior datei încheierii contractului, şi nici ulterior, pe perioada derulării contractului, nefiind făcută dovada existenţei unor convorbiri internaţionale prin care s-ar fi prestat serviciile de consultanţă; de asemenea, sumele de bani ridicate de inculpat - în calitate de reprezentant al firmei C.I.L. - nu au fost justificate sub aspectul destinaţiei. În final, acuzarea concluzionează că suma de 111.300 dolari S.U.A., alocată din profitul Cooperativei de Credit - B.P.F. pe anul 2000 pentru investiţii, a ajuns în posesia inculpaţilor.
În etapa apelului s-au solicitat, şi s-au comunicat, informaţii de la autorităţile judiciare din Ungaria şi SUA - Guvernul Districtului Columbia şi s-a procedat la audierea nemijlocită a inculpaţilor.
Din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii, din ambele cicluri procesuale, instanţa de apel a reţinut următoarele:
La data de 03 decembrie 2001, organele de cercetare penală din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Serviciul Poliţiei Economico-Financiare au procedat la consemnarea denunţului oral formulat de numita C.G., cenzor în cadrul Cooperativei de Credit - B.P.F., cu privire la faptele numiţilor V.E. - director general al Cooperativei de Credit şi B.F.G. - concubinul numitei V.E., la aceea dată. În sinteză, numita C.G. a sesizat organele judiciare despre faptul că V.E., în calitate de director general al Cooperativei de Credit B.P.F., a întocmit în mod fictiv un contract de consultanţă managerială cu societatea C.I.L.U. pentru a scoate din Cooperativa de Credit suma de 111.300 dolari S.U.A., pe care a depus-o într-un cont de la o bancă comercială din Budapesta, al cărui beneficiar este concubinul acesteia - B.F.G.
În urma cercetărilor, s-a stabilit că B.P.F. este o organizaţie cooperatistă de credit, cu capital exclusiv privat, care a fost înfiinţată la data de 27 februarie 1998, sub imperiul Legii nr. 109/1996, fiind înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului sub nr. J/40/1919/1998.
În cadrul adunării generale a membrilor cooperatori, din data de 15 august 1998, numita V.E. a fost desemnată pentru a ocupa funcţia de administrator al Cooperativei de Credit- B.P.F., iar în prima şedinţă a Consiliului Director, ce a urmat acestei adunări generale, V.E. a fost numită şi în funcţia de director general al cooperativei, aceste funcţii fiind îndeplinite efectiv de către aceasta în perioada august 1998 - septembrie 2001.
În ceea ce priveşte componenţa Consiliului de Administraţie al Cooperativei B.P.F., în adunarea generală a membrilor cooperativei din data de 23 decembrie 1999, s-a hotărât ca cei cinci membri ai Consiliului de Administraţie al Cooperativei să fie B.C.O., V.E., B.F.G., C.D. şi F.C.
Procedând la verificarea registrelor de evidenţă a intrărilor şi ieşirilor de corespondenţă ţinute de Cooperativa de Credit B.P.F., organele judiciare au constatat că, la poziţia nr. 567 din 10 august 2000, figura înregistrat contractul de prestări servicii nr. RO 00066, încheiat la data de 29 iulie 2000, între Cooperativa de Credit B.P.F. şi societatea off-shore C.I.L., iar în registrul de evidenţe pe anul 2001, la poziţia nr. 116 din 17 aprilie 2001, figura înregistrat Actul adiţional nr. 1 la contractul nr. RO 00066 prin care perioada de valabilitate a contractului de prestări servicii era stabilită între 01 august 2000 - 31 decembrie 2001.
Din examinarea clauzelor contractului de servicii manageriale nr. RO 00066, şi a Actului adiţional nr. 1 la acest contract, rezultă că obiectul contractului îl constituie prestarea de către societatea off-shore a unor servicii de consultanţă managerială în domeniul strategiei de vânzări, analizei economice a pieţei curente şi viitoare, facilităţi de schimb de informaţii, metodei de estimare a performanţei, etc, pe perioada cuprinsă între 01 august 2000 - 31 decembrie 2001. Prin acelaşi contract, s-a stabilit ca locul efectuării prestaţiilor de consultanţă să fie în Ungaria, iar în privinţa modalităţii de achitare a contravalorii prestaţiilor s-a prevăzut ca plata să se facă anual, în 12 rate lunare.
Instanţa de apel a constatat, în primul rând, că nu se poate stabili în ce mod anume prestaţiile de consultanţă managerială asumate de firma off-shore, şi înşiruite în contract, ar fi putut să contribuie la rentabilizarea activităţii cooperativei, de vreme ce acestea reprezintă pur şi simplu nişte noţiuni de ordin teoretic, fără funcţionalitate economică în cazul concret avut în vedere. De altfel, în declaraţiile date, inculpata V.E., a susţinut în mod constant că beneficiul înregistrat de cooperativa de credit prin încheierea şi derularea acestui contract l-ar fi constituit lărgirea portofoliului de clienţi ai băncii şi diversificarea serviciilor oferite, cu consecinţa îmbunătăţirii considerabile a performanţelor economice obţinute, însă aceasta nu a fost în măsură să explice, prin considerente de ordin practic, în ce mod anume serviciile de consultanţă - de care pretinde că a beneficiat - ar fi condus la obţinerea performanţelor pe care le invocă.
În legătură (cu împrejurările şi modalitatea în care contractul de consultanţă nr. RO 00066 ar fi fost negociat şi semnat (încheiat) de cele două părţi, inculpata a declarat că - aproximativ în lunile iunie - iulie 2000, întrucât cooperativa de credit se afla într-o perioadă în care intenţiona să lărgească portofoliul de clienţi şi să diversifice paleta de servicii oferite - o fostă colegă de facultate, stabilită în SUA, i-ar fi recomandat pe un anume domn W.G., despre care i-a spus că este expert în consultanţă managerială în domeniul financiar, dându-i în acest sens un număr de telefon la care să-l contacteze.
Astfel, susţine inculpata - prin intermediul mai multor convorbiri telefonice purtate cu acest domn W.G. în vederea negocierii clauzelor contractului - i-a expus acestuia situaţia cooperativei, iar acesta din urmă, fiind de acord să presteze serviciile de consultanţă solicitate, i-a trimis - prin intermediul serviciilor poştale - contractul redactat în limba engleză, şi chiar semnat, pentru a-şi exprima părerea cu privire la clauzele contractuale inserate, şi - pentru că nu a avut niciun fel de obiecţiuni cu privire la conţinutul său - l-a semnat în calitate de director general al cooperativei, contractul devenind astfel executabil.
A reţinut instanţa de apel că, dacă în privinţa părţii române ce figurează în contract ca beneficiară a prestaţiilor de consultanţă managerială - Cooperativa de Credit B.P.F. - inculpata V.E. a recunoscut că a semnat contractul de servicii în calitate de director general al acestei organizaţii cooperatiste, în ceea ce priveşte prestatorul de servicii -societatea off-shore C.I.L., a cărei ştampilă figurează aplicată pe contract, nu se poate deduce cine ar fi fost persoana fizică ce a semnat acest contract în calitate de reprezentant legal al persoanei juridice nerezidente; a conchis instanţa de apel că în lipsa oricărei menţiuni referitoare la numele acesteia, apărările inculpatei în privinţa identităţii persoanei cu care a negociat şi încheiat contractul, sub aspectul avut în vedere, nu sunt verificabile în mod obiectiv.
Instanţa de apel a reţinut, conform probelor administrate, că - deşi contractul de prestări servicii nr. RO 00066 figurează înregistrat în evidenţele cooperativei la poziţia nr. 567 din 10 august 2000 - în realitate înregistrarea acestui contract în registrul de intrări-ieşiri corespondenţă s-a făcut abia în luna septembrie a anului 2001, de către martora B.L. Fiind audiată în cursul urmăririi penale, martora B.L. a declarat că, aproximativ în cursul lunii septembrie 2001, mai înainte de arestarea directoarei generale V.E., aceasta din urmă i-a solicitat să modifice o poziţie din registrul de intrări-ieşiri corespondenţă pe anul 2000, în sensul de a şterge cu pastă corectoare menţiunea de la poziţia nr. 567/2000, lucru pe care l-a şi făcut, iar în dreptul acestei poziţii, la iniţiativa numitei V.E., a înregistrat contractul RO 00066 din 29 iulie 2000. În cursul judecăţii, martora a manifestat o atitudine extrem de rezervată - invocând obligaţia de păstrare a secretului profesional - arătând că datorită timpului îndelungat care s-a scurs din anul 2001, până în prezent, nu îşi mai aminteşte dacă ea a efectuat acea modificare la poziţia nr. 567/2000 în registrul de evidenţă şi nici din ordinul cui.
În opinia instanţei de apel, afirmaţiile inculpatei V.E. conform cărora este posibil ca martora B.L., care s-a ocupat de înregistrarea în evidenţele cooperativei a contractului de prestării servicii, să fi făcut acea corectură în registru datorită faptului că respectivul contract era redactat în limba engleză, iar martora nu cunoştea această limbă, astfel încât ar fi putut greşi ceva, nu sunt confirmate de martora în discuţie, aşa încât nu pot fi acceptate ca pertinente pentru lămurirea împrejurărilor legate de înregistrarea contractului la poziţia nr. 567 din 10 august 2000.
Instanţa de apel a reţinut că, dimpotrivă, declaraţiile martorei B.L. făcute în cursul urmăririi penale se coroborează cu concluziile expertizei grafice efectuate în cursul urmăririi penale potrivit cărora scrisul de completare în litigiu, la poziţia nr. 567 din registrul nr. 1, a fost executat de către numita B.L.
De asemenea, s-a reţinut că martora C.G., prin declaraţiile date în cursul urmăririi penale, a relatat în mod detaliat circumstanţele în care s-a ajuns la "încheierea" contractului de consultanţă managerială nr. RO 00066, şi la înregistrarea acestuia în evidenţele cooperativei de credit, infirmând astfel apărările nesincere ale inculpatei formulate sub acest aspect.
S-a mai reţinut şi că, la data de 05 iunie 2002, Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, a înaintat Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie informarea nr. S 11/122 din 05 iunie 2002 cu privire la tranzacţiile suspecte efectuate de persoanele fizice V.E. şi B.F.G. din conturile Cooperativei de Credit B.P.F. Din cuprinsul acestei informări a reieşit că, în perioada 15 mai 2001 - 05 septembrie 2001, numita V.E., în calitate de director general al Cooperativei de Credit - B.P.F., a ordonat, în baza contractului de prestării servicii nr. RO 00066, efectuarea unui număr de 4 transferuri bancare, prin Banca I.R., pentru plata unor facturi externe. Pentru efectuarea celor 4 transferuri bancare ordonate Băncii I.R., inculpata V.E. a semnat - în numele Cooperativei de Credit B.P.F. - dispoziţiile de plată valutară externă. Totodată, inculpata a prezentat reprezentanţilor Băncii I.R. Declaraţia nr. 130 din 15 mai 2005, semnată în calitate de director general al cooperativei de credit, potrivit căreia plăţile efectuate către societatea off-shore C.I.L. sunt exonerate de la impunere conform art. 2 pct. c din O.G. nr. 83/1998, întrucât ar reprezenta plăţi pentru servicii ce nu au fost prestate pe teritoriul României. Tot din informarea Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor a rezultat că suma totală de 111.300 dolari S.U.A., pentru care inculpata V.E. a ordonat efectuarea plăţii din contul cooperativei de credit deschis la Banca I.R. pe baza dispoziţiilor de plată valutară externă, a fost virată în contul nr. x, deschis pe numele persoanei juridice nerezidente C.I.L., la Banca M.K. Budapesta, Republica Ungară.
Pe baza informării primite de la Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor la data de 22 august 2002 Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a solicitat autorităţilor judiciare din Ungaria, prin comisie rogatorie, efectuarea următoarelor acte procedurale: obţinerea de la Banca M.C.E. (M.K.B.) a datelor de identificare ale persoanelor fizice care au deschis contul bancar nr. x pentru persoana juridică nerezidentă C.I.L., a fişelor cu specimene de semnătură ale împuterniciţilor şi extrasele de cont din care rezultă operaţiunile de încasări şi plăţi. Urmare a cererii de asistenţă juridică internaţională în materie penală adresată de partea română, autorităţile judiciare maghiare au înaintat la dosarul cauzei toate documentele ce au rezultat în cursul îndeplinirii cererii de asistenţă juridică în legătură cu numărul de cont indicat, puse la dispoziţie de către Banca M.C.E., şi anume: fişa de date de identificare, contractul de deschidere de cont, conturile proprietarilor de conturi, poziţiile contului, copia paşaportului, împuternicire, adeverinţă de casă înştiinţare privind creditul. Din relaţiile furnizate de către Banca M.C.E. din Budapesta, cu prilejul îndeplinirii cererii de asistenţă juridică internaţională formulată de autorităţile judiciare din România, rezultă că inculpatul B.F.G. este persoana care a deschis, la data de 25 aprilie 2001, pe numele persoanei juridice C.I.L., contul nr. x, a debitat acest cont prin încasare de numerar, în perioada 01 octombrie 2001 - 21 noiembrie 2001, şi a solicitat închiderea contului la data de 25 noiembrie 2002.
Astfel, s-a constatat împrejurarea că acest cont a fost deschis la data de 25 aprilie 2001 de către inculpatul B.F.G., în numele societăţii C.I.L., fiind dovedită de faptul că, pe mai multe din documentele întocmite de către Banca M.C.E. în legătură cu administrarea acestui cont, este menţionat, ca sediu al firmei off-shore, căsuţa poştală nr. 113, Oficiul Poştal 18 România; or, din verificările efectuate la Compania Naţională Poşta Română SA a rezultat că titularul acestei căsuţe poştale, în perioada iulie 2001 - iulie 2002, a fost SC C.L. SRL, în cadrul căreia inculpatul deţine calitatea de director general.
De altfel, s-a constatat că despre lejeritatea procedurii de deschidere de conturi în unele bănci din Ungaria, situaţie care ar reprezenta un paradis fiscal, şi de efectuare de operaţiuni bancare prin intermediul unor astfel de conturi, se face referire în broşura "P.F. 2000", broşură ridicată de la inculpata V.E. şi ataşată la dosarul de urmărire penală.
Conform adeverinţelor bancare, puse la dispoziţie de către Banca M.C.E. din Budapesta, rezultă că suma de 111.300 dolari S.U.A., virată în contul nr. x de către Cooperativa de Credit B.P.F., a fost ridicată integral de către inculpatul B.F.G.- (la acea dată concubinul inculpatei V.E. şi membru în Consiliul de Administraţie al Băncii P.F.) în calitate de reprezentant al firmei C.I.L., în mai multe tranşe, în perioada 01 - 05 octombrie 2001 şi 25 noiembrie 2001. Aşa cum rezultă din cererea de închidere a contului, transmisă prin comisie rogatorie de către M.K.B., la data de 25 noiembrie 2002 inculpatul a solicitat băncii maghiare închiderea contului nr. x, contul fiind radiat la data de 26 noiembrie 2002; această împrejurare este dovedită de faptul că pe cererea de închidere a contului figurează semnătura indescifrabilă a inculpatului B.F.G.
În opinia instanţei de apel, din analiza probatoriului administrat în cauză rezultă, fără dubiu, că inculpata V.E. - în calitate de administrator şi director general al Cooperativei de Credit B.P.F. - ajutată de concubinul său, inculpatul B.F.G. (actualmente soţ) - care îndeplinea, la acea dată, funcţia de membru în consiliul de administraţie al băncii - a acţionat după un plan bine determinat, apelând la "ingineria financiară" ilicită anterior descrisă, în scopul ca o parte din profitul realizat de Cooperativa de Credit pe anul 2000 să fie evidenţiat în contabilitate cu titlu de cheltuieli pentru investiţii, pentru ca, ulterior, prin virarea sumei totale de 111.300 dolari S.U.A. în contul deschis pe numele firmei off-shore la Banca M.K.B. din Budapesta, cu titlu de plată pentru servicii de consultanţă managerială şi încasarea integrală a acestei sume de către inculpatul B.F.G., ca reprezentant al firmei C.I.L., suma de bani alocată din profitul cooperativei de credit pe anul 2000 pentru investiţii să ajungă practic, fără drept, în posesia celor doi inculpaţi, în interesul acestora.
Conform curţii de apel, împrejurările în care inculpata V.E. susţine că s-a negociat, s-a încheiat şi s-a derulat contractul de consultanţă managerială nr. RO 00066, nu au fost dovedite prin vreun mijloc de probă.
Astfel, a arătat Curtea de Apel că formarea convingerii în sensul că acest contract de prestări servicii manageriale nr. RO 00066 din 29 iulie 2000 reprezintă mijlocul fraudulos prin care inculpata V.E., conferind aparenţa de legalitate necesară acţiunilor sale, a reuşit să scoată din patrimoniul Cooperativei de Credit B.P.F. suma totală de 111.300 dolari S.U.A., pe care apoi - cu ajutorul concubinului său - inculpatul B.F.G., şi-au însuşit-o în interes personal, este fundamentată de întregul ansamblu probator administrat în cauză, fiind menţionate următoarele argumente probatorii:
Pe de o parte, nu rezultă care este numele reprezentantului legal al firmei off-shore C.I.L. în numele căreia ar fi semnat contractul pe care inculpata susţine că l-ar fi primit prin corespondenţă.
Pe de altă parte, inculpata a afirmat, în mod constant, că negocierea contractului de consultanţă managerială s-a realizat prin intermediul convorbirilor telefonice pe care le-ar fi purtat cu "domnul W.G.", expert în domeniul consultanţei manageriale de ordin financiar ce i-a fost recomandat de către o fostă colegă de facultate stabilită în SUA, însă aceasta nu a reuşit să producă niciun fel de dovezi cu privire la contactarea fizică ori telefonică a acestei persoane în perioada de dinaintea datei menţionate în contract ca dată a încheierii acestuia (29 iulie 2000).
De asemenea, deşi inculpata a susţinut că, în perioada derulării contractului, serviciile de consultanţă managerială oferite contra-cost de aşa-zisul domn W.G., reprezentant al firmei off-shore, au fost prestate prin intermediul convorbirilor telefonice purtate cu acesta, atât de pe telefonul său mobil, având nr. 0722286xxx, cât şi de la postul telefonic al cooperativei de credit, nu există nicio probă sub acest aspect, astfel că nu s-a probat realizarea în fapt a acestor servicii de consultanţă managerială de către pretinsul domn W.G.
Fiind întrebată, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, despre numărul de telefon la care pretinde că l-a contactat telefonic pe aşa-zisul "domn W.G." în vederea negocierii contractului de consultanţă managerială şi, ulterior, pentru executarea prestaţiilor ce făceau obiectul contractului, inculpata a precizat - de fiecare dată - că nu-şi mai aminteşte acest număr de telefon şi că nu-l mai are, fiind posibil "să se fi pierdut" odată cu arestarea sa, în cursul lunii septembrie 2001, moment în care de la sediul cooperativei de credit au fost ridicate foarte multe documente, inclusiv înscrisuri cu caracter personal.
În opinia instanţei de apel, această apărare a inculpatei a fost înlăturată ca fiind vădit nesinceră, întrucât - dacă ar fi avut interesul să demonstreze că negocierea şi consultanţă managerială au avut loc în maniera pretinsă de ea - atunci ar fi putut apela, din nou, la sprijinul acelei foste colege de facultate, numita N.M. sau L. (nu se cunoaşte exact), persoană stabilită în SUA şi care i l-a recomandat pe pretinsul expert W.G., pentru a obţine şi pune la dispoziţia organelor judiciare toate datele necesare pentru verificarea veridicităţii apărărilor sale.
Curtea de Apel a reţinut că apărările inculpatei, sub acest aspect, sunt infirmate de informaţiile comunicate - la solicitarea organelor de cercetare penală - de către operatorii de telefonie SC M. SA şi R. SA. Astfel, cu adresa nr. 2346 din 10 ianuarie 2003 SC M. SA a transmis, cu referire la cauza de faţă, listingul convorbirilor telefonice efectuate de la postul telefonic 0722286xxx (aparţinând inculpatei V.E.) din perioada 28 martie - 22 septembrie 2000, listing din care rezultă că, în această perioadă, nu au fost apelate de la postul telefonic menţionat numere de telefon aparţinând operatorilor internaţionali de telefonie. De asemenea, s-a reţinut şi că, prin adresa nr. 251/13877 din 20 februarie 2002, Romtelecom SA a transmis facturile detaliate pentru posturile telefonice cu numerele 2117xxx, 2123xxx, 2326xxx, 3136xxx, 3136xxx, 3137xxx, aparţinând titularului Cooperativa de Credit B.P.F., aferente perioadei 01 ianuarie 1999 - 31 decembrie 2001, din examinarea cărora nerezultând apelarea unor numere de telefon din străinătate.
A mai reţinut instanţa de apel, în ceea ce priveşte perioada de derulare a contractului, că - deşi prin Actul adiţional nr. 1 din 17 aprilie 2001 este prevăzută ca perioadă de valabilitate a convenţiei 01 august 2000 - 31 decembrie 2001 - au fost efectuate plăţi în valută de către cooperativa de credit, în baza acestui contract, doar până în luna septembrie 2001 (perioadă care coincide cu arestarea preventivă a inculpatei într-un alt dosar); or, în acest context, este nefiresc ca B.P.F. să nu mai beneficieze contra-cost de serviciile de consultanţă managerială prestate de "expertul W.G.", contractul fiind în vigoare.
Cu privire la participaţia penală a inculpatului B.F.G. la activităţile infracţionale desfăşurate în legătură cu contractul de consultanţă managerială nr. RO 00066 din 29 iulie 2000, instanţa de apel a reţinut că împrejurările în care acesta susţine că a ajuns să efectueze operaţiuni bancare (acte de dispoziţie) în contul deschis pe numele, persoanei juridice nerezidente off-shore C.I.L. la M.K.B. din Budapesta nu sunt susţinute de probe, ci - dimpotrivă - din probele administrate rezultă că inculpatul a acţionat într-o deplină convenienţă infracţională cu concubina sa în scopul aducerii la îndeplinire a planului conceput pentru însuşirea, în interesul lor, a sumelor de bani virate din contul Băncii P.F. pentru plata unor prestaţii de consultanţă managerială fictive.
Din relatările făcute de inculpatul B.F.G., cu prilejul repetatelor sale audieri în cursul procesului-penal, se reţine de Curtea de Apel că acesta ar fi intrat în legătură cu pretinsul domn W.G. sunându-l pe acesta la un numărul de telefon găsit la domiciliu, pe o carte de vizită aflată între nişte documente personale ale prietenei (concubinei) sale V.E., el fiind gelos, după care a trecut la o veritabilă relaţie de afaceri cu aşa-zisul domn W.G., acesta din urmă făcându-i propunerea de a-l sprijini în achiziţionarea de maşini second hand de pe alte pieţe din Europa, propunere pe care ar fi acceptat-o după câteva luni de zile, iar dintre adresele dealerilor de pe piaţa externă, pe care i le-a prezentat W.G., şi-a ales unele din Ungaria.
În acest context, Curtea de Apel reţine că, pentru a justifica deplasările sale în Ungaria tocmai în perioada în care a fost deschis la Banca M.C.E. din Budapesta contul nr. x, pe numele firmei off-shore C.I.L., inculpatul a susţinut că, în primăvara anului 2001, s-a deplasat la Budapesta cu scopul de a achiziţiona autoturisme second hand la preţuri avantajoase, dar - pentru faptul că nu era în măsură să dovedească aceste susţineri - a invocat împrejurarea că nu a reuşit să materializeze această afacere din pricina reticenţei băncilor comerciale din România, care nu sunt de acord cu finanţarea achiziţionării de autoturisme second hand.
În realitate, reţine instanţa de apel, deplasarea inculpatului la Budapesta, în primăvara anului 2001, a avut drept scop deschiderea contului (la data de 25 aprilie 2001) de la M.K.B., în care, ulterior, începând cu data de 15 mai 2001, au fost viraţi, din dispoziţia inculpatei V.E., cei 111.300 dolari S.U.A. din patrimoniul Băncii P.F.
În opinia instanţei de apel, apărările inculpatului în legătură cu împrejurările şi modul în care ar fi ajuns să fie împuternicit de către pretinsul domn W.G. să efectueze operaţiuni bancare (încasări de numerar) în numele societăţii off shore C.I.L., în contul nr. x deschis la Banca M.C.E., sunt neverosimile, ele neputând fi acceptate şi pentru considerentul că, într-o relaţie comercială, reprezentantul uneia dintre părţile contractante nu poate fi, în acelaşi timp, şi reprezentantul celeilalte părţi, pentru că ar fi într-un vădit conflict de interese.
Pe de altă parte, instanţa de apel reţine că inculpatul nu a fost în măsură să dovedească la ce număr de telefon l-ar fi apelat, în nenumărate rânduri, potrivit propriilor susţineri, pe "domnul W.G." cu care pretinde a avut o relaţie benefică, precizând - ca şi coinculpata V.E. - că nu şi-l mai aminteşte şi că, după întreruperea relaţiilor cu acesta, i-a pierdut.
De asemenea, se reţine de Curtea de Apel că inculpatul a precizat că nu l-a întâlnit niciodată personal pe aşa-numitul domn W.G., iar în aceste condiţii pare de necrezut cum acest W.G., având o încredere deplină într-o persoană necunoscută, îi solicită acesteia din urmă ca, ori de câte ori se deplasează din România la Budapesta, în interes de afaceri personale, să îndeplinească un comision pentru el (neremunerat), în sensul de a debita contul firmei C., deschis la Banca M.C.E., cu diverse sume de bani în numerar, pe care - apoi - să le remită unor furnizori de servicii pentru stingerea unor datorii. În acelaşi context, se reţine de instanţa de apel faptul că nu se justifică de ce pretinsul W.G. ar fi avut nevoie să apeleze la serviciile de comisionat ale inculpatului B.F.G. pentru încasarea în numerar a sumelor virate de către B.P.F. în contul deschis pe numele firmei C.L., şi remiterea acestor sume pentru stingerea unor datorii ale firmei C. faţă de anumiţi furnizori din Budapesta, în condiţiile în care acesta avea la îndemână posibilităţi mult mai comode şi mai facile de debitare a contului în scopul efectuării de plăţi către terţi, de exemplu transmiţând către bancă, prin intermediul mijloacelor moderne de corespondenţă, ordine de plată sau dispunând efectuarea unor plăţi prin transferuri bancare. În plus, suma totală cu care a fost creditat contul deschis la Banca M.C.E. provine exclusiv din transferurile bancare ordonate de clientul B.P.F., fiind încasată integral de către inculpat în perioada 01 octombrie - 25 noiembrie 2001 conform adeverinţelor bancare aflate la dosar.
Tot referitor la sumele de bani ridicate de inculpat din contul deschis în banca M.K.B., instanţa de apel menţionează că nu există nicio dovadă care să ateste faptul că cele trei facturi fiscale, de care se prevalează inculpatul, ar fi fost achitate chiar cu sume de bani provenind din contul în care a fost virată de către B.P.F. contravaloarea pretinselor prestaţii, cu atât mai mult cu cât una dintre aceste facturi, în valoare de 11.000 dolari S.U.A., apare ca fiind achitată la data de 25 noiembrie 2002, iar contul deschis pe numele firmei C. a fost debitat integral până în data de 25 noiembrie 2001, fără ca în acest cont să mai fie efectuate, după această dată şi alte operaţiuni bancare de creditare. Pe de altă parte, menţionează Curtea de Apel, chiar dacă susţinerile inculpatului ar fi în parte reale, se poate aprecia că procedeul folosit de inculpat - prin plasarea unei părţi din banii ridicaţi din contul deschis pe numele firmei C. sub formă de plată pentru servicii manageriale - reprezintă tot o modalitate de disimulare a activităţii ilicite desfăşurată în complicitate de către cei doi inculpaţi în legătură cu contractul de servicii manager ale nr. RO 00066, pentru întărirea aparenţei de legalitate a acţiunilor lor.
În opinia instanţei de apel, apărările inculpatului în legătură cu incidentul în urma căruia s-a ajuns, probabil, la închiderea contului, în sensul că, necunoscând foarte bine limba engleză, nu a înţeles dacă formularul pe care l-a completat era pentru radierea împuternicirii pe care i-o dăduse W.G. sau pentru închiderea contului, sunt necredibile, fiind de neconceput ca un respectabil om de afaceri, cum este inculpatul, să pretindă că nu are minime cunoştinţe de limba engleză pentru a efectua diverse operaţiuni bancare.
În ceea ce priveşte apărările inculpatului conform cărora deşi a discutat cu numita V.E. despre persoana lui W.G., aflând de la aceasta doar că este un partener de afaceri, totuşi nu a avut cunoştinţă despre încheierea şi derularea contractului de prestări servicii, au fost apreciate de Curtea de Apel ca nesincere întrucât, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat cu prilejul şedinţei executive a Consiliului de Administraţie al Cooperativei de Credit B.P.F., din data de 20 noiembrie 2000, inculpatul, în calitate de membru în Consiliul de Administraţie, a participat la această şedinţă în care s-a aprobat "încheierea contractului de prestări servicii şi includerea acestuia în cheltuielile cooperativei". De altfel, în opinia instanţei de apel, în calitatea sa de membru al Consiliului de Administraţie al Băncii P.F., este imposibil ca inculpatul să nu fi avut nici cea mai vagă idee despre cea mai importantă şi costisitoare cheltuială a cooperativei de credit, în timp ce un simplu funcţionar al băncii, martora C.R.C.M., propusă de către inculpaţi, şi care avea funcţia de operator ghişeu, în mod surprinzător a fost în măsură să tragă concluzia că sporirea fluxului de clienţi ai băncii ar fi fost determinată de împrejurarea că doamna director general E.V. a beneficiat de servicii de consultanţă din partea cuiva.
Nu în ultimul rând, conform instanţei de apel, broşura "Planificare fiscală 2000", ce se găseşte ataşată în dosarul de urmărire penală, ilustrează pas cu pas procedura de care s-au folosit, în mod nelegal, inculpaţii pentru a intra în posesia sumei de bani delapidate.
S-a mai arătat de instanţa de apel că activitatea infracţională a celor doi inculpaţi este descrisă, în mod detaliat, şi de către, martora C.G. care, în perioada de referinţă avută în vedere, august 2000 - septembrie 2001, avea calitatea de cenzor în cadrul Băncii P.F. Prin declaraţiile date în cursul urmăririi penale, această martoră a făcut dezvăluiri complexe cu privire la circumstanţele şi modalitatea de comitere a faptelor, credibilitatea acesteia neputând fi pusă la îndoială pentru motivul că în cursul cercetării judecătoreşti audierea sa a devenit practic imposibilă, apelându-se la dispoziţiile art. 327 alin. (3) C. proc. pen. din motive obiective.
De asemenea, în opinia instanţei de apel sunt importante şi declaraţiile făcute de martora B.L., date în cursul urmăririi penale, prin care aceasta relatează aspecte legate atât de înregistrarea în evidenţele cooperativei B.P.F. a contractului de servicii manageriale nr. RO 00066, cât şi de împrejurările efectuării transferurilor bancare de valută, la extern, în temeiul contractului sus-menţionat prin intermediul Băncii I.R.
Referitor la înscrisurile transmise la dosarul cauzei în cursul judecăţii, în România, din două ţări, prin care se încearcă a se acredita ideea că persoana juridică nerezidentă C.I.L. recunoaşte colaborarea cu Cooperativa de Credit B.P.F. în domeniul consultanţei manageriale prin intermediul contractului de prestări servicii nr. R000066 din 29 iulie 2000, Curtea de Apel a apreciat că nu pot fi luate în considerare ca exprimând poziţia oficială a firmei C.L. întrucât, pe niciunul dintre ele, nu figurează aplicată ştampila firmei off-shore, astfel că - în lipsa acestui element de identificare - nu se poate stabili că aceste documente ar proveni de la firma respectivă.
De asemenea, instanţa de apel a apreciat că aşa-numitele extrase din rapoartele de activitate ale firmei C., pentru perioada august 2000 - august 2001, în legătură cu contractul de servicii manageriale nr. RO 00066 din 29 iulie 2000, reprezintă - de fapt - o sumă de precepte şi idei teoretice în domeniul activităţii bancare, reproduse, parcă, întocmai dintr-o lucrare de specialitate, fără nicio referire concretă la activitatea desfăşurată de organizaţia cooperatistă B.P.F. în plus, instanţa de apel a reţinut că, în niciunul dintre documentele menţionate nu se face vreo referire la misteriosul personaj W.G., indicat în mod constant de către inculpaţi ca fiind unicul reprezentant al firmei off-shore C.I.L. cu care au avut relaţii de colaborare.
În final, a conchis instanţa de apel, întreg probatoriul administrat în cauză a evidenţiat că acel contract de consultanţă a fost fictiv, înregistrat în contabilitate la aproximativ 1 an de la momentul întocmirii şi prin falsificarea unei poziţii din registrul de corespondenţă. Pe de altă parte, nu s-a identificat existenţa vreunui reprezentant legal al firmei off-shore C.I.L. cu care să se facă dovada realităţii contractului, nu există vreo dovadă a unei activităţi de consultanţă concretă realizată de către firma contractantă, sumele de bani virate pentru aşa-zisele prestaţii de consultanţă au fost ridicate în numerar şi au intrat în posesia inculpatului V.B.F.G., aspecte ce au fost confirmate atât prin sesizarea Oficiului pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor, cât şi prin depoziţia cenzorului cooperativei, care a şi denunţat activitatea infracţională.
Chiar dacă în perioada derulării contractului, 2000 - 2001, cooperativa a avut profit şi a împărţit dividende, este evident că, în lipsa înregistrării acestui contract fictiv şi a plăţii sumei de 111.300 dolari S.U.A., profitul înregistrat ar fi fost majorat cu această sumă.
Pentru considerentele expuse, Curtea de Apel a apreciat că prezumţia relativă de nevinovăţie, ce operează în favoarea inculpaţilor în temeiul art. 52 şi art. 66 alin. (1) C. proc. pen., este infirmată de probele de vinovăţie existente în cauză, astfel cum au fost expuse şi analizate anterior, susţinerea instanţei de fond în sensul că faptele nu sunt prevăzute de legea penală, fiind eronată şi urmarea unei interpretări greşite a materialului probator.
În drept, s-a apreciat că fapta inculpatei V.B.E., de a-şi însuşi în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale în interesul său şi al coinculpatului V.B.F.G. (soţul său), cu ajutorul nemijlocit al acestuia, suma de 111.300 dolari S.U.A. pe care o administra în calitate de director-general şi administrator al Cooperativei de Credit B.P.F. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare, cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. Inculpata, în calitatea sa de director general şi administrator al Băncii P.F. a avut efectiv în administrare suma de bani ce constituie obiectul material al delapidării, fiind îndeplinită cerinţa impusă de lege pentru subiectul activ al delapidării, aceea de a fi funcţionar care are în administrare bunul delapidat. în ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii s-a reţinut că inculpata, efectuând acte de dispoziţie cu privire la suma de 111.300 dolari S.U.A. ce constituia veniturile cooperativei de credit, izbutit - cu ajutorul direct al concubinului său (actualmente soţ) şi prin folosirea de mijloace frauduloase - să-şi însuşească în interes personal sau pentru altul această sumă de bani. Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de delapidare a fost săvârşită de către inculpată cu intenţie directă, aceasta prevăzând şi urmărind producerea rezultatului socialmente periculos. Ca modalitate de săvârşire, infracţiunea de delapidare a fost comisă de inculpată în formă continuată prin mai multe acte materiale având la bază o rezoluţie infracţională unică, aceasta consumându-se în momentul efectuării plăţilor fictive, adică în momentul în care în mai multe tranşe suma de 111.300 dolari S.U.A. a fost scoasă prin actele sale de dispoziţie din patrimoniul cooperativei de credit.
În mod corelativ, în drept, s-a apreciat că fapta inculpatului V.B.F.G., de a o ajuta în mod repetat pe inculpata V.E., în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de membru în Consiliul de Administraţie al Băncii P.F. să-şi însuşească în interesul său ori pentru altul suma de 111.300 dolari S.U.A., pe care aceasta o administra în calitate de director general şi administrator, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la delapidare, cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. Din probatoriul administrat a rezultat că inculpatul V.B.F.G. a contribuit la săvârşirea infracţiunii nemijlocit, prin acte de executare comisive, realizându-se coeziunea psihică între complice şi autor.
Cu privire la infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prev. de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. penal şi ale infracţiunii de participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. rap. la art. 290 C. pen., reţinute în sarcina inculpatei V.B.E., Curtea de Apel a constatat că a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale, întrucât ultimul act material este din data de 5 septembrie 2001, iar termenul de prescripţie a răspunderii penale, de 7 ani şi 6 luni, s-a împlinit la 4 martie 2009.
La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpaţilor instanţa de apel a avut în vedere criteriile generale de individualizare judiciară prev. de art. 72 C. pen. şi anume limitele de pedeapsă prevăzute de textele de lege care incriminează infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor, gradul ridicat de pericol social al infracţiunilor, pus în evidenţă de circumstanţele reale ale comiterii faptelor, de modalitatea concretă de săvârşire şi mijloacele folosite, precum şi de urmarea socialmente periculoasă produsă, circumstanţele personale ale inculpaţilor, aceştia nefiind cunoscuţi cu antecedente penale, consideraţi de către angajaţi şi foştii angajaţi ai cooperativei de credit B.P.F., audiaţi în cauză, drept specialişti cu o bună pregătire profesională, iar în momentul de faţă, cei doi inculpaţi şi-au întemeiat o familie, din căsătoria lor rezultând un copil. În raport cu criteriile de individualizare judiciară anterior expuse, s-a apreciat că în favoarea inculpaţilor se justifică a fi reţinută incidenţa circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., astfel încât, dându-se eficienţă prevederilor art. 76 C. pen., cuantumul pedepsei s-a situat sub limita minimului special prevăzut de lege, apreciindu-se în raport cu gradul ridicat de instruire al inculpaţilor, că aceste pedepse reduse sunt în măsură să asigure reeducarea acestora, formarea unei atitudini corecte faţă de normele de drept şi faţă de valorile sociale ocrotite de lege. De asemenea, la stabilirea cuantumului pedepselor s-a avut în vedere şi împrejurarea că a trecut o perioadă mare de timp de la momentul comiterii faptelor, ecoul acestora în rândul opiniei publice fiind estompat.
S-a luat act că partea vătămată SC C.C. B.P.F. nu s-a constituit parte civilă iar în temeiul art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. s-a dispus confiscarea sumei de 111.300 dolari dolari S.U.A. dobândită din săvârşirea infracţiunii.
Conform art. 348 C. proc. pen. s-a dispus desfiinţarea contractului de prestări servicii nr. RO 00066 din 29 iulie 2000 şi actul adiţional la acesta, Declaraţia nr. 130 din 15 mai 2001 depusă la Banca I.R. şi a dispoziţiilor de plată valutară externă nr. 2279559 din 15 mai 2001, seria B nr. 2279561 din 19 iunie 2001, seria B nr. 2279562 din 1 august 2001 şi seria B nr. 2304518 din 5 septembrie 2001.
Împotriva deciziei instanţei de apel, inculpaţii V.B.E. şi V.B.F.G. au declarat recurs, motivele şi cazurile de casare fiind menţionate în înscrisul depus la dosar (motive scrise de recurs), precum şi în încheierea de dezbateri şi amânarea pronunţării prezentei decizii.
Prealabil examinării pe fond a recursurilor declarate de inculpaţi Înalta Curte reţine următoarele aspecte de natură procesul-penală:
Decizia atacată de cei doi inculpaţi a fost pronunţată în luna aprilie 2012, la data de 30 aprilie 2012 fiind declarate prezentele recursuri, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi în luna mai 2013. La primul termen de judecată în recurs, din data de 29 octombrie 2013, după circa 5 luni de la data înregistrării dosarului pe rolul Înaltei Curţi, şi la peste 1 an şi 6 luni de la data pronunţării deciziei atacate de inculpaţi, la cererea ambilor inculpaţi Înalta Curte a amânat judecarea recursurilor şi acordat un nou termen de judecată, la data de 10 decembrie 2013, pentru angajarea unui avocat şi pregătirea apărării.
Examinarea fondului prezentei cauze penale - faptele pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată şi, respectiv, vinovăţia acestora - a fost efectuată, după cum s-a arătat anterior, pe parcursul celor două cicluri procesuale, de patru instanţe, deopotrivă competente să devolueze integral, în fapt şi în drept, întreaga cauză penală (două instanţe de fond şi, respectiv, două instanţe de apel). Astfel, în primul ciclu procesual, inculpaţii au fost condamnaţi în primă instanţă, soluţie menţinută de instanţa de apel; în al doilea ciclu procesual, inculpaţii au fost achitaţi în primă instanţă, soluţie infirmată de instanţa de control judiciar care, prin decizia atacată, a dispus condamnarea acestora. Decizia de casare, care a atras reluarea ciclului procesual, a avut în vedere aspecte formale ale cauzei penale, nefiind o soluţie pe fondul cauzei penale (o soluţie de condamnare sau de achitare a inculpaţilor), ci o soluţie prin care s-a dispus completarea probatoriului, în sensul cerut de apărarea acestora; în consecinţă, întregul probatoriu administrat în cele două cicluri procesuale ale judecăţii a fost legal examinat de instanţele judecătoreşti de rejudecare (în primă instanţă şi, apoi, în apel).
Se mai reţine că, în rejudecare, conform deciziei de casare, au fost obţinute informaţiile apreciate de apărare ca importante pentru clarificarea situaţiei de fapt şi vinovăţiei inculpaţilor (informaţii provenind de la autorităţile din S.U.A. şi Ungaria).
În cursul judecăţii, inculpaţii au avut posibilitatea de a se confrunta cu martorii acuzării propuşi prin rechizitoriu (12 martori reaudiaţi), cu excepţia altor 3 martori pentru care, din motive obiective legate de imposibilitatea localizării şi aducerii lor în faţa instanţei - şi numai după efective şi repetate eforturi procedurale de citare şi aducere a lor pentru audiere - s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen., atât acuzarea, cât şi apărarea fiind de acord cu această modalitate procedurală (citirea declaraţiilor date în cursul urmăririi penale). De asemenea, au fost încuviinţate şi administrate probe propuse de apărare (martor C.R.C.M.; informaţii de la autorităţile din S.U.A. şi Ungaria). Martorii audiaţi au reluat şi în faţa instanţei cele declarate în cursul urmăririi penale; se constată că în mod corect s-a reţinut, cu privire la declaraţia în instanţă a martorei B.L. că aceasta, în condiţiile în care era încă angajată la Cooperativa de Credit, şi-a nuanţat declaraţia de la urmărirea penală, fără însă a o nega, motivaţia sa cu privire la uitarea unor amănunte şi aspecte relevate în declaraţiile anterioare (trecerea unui timp îndelungat de la data faptelor, stresul şi un pretins tratament medical) nefiind rezonabilă, mai ales că vizează un aspect practic de necontestat (modificarea poziţiei în registrul de intrări - ieşiri corespondenţă).
În recurs, Înalta Curte a solicitat recurenţilor-inculpaţi, asistaţi de avocatul lor ales, să precizeze dacă sunt de acord să fie audiaţi şi, respectiv, dacă propun administrarea de probe. Ambii recurenţi-inculpaţi au menţionat că nu înţeleg să facă declaraţii suplimentare în faţa Înaltei Curţi, precizând însă că menţin declaraţiile date anterior şi că nu solicită alte probe, cu excepţia înscrisurilor depuse de avocat în ziua judecării recursurilor, probe încuviinţate de instanţa de recurs şi depuse la dosar (poziţie procesuală consemnată în declaraţiile semnate de aceştia şi ataşate la dosarul cauzei).
Înalta Curte mai reţine că ambii inculpaţi au avut posibilitatea de a expune în faţa organelor judiciare de urmărire penală (poliţie şi procuror), precum şi în faţa instanţelor de judecată, propria versiune cu privire la acuzaţiile aduse de Ministerul Public. Astfel, în cursul urmăririi penale, în prezenţa avocaţilor aleşi, atunci când au apreciat necesar acest lucru, ambii inculpaţi au fost de acord să fie audiaţi de mai multe ori, declaraţiile date fiind consemnate, semnate şi ataşate la dosar; de asemenea, în cursul judecăţii, cu acordul lor, ambii inculpaţi au fost ascultaţi de instanţele de judecată (de fond şi de apel), declaraţiile date fiind consemnate, semnate şi ataşate la dosar.
Examinând pe fond recursurile inculpaţilor, Înalta Curte reţine următoarele:
I. Asupra cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. în temeiul căruia s-a solicitat casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei deoarece, în opinia apărării, "apelul a fost greşit admis".
Potrivit cazului de casare menţionat de apărare, o hotărâre judecătorească este supusă casării când "este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii".
Astfel, potrivit motivelor scrise de recurs, expuse şi în cursul dezbaterilor, s-a susţinut că instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile deciziei de casare (în sinteză, apărarea a menţionat că deşi instanţele în cursul rejudecării au admis şi administrat probele stabilite prin decizia de casare - obţinerea unor informaţii suplimentare de la autorităţile din Ungaria şi S.U.A. - acestea nu au procedat şi la evaluarea conţinutului respectivelor înscrisuri). De asemenea, s-a susţinut că instanţa de apel a ignorat probele directe, cu conţinut favorabil, obţinute prin intermediul comisiei rogatorii efectuate în faţa instanţelor de fond. Un alt argument în susţinerea cazului de casare a constat în faptul că instanţa de apel ar fi dispus condamnarea inculpaţilor prin reaprecierea probelor administrate anterior, în opinia apărării fiind obligatorie readministrarea tuturor probelor anterioare. Cu privire la aspectele de fond, în aceleaşi motive de recurs s-a susţinut că soluţia de condamnare se bazează pe probe indirecte, nesigure şi incomplete, iar nu pe probe certe, complete şi directe, că s-a ignorat prezumţia de nevinovăţie a inculpaţilor, că s-a demonstrat realitatea contractului de consultanţă şi a plăţilor efectuate şi, de asemenea, că s-a dovedit realitatea relaţiilor comerciale dintre societăţile C.I.L. şi M.E.L., sumele ridicate în numerar de inculpat fiind depuse în aceeaşi zi în contul societăţii M.E.L.
Soluţia solicitată - casarea deciziei şi menţinerea sentinţei deoarece apelul a fost greşit admis - este reglementată de art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. însă motivarea de către apărare a soluţiei nu se referă la ipoteze particulare ale acesteia (greşita admitere a unui apel tardiv sau greşita admitere a unui apel inadmisibil, etc), ci sugerează critici referitoare la evaluarea probelor administrate în cursul procesului penal.
Înalta Curte apreciază că niciunul dintre motivele invocate de apărare nu justifică concluzia că decizia atacată ar fi contrară legii ori că prin aceasta s-a făcut o greşită aplicare a legii.
Decizia atacată a fost pronunţată de o instanţă competentă să devolueze integral cauza penală, în fapt şi în drept, în complet legal constituit, prin examinarea întregului probatoriu administrat în cursul procesului penal, prin analizarea şi înlăturarea motivată a tuturor apărărilor inculpaţilor. Curtea de Apel, ca instanţă competentă să devolueze integral cauza penală, în fapt şi în drept, conform art. 378 - 379 şi urm. C. proc. pen., avea inclusiv prerogativa legală de desfiinţare a sentinţei şi de condamnare a inculpaţilor în soluţionarea apelului exercitat de Ministerul Public în defavoarea lor, aceştia având cunoştinţă de o astfel de posibilitate şi fiind asistaţi de un avocat ales.
Aşa cum s-a menţionat anterior, decizia de casare în recurs - care a atras reluarea ciclului procesual, şi la care s-a referit apărarea în cursul dezbaterilor - a avut în vedere aspecte formale/procedurale ale cauzei penale, nefiind o soluţie pe fondul cauzei penale (o soluţie de condamnare sau de achitare a inculpaţilor), ci o soluţie prin care s-a dispus completarea probatoriului în sensul cerut de apărarea acestora (pag. 9 din Decizia nr. 6.810 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi), prin această decizie nefiind excluse mijloacele de probă administrate anterior ori constatate nulităţi ale activităţii judiciare desfăşurată de instanţele anterioare de natură să atragă nulitatea cercetării judecătoreşti şi administrării probelor; în consecinţă, întregul probatoriu administrat în cele două cicluri procesuale ale judecăţii a fost legal avut în vedere de instanţele judecătoreşti de rejudecare (în primă instanţă şi, apoi, în apel).
De asemenea, se reţine că, în rejudecare, ambele instanţe au procedat la suplimentarea cercetării judecătoreşti prin administrarea probelor solicitate de apărare, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare, aspect care - de altfel - este necontestat de recurenţii inculpaţi, printre altele, ei invocând în apărarea lor inclusiv probele obţinute prin demersurile procedurale efectuate de instanţele de rejudecare către autorităţile din S.U.A. şi Ungaria (în acest sens fiind şi concluziile apărării consemnate la pag. 3 a Încheierii din 2 martie 2012 care menţionează că "... după primul ciclu procesual, probatoriul a fost suplimentat ...").
Perioada îndelungată de timp de la data pronunţării deciziei atacate şi, respectiv, de la data înregistrării dosarului pe rolul Înaltei Curţi şi stabilirea primului termen de judecată, precum şi faptul că apărarea tehnică (asistenţa juridică) a inculpaţilor a fost asigurată şi în recurs de acelaşi apărător ales, au fost premisele asigurării timpului şi înlesnirilor necesare pregătirii apărării. Din examinarea încheierii de dezbateri în apel (din data de 2 martie 2012) rezultă că inculpaţii şi avocatul ales al acestora nu au solicitat administrarea altor probe ori readministrarea celor anterior administrate de instanţe, nu au solicitat suplimentarea declaraţiilor date anterior de ei, fiind încuviinţate probele în circumstanţiere solicitate de avocat (pag. 1 a Încheierii), deşi - potrivit art. 301 - 302, art. 320, art. 323, respectiv, art. 172 C. proc. pen. - inculpaţii şi avocatul ales al acestora ar fi avut o astfel de posibilitate; de altfel, aşa cum s-a menţionat anterior, ambii inculpaţi au dat ample declaraţii în faţa instanţelor (la prima instanţă şi la instanţa de apel), declaraţii în care au expus propria versiune şi apărările cu privire la acuzaţiile aduse. Inculpaţii, prezenţi personal şi asistaţi de avocatul lor ales, nesolicitând readministrarea probelor, se deduce că au achiesat la conţinutul acestora; aşa cum s-a arătat anterior, inculpaţii au avut posibilitatea de a se confrunta cu martorii acuzării propuşi prin rechizitoriu, cu excepţia a 3 martori pentru care, din motive obiective legate de imposibilitatea localizării şi aducerii lor în faţa instanţei - şi numai după efective şi repetate eforturi procedurale de citare şi aducere a lor pentru audiere - s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen., atât acuzarea, cât şi apărarea fiind de acord cu această modalitate procedurală (citirea declaraţiilor date în cursul urmăririi penale).
În final, cu referire la aceeaşi critică (pretinsa obligaţie de readministrare a probelor şi de reaudiere a inculpaţilor), se mai reţine că în faţa Înaltei Curţi recurenţii-inculpaţi şi-au exercitat "dreptul la tăcere", nefiind de acord să fie audiaţi cu privire la faptele care fac obiectul judecăţii, limitându-se la a arăta că menţin toate declaraţiile date anterior; de asemenea, în recurs inculpaţii au arătat că nu propun administrarea altor probe, solicitând numai depunerea la dosar a unor înscrisuri în apărarea lor, probe încuviinţate de Înalta Curte şi depuse la dosar de către avocatul acestora (poziţia procesuală a inculpaţilor fiind consemnată conform înscrisurilor ataşate).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că facultatea oferită acuzatului de a interoga - direct sau în numele său - un martor trebuie să poată fi exercitată în instanţă dacă nu se consideră că persoana interesată a renunţat la dreptul conferit de art. 6 parag. 3 lit. d) al Convenţiei Europene, întrucât nici litera şi nici spiritul acestui articol nu împiedică o persoană să renunţe, de bunăvoie, la garanţiile pe care acest text i le conferă, expres sau tacit, însă această renunţare trebuie să fie neechivocă. Aşadar, acuzatul are posibilitatea de a renunţa la dreptul garantat de art. 6 parag. 3 lit. d), acest drept având un caracter relativ şi, pe cale de consecinţă, nu poate pretinde că i-a fost încălcat acest drept în cazul în care instanţa îşi întemeiază hotărârea de condamnare pe declaraţia dată în cursul urmăririi penale de un martor (inclusiv anonim), la a cărui audiere acuzatul a renunţat (CEDO, Hotărârea din 8 aprilie 2004, în cauza Sadak contra Turciei şi Hotărârea din 28 august 1991, în cauza Brandstetter contra Austriei).
Cu privire la cei 3 martori care nu au mai putut fi audiaţi în faţa instanţei, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că în vederea localizării şi aducerii lor în faţa instanţei au fost efectuate numeroase demersuri procedurale, rezultantele fiind negative, astfel că s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen. (citirea în şedinţă publică a declaraţiilor date în cursul urmăririi penale cu acordul expres al apărării astfel cum rezultă din încheierile de şedinţă (22 februarie 2005, 14 iunie 2005, 04 octombrie 2005), inculpaţii şi avocatul lor ales având posibilitatea contestării conţinutului acestor depoziţii cu ocazia dezbaterilor, iar pe de altă parte, aceste 3 declaraţii nu numai că nu au constituit singurele probe în stabilirea situaţiei de fapt şi vinovăţiei inculpaţilor, dar nici nu au contribuit în mod determinant ori exclusiv la adoptarea soluţiei de condamnare a acestora.
Potrivit jurisprudenţei CEDO, în absenţa posibilităţii de a obţine prezenţa unui martor în sala de judecată, instanţa poate, sub rezerva drepturilor la apărare, să ţină seama de depoziţiile luate de poliţie şi de judecătorul de instrucţie, cu atât mai mult cu cât acestea îi pot apărea ca fiind coroborate de alte probe administrate în cauză (CEDO, Hotărârea din 8 martie 2007, în cauza Dănilă contra României; CEDO, Hotărârea din 28 august 1992, în cauza Anner contra Austriei).
De asemenea, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe CEDO, drepturile garantate de art. 6 parag. 1 şi parag. 3 lit. d) din Convenţia Europeană pot fi exercitate de acuzat şi/sau de avocatul său (CEDO, Hotărârea din 19 februarie 1991, în cauza Isgro contra Italiei; CEDO, Hotărârea din 19 decembrie 1989, în cauza Kamasinski contra Austriei).
În sfârşit, se reţine că stabilirea situaţiei de fapt şi a vinovăţiei inculpaţilor s-a întemeiat atât pe declaraţiile martorilor audiaţi în instanţă, cât mai ales - ca urmare a naturii faptei penale deduse judecăţii: delapidarea unei sume de bani din fondurile cooperativei de credit - pe baza unor documente (înscrisuri), toate existente în dosarul cauzei şi examinate de inculpaţi şi de apărarea acestora.
Cu privire la criticile menţionate în motivele de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, se mai reţine că instanţele ierarhic inferioare s-au conformat dispoziţiilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Deciziile penale nr. 6.810 din 2006 şi nr. 4.572 din 2010, inclusiv cu privire la administrarea probelor propuse de apărare (aşa cum s-a menţionat, constând în obţinerea informaţiilor de la organele competente din Ungaria şi SUA, apreciate ca relevante de apărare).
Se constată şi că instanţa de apel - în soluţionarea apelului declarat de Ministerul Public - a procedat, cu acordul inculpaţilor, la ascultarea acestora, cărora li s-a oferit astfel posibilitatea expunerii propriei versiuni cu privire la faptele deduse judecăţii.
Înalta Curte reţine, conform încheierilor de şedinţă, că în cursul soluţionării apelului, inculpaţii şi apărătorii aleşi ai acestora au susţinut, iniţial, că alte probe (înscrisuri) nu mai sunt utile (Încheierea din 13 noiembrie 2009), pentru că, ulterior, să insiste în obţinerea informaţiilor de la autorităţile din SUA şi Ungaria (Încheierea din 22 ianuarie 2010, partea introductivă a Deciziei nr. 66/2010, Încheierile din 14 octombrie 2011, 16 decembrie 2011, 10 februarie 2012); în final, după obţinerea informaţiilor de la autorităţile judiciare din SUA şi Ungaria, inculpaţii şi avocatul ales al acestora nu au mai solicitat alte probe pe situaţia de fapt, cu excepţia probei cu acte în circumstanţiere (probe încuviinţate), fără a formula alte cereri prealabile dezbaterilor - administrarea unor probe noi sau reascultarea unor martori audiaţi de prima instanţă) ori excepţii (Încheierea din 2 martie 2012).
În recurs, aşa cum s-a menţionat, inculpaţii nu au fost de acord să dea declaraţii cu privire la faptele şi împrejurările care au făcut obiectul judecăţii şi nici nu au solicitat administrarea unor probe noi sau readministrarea unor probe anterior administrate, la dosar fiind însă depuse - de apărare şi de lichidatorul judiciar - înscrisuri (cu privire la situaţia indicatorilor economico-financiari ai Cooperativei de Credit BPF pentru anii 1998 - 2003, bilanţuri ale aceleiaşi unităţi, conturi de profit şi pierdere, date informative, procese-verbale din şedinţele adunării generale, extrase de cont de la Banca I.R., acte referitoare la situaţia familială, studii, înscris emis de lichidatorul judiciar al unităţii, cu anexe, note de contabilitate şi dispoziţii de plată valutară externă, precum şi copii ale documentelor legate de contractul de consultanţă şi plata serviciilor de consultanţă); unele dintre aceste probe nu reprezintă, în realitate, probe noi, reiterând probe anterior depuse pe parcursul judecăţii şi examinate de instanţe, iar celelalte sunt lipsite de relevanţă juridică în raport cu obiectul judecăţii, inculpaţii nefiind trimişi în judecată în prezenta cauză pentru falimentarea ori devalizarea cooperativei de credit, ci pentru delapidare/complicitate la delapidare cu privire la o parte din profitul respectivei societăţi de credit.
Împrejurările la care au făcut referire recurenţii-inculpaţi, inclusiv prin depunerea în recurs a înscrisurilor apreciate de avocat ca fiind probe noi - în sinteză, cu privire la existenţa şi în prezent a unor fonduri băneşti la dispoziţia membrilor Cooperativei de Credit, la situaţia prezentată de lichidatorul judiciar al acesteia, la obţinerea unui profit la nivelul aceleiaşi Cooperative de Credit şi la neconstituirea ca parte civilă a acesteia - nu prezintă relevanţă juridică nici din perspectiva cazului de casare invocat şi nici din punct de vedere al soluţiei solicitate în recurs deoarece, pe de o parte, este necontestată împrejurarea că suma delapidată a fost o parte din profitul realizat de Cooperativa de Credit (suma urmând să fie evidenţiată cu titlu de cheltuieli pentru investiţii), iar pe de altă parte, motivele pentru care Cooperativa de Credit nu s-a constituit parte civilă exced competenţei de examinare a organelor judiciare penale.
II. Asupra cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. Apărarea, în cursul dezbaterilor, a menţionat că, deşi ar putea fi invocat şi numai cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., cazul de casare prevăzut la art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. este suficient ca temei pentru soluţionarea recursurilor inculpaţilor.
O parte din argumentele apărării în motivarea cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. - expuse în motivele scrise de recurs şi în cursul dezbaterilor (ignorarea probelor directe, cu conţinut favorabil, obţinute prin intermediul comisiei rogatorii efectuate în faţa instanţelor de fond; fundamentarea soluţiei de condamnare pe probe indirecte, nesigure şi incomplete, iar nu pe probe certe, complete şi directe; ignorarea prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor; probarea realităţii contractului de consultanţă şi a plăţilor efectuate şi, de asemenea, probarea realităţii relaţiilor comerciale dintre societăţile C.I.L. şi M.E.L., a faptului că sumele ridicate în numerar de inculpat au fost depuse în aceeaşi zi în contul societăţii M.E.L..) - se referă la aspecte de fond ale cauzei penale (stabilirea situaţiei de fapt).
Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. poate fi luat în considerare şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate.
În conformitate cu art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
Prin "eroare de fapt" se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în ideea că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau că un mijloc de probă ar demonstra existenţa unei împrejurări când, în realitate, din acest mijloc de probă reiese contrariul. În ce priveşte cerinţa ca eroarea de fapt să fie "gravă" trebuie înţeles că nu orice eroare asupra faptelor atrage aplicarea acestui caz de casare, ci numai acele erori care au influenţat soluţia procesului; în sinteză, eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reţinute cu probele administrate.
Motivele de recurs, astfel cum rezultă din înscrisul depus la dosar şi din dezbateri, relevă ipoteza potrivit căreia instanţa de apel ar fi interpretat greşit probele administrate, aceasta nefiind suficientă să justifice incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Instanţa de apel a motivat convingător situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal; de asemenea, instanţa de apel a examinat şi a înlăturat motivat toate apărările inculpaţilor, argumentând şi opţiunea cu privire la probele administrate (cu precădere proba testimonială).
Clasificarea probelor la care a făcut referire apărarea (probe directe şi probe indirecte) este una doctrinară, teoretică, C. proc. pen. nefăcând o astfel de clasificare/ierarhizare a probelor/mijloacelor de probă; pe de altă parte, nici doctrina juridică şi nici jurisprudenţa nu interzic utilizarea probelor doctrinar intitulate "probe indirecte". Instanţa de apel a realizat o examinare a conţinutului informativ a tuturor probelor/mijloacelor de probă, inclusiv a celor doctrinar definite ca probe directe şi indirecte, stabilind situaţia de fapt prin coroborarea acestora, arătând motivele reţinute pentru înlăturarea apărărilor inculpaţilor referitoare - în esenţă - la natura legală a operaţiunilor economico-financiare (negocierea, încheierea, executarea contractului de consultanţă şi, respectiv, efectuarea plăţilor onorariului de consultanţă - transferul bancar, ridicarea sumelor de bani, motivarea depunerii acestora în contul altei societăţi etc).
Cu referire la acest aspect, Comisia Europeană a precizat că prevederile art. 6 parag. 1 nu interzic instanţei ca în scopul stabilirii adevărului în cauză să se bazeze pe probe indirecte, atâta timp cât utilizarea acestor probe nu se realizează de o manieră neloială (Comisia Europeană, Decizia din 4 iulie 1979, în cauza X contra Germaniei, nr. 8.414/1978).
Potrivit legii naţionale, este adevărat că inculpatul beneficiază de "prezumţia de nevinovăţie", nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia (art. 66 alin. (1) C. proc. pen.), revenind organelor judiciare (acuzării) obligaţia să administreze probe în vederea dovedirii vinovăţiei acestuia (art. 4, art. 62 şi art. 65 alin. (1) C. proc. pen.). Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăţie, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. În înţelesul legii, "a proba lipsa lor de temeinicie" este un drept şi o obligaţie procesuală care nu se rezumă la negarea vinovăţiei, la negarea conţinutului informativ al unei probe ori la negarea evaluării probelor de către instanţă. În măsura în care inculpatul nu reuşeşte să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumţia de nevinovăţie este răsturnată, această prezumţie având caracter relativ, iar nu absolut.
Înalta Curte mai reţine şi că judecarea cauzei s-a realizat - pe fond, integral în fapt şi în drept - pe parcursul a 2 cicluri procesuale (cauza a fost judecată de 2 ori în primă instanţă şi de 2 ori a fost judecată în apel), ceea ce a fost de natură să faciliteze apărarea inculpaţilor de-a lungul întregului proces penal prin propunerea de noi probe, verificarea apărărilor şi, mai ales, prin asigurarea premiselor probării lipsei de temeinicie a probelor în acuzare. De altfel, trebuie reţinută împrejurarea că instanţa de fond a dispus soluţia achitării inculpaţilor pe temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen. - ceea ce semnifică juridic că faptele există în materialitatea lor şi au săvârşite de persoanele trimise în judecată - apreciind că acestea nu sunt prevăzute de legea penală, împrejurare care, în principiu, este de natură să înlăture premisele unei erori grave în stabilirea situaţiei de fapt.
Aşa cum s-a arătat, instanţa de apel a evaluat întregul probatoriu administrat, ajungând la concluzia - în condiţiile şi contextul concret în care se pretinde că a fost negociat, încheiat şi executat contractul de consultanţă, inclusiv cu modalitatea privind locul prestaţiilor de consultanţă, cu modul, locul, băncile şi societăţile implicate în plata acestor pretinse prestaţii de consultanţă, cu persoana care a solicitat scoaterea sumelor de bani şi pretins a plătit sumele respective altor societăţi, din dispoziţia aşa-numitului "domn W.G." - că întregul context - factual descris în actul de acuzare şi confirmat în urma efectuării cercetării judecătoreşti a fost mijlocul ingenios ("ingineria financiară") prin care s-a reuşit de către inculpată, prin crearea unei aparenţe de legalitate, ca o parte din profitul realizat de Cooperativa de Credit să fie evidenţiat în contabilitate cu titlu de cheltuieli pentru investiţii pentru ca, ulterior, prin virarea sumei în contul deschis pe numele firmei off-shore la Banca M.K.B. din Budapesta, cu titlu de plată pentru servicii de consultanţă managerială şi încasarea acestei sume de către coinculpat, să ajungă practic, fără drept, în posesia celor doi inculpaţi (concubini la data faptelor), în interesul acestora.
Aşa cum s-a arătat anterior, inculpaţii beneficiază de "prezumţia de nevinovăţie", nefiind obligaţi să-şi dovedească nevinovăţia, revenind organelor judiciare (acuzării) obligaţia să administreze probe în vederea dovedirii vinovăţiei acestora; însă, ambii inculpaţi, în cazul în care există probe de vinovăţie, au dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie întrucât, în măsura în care aceştia nu reuşesc să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumţia de nevinovăţie este răsturnată, aceasta având caracter relativ, iar nu absolut.
Din această perspectivă, una din modalităţile cele mai importante de apărare a acuzatului constă în acceptarea de a da declaraţii în faţa organelor judiciare, declaraţii în care, pe de o parte, îşi prezintă propria versiune cu privire la faptele de care este acuzat, iar pe de altă parte, invocă apărări (propun probe ori oferă explicaţii pentru combaterea temeiniciei probelor în acuzare).
Or, aşa cum amplu a argumentat instanţa de apel, în cursul procesului penal (urmărire penală şi judecată) ambii inculpaţi au dat explicaţii echivoce ori contradictorii, au expus ipoteze, apărări, versiuni; şi oferit explicaţii fie aflate în evidentă contradicţie cu probele existente la dosar, fie total lipsite de rezonabilitate/credibilitate.
În măsura în care ambii inculpaţi au fost de acord să dea declaraţii în faţa organelor judiciare (poliţie, procuror, instanţe de fond şi de apel), de cele mai multe ori în prezenţa unui avocat ales, acestea - potrivit art. 70 alin. (2) C. proc. pen. - pot fi folosite şi împotriva lor. Fiecare ipoteză, versiune, apărare expusă de inculpaţi a fost verificată de organele judiciare, dovedindu-se ca nereală ori neverosimilă (numai cu titlu de exemplu: pretinsa executare a contractului prin prestaţii/consultaţii acordate prin telefon, în pofida valorii foarte mari a contractului (plata fiind făcută în valută forte); pretinsa contactare telefonică a "domnului W.G." la un număr de telefon care nu a putut fi indicat organelor judiciare, deşi multitudinea pretinselor "prestaţii de consultanţă" acordate de-a lungul executării contractului şi valoarea foarte mare a contractului ar fi justificat, cel puţin, memorarea de oricare dintre inculpaţi a acestui număr de telefon; înregistrarea foarte târzie a contractului în evidenţele Cooperativei de Credit; pretinsa motivare a legăturilor dintre coinculpat şi aşa-zisul "domn W.G.", etc, Înalta Curte apreciind că nu se impune reluarea tuturor acestor aspecte, astfel cum au fost deja arătate în decizia atacată.
Revenind la multiplele declaraţii date în faţa organelor judiciare de către cei doi inculpaţi se reţine că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu interzice recurgerea, în materie penală, la prezumţii de fapt sau de drept, prevăzând însă ca acestea să se încadreze în "limite rezonabile" care să ţină seama de importanţa intereselor implicate şi de necesitatea respectării dreptului la apărare. Aceste limite sunt, în principiu, considerate respectate în cazul în care se acordă persoanei împotriva căreia funcţionează prezumţia posibilitatea de a furniza proba contrară, chiar şi în cadrul a ceea ce se defineşte ca fiind "nucleul dur" al dreptului penal.
De asemenea, în ceea ce priveşte respectarea "dreptului de a nu se autoincrimina", dar şi a "dreptului la tăcere", jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este constantă, în sensul că dacă probele aduse împotriva acuzatului impun o explicaţie din partea acestuia, iar acesta nu o dă, se va putea deduce, din raţiuni care ţin de bunul simţ, că aceste explicaţii nu există şi că acuzatul este vinovat.
În declaraţiile date, ambii inculpaţi - aşa cum a reţinut instanţa de apel - fie nu au oferit deloc explicaţii, fie au oferit explicaţii care au fost categoric infirmate de probele administrate fie, în sfârşit, au oferit explicaţii lipsite de rezonabilitate.
În contextul în care s-au desfăşurat faptele care formează obiectul prezentei cauze penale (funcţiile îndeplinite de cei doi coinculpaţi: administrator şi director general al cooperativei de credit, respectiv, membru în consiliul de administraţie al aceleiaşi cooperative de credit; relaţiile extrem de apropiate dintre coinculpaţi: iniţial concubini şi, apoi, soţi; onorariul foarte mare, în valută, de peste 100.000 dolari SUA, o sumă importantă atât din perspectiva realităţilor economice şi financiare ale României anilor 2000 - 2001, cât şi din perspectiva, recunoscută chiar de inculpată, că a fost "principala cheltuială a cooperativei", onorariul respectiv reprezentând circa 10% din veniturile acestei mici unităţi de credit care a fost "B.P.F."), declaraţiile ambilor inculpaţi cu privire la împrejurările în care pretind că s-a negociat, încheiat, executat şi achitat onorariul contractului de consultanţă, inclusiv motivaţia şi scoaterea sumei respective din contul băncii ungare, ca de altfel şi celelalte aspecte factuale, astfel cum le-au explicat şi justificat pe parcursul procesului penal, au fost de natură să adauge o componentă de o natură misterioasă, iar nu una de transparenţă, oficială, instituţională şi legală la care îi obliga atribuţiile de serviciu şi, mai ales, împrejurarea că banii respectivi nu proveneau din fonduri personale, ci constituiau venituri financiare ale Cooperativei de Credit B.P.F.
Declaraţiile inculpaţilor - cuprinzând propria versiune cu privire la faptele care formează obiectul cauzei, explicaţiile şi apărările formulate - confirmă aprecierile instanţei de apel cu privire la modul ingenios în care au fost concepute faptele, inclusiv preocuparea pentru asigurarea unei aparenţe de legalitate a scoaterii din patrimoniul societăţii de credit a unei importante sume de bani, fiind necesară reluarea conţinutului acestora.
Declaraţiile inculpatei V.E., date în prezenţa avocatului ales: - declaraţia inculpatei V.E. dată în faţa procurorului "Menţin declaraţiile date în faţa organelor de urmărire penală. Din august 1998 şi până în septembrie 2001 am avut calitatea de administrator şi director general al cooperativei de credit F. În această calitate aveam următoarele atribuţiuni de serviciu: coordonam activitatea cooperativei de credit şi o reprezentam în relaţiile cu terţi. În luna august a anului 2000 între Cooperativa de Credit F. şi firma C.I.L. a fost încheiat un contract de prestări servicii, pe o perioadă determinată, având ca obiect servicii de consultanţă managerială. Conform clauzelor contractuale, prestaţiile nu urmau să fie efectuate pe teritoriul României. Îmi amintesc că acest contract-cadru a fost conceput de către firma de consultanţă şi nu are menţionată numele reprezentanţilor celor două societăţi. Declar că acest contract a fost înregistrat în evidenţele cooperativei la data semnării de către ambele părţi (nu-mi amintesc dacă a fost semnat prin fax sau în alt mod).
Serviciile societăţii contractante s-au concretizat în creşterea nr. de clienţi, îmbunătăţirea imaginii cooperativei în mass-media şi în eficientizarea plasamentelor cooperativei. Aceste consultaţii mi-au fost acordate telefonic de o persoană cu care eu am colaborat şi care reprezenta firma C., d-nul W.G. Pentru aceste servicii cooperativa de credit a plătit suma de 111.300 dolari S.U.A.
Firma C. mi-a fost recomandată de către o cunoştinţă stabilită în SUA pe nume M.N.
Niciun reprezentant al acestei firme nu a venit vreodată în România, eu purtând cu d-nul W.G. discuţii telefonice. De asemenea informaţiile pe care mi le cerea firma erau puse la dispoziţie telefonic.
Contractul a fost derulat până în septembrie 2001 din câte ştiu eu.
În ceea ce priveşte datele furnizate de către autorităţile judiciare ungare, declar că nu am cunoscut faptul că învinuitul B.C. era reprezentantul societăţii C.I.L. În perioada derulării contractului de prestări servicii învinuitul a deţinut funcţia de cenzor şi ulterior membru în consiliu de administraţie al Cooperativei de Credit. Cu referire la documentele depuse de către mine la dosarul cauzei, arăt că nu ştiam la data încheierii contractului faptul că societatea C.I.L. se înfiinţase cu două zile înainte de această dată.
Declar de asemenea că nu cunoşteam nimic despre ridicarea sumei de 111.300 dolari S.U.A. de către învinuitul B.C., în calitate de reprezentant al societăţii C.I.L., de la o bancă din Ungaria.".
- declaraţia inculpatei V.E. dată în faţa primei instanţe:
"Precizez că îmi menţin toate declaraţiile date pe parcursul urmăririi penale, nu recunosc săvârşirea infracţiunilor de care sunt învinuită întrucât aceste fapte nu au fost săvârşite. În perioada august 1998 - septembrie 2001 am avut calitatea de director general şi administrator al Cooperativei de Credit - Banca Populară F., numirea mea în funcţia de administrator fiind făcută de adunarea generală a membrilor cooperatori iar în funcţia de director general am fost numită în prima şedinţă o Consiliului Director. Cu prilejul numirii mele în funcţia de director general s-a stabilit în şedinţa consiliului de administraţie ca în această calitate să am atribuţii de reprezentare a cooperativei în relaţiile cu terţii. Hotărârile pe care le luam în calitate de director general al Cooperativei în sensul încheierii unor contracte cu terţii erau supuse ulterior confirmării consiliului de administraţie ca o formalitate expres prevăzută de Legea nr. 109/1996.
Contractul în discuţie a fost încheiat în luna iulie 2000 în contextul în care Cooperativa se afla într-o perioadă în care intenţiona să lărgească portofoliul de clienţi şi să diversifice serviciile oferite. În acest context, o prietena de-a mea, fostă colegă de facultate stabilită în SUA, mi-a recomandat pe un anume domn W.G. despre care mi-a spus că este un expert în probleme de consultanţă managerială în domeniul financiar, în acest sens, dându-mi un număr de telefon la care să îl pot contacta pe acest domn, număr de telefon pe care în prezent nu mi-l mai amintesc. Această recomandare mi-a fost făcută cu aproximaţie în lunile iunie - iulie 2000. Nu îmi amintesc cu exactitate când l-am contactat pe domnul W.G. în vederea negocierii contractului.
Anterior Încheierii contactului, am purtat mai multe convorbiri telefonice cu dl W.G. în vederea negocierii clauzelor contactului, prilej cu care i-am expus situaţia cooperativei iar domnul W.G. a precizat că poate acorda consultanţă în domeniul diversificării şi rentabilizării activităţii cooperativei. La un moment dat domnul W.G. a precizat că îmi va trimite contractul pe care urma să îl încheiem astfel încât să îmi pot exprima părerea cu privire la clauzele acestuia. Astfel, contractul redactat de către domnul W.G. şi chiar semnat de acesta purtând ştampila firmei C.I.L. mi-a fost transmis prin intermediul serviciilor poştale iar eu fiind de acord cu clauzele acestuia şi văzând că poartă deja semnătură părţii cu care contractam, l-am semnat în calitatea mea de director general. La vremea respectivă domnul W.G. nu a precizat în mod explicit că ar reprezenta aceasta firma de consultanţă managerială a cărei ştampilă figura pe contract şi nici eu nu am întrebat. În contactul încheiat iniţial nu s-a prevăzut perioada de derulare a prestaţiilor iar eu nu am observat la momentul încheierii contactului acest lucru, motiv pentru care în anul 2001 în aceeaşi modalitate am încheiat un act adiţional prin care s-a precizat perioada de valabilitate a contractului.
Modalitatea de efectuare a plăţilor a fost stabilită prin contactul încheiat a se efectua în 12 rate lunare, iar pe parcursul derulării contractului au fost emise lunar facturi cu privire la contravaloarea prestaţiilor efectuate de firma de consultanţă însă plăţile nu s-au făcut lunar, ci s-au făcut atunci când se acumulau 3 sau 4 facturi.
Acest contract a fost înregistrat în registrul de intrări - ieşiri corespondenţă al cooperativei pe data de 10 august 2000 din câte îmi aduc aminte sub nr. 567, înregistrarea s-a efectuat de către numita B.L. care la vremea respectivă avea funcţia casier în cooperativă şi se ocupa şi de înregistrarea corespondenţei. Faptul că în registrul de intrări - ieşiri corespondenţă la poziţia respectivă apare o corectură s-ar putea datora faptului că numita B.L. a greşit explicaţia, lucru perfect posibil având vedere împrejurarea că acest contract este redactat în limba engleza iar martora cunoaşte aceasta limbă.
Susţinerile acestei martore în legătură cu faptul ca aş fi obligat-o să facă acea corectură întrucât contractul ar fi fost înregistrat mult mai târziu, în cursul anului 2001, sunt neadevărate întrucât nu aveam niciun motiv pentru care să fac acest lucru deoarece nu exista nicio reglementare care să îmi fi solicitat în mod expres înregistrarea contractului în evidenţele cooperativei, valabilitatea contractului nedepinzând în niciun mod înregistrarea sa în evidenţe.
Aceste susţineri ale martorei B.L. precum şi ale martorei C.G. sunt contrazise de procesul-verbal întocmit de inspectorii B.N.R. în luna august 2001 în urma controlului efectuat de aceştia în lunile iunie - august 2001 în care la punctul 5 se face referire în mod expres la acest contract.
Prin contractul încheiat nu am convenit asupra contravalorii prestaţiilor, ci aceasta a fost cuantificată lunar de către domnul W.G. prin emiterea facturilor în funcţie serviciile de consultanţă care erau prestate, aşa cum de altfel se stabilise prin clauzele contractului.
Deşi nu am convenit iniţial asupra contravalorii prestaţiilor totuşi în măsura în care cuantumul stabilit de domnul W.G. nu ar fi fost corespunzător, aveam posibilitatea să obiectez, în primul rând prin neplata facturii sau prin solicitarea unor explicaţii asupra stabilirii cuantumului.
Consultaţiile din partea domnului W.G. au fost prestate telefonic şi s-au concretizat în creşterea nr. de clienţi ai cooperativei realizându-se un rulaj foarte mare, ceea ce a condus la îmbunătăţirea indicatorilor de bonitate ai cooperativei, aspect care de altfel fost consemnat şi de către inspectorii BNR.
Pe domnul W.G. îl sunam atât de pe telefonul meu mobil, cât şi de la postul telefonic al cooperativei, apelând un număr de telefon pe care însă nu mi-l mai amintesc. Urmare a acestor prestaţii de consultanţă managerială, capitalurile proprii ale membrilor s-au mărit de aprox 10 ori, veniturile totale ale cooperativei au fost de aprox 30 miliarde RON, iar cheltuielile cu consultanţa acordată au reprezentat un procent mai mic de 10% din veniturile cooperativei.
Precizez că aceste servicii de consultanţă au reprezentat principala cheltuială a cooperativei, dar care însă a adus în acelaşi timp şi venituri substanţiale, celelalte cheltuieli fiind foarte reduse. Precizez că în fapt, nu m-am întâlnit niciodată cu domnul W.G.
Precizez că dispoziţiile pentru plăţi externe le-am întocmit în conformitate cu legislaţie vigoare la acea data iar declaraţia care însoţea aceste dispoziţii de plată conform căreia plăţile efectuate pentru serviciile de consultanţă managerială erau scutite de la plata impozitului pe profit având în vedere împrejurarea că prestaţiile s-au efectuat în afara teritoriului ţării, a fost conforma cu prevederile contractului încheiat, astfel încât nu înţeleg pentru ce mi s-a reţinut în sarcină săvârşirea infracţiunii de fals.
Nu îmi amintesc exact ţara în care l-am contactat telefonic pe domnul W.G. întrucât nu am verificat prefixul de ţară, dar bănuiesc că în SUA, cu precizarea că domnul W.G. se plimba în mai multe ţâri. Colega de facultate care mi l-a recomandat pe domnul W.G. se numeşte N.L. şi în prezent locuieşte în SUA. Nu am fost foarte bună prietenă cu aceasta, ci doar după ce am terminat facultatea şi a plecat în SUA am menţinut legătura.
Detaliile în legătură cu locul şi contul în care urmau să fie depuşi banii pentru fiecare prestaţie mi-au fost transmise de domnul W.G. în scris odată cu facturile înaintate pentru fiecare dintre prestaţii.
Nu pot preciza locul în care se afla de fiecare dată domnul W.G. atunci când prin telefon efectua serviciile de consultanţă managerială. Banii pentru aceste prestaţii au fost depuşi într-un cont deschis la Banca M.C.E.
Precizez că am avut pe undeva scris numărul de telefon al domnului W.G. în perioada respectivă, dar între timp nu ştiu ce s-a întâmplat cu acesta, astfel încât în prezent nu-l mai am şi nici nu mi-l mai amintesc.
În toata această perioada de timp eu nu am achiziţionat nicio firma off-shore şi nu am cunoştinţă de faptul că firma C. ar fi o firma off-shore având în vedere că este înregistrată în SUA. Precizez ca nu am nicio calitate şi nicio funcţie în firma C.I.L. Nu a existat în posesia mea niciodată vreo ştampilă a firmei C. şi nu am văzut niciodată o astfel de ştampilă. Martorul care a declarat că ar fi văzut o ştampilă cu impresiunea firmei C. la firma E.F. se afla în practică la această din urmă firmă şi nu avea cum să aibă acces la vreo ştampilă astfel încât susţinerile sale sunt nereale.
La momentul încheierii contactului nu mi-am pus niciun moment problema dacă acesta este semnat chiar de domnul W.G. sau de altcineva de vreme ce am constatat că acesta era semnat şi ştampilat pentru societatea C.
Cu privire la declaraţia martorei C.G. arăt că nu aveam nicio obligaţie în calitate de director general să îi relatez aceste aspecte cu privire la activitatea mea şi în mod cert nu am făcut niciodată acest lucru.
În perioada octombrie - noiembrie 2001 m-am aflat în stare de arest preventiv într-o altă cauza motiv pentru care nu am cunoştinţă despre deplasările soţului meu la Budapesta şi scopul acestei deplasări. În perioada încheierii şi derulării contactului nu i-am vorbit niciodată soţului meu despre domnul W.G.
Posibil ca numărul de telefon al domnului W.G. să îl fi pierdut în perioada lunii septembrie 2001 când s-a produs arestarea mea preventivă, iar în perioada de arest preventiv care a durat 9 luni de zile, mare parte din documentele mele s-au rătăcit, au fost făcute şi o serie de percheziţii domiciliare, unele documente au fost depuse la celălalt dosar penal şi în acest context nu ştiu ce s-a întâmplat cu acest număr de telefon.".
- declaraţia inculpatei V.E. dată în faţa instanţei de apel:
"Am fost director al Cooperativei de Credit F. în perioada 1998 - septembrie 2001. Nu i-am văzut niciodată pe W.G., în legătură cu care am intrat prin intermediul unei prietene, aflată în Statele Unite ale Americii. Contractul de consultanţă a fost întocmit de către SC C.L., semnat şi comunicat prin curierat, apoi l-am semnat eu. Am semnat acest contract de consultanţă în baza calităţii mele de reprezentant legal, fără a fi necesare avizele altor direcţii din cadrul cooperativei de credit. Precizez că în acea perioadă, nu am cumpărat şi nici nu am fost interesată de cumpărarea vreunei societăţi off-shore. Contractul de consultanţă a fost înregistrat la momentul încheierii acestuia. Prestarea serviciilor de consultanţă s-a făcut prin intermediul telefonului. Precizez că acea clauză contractuală privind prestarea de servicii pe teritoriul Ungariei, cu interdicţie pe teritoriul României, a fost formulată de SC C.L. şi nu a fost negociată.
Conform statutului şi regulamentului interior, plăţile trebuiau aprobate doar de mine, fără a avea avizul altor direcţii din cooperativa de credit. Nu am cunoştinţă despre persoana care a deschis contul la banca din Ungaria. Am plătit contravaloarea serviciilor de consultanţă prin intermediul Băncii I.R., întrucât cooperativa de credit avea conturile la banca respectivă. Nu eram avizaţi de BNR să intrăm în sistemul de compensări interbancare, ci doar băncile comerciale au această posibilitate. După începerea cercetărilor penale în acest dosar, am aflat că inculpatul V.B.F.G., actualul meu soţ, avea calitatea de reprezentant al SC C.L.
Niciodată nu am obligat pe cineva să semneze procesele-verbale încheiate în urma şedinţelor consiliului de administraţie. În mod concret, şedinţele consiliului de administraţie nu aveau loc, ci doar se întocmeau procesele-verbale, citite şi semnate de fiecare în parte. În perioada respectivă, 2000 - 2001, actualul meu soţ era acţionar la o societate comercială de leasing, însă nu a cumpărat niciodată autoturisme second-hand din Ungaria. Pe K.L.G. l-am văzut o singură dată, când mi-a acordat consultanţă, însă nu îmi mai amintesc dacă am încheiat vreun contract. Nu am conturi deschise în străinătate. În august - septembrie 2001 am încheiat orice contract cu W.G. Precizez că nu am solicitat şi nici nu am primit vreo dovadă a faptului că W.G. era reprezentantul legal al SC C.L. După acordarea acestei consultanţe, cooperativa de credit a înregistrat profit. Precizez că majoritatea clienţilor cooperativei de credit, atât persoane fizice cât şi juridice, au venit pe recomandarea lui W.G. Precizez că aceşti clienţi erau, în principal, din România."
Declaraţiile inculpatului B.F.G., date în prezenţa avocatului ales:
- declaraţia inculpatului B.F.G. dată în faţa procurorului:
"Menţin declaraţiile date în faţa organelor de cercetare penală. Începând cu anul 2000, am avut calitatea de director general al SC C.L. precum şi calitatea de membru în Consiliul de Administraţie al Cooperativei F.
Despre încheierea contractului de prestări servicii cu firma C.I.L., am aflat de la organele de poliţie, deoarece în cadrul şedinţei Consiliului de Administraţie în care s-a aprobat încheierea contractului am văzut o enumerare de documente, fără a discuta fiecare contract în parte.
Căsuţa poştală 113 a fost închiriată, nu pot preciza de către cine, în numele societăţii C.L. pentru relaţia cu clienţii.
La solicitarea funcţionarilor bancari din Ungaria, am comunicat căsuţa poştală cu numărul de mai sus ca fiind locul unde mi-ar fi putut fi transmise anumite documente, apreciind că este un loc sigur pentru primirea acestora. În acest sens, apreciez că s-a făcut o confuzie de către funcţionarii bancari din Ungaria trecându-se acest număr de căsuţă poştală ca sediu al firmei C.
Cu reprezentantul firmei C., domnul W.G., am luat legătura telefonic la începutul anului 2001, căutând persoana care răspundea la un număr de telefon descoperit de mine în documentele personale ale E.V.
Ulterior, domnul G. mi-a propus, tot în cadrul unei convorbiri telefonice, să mă ajute în sensul furnizării de autoturisme second hand din Ungaria.
După mai multe deplasări în Ungaria, domnul Gatt m-a rugat să ridic o sumă de bani de la o bancă din Ungaria, în calitate de reprezentant al firmei C. şi să efectuez plăţi în numerar la o societate pe care mi-a indicat-o, din Budapesta, respectiv M.E.L. Dl G.t s-a ocupat de toate formalităţile cerute de bancă pentru delegarea mea ca reprezentant al societăţii C.
Am omis să declar acest lucru organelor de poliţie pentru că nu doream ca E.V. să afle de relaţia mea cu W.G.
Prin aceste ridicări de numerar şi prin plata banilor la societatea indicată mai sus, am înţeles să-i fac un serviciu dlui G. pentru că îmi facilitase legătura cu societăţile ce comercializau autoturisme second hand.
Precizez că aceste relaţii nu s-au materializat în încheierea unor contracte deoarece firmele din Ungaria nu ofereau garanţii pentru autoturismele cumpărate.".
- declaraţia inculpatului B.F.G. dată în faţa primei instanţe:
"Precizez că îmi menţin declaraţiile date în cursul urmăririi penale. Am deţinut funcţia de membru în consiliul de administraţie al cooperativei de credit BPF. La începutul anului 2001 am găsit la domiciliu unele însemnări ale E.V. şi o carte de vizită cu numele domnului W.G. şi un număr de telefon. Fiind curios să aflu despre cine este vorba şi dacă nu cumva acesta este o persoană din anturajul E.V. am început să sun la numărul respectiv de la mai multe posturi telefonice, precizez că nu mi-am putut da seama din ce ţară era numărul respectiv, având impresia că este vorba despre un telefon GSM. După mai multe tatonări la un moment dat a trebuit să mă prezint cine sunt şi de asemenea persoana care mi-a răspuns la telefon s-a recomandat ca fiind W.G. Cu prilejul convorbirii telefonice purtată în limba engleză, m-am recomandat ca fiind prietenul E.V. şi sumar i-am spus ca sunt angajatul unei firme de leasing auto. W.G. s-a recomandat la rândul său ca fiind un om de afaceri american ce îşi desfăşoară activitatea şi în mai multe ţări din Europa printre care şi Ungaria şi România şi auzind ca sunt angajatul unei firme de leasing mi-a făcut propunerea dacă nu cumva mă interesează achiziţionarea de maşini şi de pe alte pieţe decât cea românească, fiind vorba de alte preţuri. La momentul respectiv nu l-am dat niciun răspuns urmând să mă mai gândesc la propunerea făcută.
După câteva luni de zile, având şi alte solicitări din partea clienţilor firmei de leasing la care lucram, m-am gândit foarte serios la propunerea pe care mi-o făcuse domnul W.G. şi l-am sunat din nou, iar acesta a fost de acord să îmi furnizeze mai multe locaţii de pe piaţa externă de la care aş fi putut achiziţiona autoturisme second-hand la preţuri mai avantajoase. Dintre adresele dealerilor pe care mi le-a furnizat domnul W.G. am ales unele din Ungaria dat fiind faptul că această ţară era cea mai apropiată României şi astfel am hotărât să mă deplasez la Budapesta pentru a achiziţiona autoturisme second hand la preţuri evident mai avantajoase.
M-am deplasat în acest scop în primăvara anului 2001 la Budapesta şi deşi am găsit destule oferte avantajoase la dealerii maghiari în concret nu am putut achiziţiona autoturisme întrucât datorită reticenţei manifestate de băncile comerciale din România nu am putut obţine finanţarea necesară pentru achiziţionarea acestora dat fiind faptul că băncile din România nu sunt de acord cu finanţarea achiziţionării de autoturisme second hand.
Cu prilejul deplasărilor mele la Budapesta, la un moment dat domnul W.G. m-a rugat să îi fac un comision, în sensul de a ridica nişte bani de la o banca din Budapesta şi a preda aceşti bani unor furnizori din Budapesta către care domnul W.G. avea nişte datorii, urmând ca după efectuarea acestor plaţi să primesc drept dovadă un document scris pe care să i-l trimit pe adresa firmei C. cu sediul în Washington SUA. Cunoscând care sunt formalităţile cerute şi de băncile din România în asemenea cazuri i-am comunicat domnului W.G. faptul că îmi trebuie o delegaţie pentru a putea ridica aceşti bani din banca însă dumnealui mi-a comunicat că se va ocupa el de împuternicirea pe baza căreia aş putea să ridic banii din cont şi în aceste condiţii am fost de acord să fac acest comision. Cam de câte ori am mers la Budapesta pentru a prospecta piaţa de autoturisme, tot de atâtea ori am ridicat bani de la o banca de comerţ exterior din Budapesta, bani pe care i-am dat furnizorilor indicaţi de domnul W.G. iar dovezile acestor plaţi le-am trimis în SUA la sediul firmei C.
Nu am cunoştinţă cine a deschis contul de la banca din Budapesta. Singurul document ce mi-a fost solicitat la banca din Budapesta a fost paşaportul. Cu prilejul prezentării mele la bancă pe un formular tip mi s-a solicitat specimenul de semnătură cu scopul de a putea opera în acest cont. La un moment dat funcţionarii bancari maghiari mi-au solicitat în calitate de împuternicit al firmei C. să comunic o adresa de corespondenţă unde eventual să îmi poate fi transmise unele mesaje. În acest context am comunicat adresa de domiciliu din Bucureşti dar pentru mai multa siguranţa am comunicat şi căsuţa poştală 113 dat fiind faptul că aceasta reprezenta un loc sigur unde corespondenţa îmi parvenea mie personal.
De la banca din Budapesta în numele domnului W.G. am ridicat cam aproximativ 91.480 dolari S.U.A.
La un moment dat constatând că datorită opreliştilor impuse de băncile din România nu pot desfăşura aceasta activitate de achiziţionare de autoturisme de pe piaţa maghiară şi realizând că ocaziile mele de a merge în Ungaria vor fi limitate de la acel moment înainte, iar de pe alta parte şi pentru faptul că mă hotărâsem să nu mai fac aceste servicii de comisionare pentru domnul W.G. i-am solicitat acestuia să radieze de la banca maghiara acea delegaţie sau împuternicire pa care mi-o dăduse, însă acesta mi-a spus că trebuie să mă deplasez în Ungaria pentru a completa un formular în acest sens. Completând formularul respectiv, dat fiind faptul că menţiunile acestuia erau în limba maghiară şi în limba engleza nu am putut foarte bine să îmi dau seama dacă acest formular era pentru închiderea contului sau pentru radierea împuternicirii de la banca maghiară, eu necunoscând foarte bine limba engleză.
Furnizorul căruia a trebuit să îi dau banii în numele domnului W.G. mi-a fost indicat însă nu îmi mai aduc aminte denumirea societăţii respective iar în acest scop m-am întâlnit cu un anume domn A. căruia i-am dat banii şi mi-a dat în schimb chitanţa ce făcea dovada plăţii.
Precizez că nu m-am întâlnit niciodată personal cu domnul W.G. În legătură cu numărul de telefon al domnului W.G. precizez ca nu mi-l mai aduc aminte şi datorită împrejurării ca la un moment dat am rupt legătură cu acesta am pierdut şi numărul de telefon.
Mărturisesc că la început am fost determinat să aflu cine este domnul W.G. dintr-un sentiment poate de gelozie, însă ulterior stând de vorba cu acesta mi-am dat seama că nu este vorba de ceea ce cred datorită activităţilor pe care le desfăşura şi nu am insistat în curiozitatea mea în a-l întreba pe domnul W.G. ce relaţii avea cu soţia mea. De asemeni nici pe soţia mea nu am întrebat-o ce relaţii avea cu domnul W.G. tocmai pentru ca nu am vrut să dau importanţa acestui aspect.
Despre faptul că domnul W.G. mi-a făcut propunerea de a-mi facilita achiziţionarea de maşini de pe piaţa externă i-am vorbit şi soţiei mele însă cu privire la serviciile de comisionare pe care le-am făcut domnului G. nu i-am vorbit deloc.
Am fost prezent la şedinţa consiliului de administraţie în care s-a probat contractul de consultanţă managerială însă cu privire la acest contract nu s-au prezentat detalii în şedinţă ci a fost prezentată ordinea de zi care a fost supusă spre aprobare.
Nu am văzut la banca din Budapesta împuternicirea pe care domnul W.G. o dăduse pentru mine băncii respective. Menţionez că nu am păstrat nicio copie a chitanţelor doveditoare ale plăţii primite de la furnizorul din Budapesta ci toate chitanţele în original le-am trimis la Washington.
Discuţiile purtate între mine şi V.E. referitoare la domnul W.G. s-au purtat în perioada de început a relaţiei mele cu aceasta persoană atunci când l-am contactat telefonic pentru a afla cine este. Revin şi arăt că nu i-am povestit soţiei mele despre domnul W.G. ca fiind cel care s-a oferit să îmi faciliteze achiziţionarea de maşini de pe piaţa maghiară ci discuţiile despre această persoana s-au rezumat la aceea că am discutat cu soţia mea despre cine este acest domn, întrebare la care soţia mea a răspuns că este un partener de afaceri.
În perioada derulării relaţiilor dintre mine şi domnul W.G., V.E. îmi era prietenă. Am luat hotărârea să îi fac aceste servicii de comisionare domnului W.G. pentru a răspunde cumva serviciilor pe care şi acesta se oferise să le facă pentru mine.
Precizez că formularul pe care mai înainte de ridicarea banilor din banca maghiară l-am completat era un formular ale cărui menţiuni se refereau strict la acordarea unui specimen de semnătură şi nu la deschiderea unui cont, acelaşi lucru înţelegându-l şi de la funcţionarii bancari şi precizez că niciun moment nu am avut intenţia nici de a deschide şi nici de a închide vreun cont. Niciun moment nu s-a pus problema ca pentru serviciile de comisionare oferite să fiu renumerat.".
- declaraţia inculpatului B.F.G. dată în faţa instanţei de apel:
"Nu îmi aduc aminte să-l fi cunoscut pe W.G. Nu îmi aduc aminte să fi vorbit la telefon cu W.G. Am ridicat banii din banca din Ungaria în calitate de mandatar al SC C.L., mi-au fost remise documente pentru această calitate, însă nu mai reţin de către cine. Am mers de mai multe ori la banca din Ungaria, de unde am ridicat sumele de bani, fără a cunoaşte cine le-a trimis, după care predam aceste sume de bani unor societăţi comerciale din Ungaria. Arăt că nu mai ţin minte cine îmi indica aceste societăţi comerciale cărora trebuia să le predau banii ridicaţi din bancă. Aceste activităţi le-am efectuat voluntar, întrucât mergeam des în Ungaria, cu probleme personale. Precizez că întreaga suma de aproximativ 100.000 dolari SUA, pe care am ridicat-o în tranşe de la banca din Ungaria, am predat-o diverselor societăţi comerciale din ţara respectivă. Nu am deţinut societăţi off-shore. Nu cunosc dacă actuala mea soţie a deţinut asemenea societăţi off-shore.
În documentele bancare ungare, figurează căsuţa poştala de la societatea comercială unde eram asociat, deoarece banca mi-a solicitat o adresă de corespondenţă şi eu am indicat adresa mea de domiciliu, deoarece acolo primeam toată corespondenţa societăţii comerciale, cu toate că eram împuternicit ca persoană fizică. E posibil să-l fi sunat, la telefon, pe W.G., întrucât am găsit cartea de vizită a acestuia la soţia mea şi eram gelos. Nu ştiu şi nu cred că am avut deschise conturi în nume personal sau în numele societăţilor comerciale la care eram asociat Nu cunosc dacă soţia mea avea asemenea conturi. Precizez că am primit nişte formulare pentru predarea banilor în Ungaria, pe care, toate, le-am trimis la adresa din Statele Unite ale Americii. Nu mi-a atras nimeni atenţia că există incompatibilitate în calitate de membru în consiliul de administraţia al Băncii P.F. şi calitatea de administrator la societăţile comerciale pe care le deţineam şi, de asemenea, şi de reprezentant al SC C.L."
Legat de existenţa şi transparenţa instituţională şi organizaţională a acestui contract de consultanţă - relevant sub aspect valoric - declaraţiile din dosar relevă că persoane apropiate ori cu funcţii importante în cooperativa de credit nu au fost informate, nu li s-a adus la cunoştinţă şi nici nu au cunoscut existenţa acestuia (C.D. - membră în consiliul de administraţie, V.I. - sora inculpatei, B.C.O. - preşedintele cooperativei de credit, T.C. - consilier al preşedintelui cooperativei de credit, N.A. - avocatul cooperativei de credit, C.R.C.M. - funcţionar al cooperativei de credit, propusă de apărare).
În final, Înalta Curte apreciază, în raport cu probatoriul administrat, că decizia instanţei de apel - prin care au fost condamnaţi ambii inculpaţi - nu este consecinţa unei erori grave în stabilirea situaţiei de fapt deoarece - aşa cum a menţionat această instanţă în decizia atacată - există suficiente elemente probatorii care să justifice, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia "ingineriei financiare" realizată prin intermediul societăţilor de tip off-shore. Astfel, facturile depuse la dosar privesc două societăţi de acest tip, M.E.L. şi C.I.L., plăţi în numerar făcute pe teritoriul Ungariei, informaţiile pretins relevante de către apărare sunt conţinute în documente emise de C.I.L. ("domeniul de activitate prestarea de servicii şi operaţiunile comerciale", "N.H.L., cu sediul în Shirley Street, BAHAMAS, a fost asociat unic al societăţii de la data constituirii acesteia până în prezent") - celelalte înscrisuri neavând relevanţă probatorie în sensul susţinut de apărare şi cu referire concretă la contractul de consultanţă (înscrisuri provenind de la un secretar asistent, de la Divizia Societăţii Districtului Columbia, avocaţi care ar fi acordat asistenţă juridică societăţii C.I.L., etc.) - au ca loc de emitere Nicosia-Cipru (anul 2005) - noii manageri ai C.I.L. fiind investiţi la 2 decembrie 2002 - în documentele transmise de C.I.L. nu se precizează persoana care a reprezentat societatea C.I.L. la încheierea contractului şi nici numele persoanelor care au prestat pretinsele consultaţii (existând exprimări de genul: "prin mandatarul său şi persoana specializată în consultanţă management pentru Europa de Est", respectiv, "specialiştii noştri în consultanţă managerială pentru Europa de Este care au furnizat serviciile pentru acest contract în perioada august 2000 - august 2001"), rapoartele (extrasele) de activitate pentru anul 2000 - 2001 - cu referire la contractul managerial - au un conţinut absolut general (cu noţiuni teoretice, didactice, cu definiţii etc), iar nu cu directă aplicabilitate pentru cooperativa de credit BPF, nu se face vorbire de un "domn W.G." ca reprezentant ori ca prestator de servicii de consultanţă, după cum nici în informaţiile transmise de FBI - SUA nu se face vorbire despre un astfel de personaj (rămas neidentificat); de asemenea, deşi s-a menţionat în contract că "locul în care serviciile vor fi furnizate este Ungaria" inculpata nu a arătat în ce mod concret au fost prestate/furnizate serviciile pe teritoriul Ungariei, aşa-zisele "servicii"; de consultanţă referindu-se exclusiv la aspecte generale, teoretice aplicabile oricărei instituţii/organizaţii cu specific financiar/de credit; în sfârşit, coincidenţa deplasărilor coinculpatului B.F.G. (la data aceea concubinul inculpatei V.E. - director general şi administrator al cooperativei de credit BPF şi, totodată, membru al consiliului de administraţie al BPF), el fiind cel care a scos, de fiecare dată, banii transferaţi din România (de către BPF), fiind şi punctul/elementul comun al facturilor în care apar M.E.L. şi C.I.L. întregesc contextul care a justificat reţinerea situaţiei de fapt arătate în decizia atacată.
III. Asupra cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Recursurile inculpaţilor vor fi admise numai sub aspectul individualizării pedepselor aplicate şi numai în limitele arătate (reducerea cuantumului pedepsei închisorii).
Instanţa de apel a examinat şi aplicat corect criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. şi art. 74 C. pen. reţinând atât elementele care caracterizează faptele/infracţiunile săvârşite (modul ingenios de concepere şi realizare a infracţiunilor, pericolul social concret ridicat al acestora, suma mare în valută delapidată, nu numai la nivelul anilor 2000 - 2001, dar chiar şi în prezent), cât "şi cele care caracterizează făptuitorii/inculpaţii (poziţia lor în ierarhia Cooperativei de Credit BPF, împrejurarea că nu figurau cu antecedente penale, situaţia socio-profesională şi familială)"; de asemenea, a reţinut corect şi aspectul legat de timpul scurs de la data săvârşirii infracţiunilor.
Numai sub acest ultim aspect, Înalta Curte apreciază că este justificată o reducere a cuantumului pedepsei închisorii aplicată fiecărui inculpat pentru infracţiunea săvârşită, reducere până la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare, adică orientată către minimul prevăzut lege ca urmare a efectului circumstanţelor atenuante.
În raport cu aceleaşi criterii de individualizare menţionate anterior, dar şi în raport cu scopul pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen., cererea apărării de reducere a pedepselor până la un cuantum care să facă posibilă aplicarea unei modalităţi de executare neprivativă de libertate apare ca neîntemeiată, reţinându-se, pe de o parte, suma mare de bani delapidată, iar pe de altă parte, atitudinea inculpaţilor de neasumare, chiar şi parţială, a răspunderii pentru faptele săvârşite, această atitudine procesuală nefiind de natură să conducă la convingerea că au înţeles gravitatea faptelor comise şi, deci, că ar exista premisele realizării scopului pedepsei chiar şi fără executarea acesteia.
Faţă de cele arătate, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., reţinând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de inculpaţii V.B.E. şi V.B.F.G. împotriva Deciziei penale nr. 124 din 23 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează, în parte, decizia atacată şi reduce de la câte 6 ani închisoare la câte 4 ani şi 6 luni închisoare pedepsele aplicate fiecărui inculpat.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 18 decembrie 2013.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3042/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3184/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
