ICCJ. Decizia nr. 3302/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3302/2013

Dosar nr. 30402/3/2011/a18

Şedinţa publică din 28 octombrie 2013

Deliberând asupra recursurilor declarate de inculpaţii M.C., M.I., M.R., M.S. şi M.A. împotriva Încheierii din 16 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 30402/3/2011 (556/2013), constată următoarele:

Prin încheierea menţionată, în conformitate cu art. 300² rap. la art. 160^b C. proc. pen. Curtea de Apel Bucureşti a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor M.I., M.R., M.A., M.S. şi M.C. şi a menţinut starea de arest a acestor inculpaţi.

S-a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 1088/F din 20 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpatul M.R. la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) şi (2¹) lit. a) şi alin. (3) C. pen., faptă din data de 17 septembrie 2010, parte vătămată A.L.C.

A condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) şi (2¹) lit. a) C. pen. (faptă din data de 25 august 2010, parte vătămată B.M.).

A condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) şi (2¹) lit. a) C. pen. (faptă din data de 12 octombrie 2010, parte vătămată P.F.A.).

A condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplic. art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (faptă din data de 24 august 2010, parte vătămată SC A.G. SRL).

A condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) şi (2¹) lit. a) C. pen. (faptă din data de 7 decembrie 2009, parte vătămată S.O.).

A condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplic. art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (faptă din data de 17 martie 2009, parte vătămată SC F.C.E. SRL).

A condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) C. pen. (faptă din data de 11 aprilie 2009, parte vătămată SC U.C. SRL).

În baza art. 33 lit. a) C. pen. în referire la art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului M.R. pedeapsa cea mai grea, de 15 (cincisprezece) ani închisoare.

A aplicat inculpatului M.R. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.

A menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii de 24 de ore din 27/28 ianuarie 2011 şi arestul preventiv de la data de 3 februarie 2011 la zi.

A condamnat pe inculpatul M.A. la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) şi (2¹) lit. a) şi alin. (3) C. pen. cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (faptă din data de 17 septembrie 2010, parte vătămată A.L.C.).

A condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen. (faptă din data de 15 aprilie 2009, parte vătămată A.A.).

În baza art. 33 lit. a) C. pen., în referire la art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului M.A. pedeapsa cea mai grea, de 15 (cincisprezece) ani închisoare.

A aplicat inculpatului M.A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.

A menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului preventiv, de la data de 18 februarie 2011 la zi.

A condamnat pe inculpatul M.I. la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a) şi alin. (3) C. pen. (faptă din data de 17 septembrie 2010, parte vătămată A.L.C.).

A condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen. (faptă din data de 2 octombrie 2009, parte vătămată S.D.).

În baza art. 33 lit. a) C. pen. în referire la art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului M.I. pedeapsa cea mai grea, de 15 (cincisprezece) ani închisoare.

A aplicat inculpatului M.I. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.

A menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului preventiv, de la data de 18 februarie 2011 la zi.

A condamnat pe inculpatul M.C. la o pedeapsă de 15 (cincisprezece) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a) şi alin. (3) C. pen. (faptă din data de 17 septembrie 2010, parte vătămată A.L.C.).

A aplicat inculpatului M.C. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.

A menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii de 24 de ore din 27/28 ianuarie 2011 şi arestul preventiv, de la data de 21 martie 2011 la zi.

A condamnat pe inculpatul M.S. la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a) şi alin. (3) C. pen. (faptă din data de 17 septembrie 2010, parte vătămată A.L.C.).

A condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen. (faptă din data de 10 decembrie 2010, parte vătămată M.I.F.).

În baza art. 33 lit. a) C. pen. în referire la art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului M.S. pedeapsa cea mai grea, de 15 (cincisprezece) ani închisoare.

A aplicat inculpatului M.S. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.

S-a mai precizat că instanţa a fost învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpaţii C.C., C.C.I., C.M., C.M.C., C.M.A., G.B., L.A.C.T., L.B., L.R., M.N., M.A., M.C., M.I., M.R., M.S., M.Ş., M.V., M.A.B., T.A., T.V., Ţ.E.R., V.D., V.Z. şi părţile civile A.L.C. şi SC A. SRL împotriva acestei hotărâri.

Curtea a constatat că inculpaţii M.C. şi M.R. au fost arestaţi preventiv în temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen. prin Încheierea din 31 ianuarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 6648/3/2011, măsura arestării preventive fiind pusă în executare cu începere de la data de 3 februarie 2011 pentru inculpatul M.R. şi cu începere de la data de 21 martie 2011 pentru inculpatul M.C.; inculpaţii M.A. şi M.I. au fost arestaţi preventiv în temeiul art. 148 lit. a) şi f) C. proc. pen. prin Încheierea din 15 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, dată în Dosarul nr. 7406/3/2011, mandatul de arestare fiind pus în executare la 18 februarie 2011; inculpatul M.S. a fost arestat preventiv în temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen. prin Încheierea din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, dată în Dosarul nr. 6648/3/2011, mandatul de arestare fiind pus în executare abia la data de 9 octombrie 2012.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a inculpaţilor se menţin, fiind îndeplinită una din condiţiile alternative prev. de art. 160 alin. (3) C. proc. pen.

Astfel, s-a considerat că probele administrate până la acest moment procesual nu au făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care au fost trimişi în judecată (şi condamnaţi în primă instanţă), fiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 143 cu referire la art. 68¹ C. proc. pen.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind incident cazul prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., căci pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă încă un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura infracţiunilor, modalitatea în care se presupune că au fost comise, precum şi datele care caracterizează persoana inculpaţilor, dintre care inculpatul M.A. nu este la prima abatere.

S-a considerat că lăsarea în libertate a acestora nu se poate întemeia pe considerente de egalitate de tratament faţă de ceilalţi inculpaţi trimişi în judecată şi condamnaţi prin sentinţa atacată, având în vedere că inculpaţii arestaţi nu se află în situaţii identice cu cei pentru care în cursul procesului penal au fost luate măsuri restrictive de libertate. Astfel, în acest moment procesual, Curtea a decis că datele personale favorabile constând în lipsa antecedentelor penale pentru inculpaţii M.C., M.I., M.R. şi M.S. nu justifică luarea faţă de inculpaţi a unor măsuri alternative la privarea de libertate.

În consecinţă, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 cu referire la art. 148 lit. f) C. proc. pen., în temeiul art. 300² cu referire la art. 160^b alin. (3) C. proc. pen., având în vedere şi dispoziţiile art. 136 C. proc. pen. privind scopul măsurilor preventive, Curtea a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a apelanţilor-inculpaţi şi a menţinut starea de arest preventiv a acestora, respingând, ca neîntemeiate, cererile de revocare şi înlocuire a măsurii arestării preventive.

Împotriva Încheierii din 8 iulie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 55280/3/2011 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, au declarat recurs inculpaţii M.C., M.I., M.R., M.S. şi M.A., susţinând, în esenţă, nelegalitatea luării măsurii arestării preventive datorate aspectului legat de neaudierea de către procuror a inculpatului M.C., dar şi alte aspecte, cum ar fi aceea că, în speţă nu există probe certe care să dovedească vinovăţia inculpaţilor. În acest sens, s-a apreciat că din cuprinsul probelor administrate în cauză nu rezultă săvârşirea vreunui act material ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii pentru care a fost luată măsura arestării preventive (M.C.), că termenul rezonabil al acestei măsuri este depăşit de mult timp şi s-au invocat circumstanţe ce caracterizează favorabil persoana inculpaţilor, cum ar fi aceea că patru dintre inculpaţi nu au antecedente penale. S-a mai susţinut că prelungirea măsurii arestării preventive încalcă egalitatea de tratament ce se impune între toţi inculpaţi judecaţi în aceeaşi cauză.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., constată că aceasta este temeinică şi legală.

Potrivit art. 300² C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.

În conformitate cu dispoziţiile art. 160^b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.

În cauză, Curtea a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual-penală şi a constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.

Luând act de susţinerea apărătorului ales al inculpaţilor M.I. şi M.A. privind nelegalitatea luării măsurii arestării preventive a acestor inculpaţi, instanţa o va respinge, apreciind că în speţă, în mod legal a fost luată şi, ulterior, prelungită succesiv, măsura preventivă contestată.

Astfel, se reţine că inculpaţii M.I. şi M.A. au fost arestaţi în baza Încheierii pronunţate la 15 februarie 2011 de către Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în temeiul dispoziţiilor art. 148 lit. a), f) C. proc. pen.

Cu această ocazie, apărătorul ales al inculpaţilor a invocat pentru prima dată în cauză excepţia nulităţii absolute a propunerii de arestare preventivă formulată de către parchet, susţinând aceea că, în raport de lipsa probelor privind sustragerea inculpaţilor de la urmărirea penală, s-au încălcat dispoziţiile art. 149¹ şi art. 150 C. proc. pen. referitoare la obligativitatea ascultării inculpatului de către procuror înainte de a propune arestarea preventivă a acestuia.

Această excepţie a fost respinsă de către tribunal, care a considerat că în cauză s-a probat faptul că inculpaţii s-au sustras de la urmărire, aceştia fiind citaţi, inclusiv cu mandat de aducere, în data de 27 ianuarie 2010, pentru a fi audiaţi cu privire la faptele reţinute în sarcina lor şi neprezentându-se în faţa organului de urmărire penală. În acelaşi sens s-a făcut referire la procesele-verbale întocmite în datele de 29 ianuarie 2011, 31 ianuarie 2011 şi 3 februarie 2011 de redare integrală, în formă scrisă, a convorbirilor telefonice intervenite între inculpaţi şi alte persoane, din conţinutul cărora a rezultat că inculpaţii au cunoscut faptul că erau urmăriţi cu privire la faptele reţinute în sarcina lor.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că în raport de sustragerea inculpaţilor de la urmărirea penală, susţinerea apărării vizând nelegalitatea şi netemeinicia propunerii de arestare preventivă, ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 149¹ şi 150 C. proc. pen. - care, în opinia apărătorului, ar atrage nulitatea prev. de art. 197 alin. (2) din acelaşi cod - este nefondată.

Mai mult decât atât, această excepţie nu a fost reiterată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, în cadrul recursului formulat de către cei doi inculpaţi împotriva Încheierii pronunţate la 15 februarie 2011 de către Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, critica formulată privind doar netemeinicia încheierii prin care s-a admis propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor, în sensul că dispoziţiile art. 148 lit. a) C. proc. pen. nu sunt incidente deoarece recurenţii-inculpaţi nu s-au sustras de la urmărirea penală.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că invocarea, din nou, a aceleiaşi excepţii a nulităţii absolute în faţa instanţei de recurs nu mai este posibilă, aspectul fiind dezbătut şi clarificat prin hotărârile pronunţate de către instanţe cu ocazia discutării propunerii de arestare preventivă a inculpaţilor M.I. şi M.A.

În plus, chiar şi în ipoteza că susţinerea invocată ar mai putea fi analizată în prezenta fază procesuală, instanţa apreciază că sancţiunea încălcării dispoziţiilor art. 149¹ şi 150 C. proc. pen. nu este cea prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., raportat la împrejurările incidente în speţă. Aceasta întrucât, în mod logic, audierea recurenţilor M.I. şi M.A. de către procuror nu era posibilă în condiţiile dovedite ale sustragerii acestora de la urmărirea penală, pe de o parte, iar pe de altă parte, orice posibilă vătămare ale drepturilor recurenţilor-inculpaţi a fost înlăturată, prin audierea lor de către instanţa de judecată, la 15 februarie 2011.

În concluzie, instanţa va respinge critica de nelegalitate formulată de către apărătorul ales al recurenţilor-inculpaţi M.A. şi M.I., ca nefondată.

În continuare, în raport de stipulaţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 23 din Constituţia României, se observă că măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal.

Din multitudinea indiciilor temeinice existente în cauză, se presupune că activitatea infracţională a inculpaţilor s-a desfăşurat în mod repetat, aceştia efectuând comenzi de bunuri (polistiren expandat, pavaj şi borduri, gresie şi faianţă, vopseluri, parchet, produse de mobilier, electrocasnice şi vase de bucătărie, piese auto) la firme din Bucureşti, judeţul Ilfov şi restul ţării (Arad, Braşov, Constanţa, Alba Iulia, Gherla, Suceava, Galaţi, Timişoara), inducând în eroare părţile vătămate prin realizarea recepţiei bunurilor livrate, evitând apoi prin diferite manevre achitarea contravalorii acestora. În cazul în care părţile vătămate nu se lăsau induse în eroare, inculpaţii recurgeau la deposedarea acestora de bunurile livrate sau de contravaloarea lor, prin constrângere cu acte de ameninţare şi acte de violenţă, însuşindu-şi bunurile părţilor vătămate şi obţinând astfel un folos material injust. Astfel, s-a ajuns la situaţia în care au fost furnizate mărfuri de valori foarte mari, prejudiciul presupus a fi produs părţilor vătămate fiind de aproximativ 167.000 RON, 10.000 dolari SUA şi 140.000 euro.

Din actele şi lucrările dosarului au mai rezultat indicii temeinice ce conduc spre concluzia că inculpaţii, în virtutea relaţiilor de familie, concubinaj, prietenie şi de vecinătate, îşi acordau în mod reciproc sprijin la comiterea infracţiunilor, fie la săvârşirea elementului material ce intră în conţinutul laturii obiective a infracţiunii, fie ulterior comiterii faptei, fără o înţelegere stabilită dinainte, prin ajutorul dat pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, reuşita unora dintre ei încurajându-i pe ceilalţi să săvârşească infracţiuni asemănătoare.

În sarcina inculpatului M.R. s-a reţinut, în fapt, că la data de 7 decembrie 2009, împreună cu inculpata L.R., şi-a însuşit bunurile livrate, proferând ameninţări cu arma faţă de S.O., determinându-1 să renunţe la contravaloarea mărfii; la data de 17 martie 2009, împreună cu inculpaţii M.V., M.Ş. şi un bărbat rămas neidentificat, a indus în eroare persoana vătămată R.I., angajat al SC F.C. SRL, neachitând contravaloarea facturii sub diferite pretexte; la data de 11 aprilie 2009, cu ocazia livrării a 4 colete în valoare de 3.300 euro la adresa din str. S., sector 1, Bucureşti, a indus-o în eroare pe partea civilă P.P.I., angajat al SC U.C. SRL, căreia a refuzat să-i achite contravaloarea coletelor susţinând că le achitase expeditorului C.V., deşi cel din urmă le-a comunicat telefonic că marfa nu fusese achitată integral. De asemenea, împreună cu inculpata M.N. şi inculpaţii T.A., L.A.C.T., M.R. şi G.D., la data de 25 august 2010 şi-a însuşit bunurile livrate, utilizând violenţe faţă de B.M., determinând-o pe aceasta să renunţe la contravaloarea mărfii.

Cu privire la inculpatul M.A., s-a reţinut, în baza probatoriului, că la data de 15 aprilie 2009, împreună cu inculpaţii M.Ş. şi Ţ.E.R., şi-a însuşit bunurile livrate, utilizând ameninţări faţă de A.A., determinându-1 pe acesta să renunţe la contravaloarea mărfii.

Referitor la inculpatul M.I., din probele administrate se presupune că la data de 2 octombrie 2009, împreună cu un bărbat rămas neidentificat, şi-a însuşit bunurile livrate, utilizând ameninţări faţă de S.D., determinându-l să renunţe la contravaloarea mărfii.

Cât priveşte pe inculpatul M.S., s-a presupus, în baza probelor administrate, că la data de 10 decembrie 2010, împreună cu inculpata C.C., şi-a însuşit bunurile livrate, utilizând ameninţări faţă de M.I.F., determinându-l să renunţe la contravaloarea mărfii. De asemenea, împreună cu inculpaţi L.B., V.Z. şi L.R., la data de 12 octombrie 2010, şi-a însuşit bunurile livrate, proferând ameninţări faţă de P.F.A., determinându-l să renunţe la contravaloarea mărfii. Acelaşi inculpat, împreună cu inculpata M.N. şi alte patru persoane rămase neidentificate, la data de 24 august 2010, a indus în eroare persoana vătămată N.T., neachitând contravaloarea facturii sub diferite pretexte, iar la data de 17 septembrie 2010, împreună cu inculpaţii M.N., L.B., L.A.C.T., M.I., M.Ş., M.C., M.A.B., M.R. şi M.A., şi-a însuşit bunurile livrate, utilizând violenţe şi ameninţări faţă de A.L.C. şi faţă de C.H.S., determinându-i pe aceştia să renunţe la contravaloarea mărfii, prejudiciul fiind de 123.480,45 euro.

Se reţine că între cei cinci recurenţi-inculpaţi din prezenta cauză există relaţii de rudenie, inculpaţii M.S., M.C. şi M.R. fiind copiii inculpatului M.Ş., care este şi bunicul inculpaţilor M.I. Şi M.A.

În raport de cele anterior menţionate, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a recurenţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum, în mod corect a reţinut şi Curtea de Apel Bucureşti.

Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.

Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că, la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public rezultă, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care sunt învinuiţi inculpaţii, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa reacţiei ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.

Examinarea gradului de pericol social al faptei şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpaţilor nu pot fi ignorate, în acest sens pronunţându-se constant Curtea Europeană (a se vedea în acest sens cauza Calmanovici vs. România, Letellier vs. Franţa şi Hendriks vs. Olanda).

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 300 coroborat cu art. 160 alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaţilor, în raport de gravitatea extremă şi natura violentă infracţiunilor presupus săvârşite, gradul ridicat de pericol social concret al faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalităţile şi împrejurările comiterii faptelor.

Înalta Curte consideră că menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care, în cauză s-a pronunţat în primă instanţă o hotărâre de condamnare împotriva inculpaţilor, la pedepse privative de libertate de 15 ani închisoare.

Se apreciază că depăşirea termenului rezonabil de la arestarea inculpaţilor nu a avut loc, inclusiv în considerarea faptului că pericolul social prezentat de lăsarea în libertate a inculpaţilor există şi se apreciază şi în raport de comportamentul acestora, reacţia opiniei publice, rezonanţa faptelor reclamate, săvârşirea lor în concurs, modalitatea de acţiune, cu violenţă şi prin constrângere, precum şi valoarea considerabilă a prejudiciului produs, astfel că faţă de obiectul cauzei, nu prezintă relevanţă circumstanţele personale favorabile ale inculpaţilor, acestea urmând a fi reanalizate cu ocazia procesului de individualizare al pedepselor de către instanţa de apel.

În cauză nu se poate susţine că prelungirea măsurii arestării preventive încalcă egalitatea de tratament ce se impune între toţi inculpaţii judecaţi în aceeaşi cauză întrucât, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, recurenţii nu se află în situaţii identice cu ceilalţi inculpaţi faţă de care s-au luat alte măsuri restrictive de libertate, relevante fiind, în principal, numărul faptelor fiecărui inculpat, datele personale şi contribuţia la producerea prejudiciului.

În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul recurenţilor-inculpaţi de a fi judecaţi într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestora încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte consideră că în mod corect s-a dispus, prin încheierea recurată, menţinerea măsurii arestării preventive, constatându-se că temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri nu au încetat, fiind în continuare îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., precum şi cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. cu ambele sale condiţii, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care sunt cercetaţi inculpaţii este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, aşa cum s-a argumentat anterior.

Pentru aceleaşi considerente, nu se justifică nici înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, prevăzute de art. 145 şi, respectiv art. 145¹ C. proc. pen., motivat, în primul rând, de menţinerea temeiurilor ce au determinat luarea măsurii arestării preventive.

Toate considerentele de mai sus justifică dispoziţia instanţei de fond de menţinere a arestării preventive, astfel că, potrivit art. 385¹⁵ pct 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.C., M.I., M.R., M.S. şi M.A. împotriva Încheierii din 16 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 30402/3/2011 (556/2013).

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii-inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.C., M.I., M.R., M.S. şi M.A. împotriva Încheierii din 16 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 30402/3/2011 (556/2013).

Obligă recurenţii-inculpaţi M.C., M.I., M.R. şi M.S. la plata sumei de câte 100 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul-inculpat M.A. la plata sumei de 150 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3297/2013. Penal		ICCJ. Decizia nr. 3327/2013. Penal. Dare de mită (art. 255... →

ICCJ. Decizia nr. 3302/2013. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3302/2013. Penal