ICCJ. Decizia nr. 3328/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3328/2013
Dosar nr. 3725.1/30/2009/a1
Şedinţa publică din 30 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 227/PI din 19 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 3725.1/30/2009, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) teza a II-a C. proc. pen. a fost încetat procesul penal faţă de inculpatul Z.S., pentru infracţiunile prevăzute de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 72 lit. a) din Legea nr. 30/1978 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen., art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul Z.S. pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. raportat la art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 13 C. pen. raportat la art. 146 C. pen. şi art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică reţinută în rechizitoriu în privinţa infracţiunii de înşelăciune săvârşită în dauna statului, în sensul înlăturării agravantei prevăzută de art. 215 alin. (5) (consecinţe deosebit de grave).
În baza art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul Z.S. la o pedeapsă de 3 (trei) ani şi 6(şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată (în dauna statului român).
În baza art. 71 alin. (2) C. pen. i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a-II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.
În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată începând cu data de 07 februarie 2008 până în data de 09 iulie 2008 inclusiv.
S-a constatat că mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 376/1999 din 10 martie 2000 al Tribunalului Timiş a fost anulat prin Decizia penală nr. 1.317 din 09 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru executarea pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare dispusă prin prezenta sentinţă.
În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 şi urm. C. civ. a fost obligat inculpatul Z.S. la plata sumei de 6.600.705 RON precum şi a creanţelor accesorii (dobânzi, penalităţi, majorări) calculate de la data de 16 iunie 1998 şi până la achitarea efectivă, către partea civilă DGFP Timiş.
În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 şi urm. C. civ. a fost obligat inculpatul Z.S. la plata sumei de 271.563.236 RON precum şi a creanţelor accesorii (dobânzi, penalităţi, majorări) calculate de la data de 17 septembrie 1998 şi până la achitarea efectivă, către partea civilă Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara.
Au fost respinse, ca nefondate, pretenţiile civile formulate de părţile civile: L.O., V.C. şi G.O.
S-a luat act că celelalte persoane vătămate nu s-au constituit parte civilă în procesul penal.
În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 216 din 31 martie 1999, Tribunalul Timiş a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului Z.S. la pedepsele de: 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 72 lit. a) din Legea nr. 30/1978 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen. şi 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare, la care a adăugat un spor de 6 luni închisoare, în final urmând să execute pedeapsa de 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. cu aplicarea art. 71 - art. 64 C. pen.
În baza art. 215 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare, iar, în baza art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la 6 luni închisoare.
În baza art. 1 lit. a) din Legea nr. 137/1997 a constatat graţiată executarea acestor pedepse şi a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 10 din aceeaşi lege.
Totodată, inculpatul a fost obligat, în solidar, cu coinculpatul Z.C.S., la plata despăgubirilor civile, aşa cum rezultă din dispozitivul sentinţei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
În anul 1997, fără a înfiinţa legal F.T.L. din Cluj, inculpaţii Z.S. şi B.I. şi-au stabilit un sediu, trimiţând o serie de scrisori unor organizaţii guvernamentale, instituţii politice, etc, prin care solicitau donaţii de bani şi diverse bunuri pentru Ligă, aceste donaţii fiind folosite în interes personal, fără a fi înregistrate în acte.
Pentru a realiza profituri cât mai mari, au dat anunţuri publicitare, urmare cărora s-au prezentat mai multe persoane, care deţineau autoturisme mai vechi de 8 ani, neînmatriculabile şi care, pentru sume cuprinse între 1.500.000 lei şi 600 DM, fără a plăti taxe vamale sau TVA, au fost înscrise în Ligă, primind dreptul de a se folosi de propriile autoturisme care erau înmatriculate cu acte false, ca aparţinând fundaţiei.
Pentru obţinerea scutirii de taxe vamale şi înmatricularea autovehiculelor, inculpaţii primeau sumele de bani negociate şi cărţile de identitate ale autovehiculului, după care solicitau angajatelor lor, inculpatele H.M. şi P.C., să redacteze acte de donaţie false, în limba ţării de unde proveneau autoturismele, iar, pentru a le da o aparenţă de autenticitate, erau scanate pe calculator, pentru a reprezenta actul de vânzare a autoturismului de către ultimul proprietar din străinătate de către o firmă străină fictivă.
Împotriva acestei sentinţe, inculpatul Z.S. a declarat apel, prin apărătorul din oficiu.
Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia penală nr. 69/A din 14 februarie 2000, a respins, ca nefondat apelul declarat de inculpatul Z.S., alături de ceilalţi patru coinculpaţi din cauză.
Împotriva acestei decizii, inculpatul a declarat apel.
Prin Decizia penală nr. 134/A din 22 septembrie 2008 a fost recalificată calea de atac a apelului exercitată de inculpat, în recurs şi a fost declinată competenţa de soluţionare a acestuia în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În urma învestirii cu recursul declarat de inculpatul Z.S., asupra cererii de repunere în termen formulată de inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat, din oficiu, că în cauză sunt incidente dispoziţiile referitoare la recursul peste termen, care a fost admis pentru considerentele următoare:
Potrivit art. 3853 raportat la art. 365 alin. (1) C. proc. pen., partea care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare, poate declara recurs şi peste termen, dar nu mai târziu decât 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile.
Din examinarea lucrărilor dosarului, a rezultat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea recursului peste termen.
Astfel, din verificarea actelor dosarului, s-a constatat că este îndeplinită atât prima condiţie instituită de textul art. 3853 alin. (2) raportat la art. 365 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că inculpatul a lipsit atât de la judecarea cauzei în apel, cât şi de la pronunţare, cât şi cea de a doua condiţie, referitoare la declararea recursului nu mai târziu de 10 zile de la data începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile. Sub acest aspect, s-a constatat că inculpatul a declarat apel, prin apărătorul său, la data de 15 februarie 2008, calificat ulterior ca recurs, prin Decizia penală nr. 134/A din 22 septembrie 2008 a aceleiaşi instanţe, în termenul de 10 zile de la momentul începerii executării pedepsei, la 7 februarie 2008 (conform adresei nr. 906486 din 24 martie 2008 a I.G.P.R.S.R.P.T. Bucureşti).
Fată de aceste considerente, a fost admis recursul peste termen declarat de inculpatul Z.S.
Examinând recursul declarat de inculpat s-a constatat că acesta este fondat, pentru următoarele motive:
Din examinarea actelor dosarului, rezultă că inculpatul Z.S. a fost chemat şi s-a prezentat în faţa organelor judiciare în cursul efectuării actelor premergătoare.
Dat fiind caracterul acestei faze exterioare procesului penal, în care inculpatul avea calitatea de presupus făptuitor, bănuit de săvârşirea unei infracţiuni şi, în consecinţă, fază în care acesta nu avea drepturile şi obligaţiile pe care le are un învinuit sau inculpat în cursul procesului penal, se constată că indicarea unei adrese greşite şi citarea sa, ulterior, în cursul procesului penal, la aceeaşi adresă, nu poate fi reţinută în culpa sa şi nu echivalează cu sustragerea inculpatului de la procesul penal.
Desfăşurarea urmăririi penale, a fazei de judecată şi a apelului în condiţiile în care inculpatul Z.S. nu a luat cunoştinţă despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării, reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care statuează că orice acuzat are dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.
Or, prin neasigurarea tuturor acestor garanţii procesuale, întreaga fază de judecată s-a desfăşurat fără asigurarea apărării inculpatului, care nu avea cunoştinţă de începerea procesului penal împotriva sa şi nu a putut să îşi exercite dreptul la apărare, în conţinutul său complex, specific desfăşurării unui proces echitabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O.
Neprocedând în acest mod, decizia instanţei de apel şi sentinţa instanţei de fond, s-a apreciat că sunt nelegale şi netemeinice, şi prin Decizia nr. 1.317 pronunţată în dosar nr. 3379/59/1998, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost admis peste termen recursul inculpatului Z.S.
A fost admis recursul declarat de inculpatul Z.S. împotriva Deciziei penale nr. 69/A din 14 februarie 2000 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
S-a casat decizia atacată şi Sentinţa penală nr. 216 din 31 martie 1999 a Tribunalului Timiş, privind pe condamnatul Z.S. şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş, doar în privinţa acestui inculpat; s-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii.
S-a dispus ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 200 RON, să fie plătit din fondurile Ministerului Justiţiei.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 22 iunie 2009 sub număr unic de dosar 3725.1/30/2009.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut următoarele aspecte:
în esenţă, inculpatului i se impută săvârşirea următoarelor fapte:
În perioada noiembrie - decembrie 1996 a înmatriculat, cu documente false, 14 autoturisme pe o persoană juridică cu activitate nonprofit, respectiv L. - filiala Timişoara, filială care nu era constituită în mod legal. Prejudiciul constă în sumele de bani încasate de la deţinătorii autoturismelor (14 persoane fizice, în realitate 11 persoane) pentru înmatricularea autoturismelor pe numele persoanei juridice, precum şi în neplata taxelor vamale, accize, TVA. Atât statul cât şi persoanele fizice sunt considerate persoane vătămate, fiind induse în eroare şi prejudiciate prin activitatea inculpatului. Încadrarea juridică reţinută prin rechizitoriu, pentru această faptă, se referă la infracţiunile de înşelăciune (art. 215 alin. (1) C. pen. rap. la art. 41 alin. (2) C. pen., în cazul persoanelor fizice - pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 3 la 15 ani; art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. rap. la art. 41 alin. (2) C. pen, în cazul statului - pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 10 la 20 de ani), fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. pen. rap. la art. 41 alin. (2) C. pen, pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 3 luni la 2 ani), contrabandă (art. 72 lit. a) din Legea 30/1978 rap. la art. 41 alin. (2) C. pen. pedeapsa prevăzută de lege, mai favorabilă decât cea din actualul C. vam., fiind închisoarea de la 2 la 7 ani).
Totodată s-a reţinut că în perioada noiembrie 1996 - martie 1997, filiala ligii, reprezentată de inculpaţii Z. şi Z., a încasat donaţii băneşti, eliberând "chitanţe" fără evidenţierea lor în registrul de casă. Prejudiciul constă în neplata impozitului pe profit, iar încadrarea juridică se referă la infracţiunea de evaziune fiscală (art. 13 din Legea nr. 87/1994, pedeapsa prevăzută de această lege, mai favorabilă în raport cu Legea nr. 241/2005, fiind închisoarea de la 6 luni la 5 ani).
În raport de limitele de pedeapsă prevăzute de textele de lege incriminatoare şi de prevederile C. pen. referitoare la termenul de prescripţie specială a răspunderii penale (art. 124 C. pen. raportat la art. 122 alin. (1) lit. c) şi d) C. pen. se observă că s-a împlinit termenul de prescripţie special al răspunderii penale în ce priveşte infracţiunile prevăzute de art. 290 C. pen. (fals în înscrisuri sub semnătură privată), art. 72 lit. a) din Legea nr. 30/1978 (contrabandă) şi art. 13 din Legea nr. 87/1994 (evaziune fiscală), sens în care prima instanţă a pronunţat încetarea procesului penal.
În ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, pretins săvârşită în dauna mai multor persoane fizice, tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni atât în privinţa laturii obiective cât şi în privinţa laturii subiective.
Potrivit rechizitoriului este vorba de următoarele persoane vătămate: G.O., V.C.A., L.O., P. (actual G.) C., C.N., V.I.V., S.A., T.A., C.D.C., R.D. şi B.R. După cum se observă este vorba, în realitate, de 11 persoane şi nu de 14 persoane fizice.
Din lecturarea declaraţiilor date de aceste persoane în faza de urmărire penală (declaraţii detaliate, aflate în vol. II al dosarului de urmărire penală) rezultă în esenţă că acestea erau deţinătoarele unor autoturisme a căror vechime depăşea 8 ani, achiziţionate din străinătate, şi care nu fuseseră înmatriculate în România, situaţie în care legislaţia în vigoare nu le permitea să înmatriculeze acele autoturisme pe numele lor. Această împrejurare de fapt şi de drept era cunoscută de fiecare dintre cele 11 persoane nominalizate anterior. Fiecare dintre deţinători avea reprezentarea faptului că autoturismele urmau să fie înmatriculate pe numele asociaţiei nonprofit, că pentru acest "serviciu" trebuie să plătească diferite sume de bani, că trebuie să fie înscrişi ca membri în asociaţie (astfel dobândeau detenţia legitimă a maşinii), iar autoturismele intrau în patrimoniul societăţii prin "donaţii" fictive. Prin urmare, scopul urmărit de aceste persoane era să obţină înmatricularea autoturismelor în România, acestea acceptând faptul că în documente deţinătorul de drept apărea asociaţia nonprofit. Niciunul dintre aceste elemente de fapt nu a fost prezentat deformat sau nereal de către inculpatul Z., astfel ca persoanele interesate să fie induse în eroare. Mai mult, potrivit menţiunilor din rechizitoriu, inculpatul a făcut demersuri la organele vamale şi la poliţia rutieră, obţinând scutirea de taxe vamale şi apoi înmatricularea autovehiculelor. Prin urmare, inculpatul a dat curs promisiunii făcute acestor persoane, făcând demersuri la organele abilitate şi obţinând înmatricularea pe asociaţia nonprofit, lucru urmărit de aceste persoane. În realitate, atât inculpatul cât şi deţinătorii de fapt ai autoturismelor au speculat o prevedere legală care permitea societăţilor nonprofit înmatricularea de autovehicule provenite din străinătate, fără plata taxelor vamale, fraudând în acest fel legea, întrucât niciunul dintre deţinători nu dorea în mod real să devină membru cotizant al societăţii nonprofit. În consecinţă lipsesc atât elementul material (inducerea în eroare) cât şi latura subiectivă (intenţia), sens în care tribunalul a pronunţat achitarea pentru această infracţiune şi a respins pretenţiile civile formulate de părţile civile L.O., V.C. şi G.O. (doar în privinţa acestor persoane a fost pronunţată o soluţie pe fond sub aspectul laturii civile, prin sentinţa dată în primul ciclu procesual; faţă de celelalte persoane vătămate s-a luat act că nu s-au constituit părţi civile în procesul penal).
În ce priveşte infracţiunea de înşelăciune săvârşită în dauna statului, acţiunile comise de inculpat au constat în contrafacerea unor înscrisuri sub semnătură privată (în calitate de coautor) şi apoi folosirea acestor înscrisuri false (actele de vânzare ale autoturismelor, actele de donaţie, acceptul donaţiei) la organele vamale, obţinând scutirea de la plata taxelor datorate pentru importul autovehiculelor, prejudiciul fiind în cuantum de 271.563.236 RON (conform procesului-verbal de control. Modul de contrafacere al înscrisurilor şi participarea inculpatului la operaţiunea de falsificare rezultă din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică grafică, din reconstituirea operaţiunii de contrafacere, din declaraţiile coinculpaţilor T.S., H.M. şi P.C. Această situaţie de fapt întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 41 alin. (2) C. pen., cu precizarea că noţiunea de consecinţe deosebit de grave a fost reevaluată de legiuitor, astfel încât la data judecării cauzei prejudiciul material cauzat de inculpat se situează sub plafonul de 200.000 RON prevăzut de art. 146 C. pen. (în redactarea actuală), impunându-se aplicarea legii penale mai favorabile (art. 13 C. pen.), iar sub aspect procedural a prevederilor art. 334 C. proc. pen.
Pentru aceste motive, Tribunalul Timiş a procedat potrivit dispozitivului prezentei sentinţe penale.
Împotriva Sentinţei penale nr. 227 din 19 mai 2011 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 3725.1/30/2009 din 22 iunie 2009 a declarat apel peste termen inculpatul Z.S., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, sub nr. 3725.1/30/2009/a1 din 21 martie 2013.
La interpelarea instanţei, inculpatul a arătat că, întrucât în cauză a mai fost soluţionat un apel declarat pentru el, înţelege ca cererea sa intitulată "apel peste termen" să fie considerată recurs peste termen.
Examinând cu prioritate excepţia necompetenţei materiale, Curtea a constatat că aceasta este fondată.
Astfel, potrivit art. 29 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, ca instanţe de apel, de curţile de apel sunt de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru considerentele de mai sus, în baza art. 42 alin. (1) rap. la art. 29 pct. 2 lit. b) şi la art. 3851 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., s-a declinat în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de soluţionare a recursului peste termen declarat de inculpatul Z.S. împotriva Deciziei penale nr. 140/A din 15 septembrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 3725.1/30/2009 din 06 iunie 2011.
Învestită cu recursul declarat de inculpatul Z.S., asupra cererii de repunere în termen formulată de inculpat, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile referitoare la recursul peste termen, care va fi respins ca tardiv pentru considerentele următoare:
Potrivit art. 3853 raportat la art. 365 alin. 1 C. proc. pen., partea care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare, poate declara recurs şi peste termen, dar nu mai târziu decât 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile.
Din interpretarea dispoziţiilor legale susmenţionate rezultă că pentru a fi admisă o cerere de recurs peste termen, cu consecinţa analizării pe fond a căii de atac declarate, se cer a fi îndeplinite cumulativ două condiţii: prima este aceea ca recursul să fie declarat în termen de 10 zile de la începerea executării pedepsei, iar cea de-a doua presupune ca partea să fi lipsit la toate termenele de judecată şi la pronunţare, adică să nu fi avut cunoştinţă de procesul pornit împotriva sa.
Prima condiţie se constată că este îndeplinită, recurentul inculpat a fost încarcerat la data de 28 februarie 2013, conform adresei nr. 281141/2013 emisă de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Dolj - Centrul de reţinere şi arestare preventivă - şi a declarat apel peste termen, recalificat de Curtea de Apel Timişoara, la data de 8 martie 2013, deci în termenul de 10 zile prevăzut de dispoziţiile legale susmenţionate.
În ce priveşte cea de-a doua condiţie, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită. Cauza de faţă se află în al doilea ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia penală nr. 1317 din 9 aprilie 2008 pronunţată în dosarul nr. 3379/59/1998 a admis recursul peste termen declarat de inculpat, a casat Decizia penală nr. 69/A din 14 februarie 2000 a Curţii de Apel Timişoara şi Sentinţa penală nr. 216 din 31 martie 1999 a Tribunalului Timiş prin care a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond şi a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 376/1999 emis la data de 10 martie 2000 de Tribunalul Timiş. După ce a fost eliberat, recurentul inculpat, deşi cunoştea de existenţa procesului penal pornit împotriva sa, cu rea credinţă s-a sustras de la judecarea cauzei.
Cum instituţia recursului peste termen are ca scop eliminarea unor eventuale erori judiciare în ipoteza în care partea nu a avut cunoştinţă că împotriva sa se exercită o acţiune penală şi constatând că recurentul inculpat Z.S. nu se află în această situaţie deoarece, cu rea credinţă s-a sustras de la judecată, cererea acestuia de admitere a recursului peste termen urmează a fi respinsă ca nefondată pentru neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prev. de art. 3853 alin. (2) rap. la art. 365 alin. (1) C. proc. pen.
În consecinţă, recursul formulat de inculpat împotriva Deciziei penale nr. 140/A din 15 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara se va respinge ca tardiv declarat în conformitate cu disp. art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondată cererea de recurs peste termen formulată de inculpatul Z.S.
Respinge ca tardiv recursul declarat de inculpatul Z.S. împotriva Deciziei penale nr. 140/A din 15 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3319/2013. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 3362/2013. Penal → |
|---|
