ICCJ. Decizia nr. 3194/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3194/2013
Dosar nr. 1299/120/2013
Şedinţa publică din 21 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 102 din 12 martie 2013 Tribunalul Dâmboviţa a condamnat pe inculpatul P.I.A., la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 174 - 175 lit. c) C. pen. cu aplic, art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
În baza art. 71 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a Il-a şi b C. pen.
În temeiul art. 175 alin. (1) teza finală C. pen. şi art. 65 alin. (2) C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 3 ani, ce se va executa după executarea pedepsei principale.
În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
În temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi a arestării preventive din data de 15 ianuarie 2013, la zi.
Conform art. 118 lit. b) C. pen. s-a confiscat levierul folosit de inculpat la comiterea faptei.
Potrivit art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în cuantum de 1.300 RON.
Prin încheierea de îndreptare eroare materială din Camera de Consiliu de la 29 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-a dispus, din oficiu, înlăturarea omisiunii vădite strecurată în minuta şi dispozitivul sentinţei penale nr. 102 din 12 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în sensul că, în baza disp. art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, se vor preleva probe biologice de la inculpatul P.I.A.
Pentru a hotărî astfel, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale: procesul-verbal de cercetare la faţa locului, planşele fotografice, declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorei M.M., raportul medico-legal de necropsie din 16 ianuarie 2013 - care concluzionează că moartea numitului P.D. a fost violentă, datorându-se dilacerării cerebrale consecutivă unui traumatism cu fractură cominutivă multiesehiloasă de boltă şi bază craniană deschisă cu eviscerare de eschile osoase şi materie cerebrală, între leziunile traumatice constatate şi deces existând legătură de cauzalitate directă, necondiţionată, instanţa de fond a reţinut vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat şi următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul P.I.A. a locuit în aceeaşi casă cu concubina sa, M.M. şi minorul de 1 an şi 5 luni rezultat din concubinajul celor doi, precum şi cu P.D., tatăl inculpatului, în localitatea P., judeţul Dâmboviţa.
Între inculpat şi victimă existau mai vechi relaţii conflictuale generate, în cea mai mare parte, de lipsa mijloacelor de trai confirmate de inculpat.
Înainte de începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul a declarat că recunoaşte săvârşirea faptei aşa cum a fost reţinută în actul de sesizare şi a solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, cerere admisă de instanţa de fond, care a procedat la judecarea cauzei pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, cunoscute şi însuşite de inculpat în totalitate.
În seara de 15 ianuarie 2013, între părţi a avut loc un nou incident pe fondului relaţiilor conflictuale preexistente, dar şi pe fondul consumului de alcool întrucât victima a plecat de acasă dimineaţa şi a încuiat camera în care se afla frigiderul, astfel încât inculpatul nu putea prepara hrană pentru copilul său.
Victima P.D. s-a întors seara acasă sub influenţa băuturilor alcoolice şi întrucât inculpatul P.I.A. spărsese uşa camerei sale unde se afla frigiderul pentru a lua alimente, între părţi s-a creat o stare conflictuală. Astfel, victima a luat din curte un levier, a intrat în casă, l-a lovit pe inculpat în umărul stâng, după care a lăsat levierul şi a ieşit în curte.
La rândul său, inculpatul s-a înarmat cu levierul, a ieşit în curte şi i-a aplicat o lovitură victimei în spate, după care aceasta a căzut la pământ şi inculpatul a continuat să o lovească, aplicându-i încă două lovituri în cap, după care a intrat în casă, afirmând către concubina sa că l-a omorât pe tatăl său.
Pe baza raportului medico-legal de necropsie din 16 ianuarie 2013 s-a reţinut că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat dilacerării cerebrale consecutivă unui traumatism cu fractură cominutivă multieschiloasă de boltă şi bază craniană deschisă cu eviscerare de eschile osoase şi materie cerebrală, că victima a prezentat multiple tipuri de leziuni traumatice produse prin lovire în succesiune repetată în poziţia agresor victimă faţă în faţă, cu cea mai mare probabilitate prima a fost cea de la nivel fronto - pariental median şi cea de-a doua la nivel pariental stâng care a fost urmată de căderea victimei, prin aplicarea cu putere a două lovituri succesive relativ în acelaşi loc, între leziunile traumatice constate şi deces existând legătură de cauzalitate directă, necondiţionată.
La stabilirea situaţiei de fapt au fost avute în vedere, în afara declaraţiilor inculpatului de recunoaştere a faptei, şi declaraţiile martorei M.M. în prezenţa căreia inculpatul a lovit victima în regiunea capului cauzându-i decesul.
În drept, s-a stabilit că fapta inculpatului P.I.A., care în seara de 15 ianuarie 2013, cu un levier, a aplicat mai multe lovituri în cap tatălui său P.D., ce au provocat decesul acestuia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat săvârşită asupra unei rude apropiate prev. de art. 174-175 lit. c) C. pen.
La individualizarea pedepsei, prima instanţă a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv: limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege incriminator, împrejurările comiterii infracţiunii prin care s-a adus atingere dreptului la viaţă al persoanei, drept absolut, indisponibil şi opozabil erga omnes, dar şi faptul că faţă de calitatea victimei de tată al inculpatului, existând raporturi specifice, caracterizate prin sentimente de afecţiune, săvârşirea faptei are o mai mare rezonanta socială, încălcând mai grav principiile morale ale societăţii, dar şi persoana inculpatului, care a mai avut contact cu legea penală, suferind condamnări anterioare, instanţa orientându-se către o pedeapsă în cuantum mediu rezultat în urma aplicării reducerii limitelor de pedeapsă în condiţiile art. 3201 C. proc. pen., care răspunde corespunzător funcţiilor de constrângere, reeducare şi exemplaritate ale acesteia.
Conform art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 3 ani, ce se va executa după executarea pedepsei principale.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul P.I.A., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, susţinând că instanţa de fond a omis să reţină circumstanţa atenuantă legală prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., fapta fiind săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări determinată de atitudinea victimei.
S-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi reducerea pedepsei sub minimul special prin reţinerea scuzei provocării conform art. 73 lit. b) C. pen.
Prin decizia, penală, nr. 91 din 7 mai 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.I.A., în arest preventiv la Penitenciarul Mărgineni, împotriva sentinţei penale nr. 102 din 12 martie 2013 şi încheierii de îndreptare eroare materială din 29 martie 2013, ambele pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa.
A fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului P.I.A. şi s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi a arestării preventive din data de 15 ianuarie 2013, la zi.
A fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei în contul Baroului Prahova.
Curtea de apel, examinând hotărârea apelată, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, a criticii invocate şi din oficiu, sub toate aspectele, conform art. 371 alin. (2) şi art. 378 C. proc. pen., a constatat că apelul este nefondat.
S-a stabilit că situaţia de fapt, împrejurările şi modalităţile concrete de săvârşire a infracţiunii, precum şi vinovăţia inculpatului au fost corect reţinute de instanţa de fond, fiind în concordanţă cu probele administrate în cursul urmăririi penale, respectiv procesul verbal de cercetare la faţa locului, planşe fotografice, declaraţiile martorei M.M., raportul medico-legal de necropsie nr. 9/A/16 ianuarie 2013 întocmit de S.M.L. Dâmboviţa, însuşite în totalitate de inculpat, care se coroborează cu declaraţia de recunoaştere a acestuia, în sensul că, în seara de 15 ianuarie 2013, pe fondul unor relaţii tensionate şi a consumului de alcool, între inculpat şi victimă, fiu şi tată, a avut loc un conflict spontan, în cadrul căruia primul a lovit victima cu un levier, de mai multe ori în cap, cauzându-i leziuni traumatice grave, care au determinat decesul acesteia.
S-a constatat că mijloacele de probă au fost just analizate şi interpretate şi au dovedit cu certitudine vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii, astfel că încadrarea juridică stabilită în art. 174 - art. 175 lit. c) C. pen. este legală, victima fiind tatăl acestuia.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantului în sensul că a săvârşit fapta în stare de provocare întrucât victima încuiase camera în care se afla frigiderul şi nu a putut să ia alimente pentru a pregăti masa copiilor săi, Curtea de Apel a considerat că această împrejurare nu era de natură să provoace inculpatului o tulburare gravă care să nu-i permită să-şi controleze conduita.
S-a reţinut că pentru existenţa stării de provocare este necesar ca infracţiunea să constituie o ripostă la fapta victimei, care, însă, să nu fi fost determinată de manifestări agresive ale inculpatului, or, din actele şi lucrările dosarului a rezultat că victima şi inculpatul locuiau în acelaşi imobil, în camere separate, cel din urmă împreună cu concubina sa M.M. şi minorul de 1 an şi 5 luni rezultat din relaţiile de concubinaj. În dimineaţa zilei de 15 ianuarie 2013, victima P.D., tatăl inculpatului, a încuiat camera şi a plecat, iar seara, când a revenit la domiciliu, a găsit uşa camerei spartă de către inculpat, ceea ce a declanşat între părţi un scandal determinat de acţiunea ilicită a inculpatului, care a fost lovit în umărul stâng cu un levier de tatăl său, după care acesta a plecat. Inculpatul a urmărit victima, a prins-o şi cu un levier a lovit-o cu putere de mai multe ori în zona capului, chiar şi după ce aceasta căzuse la pământ, aşa cum s-a concluzionat în raportul medico-legal de autopsie, după care a abandonat-o şi i-a spus concubinei sale că şi-a omorât tatăl.
S-a reţinut că relevante au fost declaraţiile martorei M.M., concubina inculpatului, prezentă la incident, care a arătat „l-am văzut imediat când a luat ranga (inculpatul), a ieşit în curte ...şi i-a aplicat o lovitură socrului meu în zona capului" şi mi-a spus „l-am omorât".
S-a apreciat că, faţă de relaţiile conflictuale dintre inculpat şi victimă, circumstanţele comiterii infracţiunii nu pot fundamenta concluzia existenţei provocării, cum a susţinut apelantul, condiţiile scuzei provocării fiind foarte exact reglementate de lege, nefiind suficient ca inculpatul să fi fost sub imperiul unei tulburări, cerându-se ca aceste tulburări să fie puternice şi determinate de acţiuni concrete întreprinse de victimă.
Cum în speţă inculpatul a declanşat incidentul prin acţiunea sa de distrugere a uşii de acces a camerei deţinută de victimă, s-a apreciat că starea de încordare şi enervare nu poate avea semnificaţia unui act de provocare care să creeze inculpatului o puternică tulburare şi să-i reducă acestuia autocontrolul acţiunilor sale şi nici să justifice reacţia sa extrem de violentă manifestată faţă de tatăl său prin aplicarea succesivă, cu intensitate, a mai multor lovituri în zona capului, cauzând decesul imediat al victimei.
Prin urmare, s-a constatat că situaţia de fapt a fost corect reţinută de instanţa de fond întrucât din probele administrate în cauză şi însuşite în totalitate de inculpat nu rezultă starea de provocare invocată de acesta din urmă, între părţi existând o stare tensionată permanentă, datorită lipsurilor materiale şi în seara zilei de 15 ianuarie 2013 conflictul a izbucnit spontan, generat de inculpat, aşa cum s-a arătat în precedent.
În consecinţă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru reţinerea circumstanţei atenuante legale a provocării prev. de art. 73 lit. b) C. pen., critica invocată fiind neîntemeiată.
La individualizarea pedepsei s-a constatat că pedeapsa aplicată este proporţională cu gravitatea faptei comise, instanţa de fond realizând o justă evaluare a criteriilor înscrise în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinând seama atât de natura şi gravitatea faptei comise, consecinţele produse - moartea unei persoane, lezarea relaţiilor de afecţiune şi moralitate, limitele de pedeapsă reduse cu o treime conform art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., precum şi de persoana inculpatului, care nu se ailă la primul conflict cu legea penală, din fişa de cazier judiciar, rezultând că anterior a mai fost condamnat (pentru violare de domiciliu şi furt calificat), ceea ce relevă periculozitatea inculpatului pentru ordinea publică, aşa încât s-a apreciat că sancţiunea de 12 ani închisoare este justă şi răspunde exigenţelor prev. de art. 52 C. pen., fiind aptă să asigure prevenirea, reeducarea şi resocializarea inculpatului.
Împotriva deciziei anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.I.A. Motivele scrise de recurs, susţinute şi oral în faţa instanţei, au fost fundamentate pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., critica formulată vizând împrejurarea că, în cauză, s-a făcut o greşită aplicare a legii întrucât nu au fost reţinute în favoarea inculpatului dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen.
Concluziile formulate de reprezentantul parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Examinând recursul declarat prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 7 mai 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 11 din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., se reţine că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, în speţă, se constată că, deşi recurentul inculpat a formulat critici care, formal, au fost circumscrise cazului de casare anterior menţionat, în realitate, s-a tins la schimbarea situaţiei de fapt reţinute în cauză, lucru care nu mai este posibil în calea de atac a recursului şi în plus, critica referitoare la nereţinerea prevederilor art. 73 lit. b) C. pen. poate fi valorificată prin prisma cazului de casare amintit, având în vedere că prezenta cază a fost judecată în procedura simplificată, inculpatul recunoscând fapta, astfel cum a fost reţinută în rechizitoriu, în cuprinsul căruia nu se face vorbire despre împrejurarea că ar fi fost provocat şi, mai mult, din probele administrate în cursul urmăririi penale nu rezultă că fapta ar fi fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea victimei.
Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I.A.
În temeiul art. 38517 alin. (4) rap. la art. 383 alin. (2) şi art. 381 C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la 15 ianuarie 2013 la 21 octombrie 2013.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I.A. împotriva deciziei penale nr. 91 din 7 mai 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la 15 ianuarie 2013 la 21 octombrie 2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3068/2013. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 3197/2013. Penal → |
|---|
