ICCJ. Decizia nr. 3405/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3405/2013
Dosar nr. 4766/2/2013/a7
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 21 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, printre alte măsuri dispuse, a respins ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată, în cursul judecării cauzei penale în primă instanţă, de inculpata C.A.A.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinui următoarele:
„Inculpata este cercetată pentru săvârşirea infracţiunilor de: constituire a unui grup infracţional organizat, luare de milă, trafic de influenţă, complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă şi a trei infracţiuni informatice, în ceea ce o priveşte pe aceasta, a fost luată măsura arestării preventive în data de 15 martie 2013, pe temeiul art. 143 alin. (1) şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., conform încheierii din aceeaşi dată, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (Dosar nr. 2032/2/2013), rămasă definitivă prin încheierea penală nr. 994/R din 20 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Ulterior, măsura arestării preventive dispusă faţă de aceasta a fost succesiv prelungită, respectiv menţinută.
Prin încheierea de şedinţă din 16 septembrie 2013, pronunţată de această instanţă în dosarul cu acelaşi număr, a fost respinsă o cerere similară, soluţie ce a fost confirmată prin decizia penală nr. 2967 din 2 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin respingerea recursului.
Prin încheierea de şedinţă din data de 10 octombrie 2013, această Curte a dispus menţinerea stării de arest, constatând existenţa indiciilor temeinice în continuare şi respingând o cerere de revocare a măsurii arestării, pentru ca la şapte zile de la ultima măsură, inculpata să formuleze o nouă cerere de liberare provizorie sub control judiciar.
Însă inculpata nu învederează niciun motiv diferit faţă de cele menţionate, în cererile anterioare, insistând asupra aceloraşi elemente, fără a aduce ceva nou care să ducă la o concluzie diferită.
Este certă existenţa dreptului acestei inculpate de a formula oricâte cereri de liberare doreşte, numai că acest drept de petiţionare trebuie să fie şi dublat de existenţa unor situaţii, care să poată duce la admiterea unor astfel de cereri.
În afară doar de trecerea unei perioade extrem de scurte de la data menţinerii stării de arest, inculpata nu demonstrează prin niciuna dintre susţineri vreo diminuare a periculozităţii sale.
Periculozitatea inculpatei este una deosebită, aceasta acţionând fără a fi constrânsă în sensul sprijinirii unor demersuri de o periculozitate extremă, care aveau drept scop tocmai încălcarea valorilor pentru care a fost pregătită să le apere, astfel că nu se impune, în nicio condiţie, cel puţin în acest moment procesual eliberarea sa.
Prestigiul justiţiei, siguranţa regimului juridic dată de respectarea autorităţii de lucru judecat, integritatea magistraţilor şi avocaţilor, nu reprezintă nimic pentru inculpată, atâta vreme cât există indicii că a acţionat într-un singur sens (cel contrar), pentru atingerea scopului său infracţional.
În acelaşi context şi pentru aceleaşi argumente, Curtea apreciază că perioada petrecută în arest preventiv nu constituie o depăşire a termenului rezonabil, în raport cu stadiul procesual al cauzei, cu gradul sporit de complexitate a speţei, determinat de numărul mare de inculpaţi cercetaţi şi de pluralitatea de infracţiuni reţinută în sarcina acestei inculpate, cu atitudinea procesuală manifestată, dar şi cu comportamentul concret de până acum al autorităţilor judiciare implicate în desfăşurarea anchetei, până în prezent aceasta desfăşurându-se cu suficientă celeritate, fiind evidentă dificultatea cu care au fost descoperite aceste infracţiuni comise de către inculpată alături de un lanţ întreg de persoane importante implicate în actul de justiţie”.
Împotriva încheierii, inculpata a declarat recurs, motivele fiind menţionate în încheierea de dezbateri şi amânarea pronunţării prezentei decizii. Recursul urmează a fi admis pentru motivele ce se vor arăta:
Judecarea cauzei penale în primă instanţă a revenit, potrivit normelor de competenţă după calitatea persoanei, Curţii de Apel Bucureşti.
Examinând încheierea instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că motivarea soluţiei de respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu îndeplineşte cerinţele impuse prin decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul competent, să judece recursul în interesul legii, decizie publicată în M. Of. nr. 886/14.12.2011. În această decizie, obligatorie potrivit art. 4145 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a menţionat procedura şi condiţiile în care instanţele urmează să examineze cererile de liberare provizorie (după caz, sub control judiciar sau pe cauţiune).
Soluţionarea cererii de liberare provizorie presupune examinarea acesteia prin raportare la:
1) cadrul procesual intern, dat de art. 136 alin. (2), art. 1601 şi urm. C. proc. pen. şi art. 23 alin. (10) din Constituţia României; decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul competent, să judece recursul în interesul legii, decizie publicată în M. Of. nr. 886/14.12.2011;
2) instrumentele juridice europene, art. 5 parag. 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta verde privind aplicarea legislaţiei U.E. referitoare Ia detenţie în cadrul justiţiei penale, elaborată de Comisia Europeană, COM (2011) 327 final, din data de 14 iunie 2011, recomandarea Comitetului de Miniştri REC (2006) 13;
3) jurisprudenţa C.E.D. O. în materia plasării şi menţinerii în arest a acuzatului, atât în cauzele contra României, spre exemplu, cauza Calmanovici contra România, din data de 1 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 283/30.04.2009, cât şi în cauze contra altor state.
Din examinarea cadrului stabilit de instrumentele juridice europene, precum şi de jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă următoarele principii în materia plasării şi menţinerii acuzatului în stare de arest:
„Există o prezumţie în favoarea eliberării. Aşa cum Curtea a indicat în cauza Neumeister împotriva Austriei (hotărârea din 27 iunie 1968), partea a doua a art. 5 alin. (3) nu oferă autorităţilor judiciare o opţiune între judecarea într-un termen rezonabil şi eliberarea provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie să fie considerată nevinovată şi dispoziţia analizată are drept obiect principal impunerea eliberării provizorii imediat ce temeiul menţinerii detenţiei încetează. Continuarea detenţiei nu se justifică deci într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale stabilită la art. 5 din Convenţie (a se vedea, printre altele. McKay împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 543103, CEHR 2006). În principal pe baza motivelor ce figurează în hotărârile pronunţate de instanţele interne în această privinţă, precum şi a faptelor necontroversate indicate de interesat în căile sale de atac, Curtea trebuie să stabilească dacă a avut loc sau nu încălcarea art. 5 alin. (3) din Convenţie.
Curtea reaminteşte că nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria împotriva Georgiei. nr. 30779/04, 6 noiembrie 2007). În această privinţă, art. 5 alin. (3) din Convenţie nu poate fi interpretat ca permiţând necondiţionat arestarea preventivă atâta vreme cât nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere în stare de arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o durată scurtă, trebuie justificată în mod convingător de autorităţi (a se vedea, printre altele, Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38822/97, CEDH 2003-1 şi Musuc împotriva Moldovei, nr. 42440/06, 6 noiembrie 2007).
În jurisprudenţa sa, Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzaiul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, hotărârea din 27 iunie 1968), să comită noi infracţiuni (Matzenelter împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991) şi Hendriks împotriva Olandei (hotărârea nr. 43701/04, 5 iulie 2007).
Pericolul de a împiedica buna derulare a procesului penal nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Beccies împotriva Moldovei, nr. 9190/03, 4 octombrie 2005). La fel se întâmplă în cazul tulburărilor aduse ordinii publice: dacă un asemenea motiv poale fi luat în calcul potrivii art. 5 în circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, acesta nu poale fi considerat relevant şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că eliberarea deţinutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier)”, hotărârea Calmanovici contra România, anterior menţionată.
Astfel, potrivit art. 23 alin. (10) din Constituţia României „Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune”. Instituţia liberării provizorii este reglementată prin dispoziţiile art. 1601 şi urm. C. proc. pen. după ce, în art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se arată că „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune”.
În consecinţă, liberarea provizorie este concepută de legea fundamentală, dar şi de legiuitor, ca un „substitut” al altor măsuri preventive, inclusiv al măsurii arestării.
Formularea unei cereri de liberare provizorie este condiţionată, aşa cum rezultă din chiar denumirea instituţiei, de luarea prealabilă a măsurii arestării, şi nu presupune încetarea sau schimbarea temeiurilor care au impus luarea măsurii arestării deoarece, în aceste ipoteze, devin incidente alte instituţii de drept procesual penal, revocarea arestării sau înlocuirea arestării (art. 139 C. proc. pen.).
Legea internă este în acord cu standardul european, aspect relevat de dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen.:
a) astfel, în alin. (1) se prevede regula generală care răspunde principiului jurisprudenţei C.E.D.O. potrivit căruia „există o prezumţie în favoarea liberării provizorii”, acesta se poate acorda în cazul tuturor infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionale pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
b) în alin. (2), tocmai pentru a sublinia regula generală, se prevăd unele situaţii de excepţie care nu permit liberarea provizorie sub control judiciar, „Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte”.
Rezultă că, în cazul formulării unei cereri de liberare provizorie, pentru a înlătura aplicarea regulii generale instituită de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., organele judiciare trebuie să motiveze existenţa unuia dintre cazurile prevăzute expres şi limitativ în art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.
Întrucât conform principiului potrivit căruia „nu starea de libertate trebuie motivată, ci numai starea de arest”, actele şi lucrările dosarului trebuie să justifice necesitatea respingerii cererii de liberare provizorie şi, deci, necesitatea menţinerii stării de arest a acuzatului.
Astfel, din examinarea celor anterior arătate rezultă că nu pot fi reţinute pentru respingerea cererii de liberare provizorie, printre altele, împrejurarea că subzistă motivele care au impus luarea, prelungirea şi menţinerea arestării, că inculpata a mai formulat alte cereri de liberare provizorie care i-au fost respinse, intervalul, apreciat de instanţă mai scurt sau mai lung, de la data luării măsurii arestării, complexitatea cauzei penale, celeritatea judecării cauzei penale, împrejurarea coparticipării penale, alte elemente sau împrejurări exterioare cauzei penale sau care nu sunt prevăzute de textele legii interne sau de jurisprudenţa C.E.D.O. Chiar trecerea unui interval de timp, mai ales în contextul arestării dispusă în temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen., poate, aşa cum s-a decis în jurisprudenţa C.E.D.O., să constituie un element nou, de natură să justifice nu numai formularea unei noi cereri de liberare provizorie, dar chiar şi o altă soluţie decât cea dispusă de instanţă anterior, cu privire la o altă cerere similară.
În consecinţă, după admiterea recursului şi casarea parţială a încheierii atacate se va dispune rejudecarca cererii de liberare provizorie sub control judiciar, instanţa de rejudecare urmând să examineze motivele invocate în cererea formulată de inculpată prin raportare la decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul competent, să judece recursul în interesul legii, la cadrul legal intern menţionat şi la standardul european configurat prin jurisprudenţa C.E.D.O. (în cauzele arătate anterior ori în cauzele invocate de apărare).
Înalta Curte apreciază că se impune soluţia rejudecârii cererii de liberare provizorie deoarece motivarea încheierii atacate, în condiţiile anterior arătate, echivalează cu nesoluţionarea acesteia în primă instanţă, soluţia de rejudecare răspunzând şi principiului dublului grad de jurisdicţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpata C.A.A. împotriva încheierii din 21 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 4766/2/2013 (număr în format vechi 2323/2013).
Casează, în parte, încheierea atacată, numai cu privire la soluţionarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata C.A.A.
Trimite cererea de liberare provizorie sub control judiciar pentru rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3387/2013. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 3458/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
